Baikal. Olkhon

 

Olkhon e insula samanilor, se zice. Cica are o energie speciala. Si ca e un loc suprinzator pentru ce te-ai astepta sa gasesti intr-un lac, fie el cel mai mare din lume, in adancurile Siberiei.

Kometa ma lasa pe o nava de desant marin transformata in debarcader.
Niste case sau cabane, 3 masini care in mod evident asteapta pe cineva, pustiu. Zagli, asa se cheama debarcaderul. Aici la Zagli, nu e nimic. Am facut 5 ore jumate cu un vas de mare viteza ca sa ajung nicaieri.
Grupul de nemti are pe cineva. Un microbuz ca de jucarie, dar indesat si capabil, ii asteapta. Un tip cu o pancarta cu Pietro something asteapta un italian. Ii vad pe italieni, sunt doi tineri, un tip si o tipa, venind. Ii intreb daca au un loc pentru mine. El zice ca stai sa o intreb pe ea, ea zice stai sa intreb soferul ca e prin agentie. Intreb eu soferul. Stie suficienta engleza sa imi spuna ca drumul e prost si masina joasa si ca trei in masina e deja prea mult. Sorry. Ti ringrazzio molto, ii zic italianului.
Kometa pleaca. Ma simt un pic parasit ca pe o insula pustie. Fascinanta masinarie Kometa. Imi aminteste un pic mai mult de ecranoplanul din Caspica al sovieticilor. Ingineri buni.

Drumul si masina au fost insa suficient de bune ca sa ma ia Ivan. Nici nu stiu unde ma duce. Nu stiu daca asa il cheama. Cum de m-a luat? Pai asa. Opreste o masina. Intreb daca e sloboda, ad literam. Zice ca asteapta pe cineva. Ma intreaba cati sunt. Minia adin. Mai asteapta. Ii vin clientii. Doi rusi, Olea si Mikhail. Urc pe locul soferului. E masina japoneza adusa din japonia, volanul pe dreapta. Senzatia e ciudata, imi lipseste volanul, pedalele, responsabilitatea. De responsabilitate ma lipsesc cu placere.

Imi pun rucsacelul verde cu fermuarul stricat intre picioare. Plecam. Drumul e chiar rau. A frecat de cateva ori bine cu burta nisipul.

Asa zisul drum e nisipos pietros, flancat de pajisti si de un sir lung de stalpi de inalta se intinde cat vad cu ochii. Pe stanga se vede marea era sa zic, se vede Baikalul. Si niste plaje. Pe dreapta o ferma. Totul e de lemn. Dar de unde lemn? Nu de aici, evident. Lacul asta e intr-devar ca mare. Se vad inclusiv parti turcoaz. Turcoaz, in Siberia. Drumul de pamant a devenit usor rosiatic si continua. Pe dreapta un satuc de lemn. Ivan al meu are un tricou albastru ca al meu ala din Africa, pantaloni de munte subtiri, de fas de vara, sandale din care i se vad degetele de la picioare batatorite si unghiile de taiat cu fogoauale ca ale lui bunicu’. E tanar, brunet, solid de la munca dar nu o bruta, doar brate si antebrate groase si bronzate. Neras de vreo zi. La oglinda, pe post de cruciulite si icoane, steagul Rusiei. Drumul urca si coboare de pe dealuri cu panta asa lina ca greu vad, numai cand ma uit la mare, ce sus suntem. Eu, Ivan si tacutii Olea si Mikhail. Habar n-am unde o sa dorm, unde merg de fapt, cand ma intorc si cum. Stiu doar ca luni, pe 22, imi iau rucsacul de la Baikaler si incerc sa zbor la Ulan Bator.

Sunt fericit. Pe Kometa Domnul mi-a aratat cum se va asambla si alcatui cartea. Slava Tie Doamne.

E caldut. Cerul e acoperit si cetos cumva. Ma uit in jur, pe fereastra si prin parbrizul ciobit tare in cel putin 5 locuri. Drumuri de pamant galben, nisip, pietre, masini rusesti de teren, parca de armata. Masina asta japoneza, cu volanul pe dreapta, se tot freaca cu burta de nisip. E ca o foca de Baikal, se rasfata.

Intram in Khuzhir, satul, case de lemn. O plaja pe stanga, si mai multe casute de lemn, masini de teren pe plaja. Stanca samanului undeva pe stanga dupa sat. Nisipos. Feeling de vama veche.

Vad un ostrog turistic, cetate de lemn, pe care scrie ca e pe baza de suveniruri. O sa vin sa-l vad. Sau nu.

Am ajuns la Olga’s. Doar ca nu cred ca e aceeasi Olga la care aveam in cap sa dorm. Sau, mai stii? Totusi, cred ca ea e. Cate Olga’s guesthouse pot fi in Khuzhir. Pe Ivan il cheama de fapt Alexei si e sotul Olgai. Afara e o ceata cu soare sau e un soare cu ceata.

Toate au mers struna. Incredibil ce senzatie sa ma arunc cu capul inainte pe topogan si sa imi iasa. Zaite, adica eu, dupa cum m-a alintat Motanelul de cand am intrat in Rusia, a ajuns pe Baikal. M-a dus Domnul pe palme. Totul a mers struna. M-am rugat ca daca Domnul vrea sa vin pe Olkhon sa rezolve cu hainele spalate dimineata la hostel, sa pot lasa rucsacul mare, sa ajung la timp la Kometa, sa fie locuri, sa pot lua bilete si sa se lege. S-au legat la marele fix.

Hainele imi erau in punga uscate, al lasat rucscul, am pastrat cheia de la hostel, nu am luat taxi ca nu am gasit dar a venit troleul 3, care nu mergea in Gheorghieni ci langa debarcaderul Raketa, de unde pleca Kometa, am ajuns cu 3 minute inainte sa plece, nu am putut lua bilete ca s-a inchis programul, a venit doamna de la bilete ca o mama cu mine ca de manutza si m-a predat ca unei pile taxatoarei de pe vaporas, corabie, cum ii zice in rusa. Am mers o ora pana la Listvyanka, am oprit, am achimbat vapoarele, am urcat pe adevarata Kometa, aia mare care merge departe si doamna, pila mea de pe barca mica m-a dus si m-a predat pilei mele de pe barca mare care intr-un final mi-a taiat bilet. Calda, scunda, tunsa scurt, fara varsta dar peste 40, o mama buna.

Citesc in Bible. “You have a choice. You can either worry or worship. You can either pray or panic”. Zice Rick Warren.

Pe plaja in Khuzhir, langa stanca samanului, pe Olkhon, la Baikal. Khuzhir asta se pronunta exact ca si Cugir. Fagi cu jir nu prea sunt p-aici.

De cand visam la Baikal, asa, ipotetic! Sunt aici!

Era plin de nemti pe Kometa. Cu sentimentul evident al exceptionalului. Faceau ceva! Ceva extraordinar urma sa se intample. Trebuia. Dupa atata efort, nu, atat transsiberian?! Echipament scos din cutie, expeditie. Oare unde am citit asta, ca nemtii si rusii seamana enorm doar ca in oglinda? Unii vor sa controleze tot ce misca pentru a se simti in siguranta iar ceilalti isi dau drumul geniului doar in haos. Nu mai tin minte.

Stau intins pe nisip. E ca in vama in coltul care imi place mie, ala sub malul inalt spre 2 Mai, la nudisti si gunoaie. Doar ca apa e mult mai curata si mai rece, e mai putina lume, locul pare mai pustiu, mult mai curat, in jur se vorbeste aproape numai ruseste, cu ocazionala germana, si e mult mult mai departe. Inainte am fost la Stanca Samanului, un loc frumos de altfel. Am luat o bicicleta de la Alexei. Imi place Alexei, e cald, muncitor, cumsecade. Stanca e un promontoriu stancos, marginit de doua golfuri care ii dau un aspect de insula aruncata in mare. Am fost intr-un loc de asta, similar, cu tinerii cu yachtul cred ca pe Skopellos. Lui vroia sa vada a n-a oara bisericuta in care are loc nunta din “Mama mia” iar Motanelului nu-i displacea ideea. Tanarul Sorin in calitate de capitan a ales sa faca pe plac doamnelor. Eu am ramas fara voce. Locul era frumos insa. Si cam cu aceeasi incarcatura energetica ca si stanca samanului. Cand am ajuns aici, era cetos si vantos si stalpii samanici coplesiti de panglici colorate impotriva spiritelor rele se faceau ca o bariera pentru nepoftiti. Peste ei croncaneau corbii albi, pescarusii, cele mai proaste pasari, am vazut eu in Finding Nemo. Scena era destul de spooky. Nu am adastat prea mult. Am inteles, asta e stanca Samanului. Sa fie sanatos. Si sa-l pazeasca Dumnezeu, ca mare nevoie are.

Vine o Cessna de peste mare si da ocolul Stancii Samanului. De doua ori. Si acum, in doua minute a si zburat mai departe, cine stie unde. Probabil niste oameni care trebuiau sa vada neaparat Stanca Samanului, era sa zic, Stanca Secuiului. Sa vii atatea mii de kilometri sa dai ocolul unei stanci si sforilor cu motocei foarte colorati agatati de tot felul de stalpi in jur, paza de spirite rele, asta e ceva. De neuitat. O vara de neuitat. Stalpii cu motocei sunt simpatici. Dar cand bate vantul si le dau ocol pescarusii croncanind ca niste corbi a zapada si a iarna si incep sa se ia in serios ma si apuca rasul.

In ce robie crunta am trait noi oamenii pana la Lege si mai ales pana la venirea Domnului Hristos. La cheremul oricarui duh. Si totusi nici atunci Dumnezeu nu ne-a lasat singuri. Cred ca samanii au avut rolul lor, pana la Lege si pana la coborararea Duhului Sfant trimis de Domnul Hristos dupa inaltare. Dar de atunci incoace sunt fie complet depasiti, fie, de-a dreptul, de partea cealalta, stiind sau nestiind. Medium intre ce si ce? Cine zice ca toate duhurile sunt bune? Cum le selectam? In sfarsit se vede soarele. Asa, la Apus, peste stanca samanului. E un pic racoare.

Ma simt minunat. Pur si simplu stau pe plaja si ma bucur. Scriu, ascult marea, simt briza. Beau bere ucraineana la pet, cu ceva frumusica desenata pe eticheta. Ucraineana. Ma mir tare. Nisipul e mare si cumva sticlos, nu se lipeste. Baia a fost excelenta, apa buna, transparenta, rece dar nu excesiv. Vara trecuta cand faceam ture de Tarnita cu Motanelul apa era mai rece. Nici Siberia nu mai e ce-a fost. Hmmm. Sa nu ne grabim. E doar o vara tarzie aici, pe Baikal.

Ce frumoase sunt vapoarele vazute de pe mal, ce din alta lume, mai buna, par a fi. Si cand urc la bord miroase, duduie, trepideaza, se unduie, abia astept sa se termine. Iarba e intotdeauna mai verde pe malul celalalt.

Domnul e si drept si milostiv, ma gandesc, stiu. Si drept. Si milostiv. Cum poti fi si una si alta? Cand sunt drept, si altii nu sunt, nu prea sunt milostiv cu ceilalti, ii judec, ii dispretuiesc. Iar daca nu accepta situatia lor, pretind ca nu sunt unde sunt, daca ma afecteaza sau ma deranjeaza nu mila ci jertfa fac. Iar daca sunt milostiv, ca pot, ca Domnul m-a umplut cu puterea si dragostea Lui si nu mai am nevoie sa ma bazez pe dreptatea mea atunci, prin mila, pierd dreptatea. Nu o mai afirm, tind sa nu o mai fac, sa nu o mai cer. Ca sa pastrez mila. Cum sa le fac pe amandoua in acelasi timp. Numai Domnul poate. Umple-ma Doamne mai mult ca sa fiu ca Tine, sa fii Tu in mine!

Mic dejun la Olga’s pe Olkhon. E soare. Se aud pescarusii. O sa mananc caśa, un fel de gris cu lapte, cred, sper. Am dormit 12 ore. Eram obosit. Rau. Ce bine am dormit. Camera, nici nu am ce descrie. Mica, alba, proaspat varuita, La Olga era plin si mi-a dat o camera de rezerva, undeva in dependintele ei, cu in singur pat, alba, mica, curata. Ca o chilie de sihastru. Buda e in curte. De spalat tot in curte la o chiuveta deschisa tuturor. Si ma simt bine. Am dormit excelent. Cam cum am dormit in Salta dupa Bolivia.

Stau pe plaja. Da. La plaja in Siberia. O plaja faina, cu nisip fin si pini in apropiere, frumosi, apa limpede si rece, da, foarte rece pentru stat la plaja dar digerabila pentru Tarnita. De pe insula, de pe Olkhon, se vede malul vestic al Baikalului, cu munti inalti, cu coame impadurite, seamana si arata ca si Cindrelul, la noi. Si Vama Veche e pe partea astalalta, la mine. E cald si soare. Rar, niste nori. Ma simt ca in 2000 cand am mers in Vama prima data. Putina lume, solitudine, curat, liniste, sentimentul de loc special, greu de ajuns. Atunci, in 2000 in Vama, solitudinea ma omora. Atunci m-am imprietenit cu Luci, doctor in arta, ateu convins si militant, om cinic si fain, citit si filmat, de la el am o parte din colectia de filme bune, la care am ajuns dupa aia in Qatar, a stat vreo 5 ani in zona Golfului, 4 in emirate si ultimul in Doha, eu l-am prins la sfarsit, cand i-ar fi exterminat pe arabi de-ar fi putut. La inceput s-a dus acolo hotarat sa treaca la Islam. Ura si uraste crestinismul. Biserica si ritualurile si robia. Alea, moarte si abuzive, le urasc si eu. El nu vedea dincolo de ele. S-a trezit intr-o mare de intoleranta, medievalism, agresivitate si ipocrizie. Pentru ca el uraste de fapt moartea, viata fara viata, minciuna, frica, abuzul si lacomia, tristetea si vanitatea. Adica viata in frica, in robie, viata fara Dumnezeu. Si asta e peste tot, si in toate religiile si in afara religiei, oriunde omul alege sa nu-si asume propria micime si imperfectiune si cauta ascunzis in scheme, ritualuri, rutine, sisteme si propria superioritate. Viata vie vine din recunoasterea neputintei si asumarea riscului de a trai, a gresi, cu iubire de adevar, de sine in lumina adevarului si de ceilalti, frati si surori, indiferent de lumina sau intunericul in care traiesc ei. Cum zicea Howard pe tren, pe la Krasnoyarsk, biserica crestina e un club facut pentru nemembri. Viata vine, din Dumnezeu, Din adevar si iubire. Impreuna. Si acum, dupa ce mi-a zis ca si-a luat teren in Filipine si ca, parca, s-a casatorit cu o filipineza, s-a dus la lucru in Kazahstan. Nu departe de aici. Mi-a placut sa scriu despre Luci. E un om grozav si mi-a facut bine. Mersi Luci si astept sa ne vedem. Pe unde a da Dumnezeu. Faina plaja asta. Stau pe nisip, cu capul pe rucsacelul mic in care am cam tot, ala mare l-am lasat la hostel in Irkutsk, la Baikaler. Am plecat light, fara sa stiu unde merg, am luat doar Kometa, fara rezervare, fara plan. Si ce bine e! La fel ca in vama, locul nu are toalete. Ma duc sa ma bag in apa. Revin imediat.

