Taize. Taize! Taize!! E o liniste asurzitoate aici; o bucurie tacuta si duioasa, un Eden al carui heruvim pazitor a primit ingaduinta sa ne lase sa intram. Dumnezeu e prezent in viata fiecaruia dintre noi tot timpul, oriunde. Dar nu-l simtim decat rar. Unii nu l-am simtit niciodata. Prin credinta stim ca e cu noi tot timpul. In spirit! Spirit inseamna Cuvant. Suflet inseamna Simtire. (“Cuvantul s-a facut trup”, zice evanghelia dupa Ioan). Ca sa simt Cuvantul el trebuie sa coboare in inima. Taize-ul insa deschide portile inimii. Si simt!

Spiritul Taize nu poate fi cu adevarat descris in cuvinte. Asa cum nu pot fi explicate starile adanci ale sufletului uman. Starile astea se picteaza, se canta, se sculpteaza dar mai ales se traiesc! Primavara lui Boticelli e mai frumoasa decat primavara. E o primavara a sufletului. Iar Ganditorul lui Rodin are -n bronzul contorsionat un intreg dialog cu Dumnezeu. Pe care il simt oridecateori il privesc. Iar “Behute mich Gott” de la Taize ma va face sa plang. Un plans lin, adanc, usor, de intoarcere acasa, de copil imbratisat de mama, de regasire, de Taize. De neexplicat. De stat in el zi si noapte.

Taize nu se expune, nu se lauda, nu te trage de maneca sa vii la el, nu se supara daca nu vii, nu se schimba.
Insa te asteapta. E mereu deschis, primitor, grijuliu, nu te rasfata dar simti prin toti porii ca te iubeste. parca ai mai fost deja aici chiar cand pasesti prima data in fata la La Morada, sau iti iei tichetul de masa de la Casa, sau stai la coada la un pahar (doar unul) de vin sau cidru la Oyak, seara. Asta am simtit inca de prima data cand in 2008 m-a adus George aici. Am simtit ca apartin. Ca mai fusesem aici. Si in 2009 la fel. Si atatia oameni deschisi spre Dumnezeu, spre ei, spre mine. Si acum la fel. Taize nu se schimba. Devine din ce in ce mai mult el insusi. Si asta intra in inima tuturor celor ce se lasa primiti.

Taize e asezat de Dumnezeu in unul din cele mai frumoase locuri ale lumii, in Burgundia, langa Cluny, fosta mare abatie medievala. Comunitatea a aparut prin munca si dragostea lui Frere Roger. Frere Roger a murit in 2005 injunghiat in biserica construita de el, in timpul slujbei, in fata a cca 1000 de oameni, injunghiat de o romanca din Iasi, bolnava mintal (bolile mintale sunt deseori forme de posesiune demonica)). Primul lucru pe care fratii de la Taize l-au zis multimii de credinciosi socati a fost: “nu dati vina pe romani; diavolul isi face lucrarea prin orice om de orice natie daca el se lasa”. George era in biserica atunci. Mi-a povestit, fara pofta, adanc marcat, ca a simtit, si ca foarte multa lume a simtit, prezenta directa coplesitoare, infricosatoare, a lui Dumnezeu in momentele alea. Fizic!

Fratele Alois e noul frate Roger. Taize a ramas Taize. Si continua viziunea lui Frere Roger de a aduce impreuna crestini de orice denominatiune, de orice culoare, de orice natie, mai ales tineri. Cozile de tineri cu bagaje veniti intr-o tabara ciudata in care dorm in corturi, muncesc cate ceva, fac studiu biblic si isi deschid inima spre a cere ajutor dupa cele 3 rugaciuni ale zilei, cozile de tineri care pleaca cu inima plina si speranta in viata sunt uriase. Oameni care invata si afla si descopera ca viata adevarata si Dumnezeu nu numai ca nu sunt concepte antinomice dar sunt inseparabile.

La Taize am simtit mereu ca sunt eu insumi. Rigorile se ridica. Nimeni nu-mi cere sa fac nimic din ce nu vreau. si tot ce fac, aleg eu sa fac, vreau! Si daca nu vreau sa merg sa ma rog, nimeni nu ma intreaba nimic, dar cand ma duc biserica aia care nu seamana cu nicio biserica pe care am vazut-o, simt ca mi-a fost dor si simt ca lui Dumnezeu i-a fost dor de mine. Si ca acolo putem sa stam impreuna (cum isi inchipuia Petru ca o sa stea pe muntele Tabor cu Moise si Ilie la taclale cu Hristos) sa taifasuim. E liniste, e viata, e iubire, e libertate, e cantec si sunt multi, foarte multi oameni eliberati, ei insisi, relationand unul cu altul intr-un mod atat de intens ca dupa 21 de ani de la prima lui intalnire Taize, Thomas, un neamt tipic din Baden Wurtemberg (la prima vedere), a tinut neaparat sa-si aduca copii acolo sa simta libertatea care i-a definit lui viata de dupa.

Asta ma face sa vreau sa va spun ceva extraordinar. La Taize am inteles ca chiar si nemtii sunt oameni :)). Oameni calzi, chinuiti, raciti de sisteme si reguli dar cu suflete vii! Uimitor, nu?!:) Si am invatat sa plang cu ei cantand “Behute mich Gott” si “Gott lasse meine gedanke sich sameln bei Dir”. Aproape trei sferturi din oamenii din comunitate in tura asta erau nemti. De toate varstele dar mai mult adolescenti. Era vacanta in Baden Wurtemberg si Bavaria.

Anul acesta am stat in tacere. 6 zile fara aproape niciun cuvant, fara aproape nicio comunicare. Si am bolit. 4 zile din 6. Si am invatat despre mine. Fara vin, fara lux, fara stiri, fara povestit si aratat cate stiu. Cu Dumnezeu, cu oameni zambitori si saritori cu care nu schimbam niciun cuvant, cu Graham Cooke si Andrew Wommack, ale caror carti si predici imi redefinesc credinta, cu multa rugaciune si multa golire de mine. Greu. Foarte greu, desi nu parea. Si cu toate astea am fost fericit! Doamne ce fericit! Biserica aia plina de oameni stand pe jos si fiind ei insisi si fiind in pace cu ei si lumea si cu muzica aia care spunea “Mon ame se repose en paix sur Dieu seul”! Si forta coplesitoare a lui “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte“! Da, la Taize se roaga in toate limbile, se canta in toate limbile, se crede din toate inimile!

Taize nu se poate explica. Taize merita trait!

*O saptamana cu Dumnezeu in Franta. E o expresie germana echivalenta cu: O saptamana in paradis.