Am revenit. Am scris un pic mai sus, despre Howard. Si acum revin la Baikal. In iarna, la ski, cu tinerii in Austria citeam “6 luni in padurile Siberiei” de Sylvain Thesson. Tare mi-a placut. Genul meu de scriitura, cam la fel de faina ca si “Beau deci exist” al lui Roger Scruton cu care m-am delectat in Grecia acum 2 ani cu Motanelul.

Ieri dimineata, cand am venit spre Olkhon, am ajuns la pontonul Raketei, de unde pleca Kometa, la fix. Am plecat de la hostel, dupa ce am mai povestit cu Jerome si am impartit niste curmale, am plecat hotarat sa iau un taxi, convins ca altfel nu prind vasul ca iar ma intinsesem la povesti si la ras-pachetat. Cu Jerome m-am inteles ca, asa peste vreun an, ori vine el la Cluj, ori ne vedem in Franta. D’accord, cum zic ei. Am mers pe jos pe Ulita Lenina spre parc unde speram eu ca o sa gasesc. Trafic mare. Dau sa trec strada, pe la trecerea de pietoni, normal. Am uitat cum e cu aemafoarele si in general cu traficul in orasele astea. Prima data am observat in Ekaterinburg. Dar acum imi aduc aminte ca si in Moscova erau asa, ca Motanelul mi-a zis ceva odata ca trebuie sa alerge ca sa poata trece strada. Asa-i. Pentru pietoni, e ca un concurs sportiv. 90 de secunde stai si 15 treci. Mie imi trebuiau vreo 12, alert. Si apoi trotuarele care nu merg niciunde, de fapt intr-un urias sens giratoriu doar pentru masini si de acolo, ce? Nici acum nu stiu ce ar fi trebuit sa fac, pe unde sa merg, ca aceeasi problema am avut-o si la intoarcere. Mergeam sa vad memorialul lui Kolchak. Care era langa manastirea cea veche a Irkutskului fondata pe la 1690. Adica erau niste puncte turistice, nu? Am cautat o solutie, nu era. Asa ca, dupa cum zice Eli, “i’ve pulled a “romaneasca””. Am sarit garduletele de separare, am ochit un moment cand traficul dens pe 3 benzi mi-a permis si am trecut, apoi am sarit garduletul celalalt si am repetat figura pentru cealalta banda.

Tocmai au trecut pe plaja, prin fata mea, doua rusoaice, prietene, vorbind, dezbatand ceva de zor. Una blonda, stearsa, cu rucsacelul tinut in fata, in costum de baie deux pieces, mai mult asculta. Cealalta, cu alura si fata de japoneza, probabil ceva kazaha sau turkmena, povestea ceva de zor. In ruseste. Special. Numai in fosta URSS, melting potul popoarelor Eurasiei.

Am atipit pe plaja imediat dupa ce am scris despre japoneza care vorbea ruseste. Asa dulce si placut e somnul pe plaja, valurile marii, briza, soarele nu prea tare, perfect. La marea Baikal, da, i se si zice asa cateodata.

Mi se pare incredibil ca peste 3 luni maximum apele astea turcoaz vor fi gheata bocna, asa de bocna, ca vor putea trece cu camioanele pe ea. Si-mi aduc aminte ca scriam de Tesson.

Deschid notitele din cartea lui. Si acum vad camera de hotel din hotelul de munte din Vent, langa Solden. Imi pica bine, imi dadea tihna. Ma facea sa visez la Siberia. Intre doua vise de Patagonia. Sylvain Tesson cu Siberia si “Take me to that hidden place”, filmuletul cu splendida Patagonie. Inca nu plecasem nici in Patagonia si visam la Siberia. Il citeam pe Tesson.

Zice prima notita: Arta de a trai consta in combinarea celor mai delicate placeri cu prezenta constanta a pericolului. La pagina 36. Citat din Stendhal. Sylvain asta a venit acum 3 sau 4 ani vara, pe transsiberian si povestind cu oamenii pe aici, stie rusa, hmmm, s-a decis sa vina iarna, 6 luni. Zis si facut. A inchiriat o casuta, o dacha, vizavi de unde stau eu acum. Ma uit practic la muntii pe care se catara si ii descrie el in carte.

Jerome zicea ca se astepta ca 6 luni de singuratate, mai ales din partea unui intelectual, sa fie o calatorie interioara. Era usor dezamagit. Discutia avea loc intr-un bar cu zakusti si vodka din Irkutsk. Ce loc mai potrivit putea fi? Poate Olkhon-ul. Discutie intre doi tipi care calatoresc singuri, dintre care unul francez. El pe bicicleta de 2 ani si ceva, aproape 3. A plecat din Paris si probabil, la cum l-am simtit, va trece in America. Are 43 de ani. I se pare ca Tesson e superficial. Nimic aproape despre calatoria lui interioara. Ceva consideratii pur intelectuale despre sihastrii si isihasm, despre solitudinea chineza. La persoana a treia. Eu ii zic ca relevant mi s-a parut ca s-a prabusit cand a aflat ca l-a parasit iubita. Deci ancora lui era iubita, casa, publicul, probabil cititorii viitori, audienta. Il bahuim, suntem invidiosi si usor dezamagiti, speram si eu dar mai ales el, la niste raspunsuri mai adanci. Genul de dezamagire pe care am incercat-o, dez-amagire inseamna, nu-i asa, iesirea din amagire, anul trecut in Creta cand am citiy biografia lui Hemingway, cadou de la dragul meu prieten Dan. Cum care Dan? Pantis. Da, biografia scriitorului meu preferat cu care ma tot identificam sau cautam sa ma. Cand ma gandesc ca inainte sa plec in Africa am citit intr-o noapte aproape tot “The green hills of Africa”! In biografie am citit ca safariul ala a fost o extravaganta, cum altfel, platita de unchiul sotiei a doua pe care ulterior a parasit-o. Cartea e la fel de mangaietoare pe suflet. Dar omul arata in pic altfel. Mai uman, mai veridic, imperfect. Big boys with big toys. Si cea mai mare e egoul. Ii zic lui Jerome ca acolo unde e sursa puterii mele acolo imi e si Dumnezeul sau, dupa caz, idolul. De acolo ma alimentez, acolo ma duc cand mi-e greu. Pot merge oriunde dar sa am certitudinea relatiei bune cu el sau ea sau El. Jerome asculta si intelege. Nu stie inca ce sa faca cu asta dar o vede.

Sunt liber sa fac ce vreau intr-o lume in care nu am nimic de facut, mai zice Tesson. Si apoi, crezul vietii in cabana: sa nu reactionezi…sa nu te zbati…sa simti ca plutesti, un pic cherchelit… Inconjurat de linistea omaturilor…sa simti ca soarta lumii iti e indiferenta…si sa citesti poeti chinezi”.

Nu-mi place ca vorbeste la persoana a doua. E despre el nu despre altii. E despre mine.

6 luni in padurile Siberiei. Ar fi trebuit sa se cheme 6 luni pe malul lacului Baikal, in Siberia. Dar cred ca asa pierdea din audienta. Asa cum ar fi pierdut, cred, daca isi arata calatoria interioara. Dupa cum vedeti eu inca mai sper ca are una, ca e doar usor las si inca nu are curaj sa se expuna asa adanc, nu ca e mort si semnele de viata sunt de la aparate. Oricum faptul ca a prezentat parasirea si dezastrul lui interior de dupa e un semn de mare curaj. Mi-a placut cartea. Multumesc Vasile de la Bookstory pentru recomandare. Ma uit inspre malul vestic, peste Baikal, spre cabana unde a petrecut omul iarna. Ploua acolo, se si simte vantul mai agitat si au crescut valurile. E inca soare Multumesc Sylvain Tesson pentru povestea si cartea ta. M-a imbogatit, mi-a dat un model, m-a incurajat sa ajung aici unde sunt acum, vizavi de cabana lui, vara, doua zile, pe plajele cu nisip alb si fin ale Siberiei.

Asta imi place si la noi la mare, la Vama. Normalitatea marii, invitatia la citit si motait iar mai nou la scris si ora 6 seara cand se goleste plaja, soarele nu mai arde si pot sta in sfarsit linistit sa devorez cartea. Oricare carte. Acelasi lucru acum, doar ca scriu, ceva, poate cartea. Se pare ca ploaia de pe cabana lui Tesson vine incoace. Ma repliez la niste omul afumat, pestele care numai in Baikal traieste, delicatesa locului.

Care s-a transformat, pana la urma, in cel mai bun espresso pe care l-am baut in Rusia. Am batut plaja in lung, am urcat pe movilita si pe movilita ce era? Baikal View Cafe. Si de departe parea asa usor posh dar cum putea fi? Adica aici e Kuzhir, praf vara si gheata iarna, Baikal da, dar frumusete naturala si atat. Stau la coada, vad aparatul de cafea. La Marzzocco. Imi iau un espresso dublu care la livrare se transforma in doua simple, nu-i bai, si un strudel cu iabloko, cu mar adicatelea si cu inghetata. Cea mai buna cafea din Siberia, poate si din Rusia dar de bucata cu Motanelul nu ma ating ca eram drogat cu ea si era tare bine. Iar strudelul cu inghetata…! Fac oamenii astia niste dulciuri, sa-ti bati copii. Intre timp a venit un dus de vara de peste Baikal, era sa zic lac dar nu-i, sa-i zic mare, dar nu-i. E Baikal. Am intrat intre plasticuri, am fugit de ploaie. De dinauntru vad ca ei, rusii, nici cu un hertz nu si-au marit frecventa. Umbla prin ploaie ca prin soare. Nici nu ploua e adevarat, numai picura. Acum a stat. Mi-am luat un cappuccino, le-am zis baietilor, unul tatuat pe ambele gambe, ca e cea mai buna cafea, m-au invitat sa le las bacsis, le las, ies din nou pe terasa. E minunat aici, incredibil! Bate soarele la apus peste stanci si pini si apa. E cald si nu prea. Nu am net. Ce bine e sa nu am net. Nu ma mai cert cu niciun monarhist sau ateu sau multiculturalist. Cu multi ma mai cert eu. Cand eu sunt aducator de pace! Mai uit. Cam des. Nu-i bai, Dragos, te antrenezi, asta e calatoria interioara, castelul, lasat demonii sa-si scoata capul si apoi cu detasare, jbuf. Unul dupa altul, foaie de ceapa dupa foaie de ceapa. Si aia care tot ies, inseamna ca n-am ajuns inca la foaia lor de ceapa. Ceapa lor!

As mai sta o zi. Mai pot. Mai pot sta si mai mult daca nu plec in Mongolia. O sa vad.

Picura. Un cuplu de nemti tineri, zvelti si frumosi asa cum pot fi nemtii frumosi, adica reci, impersonali, stau pe terasa langa mine. Isi beau cafelele cu mult lapte si multa gheata. Cafea de plaja. Ploua cu soare. Isi bate dracul nevasta se zice in popor. Tura asta nu plec. Stau in ploaie. E tare bine. Din pacate e o terasa fara alcool. Ce bine mergea un proseco sau macar un chardonnay. E bine si asa.

Lemnul de pe terasa aici la Sea View e chiar lemn de ala de piscina, cum ii place Motanelului. Parea plastic dar nu-i. De asta om pune si noi pe terasa, cu voia Domnului.

Au venit niste rusi. Patru. Un cuplu cu un baiat, malchik, de vreo 7 ani, si un frate mai mic al tatalui mai scarbit care sudeaza si e nemultumit din vocatie. Sunt foarte vocali. S-a dus linistea. Ma ridic si ma mut cu un scaun mai incolo sa le fac loc sa stea toti impreuna, asa cum stam la bar, la balustrada, cu fata la mare. Se aseaza si nu zic nimic, nici nu schiteaza un multumesc. Eu il cam asteptam. Ia mai fa lucruri doar ca asa ti se cere Dragos, fara atatea recunoasteri. Ia mai omoara-ti egoul, ca asta e toat lupta, nu? Asta e calea. Renunciation is not enough, you must act, but you must not be attached to the consequences of your actions. Zice Krishna catre Arjuna. In Mahabharata. Fain film. Greenaway.

Fratele mai mic si mai enervant se dovedeste a fi un prieten la care i-a venit familia, sotia si o fetita de vreo 4 anisori. Sotiile sunt frumoase. Ce surpriza!

Vanzatoarea de la Sarma, САРМА, magazinul ca de cartier de unde iau berea se uita la seriale pe laptop. Cumparatorii o cam deranjeaza. Cum m-am indreptat spre iesire cum tehnologia a luat-o din lumea asta, cernita, si a dus-o intr-alta mai buna, evident ca mai buna, nu poate fi altfel, nu?, undeva departe, cu lumini si oglinzi si mult fum.

Umblu cu los woawoaws, pe strada, frumosi si salbatici ca niste lupi. Nu chiar ca in Patagonia dar, hm, me manqua. Baiatul Olgai, il recunosc dupa sepcuta, vine in urma mea, mergand spre mare. Schimb doua vorbe cu el. Vag. El se opreste la o poarta, trimis cu treaba probabil. In fata portii, un woawoaw. Care n-are nicio treaba. Nici cu el nici cu nime’. Baiatul il vede, se sperie, ezita, woawwoaw-ul simte si brusc are treaba. Cu puiul de om cu intentii ascunse. Ca altfel de ce i-ar fi frica? Si incepe sa latre. Baiatul si mai brusc nu mai are treaba la poarta aia si se ia si se duce de parca de acolo plecase in alta parte cu alta treaba. Probabil la Olga. Sa speram ca nu e si acolo un caine in poarta. Woawoaw-ul e multumit, si-a facut datoria, inca un strain dubios alungat, inca odata poarta pazita. Woawoaaaaaw!

Am ajuns la apa. Apusul coboara peste muntii de peste Baikal. Am revenit la iubirea mea de ieri, berea ucrainiana. Stau pe pietre in portul Khuzhir. Maine sau poimaine probabil de aici o sa plec. Trei baieti sar in apa. Dau tarcoale si apoi urca pe epava navei de desant. Mi-e frig si sa ma uit. Un debarcader de lemn putrezit. O pictura se unduie peste valurele sub forma de apus. Cu nori. Rosu. Si roz. Si cenusiu albastrui. Capete de baieti rusi si buryati, smelnai, in apa. Racoare. Un vas de pescuit merge la aprovizionare. Si in seara asta familiile de omuli refugiate in lac vor avea victime, eroi. Gustosi tare, n-am ce zice.

Parca sunt in Berbesti. Casele arata la fel, ulita miroase la fel, e incredibil. Si cainii latra la fel. Barci cu motor si rame la ferestre albe si albastre nu stiu sa avem in Berbesti. Nici in Giulesti. Trec pe langa Chez Nadine. Ce simpatic. La Nadia, probabil. Si portile seamana nu cele din Maramures. Nu-s sculptate dar altfel…sunt la fel. Si scoala si sala de sport sunt din lemn. Asta plan de urbanism.

Mai trece cate-o fata buryata. Farmacia se cheama, normal, АПТЕКА, Apteka, ca peste tot in Rusia. Sa traiasca vesnica prietenie ruso-nemteasca.

Am dormit mai putin biniuca. Ori de la cafeau prea multa si prea buna, ori de la cele doua beri jumate de aseara, ori de la frig, ori de la luna, ori de la stele, n-am dormit bine decat de pe la 3 jumate. Pana la 8.30. Ma spal pe fata, pe dinti nu, ca nu-mi gasesc periuta si pasta. Merg la “bar”, sub policarbonat la Olga sa pap niste blinai, adica nisye clatite, cu niste ceai. La 14.00 am autobuzul, marshrutka. Intrebasem ieri la chiosc, in “centru”. Ce notiune relativa, “centru”. Un loc aleator pe drumul de pamant prafuit, intre niste case ca de prin Maramures. Intrebasem si de bilet si mi-a zis zambind ca zavtra, maine. Azi e deja zavtra. Pap clatitele, bune, beau ceaiul, bun. Apoi o sa merg sa beau cafeaua la Baikal Sea View bar. Chiar buna. I’m hooked.

Ma iau si ma duc. E un soare orbitor afara. Si e frig. Ciudat dar adevarat. Trec pe langa chioscul cu marshrutci. Intreb asa de control de ora doua. Imi zice ca nu. Cum adica nu? Adica nu e nicio marshrutca la doua. Era una chiar in fata chioscului. Intreb de ea. imi zice ca nu. Sper ca imi zice ca nu sunt bilete nu ca nu exista, ca o vad cu ochisorii mei. O intreb in engleza, fara vreo speranta la nimic, numai ca sa-mi exprim nedumerirea, daca nu ea mi-a zic ca azi la doua si ca tot azi si biletele? Zambeste si imi spune ceva, in rusa, evident, din care eu inteleg ca o zis numai asa, fara sa se gandeasca ca azi e duminica. Sau asa ceva. Si ca e maine la 14.00. Asa mi-a zis si ieri. Parca vad ca si maine o sa imi zica la fel. Imi da un numar de telefon cu care inca nu stiu ce sa fac. O sa vorbesc cu Olga si sper ca o sa ma inteleaga si ca apoi o sa ai poata sa ma ajute. Daca nu plec azi sansele sa mai prind avionul de Ulan Bator, in caz ca sunt bilete si nu sunt o avere, sunt zero. Daca asa va fi, atunci ori seara tarziu ori poimaine dimineata devreme merg la alt Ulan. Ude. Si daca se arata, dar nu cred sa merg de acolo in Mongolia, bine. Daca nu o sa stau 3 zile acolo, din care poate ca doua fac o tura de munte in Buryatia si apoi o zi in plus la Vladivostok. Si vsio Mongolia.

Daca nu stau la soare, mor de frig. Siberia, nu-i asa? Au o cafea excelenta aici. Chiar buna. V-am zis ca-s dependen? Baietii de la bar deja stiu. Imi zambesc.

Cum stau eu asa cu ochii-n vant in zare dupa-un vesel cant, vorba Motanelului, vin niste rusi generatia urmatoare. Trei tipi si doua tipe. Aia “moderna”. Sunt tatuati, unii din cap pana in picioare. Isi pastreaza agresivitatea si isi pierd autenticitatea. Ce-o iesi de aici?! Ma intreb, ma uit la ei, ma uit la mare, imi beau cafeaua, e bine aici. Baikal.

Si apoi ma iau sa ma duc. Vreau sa ma bag adanc intre pini. Umblu descult pe nisip pe malul povestii asteia. Apa e foarte transparenta. Nisipul e caldut. Sunt fericit. Sunt ca soparla lui Pushkin pe care o vede el odata stand la soare pe o piatra, nemiscata si trage el concluzia ca e fericita, ca are nevoi simple, de exemplu sa se invalzeasca. Si apoi conchide Pushkin: eu nu. Fericirea e intalnirea intre ce ai si ce iti doresti. E foarte usor sa devin nefericit. Intr-o fractiune de secunda. Dar tine de mine. Paza inimii, Dragos! Nu lasa nimic sa intre, nimic din ce nu-i de la ai nostri.

Umblu cam jumatate de ora, poate mai mult. Ma asez printre niste pini, cu spatele la mare, nici nu se vede, se vede padurea de pini si incep sa scriu. Locul e linistea intruchipata. Doar o duna de nisip in spate si e vant si Baikal.

Vine la mine omul care are cortul si fetita din fata mea, de sub palcul de pini. Sta de mult aici. Se vede. Haine la uscat, copertine albastre cum avem in curte, luate de la Ikea, sau din alta parte, oricum facute in China. Fetita a trecut mai demult pe langa mine. Are vreo 10 ani, smeada la fata, si un par frumos tare.

Odâh. Harose odâh, imi zice Dima, tatal. E metis, zice. Mama uzbeca si tatal rus. E finut, nu e deloc gorilos. Ma intreaba daca fumez. Ii zic ca nu pe ceva pseudo rusa. Deja stiu cuvantul. Ma intreaba de accent. Ii zic ca sunt roman. Imi zice ceva. Ii zic ca nu stiu multa rusa, chiar putina tare. Imi zambeste. Ma roaga sa ii spun ceva in romaneste. Ii spun. Ii descriu padurea, nisipul, e frumos, soarele. Se uita la mine cu lumina in ochi. Zice ca e o limba frumoasa. Imi multumeste si apoi, se ridica de pe nisipul unde se asezase aproape de mine si totusi nu prea. Si imi zice ca am harose odâh. Cred ca inseamna energie buna. E totusi insula samanilor aici si cei ce atau cu vorturile mult or fi avand ceva in comun cu cautarile interioare. Cand ajung la net o sa aflu. Se duce si strange surcele pentru foc. E scund, brunet, are un hanorac, panaloni de fâś negru cu verde si un ceas electronic, de plastic verde fosforescent, la mana dreapta. Si slapi. Fata are o coada groasa bruneta impletita spic. Si tricou albastru electric. Cam ca si copertina ce flutura in vant deasupra ei. Ce mult imi place sa scriu. Dintre pini, pe nisip, apare si mama, cred. Fetita se bucura, striga scurt. Un bondar aterizeaza langa mine. Tot bruneta, subtire tare, cu ochelari, maieu negru, par lung si fusta vaporoasa. Pleaca undeva inapoi de unde a venit. Poate nu e mama, poate e vecina.

Stau pe nisip, printre conuri si pini batuti de vant si scriu. Scriu despre Transsiberian. Si cand se mai intampla ceva, mai iau o pauza, ma intorc in prezent. Sunt Dragos, rob si fiu al lu Dumnezeu, in Isus Hristos, implinitor si marturisitor al adevarului. Be a witness not a judge. Asa ca scriu. Traiesc si scriu. Traiesc.

Scriu ce scriu. Bate un vant rece. Ma simt excelent nestiind ce fac azi si ce fac maine. Domnul e stapanul meu. El ma duce pe carari drepte din pricina Numelui Lui.

Ma ridic si plec. Il binecuvantez pe Dima si pe ai lui. Nisipul e moale si caldut sub picioare. Prin spatele pinilor nu sunt pietre ca pe mal, pot merge repede. Vantul e rece si taios in ciuda soarelui. Oamenii strang din corturi. Vine toamna.

Sub stanca samanului o vaca mananca lebenita din tomberon. Ca in Varanasi. O fi o vaca sfanta si asta. Simt ca sunt ars si pe fata si pe picioare. E de la adormitul fara grija pe plaja de ieri.

Anung la Olga. Nu sunt bilete la Irkutsk. Alexei face foaie de taietei.
Ma duc sa postez ceva. Locul cu wifi pe care-l stiu e Taverna. Scriu, postez, facebook-uiesc si mananc zaguday. Tare bun. Si ma asteapta lagman prajit. Tipa e dusmanoasa. Pe perete harta Rusiei in detaliu. Bere CCCP. Am vorbit cu Motanelul. Tipa dusmanoasa sparge seminte.

Postez si pap. Si apoi o sa merg pe plaja. A treia zi de plaja la Baikal. Ma intalnesc cu italianca din Ekaterinburg, aia care face maratonul oraselor pe transsiberian. E cu un israelian, in garda, gelos, daca-i fur uratenia. Schimbam doua vorbe, poate ne mai vedem, eu plec ca am treaba. Vreau sa beau cappuccino bun si sa scriu. Sunt intr-o pasa buna de scris. Ce iese acum, cam aia e, iar de e prost, macar stim.

Imi plac camioasele cu ruskaya banya pe plaja. Sunt vreo trei, la distanta unul de altul, parcate cu spatele in mare. In laterale au o gura de soba si baieti cu muschi bine conturati si fara burta tot baga pe foc. Musterii se baga in banya, sauna foarte fierbinte, stau ce stau, se inrosesc si apoi jup in Baikal, care e orice dar nu caldicel. Rasete, balaceala si de la capat. As incerca si eu dar sunt cu hodrobelele dupa mine.

Ma duc unde am tihna. Beau cappuccino la sea view. Vine furtuna de peste Baikal. Bate vantul rece, taios. In stanga mea trei rusoaice bete rad intr-una. Beau ceva coniac direct din sticla. Asata e o terasa cu fara alcool si sisha. Rusii baga sisha intr-una. Si-au adus-o ele, cu siguranta. Intr-adevar, dizgratios spectacolul unor femei bete. Rasul asta isteric ce-si scoate capsorul la betie ascunde multe. Nici nu ascunde prea tare. Pescarusii se invart ca niste corbi albi. In zare se vad, spectacol rar, norii negri si suvoaiele cenusii pe care le aduc. Imediat va fi de intrat inauntru. M-am si bagat dupa plastic. Am cam ramas fara ruble si pe Olkhon, pe insula nu este niciun bancomat si nici schimb valutar. Ma descurc eu cumva. E un apectacol de lumini si griuri, de vant si elicoptere, de soare si nori. De neuitat.

All good things have to come to an end. Am revenit la Taverna cu wifi. Rusoaica dusmanoasa e tot aici. Ma recunoaste cand intru dar e ca si cum ai recunoaste gunoierul. Numai ca asta aduce gunoi, nu ia.
Ma uit in meniu. Mi-e foame. Nu e semn bun. Vad khinkali-urile alea georgiene care aici se cheama pose si nu-s asa bune dar totusi. Vad ca le au si prajite. Comand 3. Si un cheburek. Ca arata ca niste empanadas. Ce poate fi rau aici? Si inainte comand o salata. Tashkent. Nu suna rau. Locul insa are un dar de a face cacatul praf. In spate, la difufuzoare niste ritmuri traditionale de untold. La cat ma pricep eu. “You will never know, I will never show what I feel, what I feel for you.” Cu atat mai bine, ma gandesc. Vine salata. Inodora si insipida, aseptica. Nu-i bai, o dreg cu sare. Sarea, dom’le sarea raspundea Domnu’ Nicu, bucatarul de la centrul de copii cu SIDA din Arad intrebat, insistent, gatea grozav, care e secretul mancarii bune.

Cheburek-ul nu e cat o emoanada e cat o pita. Imi aduce nu unul ci doi. Nu comentez nimic, nu as avea nici la vine nici vreo speranta de mai bun. Accept. Mananc, aleg mai mult carnea decat aluatul. Nu-i rau, umplem un gol interior cum zice Teo. Dar nici bun nu-i. Vin si pose-le prajite. Niste chebureci mai mici si rotunzi. Ti-a fost pofta de ceva bun Dragos? Ia si baga cu cheburek. Si sa nu-ti aud gurita ca mancarea la olga e buna si aici e…altfel. Ai vrut wifi, platesti. Sper sa nu platesc zile la rand. Era cat pe ce.

Olkhon vâ Irkutsk. Intoarcerea cu picioarele pe pamant

 

Ma trezesc un pic inainte sa sune ceasul. Am adormit greu dupa ce m-a trezit Teo azi noapte, de 3 ori m-a sunat, vreo ora m-am tot invartit dupa aia gandindu-ma la pietre. Ce-o fi fost in capsorul lui, dor de mine, cred! Era 9.30 la Arad, 2.30 neaptea la mine. La mine, vezi Doamne, la Baikal. Canta Baniciu. Adevarul e ca intotdeuna mi-a placut Baniciu. Si Teo stie asta. Azi noapte mi-a placut un pic mai putin.

E sapte si aproape jumatate, suna ceasul. E bine. Mai am jumate de ora sa ma spal, sa-mi fac bagajelul malenki, ca ala balsoi e la hostel in Irkutsk spre pastrare, slava Domnului. E timp berechet. Tihnit. Ce bine, ca ma asteapta iarasi multe drumuri.

Aud deodata zgomot de masina oprind undeva aproape, izolarea fonica nu a fost printre prioritatile Olgai sau ale lui Alexei, si un claxon scurt. Ma uit la ceas 7.32. Nu poate fi. Si totusi ceva imi spune ca e. Si e. Vine Olga ca a venit marshutka. Ma imbrac repede. Vine soferul, intra in camaruta, imi intinde mana, buryat, cauta din ochi balshoi bagaj, ma intreaba de el, zic ca n-am decat malenki, e satisfacut, ii zic ca la 8, el zice ca trebuie sa-i culeaga pe toti, ce noroc ca-s bun la mima, ii zic cinci minunte, el zice haraso si pleaca. Ma duc sa ma pis. O sa multumesc Domnului mai incolo pentru asta. Puteam sa retraiesc cosmarul autobuzului bolivian, intre Tupiza si Uyuni, 7 ore la 4000 de metri cu vezi a plina. Noroc cu israelienii aia ca nu mai puteau tine. Sa le dea Dumnezeu sanatate.

Ma imbrac, fac bagajul, is convins ca mai am timp, nu mai am, nici nu apuc sa trag husa Pinguin peste rucsacelul meu verde si credincios cu fermuarul stricat ca-l aud pe buryat venind val vartej. Urc in marshutka, salut cu good morning o pioasa adunare, vorba Motanelului care doarme la ora asta. Pareau straini, erau toti rusi. Nu m-am prins din prima. Probabil de la ochii carpiti. Plecam in tromba. Ca sa mergem 500 de metri. si sa stam vreo 10 minute in fata baracii pe care scrie “Information Centre -Khuzhir Info. Stam si apoi iar gonim, 5 minute de data asta, prin praf, cu sens pare-se, pana ajungem in fata unei case. O membra a pioasei adunari isi uitase haina. Nu ma mir. Daca a zorit-o cum m-a pe mine.

Plecam, trec pe langa Olga si Alexei. Olga era in capot cand a venit si ea cu ochii carpiti sa ma trezeasca ca a venit marshutka. Capot albastru cenusiu, plusat cumva. I-am zis ca la 8 zic ca e 7.30 vede si ea, ce sa zica, ce sa faca, iese sa vorbeasca cu soferul. A fost o gazda buna, muncea intr-una, singurele ei pauze erau undeva in spatele bucatariei, la tigara. O femeie frumoasa si calda si muncitoare.

Drumul imi scoate stomacul la lumina. Ca zacustile alea dupa 10 sute de vodka in cinstea lui Alexei. Hai sa vedem si noi cine-i Alexei asta. Stau pe roti si ma salta. Cat vad cu ochii drumul de pamant galben, ptafos pe care am venit. Pe fereasta cu perdelute albastre, cu ciucurei se vede Baikalul. E innorat. Peste coastele rezervatiei, alea ale lui Tesson, dincolo de micul Baikal dintre Insula si coasta se vad nori galbeni, pufosi, de frisca. Sau de spuma de cappuccino. Visez.

E cursa intre marshrutci se pare, tocmai depasim. Soferul buryat e smelnai tare. Khabar nu am unde mergem. Poate ca nici el. A oprit. Marshrutka depasita de noi ne depaseste. Smelanai, ce sa zic. Mic, uscat, fibros, pe la 45, nu da doua ruble pe nimic. Are privire agera. Si tricou curat. Cineva il iubeste si pe el. Oricat de fuckti up am fi, cineva ne iubeste, ne iubeste pe fiecare din noi asa cum suntem. Si pe mine ma iubeste cineva.

A iesit de pe drum. Opreste. A patra oara. M-a grabit ca sa stam. Deschide portbagajul. Eu stau cu spatele lipit de el. Aerul rece, proaspat, intra cu forta, ma invioreaza. Am nevoie.

La radio Voyage voyage. Hmm. “Sur les dunes de Sahara or les jenesais quoi de Fuji Yama. Regarde l’Ocean.” Zice el ceva. Ma uit dupa Baikal. Nu se vede. E ascuns dupa un delusor, o coama cu stalpi de curent, de joasa, pe el. Dar abia astept sa-l regardez.

Reluam cursa. Nu se mai aude Voyage. E contra cronometru, pare-se, dar e unul ascuns si numai de buryat stiut. Coama se termina. Regardez oceanul. Nu-i ocean, nu-i nici mare oficial, e lac. E frumos. Se strange frisca pe coastele rezervatiei, iarba e ca de stepa. Dincolo sunt paduri, aici e stepa. Nu stiu cat poate rezista o marshutka de asta, un microbuz, pe drumurile astea. Masajul din lombar e un pic prea intens, dupa gustul meu. Toate au un pret, Dragos. Olkhonul vine la pachet cu masajul. Singura altetnativa ar fi vertaliotul, elicopterul. Mi-aduc aminte de Sorin, tanarul, care ma intreba daca stiu ce face elicopterul sa zboare. Ma uitam bovin la el, imi amintesc. Banii, ma lamureste. Are poante si bancuri bune tanarul asta.

Nu stiu unde dorm la noapte. Povestea calatoriei asteia. Poate in Irkutsk, poate in tren, poate in Ulan Bator. Nici nu-mi pasa. Domnul e pastorul meu. El ma duce pe drumuri drepte din princina numelui Sau. Chiar de voi trece prin valea umbrei mortii, eu la asta mereu zic cand in loc de daca, cred ca toti trecem pe acolo cand iesim, nu ma tem de nimic pentru ca nuiaua si toiagul Lui ma mangaie. Tradus, nu-s eu stapanul meu. Sunt in slujba celui mai destept si mai iubitor Stapan care pe deasupra e si Tata. Orice se va intampla e spre binele meu.

O ia abrupt spre mare. Pentru mine e mare, am decis. O turma mica de oi, una e neagra, cu un cioban, pe iarba grasa a stepei. La radio e “Felicita”. Drumul devine slalom urias. Albano zice ceva de un panino. N-ar fi rau, dar nu acum. Acum incerc sa nu-mi zdrobesc capul de tavanul vag capitonat. Trebuia sa ma astept, drumul abrupt spre apa era o scurtatura, o taietura, nu era obligatoriu, era doar contra cronometru. Oricat ar fi de greu de crezut reveniti la drumul principal e mai bine. A crescut in intensitate masajul dar capul meu e mai in siguranta. Am iesit iar. Khabar nu am unde mergem. Sigur ca trebuie sa fie un ferrybot undeva. La radio Dr. Alban, cu viata lui. A mea e mai interesanta, Alban, cine te-o mai fi facut si pe tine doctor, Spiru Haret, ma gandesc. Mi-o face interesanta soferul buryat. Incep sa intru in ritmul lui, mai avem un pic si iar ajungem marshutka celalta. Ce conteaza ca aia mercedes Sprinter si a noastra e un junghi, smelnai conteaza. Buryatia forever. Drumul e ud si implicit noroios. Sunt inca pe Olkhon. Nu stiu daca am facut 15 km, dar bagam tare, paidiomai smelnai. Reincepe voyage-ul? Sa fie caseta sau cd? Mizez pe caseta. Se anunta un drum educativ. Smelnai e hotarat sa demonstreze ca legea gravitatia pe Olkhon nu se aplica. L-am depasit pe sprinter, nimic nu ne mai ata in cale, poate inelele lui Saturn sau centura de radiatii van allen. Pana la urma ajung la Zagli, locul unde a acostat Kometa. Si abia acum ma luminez. Nava de desant langa care am acostat acum trei zile trebuie ca e ferry-ul. Dhaaaaa! Ce vroiai Dragos, Busquebus?! Si totusi nu. Trecem pe deasupra. Si pe langa o turma de vaci, sfinte probabil, trecem coasta si ajungem la un debarcader cu o nava ce arata cu adevarat a ferry. Nu e Busquebus by no means, ar fi greu, ferry ul ala intre Buenos Aires si Montevideo a fost cel mai tare, ever. Dar e un ferry totusi. Trecem si de o baraca de tabla galben, zincata si ondulata or care scrie КАФЕ. “Са суьои”, to go, ma gandesc, ca nu cred ca sta cineva sa bea acolo. Urcam pe ferry. Si misterul cronometrului se rezolva. Daca nu suntem ultima masina suntem printre ultimele. Totul are sens Dragos, nu mai tot bahui. In spate tocmai se ridica trapa. Ultimii. Si plecam. Imediat ce am ajuns. Ne- am departat un pic, vad in spate, o coada de masini care tot creste. Smelnai buryatul meu! Trecem stramtoarea. Lin. Aproape imi lipseste masajul lombar.

Am ajuns pe continent. Buryatul ne cere banii. Ma miram cand o sa ajungem aici. Ii dau. Ii intind o hartie de o mie si zic Vosemi siot, 800. Kometa a fost 3400. Asa-i. Ferryul se cheama Dorojnik, Дорожник. Si am ajuns la asfalt. Slava Domnului. Se vede Olkhonul, deloc departe. A la prosima. Baikalul e ici colea. Am plecat la timp, pe mare e plafon gros, compact, de nori. O ora si un sfert de la Khuzhir info. Am facut 25 de km si o stramtoare.

Am oprit sa mai luam patru. Smelnai vorbeste la telefon, nu gaseste locul, se enerveaza dar se tine calm, gaseste. Doi americani si doi rusi. Rusii stau langa mine. S-a umplut. O doamna la 50 si ceva de ani din fata stanga mea joaca sudoku pe telefon iar smelnai nici vorba sa aiba caseta, are ceva evran tactil instalat in junghi. Cat de bine a putut prinde tehnologia asta. De fapt, cum nu, pui degetul.

I сичас, siceas, V Irkutsk.

Ploua a noiembrie si drumul asfaltat s-a evaporat. Ca si Baikalul. O fi el undeva aproape dar eu tot ce vad e in drum in contructie, stepa stanga dreapta, si ceva creste impadurite mai departe. Si asta prin geamurile aburite bine. Sau rau, de fapt. Slava Domnului, am urcat pe asfalt. O iluzie de 500 de metri. Revenim la pamant. Nu macadam, nu pietris, nu piatra sparta, pamant. Buryatul e grozav. Love and hate cu rusii astia.

Pe dealuri, stalpi idolatri, de samani. Oamenii se inchina la ei. Unii de lemn, cu vulturi, ursi sau batrani morti in varf. Altii, de metal, relee de comunicatii, 4G cu becuri rosii in varf. Ambele sunt chestii fara de care oamenii de aici sau aiurea nu pot, fara sa se inchine la ceva si fara sa comunice.

Samanism si spirite. Omul speriat, neputincios, are nevoie de cineva sa-i zice ce.

Case rusesti, case de lemn, ca la noi dar cu 3 ferestre in loc de doua si ornate imprejur cu albastru si alb. Si cu macrame de lemn in jur. Iar pe prispa, sau la poarta, in fata caselor rusesti de lemn, buryati, mongoli cuceriti si europenizati. Mai putin ochii. Fascinant. Alimentam. Imi aduc aminte de ce imi spunea familia de 3 rusi din Chita, ca gazul e pentru export, pentru Europa si China. Ei, la butelie, balon, cum zIcea ea.

Am intrat in paduri. Ploua. E genul de loc in care daca ar aparea un urs de ala mare, balsoi medved, pe sosea, nimeni nu s-ar mira. Stau bine in marahutka, intins peste locul rabatabil rabatat de peste roata. Si faptul ca pot scrie imi da bucurie. Cum ziceam inainte, stalpi de lemn si de comunicatii. Marshutka merge foarte bine la drum intins, dar la urcus nu o tin foalele. Sa ii mai dau de la mine, ca am strans in ultima vreme, am cam strans.

A iesit niste soare peste noi si peste brazi. Serios, padurea asta arata ca-n Siberia. O femeie cu naframa sta la o intersectie cu galeti cu afine. Oriunde in Carpati. The geography of everywhere.

Am oprit la un fel de han. Pauza de pipi si de papa. Eu pipi, ei, cei mai multi, papa. Ies afara, cei doi americani se dovedesc a fi un arab din Egipt casatorit cu o rusoaica. Stau in Dubai. Cei doi rusi mai intre doua varste care stau pe bacheta langa mine sunt socrii lui. Sotia e balsoaie ca mama. El e in tricou, afara e octombrie spre noiembrie, fumeaza. Il intreb daca nu-i e frig. Zice ca iubeste vremea asta. Ii zic ca nu am fost in Egipt si ca imi doresc. Imi zice sa nu merg acum. Evident. O sa merg peste 5 ani cand o sa fie mai rau. Sau daca merg sa nu merg in Cairo si la piramide ci la Luxor. Sunt zboruri directe. Si ca e mai sigur fata de un Cairo mizerabil care i-a facut sila ultima data cand a fost. Ii zic ca si-au dublat populatia in ultimii douazeci de ani. Ce stat face fata cu succes la asa ceva? Au 90 de milioane. Ca si Etiopia care, la fel si-a dublat populatia in ultimii doua zeci de ani. Si care in 2050 e posibil sa aiba, in ritmul asta, 235-250 de milioane. Give me birr, give me birr. Imi aduc aminte de Axum si de copii, numai copii pe strada. De acolo vine cosmarul peste noi, din Africa. S-ar putea sa invete sa le placa frigul, Doamne fereste. La cata Siberie e aici, parca merita sa te obisnuiesti un pic cu frigul. Noroc cu Uralmash si produsele lor specifice si cu buryatii cei mari si rusii cei smelnai.

Dupa stepa si padure, un camp uriaas de cereale. Coapte. Locul rbnatabil a fost luat de un buryat tanar si lat si mare si sportiv. Cu pometii mari, ca toti buryatii. Oare asa se simt oamenii si cand sunt in preajma mea? Eu stiu ca sunt mare si solid dat nu ma vad asa. Rotta imi tot spunea asta.

Benzina e 38,5 ruble litrul. Adica 2,4 lei pe litru. Jumate de pret. Cica noi suntem stat producator si prelucrator de petrol. OMV-ul si austriecii sa traiasca. Aia care nu dau doi bani pe noi in timp ce traiul lor bun e pe spinarea noatra. Dar nu sunt ei de vina, nu, e coruptia. Bietii de ei, austrieci, ne-ar ajuta, ne-ar consilia, ne-ar scoate din buda, dar nu-i lasa coruptii. Nici cu petrolul nu-i lasa, nici cu padurile, nici cu bancile. Asta e numele dat elefantului din camera de cei care ne fura. Nu ei, coruptia! Si daca a nechezat vreo iapa sa stiti ca am batut saua.

Imi plimb ochii inauntru, la oameni.

O rusoaica cu ochii morti si cu freza de baiat, cu colturile buzelor cazute. Sta pe un loc lateral in marshrutka. Pe la 40. Serioasa. Seriojnaia. Ar fi frumoasa daca ar avea viata in ea. poate a fost si nu mai e. Paziti-va inima caci din ea ies toate izvoarele vietii, zice in Proverbe.

Am intrat in Irkutsk. Umed, cetos si ploios. Trafic infernal. Baikalul si Olkhon la cateva sute de kilometri si un soroc distanta. Sunt curios ce o sa fac.

Transsiberian. Vâ Irkutsk

Zabava e un cuvant ce vine din rusa. Si, normalnai, inseamna ce inseamna la noi. E un cuvant care ma invata rabdarea. Un bob zabava. Sau un transsiberian zabava.

Sunt in gara in Ekaterinburg. Pe ecran se anunta urmatoarele trenuri: numarul 12 Moscova – N. Urengoi soseste la 19:18. Urmatorul e trenul 6039 Aeroport – Ekaterinburg, ajunge la 19:31 si apoi trenul meu, numarul 70, МОСКВА- ЧИТА. La 19:41. Moscova- Chita. Ma asteapta 56 de ore de tren in drum spre Chita. Eu insa am bilet numai pana la Irkutsk. E ora 21:18 si mai am 21 de minute pana imi vine trenul de la 19:41. Trenurile pleaca si vin dupa ora Moscovei. Aici, in Ekaterinburg, lumina vine de la Apus.

Stau sprijinit de un stalp in sala centrala, cu marmura si candelabre de cristal, cu rucsacii la picior asteptand comanda sa vad numarul peronului. Trece o familie de americani. Ea cat doi, “guys come here”, rucsaci si in fata si in spate, el oaie creata, sandale, 2 copii, un baiat si o fetita, de vreo 7 si 8 ani, vii ca argintul. Argintul viu, normal. El, parca e al treilea copil. Mai mare si mai tantalau. Cel la care operatia de dresare s-a terminat si a reusit. Ea merge si afla si vine si spune si e barbat. Si e agitata si trista in priviri. El asteapta cu copii. Si e obosit si pierit. Mai scriu ceva de trenul meu, ma intorc sa ma uit la ei si nu mai sunt. Domnul sa va binecuvanteze sa va pazeasca si sa va tina pe caile Lui.

Gara e curata, cu un aer modern si invechit in acelasi timp. Panouri luminoase indicatoare noi, chioscuri ca in gara din Arad, panou de trenuri cu beculete galbene, candelabre de cristal, marmura, sisteme pentru handicapati, bancomate, oameni. Oameni mai mult urati. Ori ii uratesc garile ori aici se vede cum arata ori cei frumosi nu prea calatoresc.

Se anunta peronul. Peron unu, linia unu. Ordinea vagoanelor de la ceva la ceva. Am vagonul 6. Daca ne panimaiu ce sa fac, ghicesc. Ghicesc prost. O iau invers, de
la 14. Un tren adevarat. Trec pe langa vagonul pectopah si apoi, dupa sapte, sase. 2 francezi se inghesuie sa urce. Nu pot. Coboara o intreaga caravana de pachete. Arat biletul, pasaportul, e haraso. Urc. Am locul 16, verhovnai, sus. E bine, de-abia astept.
Trec pe langa doi sud africani batrani. De fapt ei vin la mine dupa ce eu merg la un american din Pensylvania cu baiatul dupa el care ii aude pe francezi si vorbeste cu ei si apoi bin si eu si apoi vin si sud africanii. Entuziasmul vorbitorilor de engleza, de fapt al ne-vorbitorilor de rusa.

Vine un rus care urca si se pune pe locul meu, 16, apoi vedem impreuna ca are 14, dar 14 e ocupat, vin oamenii care au locurile, un cuplu cu un copil, el e mai inalt ca mine si sportiv si intre 45 si 50 si vine nachalnik-a, o fata tanara cu fusta scurta si prietenoasa cu francezii si vede ca intr-adevar au amandoi 14 si apoi omul nostru isi da seama ca e in trenul gresit. Pe fereastra se vede trenul lui. Zice tare “Gospode”, isi ia geanta si pleaca. Il prinde. Al nostru a mai stat 5 minute si celalalt nu plecase inca atunci cand am plecat noi.

Cuplul cu copil din vagon merg pana la capat, la Chita. Mi-am facut patul, m-au invitat la ceai, nu aveam ceasca, am scos prajiturile luate din Gipermarket si le-am oferit, m-am dus sa imi iau stacana, nachalnika nu era, ce sa si faci, am asteptat, mi-am luat pijamalele din rucsacel, mi-am lasat kindle-ul la incarcat si am venit la vagonul restaurant. I-am spus rusului mare, tatal familiei din compartiment, ca merg la “вагон ресторан” si am citit o usoara
dezamagire pe fata lui. Sa fiu si eu un capitalist exploatator care are bani de vagon restaurant? Asta dupa ce sotia lui m-a intrebat, din cate am inteles, cum de imi permit sa calatoresc atat, nu lucrez? Chiar asa, inca ma intreb si eu si multumesc Domnului in fiecare zi. In vagonul restaurant o masa de ceva americani, patru , o alta de doi, probabil tot americani. Eu o sa vreau un pahar de vin. Sau, poate, anatema, o bere. 55 de ore in fata.

Pana la urma beau bere Клинское, klinskoe, rece bocna si imi pica grozav de bine. Si ma gandesc ca Rusia e uimitor de primitoare cu strainii, mai ales cu cei care vin din tari care sunt, sa zicem asa, mai putin prietenoase cu ei.

Aud, sau mai bine zis mi se pare ca aud, pe cei din spate, doi baieti voinici, strasnici, vorbind despre Patagonia. Ma intorc si ii intreb. In fractiunea doi de secunda imi dau seama ca nici vorba. Se uita lung la mine, suspiciosi si pregatiti sa ma rupa in bucati. Dupa un zdrasvuite pe care nu l-au inteles ca inca erau in “fight or flight mode” inteleg “dobro vecer”-ul meu si se linistesc. Ba chiar zambeste, tipul mare cu figura de mongol. Si asa, la limita pericolului, prin voia Domnului, ii cunosc pe Batar si pe Alexei. Parasutisti sub contract. 3 ani. Au doar trei salturi fiecare. Pentru ca de fapt sunt boxeuri si luptatori de lupte libere in echipa unitatii lor de parasutisti. Si cu asta se ocupa. Sunt masivi. Brusc mi se face dor de Mihai, Macelaru. Sau de Tibi. Unde-s oamenii astia cand am nevoie de ei? Acasa, nu pe coclauri, Dragosel. Din fericire ma descurc cu abilitatile mele de poliglot cu mainile, ca italienii, si pacea si orietenia intre popoare incepe sa domneasca. Mediata de bere, bere proasta ruseasca cum zice Batar, dar isi face treaba. Batar e buryat, din Ulan Ude. Casatorit si cu doi copii si vreo 30 de ani. Si 194 de cm. Si e mare, sta carnea tare pe el. Alexei e bielorus, tata-sau, deci pe jumate, si spre deosebire de Batar nu o rupe deloc pe engleza si asculta. Insa are crucea la gat si e crestin, credincios, zice Batar, dupa ce ma intreaba daca cred in Isus Hristos si eu zic da. El e budist. Nu intelege cum pot calatori singur. Eu inteleg ca nu intelege. Ii zic ca nu sunt singur niciodata, ca Domnul Isus, Dumnezeu, e mereu cu mine. Bem bere. Vorbim de femei, de rusoaice si mai ales alea din Krasnoyarsk, zice el, care sunt cele mai frumoase, de berea ruseasca care te trazneste repede versus berea nemteasca din care poti sa tot bei. Vorbim e un fel de a spune. Doua cuvinte pe engleza, unul pe rusa, si multe semne, zambete si bunavointa. Am ramas ca ne vedem maine la 18.00 in acelasi loc. Trenul asta e un ecosistem in sine, o lume in miniatura, dar perfect inchegata.

E dimineata. Au trecut 13 ore si 700 de km. Nimica toata. Afara soare, tot mesteceni, verde ca la noi si miros de vara. Intotdeaunaa socheaza realitatea locurilor de mit sau poveste. Africa ar fi trebuit sa arate altfel. Cum altfel? Khabar n-am, cum zice persanul. La fel insulele “exotice”, e asa trezitor sa vad pamant, frunze, apa, verde, muste, tantari, paianjeni. In Bali sau in Mexic sau in Thailanda. La fel si Siberia. E ca la noi. Ne apropiem de Omsk. De acolo la Irkutsk 2500 de km. Si 40 de ore. Afara un urias camp de trestie. E cultivat sau asa e el? Ma intorc cu mintea si ochii in vagon.

Personajele. La mine in compartiment, aceiasi. Vor fi aceiasi pana ma dau jos. Ei merg la Chita. Trece o doamna blonda scunda si bondoaca ca o maimutica batrana. Tunsa scurt si cu iegari negri si slapi. Slapii sunt obligatorii in tren, fac parte din cultura populara a transsiberianului, ca samovarul electric din capatul vagonului, stacana de ceai si pungile cu mancare. Copilului, lui Ilia, ii e rau. Cred. Vad ca ei, parintii au devenit brusc mai intoleranti, alerti, ingrijorati. El are capul mare ca un taur. La fel ca Batar, buryatul de aseara. Nu, el il avea mai mare. Si mai mongol. Ea e grasuta si plinuta si nu vorbeste cu el, tatal, decat chestii administrative si de copil. O cooperativa, pare a fi. Saracii oameni. Ea tocmai iese. E imbracata intr-un fel de pijamale cu un imprimeu camuflaj ca de macrame pe cromatica de desert de Asia Centrala. Nu-s convins ca eu cand o sa recitesc o sa inteleg ce am scris. In dreapta mea, pe culoar si el, un tip la vreo 30 si ceva de ani. Tricoul gri. Citeste ceva pe telefon. Il suspectez de a fi strain. In ciuda sau poate datorita sandalelor jerpelite. Tuns scurt si cu barba de 3 zile si nu din cauza trenului. S-a urcat la Ekaterinburg. Aflu mai incolo ca era rus.

In compartimentul din stanga o familie. Cu doua fetite. El mare ca in medved, gras si mare, ea cu un costum de majoreta albastru electric. Fetele, una de vreo 9 si una de vreo 5 se joaca. Cea mare, imbracata in portocaliu, bruneta, are privire inteligenta si va fi frumoasa desi il mosteneste pe tata la silueta.

Entuziasmul vorbitorilor de engleza de aseara s-a cam stins. Se refugiaza in vagonul restaurant ca si colonistii intr-un fort. Marea lor majoritate nu rup niciun cuvant pe ruseste. Nachalnika de vagon restaurant e “smelnai” tare. Adica e tare tare. Stiu cuvantul de la Tim, americanul, care imi zice ca eu sunt asa cand afla ca merg pana in Kamchatka. Nachalnika e scunda, blonda tunsa scurt, fara varsta, aproape tot timpul afumata si ferma. Seamana un pic cu Monica de la degustari. E stapana pe teritoriul ei. Nu stiu de ce dar cu mine e simpatica.

Paduri intregi de mesteceni numai trunchiuri. Retezati sau parca retezati, fara nicio frunza sau creanga. Uneori cat vad cu ochii. Ierni crunte se simt in casele si copacii astia chinuiti.

Trecere la nivel cu calea ferata, 7 masini din care 4 lada, doua vechi si doua foarte vechi. La difuzorul vagonului incepe sa sune o melodie, daca i se poate zice asa. Realizez de la primele acorduri ca e absolut tampita dar numai dupa ceva vreme ma prind cat de tampita. E in nemteste, si zice: du habst der schoenest arsch im der welt. Cred ca asa se scrie. Si vreme de 5 minute aud o tipa care zice oricui, mie si batranei sud africane care facea instructia orarului transsiberianului cu pustiul american de aseara, ca avem, amandoi, si tot vagonul, cel mai fain cur din lume. Arta moderna germana.

Pustiul american, Isaak, face transsiberianul la 8 ani. De fapt transmongolianul. Ce start in viata!

Tocma’ ce-am intrat si iesit din Omsk. Dormeam. Am apucat sa vad uriasul rau pe care e asezat urasul. Oare Irtysh sau Obi? Orasul e mare si vechi, de la 1716. E raul Irtysh. E mare cat Dunarea si nici nu am auzit de el. Obi-ul e la Novosibirsk. De fapt. E plin, dar plin, de vagoane. Ce industrie sunt caile ferate in Rusia! Alinei i-ar placea.

Niciun deal, nimic, doar campie. Practic de cand am plecat din Cluj nu am mai vazut nimic altceva decat campie si padure. Mesteceni. Dar si conifere. Si iar mesteceni. Zabava, Dragos, zabava. Scriu. Si multumesc Domnului si ma rog. Si mai beau apa si mai pap alune. Si mai dom.

Ce grea munca are fata asta, nachalnika de vagon. E pe tren cat e pe tren, nu stiu exact cat ca se schimba. Are grija la cine intra si cine iese. Imparte lenjerie. E responsabila cu curatenia in vagon adica mai inainte a trecut cu manusi de cauciuc rosii sa faca ceva cu gramada de pungi cu gunoi din capatul vagonului. Acum da cu aspiratorul pe hol si in fiecare compartiment. Inainte a facut ceva in buda, ca baie nu pot sa ii spun. E o fata frumusica. Ii sta bine in uniforma de cai ferate cu fusta scurta.
Subtire, bruneta, tanara foarte. Si casatorita. Oare cat are salariul? Sunt convins ca e mic. Si ea tace si face. Asta e spiritul rus, asta e spiritul pe care noi l-am avut si l-am pierdut. Suntem generatii de imparati. Toti. Niciunul nu e slujitor. Toti printi si printese si indreptatiti. O sa ne iasa pe nas.

Asta imi place la rusi. Valorile vechi, desuete, “prostesti”. Cum sa muncesti asa ceva pentru doar atat? Doar atat? Pentru asta nici nu ma ridic din pat.

M-am refugiat la vagonul pectopah. Liniste, preturi mai mari dar tot mici. Beau bere, mi se pare risipa sa imi comand vin. Fie risipa de cantitate, fie de bani, ca asa-s preturile. Asa ca bere. Poate vin cu Batar si Alexei diseara. Poate. Heringul cu cartofi, excelent. Si ceapa.

E tare placut.

Chiar excelent heringul. Mi-aduc aminte de parodia lui Woody Allen dupa Razboi si Pace. Am si uitat cum se cheama. Cred ca cel mai bun titlu ar fi: War what is it good for? Ca in Seinfeld. “Absolutely nothing”. Acolo eroina principala, foarte dragastoasa si iubitoare cu cine se nimerea mai putin cu Woody, normal, se casatoreste de forma cu un negustor de heringi care inainte sa moara ii spune ca ar fi gost grozav sa faca cel putin odata dragoste cu el. Rusoaicele astea din capul evreului mic, foarte destept, foarte frustrat si foarte pervers, Woddy Allen. La care ea zice ceva irelevant si el se pregateste sa moara, se ridica in capul oaselor, imi place expresia asta, si zice: vad heringi, mari de heringi, heringul salbatic si liber in largul mari. Mari de heringi. Si moare.

A fost tare bun heringul. Cu ceapa. Rusesc.

Vin americanul din Pensylvania cu fiu-sau, simpatic si prea matur pentru cei 8-9 ani. Cauta pe cineva, un irkutskian, care nu-i acolo. Il invit sa stea. Sta. Ma intreaba ce am mancat. Ii zic. Si ii zic de Woody Allen. Stie fimul, normal, ii zice Love and Death, zice el si zice bine, dar nu cred ca isi aduce aminte scena cu negustorul de heringi. Da insa din cap amuzat si binevoitor. American, chiar daca nu californian.

Vorbim multe. E profesor universitar de rusa. Limba, cultura si literatura. Ii place teribil Rusia. Tim. Are un aer si o poveste de Don. Imi zice ca a tot fost in Rusia, inca de dinainte de ’90, vorbeste rusa cu afect si cu placere, bine, in mod evident. Ii place sa zica apasat “buryatâii” si sa ridice usor pumnul, amenintator, a forta. La fel face si cu “smelnâi”. E un tip cu maxilar patrat, slabut dar atletic, in jur de 45. Isi duce acum fiul pe transmongolian. Va reveni in ceva vreme cu niste studenti, pe banii universitatii. Studenti la ce?

“The geography of nowhere”, zice Tim. Asta aduce globalizarea. Aceleasi branduri stralucitoare, promitand alta viata, artificiala, tehnologizata, mai buna, la schimb cu viata autentica a locului, a omului traditional, golirea de sens si energie, uniformizarea in lipsa de radacini si de directie. Totul pentru afara, nimic pentru inauntru. Nu exista inauntru. Sufletul e o secretie a creierului. Pe creier putem pune mana, pe suflet nu, asta ne confuzeaza, ignoram sufletul, ne centram pe creier. Si dam medicamente, reglam din biochimie, de aici Xanax si Prozac si nebunia medicamentoasa din America unde pentru depresie primesti pastile. Numbness. Amortire. Moartea spiritului. Ce e aia spirit? Nici sufletul nu exista in sine, daramite spiritul. Se poate simti? Ne aduce placere aici si acum? Daca nu, nu ne intereseaza. Aici si acum. Totul pentru placere si evitarea durerii. Totul pentru a fi in centrul atentiei, printi si printese cum meritam de altfel, nu? Toti sa mi se inchine. Cum poate fi aia ca toata lumea sa se inchine mine cand toata lumea ii asteapta pe ceilalti sa i se inchine. Pofta trupului, pofta ochilor si laudarosenia vietii, zice Sfantul Apostol Ioan. Asta e radacina a toate relele. Filautia, iubirea de sine, stima ridicata de sine, autoindreptatirea, meritele nu se stie de ce meritate dar pretinse tuturor, dorinta de placere si frica de maine, in absenta relatiei vii si personale cu Dumnezeu, cu Domnul Hristos, care ma face sa ma vad si sa ma iubesc asa cum ma vede si ma iubeste El. Adica sa ma iubesc ca pacatos si sa ma separ si departez de pacat. Iar pacat e orice abatere de la planul lui Dumnezeu pentru mine. Nu imi apartin. Nici trupul, nici sufletul si cu atat mai putin spiritul. Imi sunt date sa le fosesc dupa planul Celui care le-a creat pe toate, ca sa imi fie si mie si celorlalti binele cel bun, nu cel inchipuit si promis halucinant de placere, care de fapt ne face sa ne razboim unul cu altul si sa ne pierdem. Lupta e a fiecaruia cu el si e in interior. Evegrie Ponticul ii zice antiretica, Ioan Scararul ii zice scara, Jose Escriva de Balaguer ii zice calea, Tereza de Avilla ii zice castelul. Lupta interioara si cucerirea si construirea In interior a eului nou, a caii spre Dumnezeu. Lupta e cu imperfectiunile, pulsiunile, care vin din natura carnii dar mai ales cu patimile care sunt unditele vii prin care spiritele rele ne pescuiesc prin momelile placerii, indreptatirii, slavei desarte, false, aici si acum.

Am mai povestit de Iran si filmul iranian. Kyarostami si Mahmalbaf. “Tacerea” lui Mahmalbaf mi-a placut tare. De la Leord, ca aproape toate filmele bune pe care le-am vazut. Inainte de Monsieur Hagau, cum zice George, imi placeau filmele de actiune. Acum imi place Mahmalbaf. Multumesc lui Dumnezeu ca ma lucreaza, direct si prin oameni. Am povestit apoi de “4,3,2” si cinema-ul romanesc si rusesc ultra-realist. Stie multe. Era fascinat de povestile mele cu Iran si Cuba. Ca american nu ajungi usor in locurile care se apara bine. Cuba a picat. Iranul insa, minunatia de Iran, Khoda ro shokr, inca nu.

Sunt de 20 de ore in tren. Imi place grozav. Parca nici nu e asa mult. Timpul a incetinit, lucrurile s-au simplificat, optiunile s-au ingustat major, nu prea am de ales, de grabit, de comentat, doar de acceptat si de a ma bucura de drum. Zabava. Mai am exact 36 de ore pana la Irkutsk, la Baikal. Trenul a oprit in Barabinsk, cred ca schimba locomotiva. Si sa alimenteze vagoanele cu una alta. De aici la Moscova sunt 3080 km. De aici la Vladivostok, peste 6000. Pe culoar ceva muzica de cartier ruseasca. Familia mea de 3 a coborat sa se dezmorteasca si sa ia apa rece, cred. Holodnai voda.

Suntem tot in Barabinsk. Muzica de cartier e tot acolo. Il aud pe Itzaak strigand strident pe geam, american, dup cuplul de batranei Mary si Harold, cred, sud africani stabiliti in Anglia, zice ea. Fugiti, zic eu. Familia ei era din Franschoek. Eu m-am entuziasmat. Ea nu. I-am zis ce mult mi-a si ne-a placut noua la vinarii si la Grand Provence. Nu a reactionat decat cu un fel de grimasa a omului prins, jenat, jenat de infrangere si de pierderea casei. Plus stigmatul de apartheider. Pacat.

Copilul rus din compartiment, Ilia, joaca un joc pe tableta. Cu trenuri! El e de 46 de ore in tren. Cred ca intra in sange.

Afara e racoare deja. E racoare bine, spre frig. Cumva imi vine greu sa cred, ar trebui sa fie vara, nu? E sfarsit de vara in Siberia. In Irkutsk, de la inceputul lui septembrie poate ninge oricand.

Mi-am comandat un vin. Ceva crianza spaniola. Din 2010. Vinul asta nu a fost niciodata bun dar acum era terminat. Avea tente de maro in culoare. Trenul asta face 5000 de kilometri. Accept. Normal ca accept. Doar invat acceptarea si smerenia.
Am baut cat am putut. E prost. Ma face sa imi fie greata si ma doare capul. La un moment dat din spatele meu, unde sunt mesele stainilor, vine un tip care zice ca vinul lor nu a fost pastrat bine si cere altul. Tipic occidental. Ignorand complet mediul inconjurator, situatia. Normal ca nachalnika il aduce cu picioarele pe solul rusesc. Trec spre compartiment spre somn, citesc pe usa: кугниа, cuhnea, adica bucatarie. Si imi aduc aminte de Bogdan de Cuhnea, maramuresanul. Din Cuhnea care inseamna bucatarie in slava. Vreau sa cercetez asta. Dar fiecare lucru la timpul lui, adica la soroc, anotimp in rusa.

Oprim in Novosibirsk. Pe Obi. Ce mari sunt raurile astea. Rau e un fel de a spune. Fluvii uriase. Gara din Nobosibirsk arata bine, ca aproape toate garile rusesti. Trebuie sa arate. Trenul da tarii asteia cheagul si sensul. Ma dau jos, ma uit la chioscuri, am mancat prea mult, vinul ala mi-a facut rau, imi vine sa mai beau si sa mai mananc. Fenomenul ala pe care il descrie asa plastic Babiciu, “atata am mancat ca daca nu mai bag ceva in mine si mor”. Atac de gastrimarghie ar zice si zic Sfintii desertului, cavalerii Jedi ai luptei interioare si nevazute. Nebunia stomacului. O stim cu totii, toti o avem mai des sau mai rar, mai intens sau nu. Doar nu stim ca e o boala sprituala si ca ii zice asa de cei ce o stiu si stiu si vare e leacul. Post si rugaciune. Ma duc sus in patut, beau apa, ma rog, post ajutat de somn pana dimineata. Ma lupt sa nu mai iau alune. Reusesc. Dorm.

M-am trezit aproape de Krasnoyarsk. E 7 ora Moscovei si 11 ora Krasnoyarskului. Imi place cum suna. Cum ii place sa zica lui Tim, americanul cu copil din tren, buryatii, o zice cu o apasare si o emfaza ce ascunde ceva, fascinatie si cruzime, un amalgam de asta. De parca imediat le-ar da foc la iurte.

E frig. Afara ploua. Am dormit agitat, inghesuit, chircit. In mare masura de frig. Nu atat de frig sa nu dorm dar suficient sa dorm prost. Si cand ma gandesc ca am inclusiv sac de dormit in rucsacul de sub bancheta pat pe care doarme Ilya. Astazi scot intariri de sub patul lui Ilya. Haine si vin. Ma astept ca spre Irkutsk sa fie si mai frig. Campia a disparut, mestecenii nu, doar s-au amestecat cu pinii. Muntii Siberiei. Nu-s mari dar e o imagine binevenita dupa ataata campie. Si o raza de soare. Si case mici, de lemn, cu acoperisuri rusesti, in doua pante, flori ca de primavara. Desi au aparut primele semne de toamna.

Trenul asta, si toate cu care am fost in Rusia, ajung la fix si pleaca la fix. Precise ca un ceas…rusesc. Trenuri cu cate 15-20 de vagoane si doua locomotive, cum imi aduc aminte din copilarie, foamea sau acceleratul Sighet-Bucuresti.

In departare se vad blocurile cu 20 de etaje, cenusii, aspre, ale Krasnoyarskului. Nu stiu daca v-am mai zis, imi place cum suna si imi place sa repet, Krasnoyarsk. Rapa rosie la mal de fluviu. Enisei. Yar e cuvantul rus pentru mal inalt si abrupt. Cazacii au explorat si cucerit Siberia pe rauri. Traditia vikinga. Astia cowboys, cu 100 de ani inainte sa miste francezii si englezii orice in America. Boatboys. La fel sau mai rai. Smelnâi!

Un turn de caramida rosie din 1972. Industrial. O fabrica pe care scrie 1977. Urmeaza sa mai gasesc ceva pentru Teut, ceva din 1984 nu aveti, si suntem celebrati toti cei trei fratii.

Povestesc cu sotul doamnei sud africane. Se pare ca doar ea e sud-africana. El e englez care a crescut in Rhodesia cum zice el si inteleg eu, in Zimbabwe, parintii lui fiind functionari imperiali, trimisi acolo. “Me raising up in Rhodesia made me what I am, not that I am much but, it moulded me to be the man I am now”. Are o figura extrem de similara cu printul Charles. Vreo 70 de ani, nobil, alb la par, nas acvilin, drept si subtire, poarta peste tot dupa el o geanta de umar de fotograf grea de tot. Vorbim si de fotografie un pic, ii zic ca am si eu un aparat de amator care face poze bune pentru un calator la care el ma flateaza, asa in gol, politete de straini care se intalnesc intamplator si pentru scurt timp intr-un tren intr-o tara straina si exotica, ca: “it’s the 15 inches behind the camera that matter most”. Si imi zice ca e un citat dintr-un fotograf peisagist celebru american. De doua ori mi-a zis cum il cheama, de doua ori am uitat. Pentru mine, el a zis-o. Si de fapt asta mi-a zis-o ieri dimineata, nu ca celelalte pe peronul garii din Krasnoyarsk, dupa un dublu expresso pentru care am fugit prin ploaie, am iesit din gara si m-am intors ca sa mai stau jumatate de ora pe peron. Opririle mari pe transsiberian sunt mari. Intre o jumatate de ora si o ora, uneori mai mult. As putea si manca la un restaurant de gara, mult mai ieftin dar mult mai putin placut ca in vagonul “pectopah”. Krasnoyarsk, trecem fluviul Enisei, uriaas, inca 1100 de kilometri pana la Irkutsk. Mai e putin, numai 18 ore jumatate.

Stiu cum suna. O nebunie. Dar cumva incep sa ma obisnuiesc. Am fost pregatit si dotat. Slapi, tricou si pantaloni de usori de somn, baterie la telefon, luata de la Grinvich din Ekaterinburg, apa, alune, curmale, kefir. Stau in patul de sus, 16, verhovnii, in vagonul 6. La doar un vagon distanta de cel restaurant. Vagoanele au cel putin 40 de ani dar sunt incredibil de solide si bine pastrate. Ce sistem! Am plecat acum 38 de ore si jumatate din Ekaterinburg si am facut 2300 de kilometri. Si de aici la Moscova, de la Krasnoiarsk sunt 4100. Acum doar in inchipuiti-va drumul asta calare sau cu caruta, caleasca sau ce-o fi. Pana in 1760 nici drum nu era. Trenul e din 1916. Rusii astia!

Afara, la difuzor, iarasi nemtoaica cu schonest arsh dem welt. Si insista. Arsh dem welt, arsh dem welt, arsh dem welt.

In timp ce scriam, pe culoar, vine la mine englezul rhodesian. Harold, cred. Vorbim. Despre John Puchan, razboiul burilor, 1901, despre “39 steps”, cartea lui, despre Percy Fitzpatrick cu al sau “Jock of the bushveld”, povestea veld-ului sud-african spusa de un caine din veld. Despre Denys Reitz, un bur care la 16 ani minte ca e major ca sa fie inrolat in armata afrikaanerilor. Si lupta. Si apoi scrie o carte, Komando, despre razboi. Razboi purtat de un imperiu, cel mai mare al vremii, contra unor oameni pe care ii mai gonisera din casa lor odata, cu o suta de ani inainte, in 1800 cand le-au luat Capetown-ul si i-au fortat spre nord, sa se bata cu zulusii sa-si faca rost de o noua casa, peste Vaal, in Transvaal si Orange. Si apoi au venit din nou peste ei pentru ca dadusera de aur. Aurul era petrolul vremii. Trebuiau neaparat democratizati, un pic. Eliminata coruptia, un pic. Si imi povesteste un episod din carte cand dupa ce impusca ceva englezi si ceilalti se retrag, merge sa vada cum sunt aia. Nu erau raniti rau. Unul din englezi il intreaba de ce continua sa lupte cand stiu a nu au nicio sansa. Iar el raspunde citand din Dickens.
“We are hoping something will turn up.” The funnyness of a war. Citand din literatura inamica.

Afara ploua peste paduri nesfarsite de mesteceni. Inauntru familia de 3 din Chita a incalzit si deschis o conserva. E ora pranzului. Ei de 3 zile traiesc efectiv in tren. Si mai au una. Miroase a vita si grasime. Ma doare usor capul dar imi place mult. Mult mult. E altfel decat mi-am imaginat dar e foarte bine. Minunat.

Harold imi povesteste ceva despre Jan Smuts dupa ce eu il aduc in discutie. Un adevarat personaj. De la general bur in razboi la prim ministru si sustinator al Uniunii, care de altfel a atins scopurile politice bure ale razboiului, la field marschall al Imperiului in primul razboi mondial si reprezentant englez la tratatul de pace de la Versailles unde a tratat si problema Transilvaniei. Povestea e despre o greva a minerilor din walles care lasa fara carbune Imperiul. Si minerii nu cedau. Si englezii erau la un pas sa bage armata peste ei care ar fi fost un dezatru. Iar Smuts, proaspat ajuns din Africa de Sud e intrebat daca nu poate face ceva. Zice ca da si se duce. Intr-un orasel minier al carui nume Harold mi l-a zis si eu l-am uitat. Se aduna minerii sa le vorbeasca generalul. Ostili, agresivi. Traiau greu. Smuts le zice ca e din Africa de Sud, bur, o minoritate a imperiului la fel ca ei, galezii. Si le zice ca la ei in Africa s-a auzit ca in Walles se canta bine. Ii roaga sa ii cante un cantec. Minerii, surprinsi. Canta. The land of our Fathers. Canta bine. Smuts asculta si la sfarsit le zice: “we are fighting for the land of your Fathers and the frontline passes right through this town”. Si pleaca fara nimic altceva. Era week-end. Luni, la Londra, la ministerul de razboi e intrebat cum a facut de a reusit, minerii erau inapoi la lucru.

Frumoase povesti are Harold. Cand a plecat din Rhodesia, dupa inceputul globalizarii, dupa ’90, cand a trebuit sa plece, a traversat continentul pana la Cairo. Capetown-Cairo si apoi, tot pe uscat, prin Contantinopol pana la Londra. Ma gandesc ca macar Canalul l-a trecut pe mare. Pe drum s-a oprit in Tanzania si, imi zice, a urcat pe Kilimanjaro. Statea la un hotel in Moshi, le-a zis ca pleaca, doamna ce tinea hotelul i-a zis ca e interzis, el a zis ca nu-i pasa, ca merge, doamna l-a pus sa scrie si sa semneze pe coperta interioara a unei carti ca a fost anuntat, ca stie ca e interzis si ca va plati eventualele costuri de salvare. Si a plecat. Singur. Cu tot echipamentul in spate, cu mancare si apa. 4 zile in sus si 3 in jos. Pentru aclimatizare. Si apoi, peste ani, a sunat la hotelul din Moshi, vazuse o reclama, si a vorbit cu cineva despre carte si poveste. Omul i-a zis ca are cartea in biblioteca si ca doamna de atunci era mama lui. Era fericit sa povesteasca. Se vedea pe el.

Asa cum fericit era sa imi zica de cele 3 drumuri ale lui in Australia, mai ales de ultimul, singur, fara ea, o luna prin desert. De fapt nu singur ci cu un prieten. Si-a lasat barba, zice. Barba de o luna zice el cu mandrie si regret. A durat jumatate de ora sa o dau jos cand am ajuns acasa. Spiritul de aventurier englez. Cucereste lumea si cum ajunge pe insula isi pierde barba ca sa nu zic ce mi-a venit in cap, ceva despre un pudel. Sunt rau. Era fericit sa imi povesteasca. Asa cum fericit e sa-mi zica de expeditia cu trans-mongolianul pe care o fac acum, a bucket-list item, travel of a lifetime, ca alte cateva travel of a lifetime deja facute. Din Irkutsk, dupa doua zile de Baikal, vor pleca spre Beijing, prin Ulan Bataar. Eu ma gandesc din ce in ce mai serios ca, daca e complicat cu Mongolia, sa merg, sa zbor in Yakutia. Pe Lena. Obi, Enisei si Lena. Din copilarie. Raurile care curg invers. Cand se dezgheata.

Eu ii zic de Iran, el se uita lung la mine. I-ar placea. Si apoi intram in compartimentele noastre. Eu sa scriu. El nu stiu ce face.

Incep sa inteleg cum e cu samovarul. Cu apa fierbinte poti face orice. Poti face ceai, cafea, supa, spala vase, poti ramane in viata la minus 30. Tatal familiei de trei se duce sa spele vasele. E un univers in sine trenul asta. Imi place armonia dintre cei doi. Poate nu au multe de impartit, poate da si nu se vede, dar ce au impart armonios. Mai au doua fete, de 17 si 13 ani. Asta micul, Ilya, e nazdravanul.

Langa mine pe culoar un om, un rus cu maieu de marinar si cu pantaloni trei sfertuti Puma si slapi. Seamana leit cu bunicu, cu Moisanu. Sper sa pot sa ii fac o poza. Am facut. Ma uit la unghiile lui de la picioare ca sa vad daca sunt la fel de groase ca ale Moisanului, Ion, de unde mi se trage Dragos-Ioan-ul meu. Bunicul si le taia cu “fogoauale”, cu clestele de fierarie. Sunt groase, dar nu chiar asa.

“Bunicul” intra in compartiment. In spatele lui sud-africanii. Le cer voie sa le fac o poza. Imi dau. Apoi ea zice: I hope it doesn’t break. Cu totii am fost candva tineri si frumosi. Poate nu toti frumosi. Si cu totii ne aducem aminte cu drag de vremea lui Stalin, ca in banc, ce tineri eram. Afara mesteceni si verde. De mii de kilometri tot mesteceni. El ma intreaba daca sunt scriitor. Ma tot vede scriind. Ii zic ca scriu, ca nu sunt scriitor dar ca tin un jurnal, si cand calatoresc scriu cat pot de mult. Ea, aplecandu-se un pic pe culoar inspre mine, el e intre noi, la fereastra, imi zice ca si el tine un jurnal. Un jurnal in special de calatorie dar cand nu calatoreste scrie in el ce gandeste. Si la sfarsit de an le leaga. Are deja vreo 12. Carti, practic. Plus o compilatie de intalniri si oameni importanti pentru familia lor. Pe care a tiparit-o in 4 exemplare, pentru familie. Ma intreaba cu ce ma ocup. Ii zic ca sunt consultant de management, consultant de oameni, acum ca scriu imi dau seama ca deja multe s-au schimbat in mine si ca descrierea asta nu ma mai exprima corect. Si ca acasa incerc sa scriu si reusesc putin, dar ca reusesc mai mult cand calatoresc. E despre oameni, locuri, aventuri. Ma intreaba ce scriu de fapt. Scriu o carte, nu stiu exact cum va iesi. Stiti, eu sunt crestin, sunt credincios. Lumea moderna tinde sa considere pe orice crestin inapoiat, retardat, imbecil. Asa bine a functionat manipularea ca a ajuns binele sa insemne rau si raul sa insemne bine. Si omul, de buna credinta, dar netrezit, de fapt adormit de educatia “moderna” si rupt de radacini si traditii si familie prin revolta si indreptatirea progresului tehnologic, chiar crede. Oglinzi si fum si omul nu vede ca progresul tehnologic nu presupune absolut deloc vreun progres al naturii umane. Si ca provocarile de viata, adanci, umane ale lor sunt identice dar puse in alt decor cu ale bunicilor si stra bunicilor nu numai cu ale parintilor. Nu, nu suntem cu nimic superiori uman parintilor doar pentru ca stim sa folosim tehnologia. De iubit iubim mai prost, mai egoist, mai carnal, de ascultat ascultam mai putin, de revoltat ne revoltam mai usor, suntem mult mai putin dispusi la sacrificiu, la moderatie, la a ne refuza ceva. Suntem insa mai buni la a avea, la a simti, a manca si bea mai bine, la a abuza de simturi in toate modurile, unele necunoscute lor, la a minti, a insela, a pretinde, a cere, a ne infuria cand nu primim, pe cat posibil fara plata. Si da, stim mai multe, da. Si asta pare a fi o indreptatire reala. Dar un computer plin cu date virusate, care ori nu functioneaza ori o face ca sa propage virusul, cat valoreaza? Ce valoreaza a sti fara a face? E mai rau decat a nu sti, e mai periculos. Cel ce nu stie e smerit, stie ca nu stie. Cel ce stie doar teoretic crede ca stie fara a sti de fapt. E un prost destul. Adica unul fudul.

Le povestesc despre carte. Le povestesc despre ce si cum cred eu.
Le povestesc despre Gimini. And he talked for a long time, cum zice naratorul in Mahabharata cand Khrisna vorbeste cu Arjuna, for a very long time. Prea lung, zic eu acum. Vorbitul, una din bolile mele mari. Laudarosenia vietii.

Imi povesteste Howard, ca de fapt Howard il cheama, despre un scriitor de romane politiste care timp de un an aduna intr-un clasor taieturi din ziare, despre diverse. Si apoi, odata pe an, deschide clasorul si zice: aici inauntru este o poveste.

Ei sunt amandoi cu radacini africane. Dar de cunoscut s-au cunoscut in Londra, in exil. Si ea, Myra, ca de fapt Myra o chema, imi zice: Intreaba-l cu ce se ocupa, ce a facut toata viata. Il intreb. 40 de ani au lucrat in Armata Salvarii, in multe locuri in lume. Sunt credinciosi amandoi si au vietile predate Domnului Isus. Ce intamplare, nu-i asa?! E plin de intamplari de astea in vietile noastre ale tuturor. Si unii vedem mana lui Dumnezeu si altii vedem noroc sau nu vedem nimic. Beauty stays in the eye of the beholder.

Afara ploua infernal.

“The christian church is the only organization destined for the non members.” zice Howard. Rad. Acum ca scriu vad ca nu e complet adevarat, ca si islamul e dedicat tuturor. Doar ca nu optional ci cu forta. Si asa stim ca nu e de la Dumnezeu. Orice e fortat si manipulativ, orice apasa sau invaluie si inseala constiinta si liberul arbitru nu e de la Dumnezeu. Binele cu forta inceteaza a mai fi bine.

Le zic ce recitesc la Rick Warren. “Membership is a christian word. We are all members of the same body.” Myra da din cap bucuroasa sa auda de Warren, in mod clar il stie. Si adaug eu, “without knowing it”. El zice ca la inceputul evangheliei lui Ioan se zice ca Lumina a luminat in intuneric si ca lumina e viata oamenilor si toti sunt chemati sa creada si sa se mantuiasca. Suntem membri in adormire cu totii.

Un lan de grau. Urias, ca orice aici. Si copt. Si niste antene si relee in departare. Un foc mic langa un mesteacan, semne de oameni si apoi, imediat, trei pustani cu veste portocalii de cfr-isti dand foc mare unor mesteceni. Trenul trece. Niste copii. In Siberia. Pentru ei casa, pentru noi blestem. Sau invers? Un alt lan urias de grau, flancat si intrerupt uneori de mesteceni. Bariere de viscol? Se vede ca mergem spre sud. Cresc cerealele. Pentru noi, care nu mai putem de bine si facem mofturi ca painea nu e nu stiu cum, nu e important, nici nu mai stim ca painea vine din grau care creste pe camp si daca e seceta sau inghet nicievo grau. Dar in Siberii de gheata graul crestea in putine locuri si cazacii, cowboii lor, de-abia asteptau ca manciurienii si buriatii sa-si cultive graul ca sa vina ei sa-l secere si sa-l duca in nord, la Yakutsk sau Krasnoyarsk sau mai rau. Ca daca papa nu e, ramane Domnul. Si daca Domnul nu e, nimic nu e. Afara ploua infernal. Din nou. Pana am apucat eu de scris cinci randuri.

Merg pana la baie. Ii zic baie dar ea e tot o buda. Ma intorc. In compartiment familia de rusi din Chita se pregatesc sa manance, se foiesc. Profit de ocazie si ii rog sa ma lasa sa scot ceva din rucascul de sun bancheta pat pe care doarme Ilya. Vinul georgian la care visez de 24 de ore si tricoul gros de dormit, albastru electric Arcteryx. Oare de ce nu au rusii un brand de haine de munte si all weather beton? Sau au si nu stiu eu.

Scot vinul, ma uit la el, si tatal se uita. Ne simpatizam. Dupa atata timp de dormit in aceasi camera mica zgaltaitoare sunt doua optiuni, fie ne simpatizam fie ne scoatem ochii. Corb la corb, pana la urma, nu. Laud vinul. Il lauda si el se pare. Sotia sta pe bancheta opusa, zeita circumspectiei. Ilya se uita curios. Dupa atatea trenuri, pe viu si pe tableta, in sfarsit ceva interesant. Se simte in aer un fel de embargou pe alcool plasat pe tata acasa. Mama, atent supervizor. Scot tirbusonul minune, ieftinatura foarte utila si de care imi aduc aminte cu recunostinta ori de cate ori deschid cate o sticla. Il am de la Cambria, din California, la hotelul la care am stat cu Eli anul trecut. Se dadeau la receptie, de welcome. Sa fiti binecuvantati! Desfac sticla. De-abia astept. Dupa atatea pastile expirate si scumpe ai dupa care mi-a venit sa beau bere in sfarsit un vin bun. Torn. O imbiu si pe doamna. Refuza. Refuza repetat. Dar incet se imbuneaza. Doamna nu e de fapt naspa. E doar sceptica asa cum trebuie sa fie o femeie cumsecade, asezata, care-si stie gospodaria. Bem. Laudam vinul. Il intreb pe Ilya care e numai ochi si urechi daca nu vrea. Maica-sa sa ma manance. Poate el, poate el o sa fie altfel decat neamul asta de betivi ordinari, aud gandurile. Barbatii au un mod de a-si trai nefericirea, femeile altul. Unii beau, altele barfesc. Unii fac sex si se masturbeaza si ar face cam orice cu oricine numai sa arate bine. Altele se uita la telenovele, la povesti, si ar fi dispuse sa arunce totul la gunoi pentru promisiunea unei vieti mai bune si iesirea din “cartier”.

Nefericirea din pacate nu se trateaza in lume. Ea e un semn al ruperii de Dumnezeu si de fericire. Nefericirea se refuza. Maya, lumea iluziei, lumea materiala (!), te va bate la orice joc joci cu ea, zic indienii. Singurul mod de a invinge este sa nu joci. Detasarea. Detasarea de material, ancorarea in spiritual, reconectarea la fericire. Reconectare. In latina se zice la asta re-ligare. Religie.

Bem. Ce repede bem. Vinisorul, mai ales bun, inveseleste inima omului. Fie omul cat de mic, dupa masa bea un pic. Bem si povestim pe baza celor 20 de cuvinte rusesti pe care le stiu si a talentului meu de jucator de mima profesionist. Ne descurcam. Saperavi-ul georgian ajuta. Nu m-a dezamagit.

Limbile se dezleaga, aproape degeaba ca urechile nu pricep dar nu de tot. Din una in alta le arat poze. Din lumea pe care nu au vazut-o si, cel mai probabil nu o vor vedea niciodata. Ilyusa, cum ii zic ei, cu dragul ala dulce specific rusesc e numai ochi si urechi. Si tot el se plivtiseste primul de prea mult. Prea multe locuri, prea multe lucruri, prea multi oameni, prea mult. Ea s-ar baga si nu prea. Si cu si cu. Chestia aia cu raiul. El, tatal, insa e topit. Nu se satura. Are 49 de ani, e sofer, are privire inteligenta, puternica si calda, si maini muncite de om care a crescut 3 copii si a visat mereu la Grecia. Eu am fost de doua ori la Moscova si o data la Sankt Petersburg, zice. Totul e scump, si sa cresti trei copii. Mi se face inima cat un purice si as vrea sa ma ascund. Asa cum mi se facea ori de cate ori sounea, cu un ton usor invins in voce, ca vagonul restaurant e prea scump pentru el. Pentru ei. Ilyusa. Se topeste tot cand vorbeste cu sau despre el. Omul bland si puternic, cald si salbatic, visator inlantuit, al carui nume nu-l stiu. Rusul.

Se face dimineata. Am dormit bine. Nu-mi vine sa cred ca e gata. 56 de ore. Imi pare rau. A fost o experienta exceptionala. Din toate unghiurile. Chiar imi pare rau. M-am obisnuit. Si imi pare rau ca nu am trecut de ratiunea care imi spunea “nu are niciun sens” si nu le-am lasat mailul meu. Macar lui Ilyusa. Asta e. Sa fiti binecuvantati oameni buni, sa fiti paziti si calauziti pe caile Lui si sa ne vedem Acasa. A Dieu.

Duc lenjeria la nachalnika. Cana de samovar la fel. Ma uit in jur, verific, nu am uitat nimic. Inima imi zice altfel. Ceva a ramas aici. Cel putin o parte din mine merge mai departe la Chita. Iar restul e scris undeva. Imi iau rucsacul mare in spate, rucsacul mic in fata, cobor pe peron in Irkutsk, imi iau ramas bun de la Howard si Myra, de la Tim si Isaak si apoi, inca odata, de la familia de trei rusi din Chita care coborasera si ei pe peron. Blagoslovenie.

Paidiomai.

Ekaterinburg. Urali. Orasul

Sunt in metrou. Deja am transpirat tot. Abia astept sa ajung la hostel, Centre, sa fac un dus. Promite sa fie fain. Inainte sa intru la metrou, imi ceruse un taximetrist 500 de ruble. Am ras bine si am plecat. Sunt backpacker. Sfarsesc prin a plati 26, jetonul de metrou si a umbla pe jos prin parc si pe langa santiere de constructii. Parcuri frumoase, santiere moderne. Pe harta Triposo-ului, nu cred ca mai veche de 2 ani, pe unde sunt santierele arata un parc.

Metroul e gol la ora de varf. Afara cald. Inauntru e racoare si un sentiment de parasire trista. Parca as intra intr-o mina. Oras mare, 1 milion jumate. Statii mari, mai moderne, mai saracacioase, cu reclame, nu ca-n Moscova. Metroul din Moscova e o capodopera. Stiu ca ati mai auzit asta, si eu stiam inainte sa ajung si tot am fost socat. Aici, in Ekaterinburg, au aceleasi trenuri de metrou vechi si bune. Insa statiile sunt doar functionale, nu muzee si galerii de arta moderna, realist socialista, subterane.

Pe dreapta, inainte sa intru la metrou era o Hlebnita. O painarie. Ca un fel de Panemar, mai ceva ca sokoladnita. Imi place mult dulceata limbii. Cofeiniea. Asa se citeste cafeneaua. Кофеинеа.

Blestemul fetelor frumoase loveste din nou. Scade in intensitate dar continua.

Am ajuns la hostel, dupa ce am iesit la suprafata, langa circ si turnul de televiziune ca un cos de termoventrala, la Geologigeskaya. Foarte decent hostelul. Cu 25 dolari pe noapte stau central, singur si am acces la un om binevoitor care vorbeste engleza. Doar ca e un pic la subsol si nu se deschide geamul. Parca ma lovi un pic claustrofobia. Numai un pic, de control.

Am iesit din haine ca pompierul dupa incendiu. Si am facut un dus cat doua. Si apoi am iesit in oras sa beau un cappuccino si sa caut un wifi. Am baut un cappuccino aproape cu forta pe strada, m-a agatat o fatuca, studenta in anul 2 la etica. Etica? Entuziasmul i-a scazut brusc cand mi-am fluturat verigheta la vedere. Asa am fost agatat aproape la propriu pe strada. Vorbea engleza foarte bine si facea un cappuccino suficient de bun. Ar fi fost foarte bun daca n-ar fi desartat ulcica cu lapte-n cafeaua buna de altfel ca siderurgistii sarja in laminor.

Vladimir, host-ul de la guesthouse mi-a recomandat mai multe restaurante. Vladimir e grozav. Muncitor, tras la fata de parca toata Iua lucreaza la laminor la Uralmash. Uralmashinzavod, adica, prescurtat, pentru cunoscatori. Fabrica de masini grele Ural. Cat de grele credeti ca pot fi? Cate tone are un T90? Si mai grele de atat. Aici la Eketerinburg si in jurul Uralilor s-au facut peste 40% din tancurile si armamentul sovietic in Marele Razboi de aparare a Patriei cum ii zic ei celui de-al doilea. Vladimir baga si el la laminorul lui cu doua pensiuni. E grozav omul dar munceste prea mult, e evident. Mi-a zis ca de vreau traditional modern sa ma duc la Podkowa. Adica Potcoava. Pe Lenina 28. Restaurant rusesc. Si ma duc. Mananc limba de vita fiarta cu hrean, stiuca umpluta cu ceva. Zacusti. Adica aperitive, pe ruseste. La vodka. Vine si stroganoff-ul la un pahar de vin georgian. Cel mai bun stroganoff de pana acum, mai bun decat cel de la Dom din Sankt Petersburg si bun in valoare absoluta. Adica stroganoff-ul e o chestie ce merita comandata, nu cum credeam eu. Azi nu am mancat decat un mar, pe tren. Ma uit la oameni. Locul e mai mult decat frumos, e cochet, chiar in centru, langa jocurile de fantani arteziene si lumini si lumea aferenta. E vineri seara. Cupluri. Prietene band sampanie si fumand sudand. Vad o sumedenie de femei spectaculoase chiar daca evident necizelate. Unele. Iar ei oscileaza intre “ma straduiesc” si “orice as face raman o gorila asa ca nici nu incerc”. Chelnerite foarte bine instruite. Desi nu vorbesc engleza. Incercarile mele de ruseste ma fac simpatic. Ma straduiesc. E un local scump. Asa cum povesteam in primavara in Bolivia cu o neozeelandeza japoneza si ea ma aproba, ca asa face si ea, sleep low dar papa sa fie de cea mai buna calitate. Beau din vin, ma uit in jur, astept shiot, nota. Ma loveste realizarea ca beau mult mai putin. Un pahar, maxim doua. Ma simt bine. O ultima privire dupa ce las banii in matriosca de incasare. Astia cand fumeaza, sudeaza.

Si s-a facut lumina. Am dormit bine desi mi-am dat seama ca sunt fiul lui tata si parca ma apasa claustrofobia pe geamul care nu se deschidea. Nu era aer, cum zice tata si zicea si la Miercurea Ciuc iarna in Siberia Romaniei, la -25, cu geamul deschis. Si cu gratii la geam sa nu ne bage secuii iredentisti ceva incalzitoare bruste. Am iesit. Mi-am luat o cafea suboi, to go, de la Shokoladnita de langa hostel. Ma asteapta o zi de muzee si de mers. De-abia astept. De aia, si de aia, am venit.

Orasul asta era mare si la 1896 realizez eu in fata unei imagini panoramice interactive cu ekaterinburgul comparativ acum cu atunci. Muzeul orasului. Mic si foarte bine facut.

Si, surpriza, peste cine dau aici. Statuetele mele de pasari, alea pe care nicio cultura nu se pricepe sa le faca bine, toti incearca sa faca oameni, dar sunt nepriceputi si ies oamenii pasari. Desi destul de bine si clar modelati, as zice eu. Mai ales dupa ce le-am tot vazut din India si Harapa si Mohenjo Daro si Cipru si Creta si Persia. Si culmea, le despart mii de kilometri si ele arata la fel. Iar astea siberiene, de fapt de pe urali, sunt de metal. Povestea oficiala de aici e ca reprezinta sufletele oamenilor. Cica statuetele sunt metalurgii. Poate nici nu e asa de departe de adevar.

Ekaterinburg, aflu, e primul oras industrial al Rusiei, facut la comanda, garnizoana industriala, pentru cupru, aveau uniforme de industrie, era o ramura a armatei ca mai toate in Rusia, ca si caile ferate de altfel. Oras fort, oras cu putere de productie, la 1720 si ceva, inainte de motorul cu abur insa bazat pe puterea apei. Adica au cautat un rau suficient de mare, suficient de aproape de minereurile din Urali si au declarat ca asta e orasul industrial al Rusiei. Erau de facut tunuri si farfurii. Incepuse epoca lui Petru cel Mare, epoca Rusiei celei Mari. La un moment dat, erau asa de avansati in minerit ai prelucrate metale ca se zicea ca daca vrea cineva sa invete metalurgie trebuie sa mearga la Ekaterinburg. Fascinant. Inclusiv zarurile din crasmele in care isi omorau oamenii putina viata ramasa dupa lucru erau de metal. Totul era de metal. Degeaba incercai sa montezi si a doua zecea oara masina de cusut, tot kalashnikov iesea.

Schimb muzeul. Intru la ala de istorie militara a Uralilor. Dupa ce anterior intrasem si la ala de istorie pura a regiunii si am vazut concret iurte si corturi si blanuri si traditii ale Khanti Mansy, stramosii maghiarilor si a finlandezilor. Cica zona asta se cheama Ungaria Mare si inca pastreaza legenda plecarii celor sapte triburi.

La muzeul de istorie militara, Xenia, biletiera si ghida e femeia sovietica. E subtire, nu e balsoaie dar e sovietica. Pana acum cand vorbeam cu cineva ori stia engleza si daca da o vorbea bine, sau mai putin bine dar fara accent, ori nu stia deloc. Mai mult deloc. Xenia vorbea bine gramatical, avea si vocabular, insa era super stresata si avea un accent ingrozitor. Probabil de la scoala. Aia de ghizi. Acolo unde pe langa multe altele au invatat-o scoala. Ca stia. Si a umblat cu mine peste tot. Ca sa se asigure ca sunt bine informat. Si m-a informat de exemplu ca Mihai I de Romania a primit, pentru mareata tradare de la 23 august, steaua Victoriei, cea mai inalta distinctie a Uniunii Sovietice. Aia pe care au primit-o doar 18 sovietici, -1, ca dupa ce i-au dat-o lui Brejnev i-au retras-o. Ca straini, Tito, Montgomery, Eisenhower, si un polonez, Rolland Jenesaispasky cum il chema dar cam asa. Pentru fapte de vitejie si inflorirea Uniunii Sovietice.

Xenia e o comoara. Pentru un obsedat de istorie ca mine. In al doilea razboi erau 830 fabrici in Urali. 40% din productia de razboi s-a realizat aici. E miscator. De departe nu se vede dar cele doua zeci de milioane de morti rusi din razboi erau oameni ca noi, fii si fiicele cuiva, surori, frati, tati si mame. Radeau, iubeau, zambeau, urlau de durere. Copii de 11 ani erau deja recrutati sa lucreze in fabrici. Iadul pe pamant. Orase si sate si intregi comunitati pur si simplu rase. Se mira nemtii si ungurii si noi ca au adus iadul peste noi? Noi l-am dus primii acolo.

Imi arata un pistol mitraliera. Sudaev. Facut numai la Leningrad. Sub asediu. Ala de 900 de ani. Ala in care mancau 125 de grame de paine pe zi, norocosii. Ala in care au murit un milion de oameni. Imi mai zice ca numai in Ekaterinburg, numit Sverdlovsk, dupa un vestit bolsevic care a eliberat orasul de albi si de legiunea cehoslovaca, erau 220 de fabrici. 220 de fabrici! Din astea 50 erau evacuate din vest. Demontate, transportate, montate, producand. Tancuri, munitie, faśe si dezinfectanti, paine.

Mai zice Xenia ceva. Dupa razboiul civil rusii, sovieticii, interzic epoletii in armata, semn al imperiului, al claselor, al inegalitatii. Si ca ei, epoletii, se intorc in armata rusa dupa Stalingrad. Pentru a arata lumii cine era mai egal decat ceilalti, pentru ca gandise, luptase, avea valoare.

Si apoi apare Nikolai Kuznetov, James Bond-ul rus. Vorbitor de germana, cu maniere aferente unui ofiter neamt, rus get beget, educat bine insa, si mare partizan. Nu retin cati a omorat. Am retinut ca avea 34 de ani si ca facea prapad.

La plecare, doamna sau domnisoara ghid secret, imi zice de Decebal Grigorut. Un roman, tata roman ramas prin Siberia de cand ajunsese aici involuntar, probabil dupa Stalingrad, mama rusoaica. Pianist, compozitor, muzica simfonica. Un roman in Irkutsk. Mi-a dat mailul lui. In chirilice de mana. Cine stie cunoaste. Eu nu. Stiu, dar nu asa bine. Asa ca m-am rugat Domnului ca, daca vrea sa il intalnesc, sa se intample. Om vedea. O sa am 1 zi libera in Irkutsk.

Dupa care am tot umblat. Am trecut pe langa minunentul amaratilor morti in Afghanistan din 1980 in 89, Compania a 9-a, mi-a placut grozav filmul ala. Si tot acolo erau mortii din Cecenia, din cele doua razboaie. Erau multi.

Si am trecut. Si era cald. James, ekaterinburg. Un local de lux, grozav. Cel mai bun din oras imi zice Triposo, dupa ce intru. Beau apa minerala ruseasca sarata si sulfuroasa, ca Borjomi, ECCEHTУКИ, essentuky, si un pahar de sauvignon blanc nou zeelandez. Poate, candva. Locul e racoros, salata de crab de Kamchatka buna, ar fi fost excelenta de nu era avocado-ul tare, vinul perfect, chelnerita prietenoasa, ocin prieatni, nu-i place apa minerala ca e sulfuroasa, de aia nu-i place nici Borjomi, vorbeste engleza bine, o laud, ii comand un cappuccino, de era Motanelul cu mine era un capputzino, nu e. Cappuccino-ul e bun. La mesele alaturate femei prea frumoase ca sa fie normale, e cel mai bun local al orasului, orasul are si racketi, racketii au si ei puncte slabe. Si blonde.

Ies in cuptor. Sunt totusi in Siberia, da stiu e o gluma, e numai la inceput, totusi! E cald. Merg, umblu. Biserica pe sangele varsat. Asa se cheama. Aici, intr-o pivnita, intr-o casa daramata acum, daramata in anii ’70 de Boris Eltan, va aduceti aminte de el?, casa Ipatiev, a unui negustor bogat, au fost omorati Tarul Nicolae II, tarina si nenumartii copii, inclusiv nemuritoarea printesa Anastasia, ca sa nu-i elibereze Kolchak si cehoslovacii. Asa-i ca suna halucinant? Ce cehoslovaci? Cum adica? Dupa ce a abdicat, ca un prost las, parerea mea, Tarul si familia au fost tinuti la Tarskoe Selo, in palatul Petru I, ca prizonieri. Kerenski, amatatul de mensevic, social democrat, care nu stia cine sunt bolsevicii cu care se inhaitase si care ii permisesera temporar sa ajunga prim ministru “democrat” a simtit ca ceva nu e in regula, ca imparatii nu prea mai stateau cu capul bine pe umeri dupa parerea bolsevicilor si i-a trimis in siguranta, departe. La Ekaterinburg. Cronica unui decea anuntat. Dupa ce au scapat de Kerenski, baietii astia iluminati, intelectuali pentru care o idee, un logos, un duh, era mai important decat in om, masonii astia aveau alte planuri. Urmau sa schimbe istoria lumii. Si au schimbat-o. Cand au aflat ca cehoslovacii, venind pe transsiberian, dinspre Omsk, sunt pe cale sa elibereze orasul, au binevoit si le-au terminat destinul imperial, intr-o pivnita, pe sangele varsat. Ca sa nu mai aiba cehoslovacii si Kolceak si albii, simbolul care sa le anime visele, Tarul. Si atunci a curs sangele. Si cehoslovacii au eliberat un oras pe sange. Si, fara idealul imperial, Kolceak a sfarsit la Irkutsk, doi ani mai tarziu, umilit de retrageri si satul. Cehoslovacii au ajuns acasa plecand din Vladivostok, pe mare, pe vase americane. Si ca sa lamuresc misterul care m-a incitat si pe mine, de cativa ani, nu mai stiu de cati, de cand am citit prima data de cehoslovaci, cum adica? Erau prizoneri de razboi cehi si slovaci, din armata austro-ungara din primul razboi mondial. Eliberati dupa pacea de la Brest Litovsk. Si loiali tarului. Si pentru ca ei erau in Rusia luptand pentru tzar si pentru albi si nu aveau cine sa le apere capitala in 1918 si 19 ghici cine le-a aparat-o? Regimentele de romani din armata KuK, kaiserliche und koenigliche, in frunte cu un anume Iuliu Maniu, capitan la acea vreme. La Praga.
Am intrat in biserica. Aia de pe sangele varsat. Asa de ciudat si artificial suna ca imediat ma gandesc la batjocura facuta de comunisti cand pe cealalta biserica importanta, cu acelasi nume, aia din Sankt Petersburg, dar sangele varsat nu e al lui Hristos, ci al tzarilor, dar cumva asocierea e facuta sa deruteze, au transformat-o in depozit de alimente intre razboaie si dupa. Si de acolo i-a ramas numele de Biseric Mantuitorului pe cartofi. La asta ma gandeam in timp ce intram in biserica. Era slujba. Cam ca la noi. Biserica noua, destul de saracacioasa de fapt in viuda inaltimii si a aurului. Icoane noi, copii stilul dar fara gratie. Si multa piosenie de duminica.

Intru. Imi fac cruce. E un lucru pe care l-am decis acum cativa ani. Ca nu voi lasa credintele mele sa il duca pe aproapele meu la pacat, la a ma judeca. Pentru mine a face sau a nu face cruce e totuna, eu tot il iubesc pe Hristos. Si El murit pe cruce si eliberarea noastra prin cruce a venit, prin omorarea naturii pacatoase acolo, odata cu El. Si daca pentru cineva crucea e esentiala, nu vreau sa o las sa stea intre noi, cand amandoi il recunoastem si primim pe El de Domn si Mantuitor.

Eram obosit deja. Vroiam sa ma rog. Caut un loc sa pot sa stau linistit. Ceva asemanator unei misiuni imposibile la o slujba ortodoxa. Esenta aici e chinul, nu linistea care e suspect de apropiata de confort. Insist. Gasesc un loc. In spatele meu um mos cu un baston, de-al casei, sta pe singurul scaunel de pe radar. Ma rog. E ca la noi. Stau un pic. E agitatie, multe naframi, ideea ca femeile isi pun naframa la intrarea in biserica e esenta fariseismului. Ori o porti tot timpul ori deloc. Hai sa fim un pic credinciosi. Dau sa plec. Inainte insa, fac niste poze. Sa am amintire. Fac trei. Simt pe rucsacel niste batai, amenintatoare. Mosul e pravoslavnic. M-ar linsa daca ar putea. Cum de am indraznit sa fac poze?! Ritualul e hermetic si nu poate fi fotografiat, pare-se. Asa a hotarat el. La intrare nu era niciun semn. Ca m-am uitat, ca de obicei. Nu vreau sa jignesc si sa deranjez locurile si mai ales oamenii. M-a socat ura cu care m-a “atentionat”. Ritualul e peste om. Omul nu conteaza. Iubeste-l pe aproapele tau asa cum iubesti ritualul. Si daca el nu iubeste ritualul, omoara-l, linseaza-l. Asa scrie la Scriptura. Ies. Ma rog pentru mos si pentru oameni. Fratii si surorile mele. Sa le dea Dumnezeu harul sa se faca voia Lui cu ei, in ei si prin ei. In Numele Domnului Hristos. Amin.

Cobor in gradina publica din fata bisericii. Un grup de nemti cu ghida. Fac poze. Ghida vorbeste nemteste cu accent rusesc. Amuzant. Trec. O statuie a unui drakkar viking, vareg, rus. Familii de rusi din Ekaterinburg si din toat mama Rusie isi fac poze. De undev se aude muzica. Merg spre muzica, un fel de blues, dar cu versuri in rusa, asa cum mergea Jerry dus de nas de miros spre Tom. E o Gradina de vara cu banci si muzica si chitara si asa de multa tristete! Ca niste oameni eliberati din Gulag care au decis sa ramana. Si care canta despre libertate. Simt nostalgia dupa comunism imbinata cu acordurile de pe Mississippi. Ce bine era pe vremea lui Stalin!

Plec mai departe. Ramaneti cu bine oameni tristi. Ajung la apa. Ca totul in Rusia, e mare! Mai mare decat ma asteptam.

Stau pe malul apei asteia mari care nu stiu cum se cheama si ascult jazz. Bun. Pe banca langa mine, o dama cu camelii si volanase si sandale portugheze cu toc, un fel de pantofi de tango mai pastel. Spre 30 de ani. Ascultam saxofonul. Eu obosit, ea cuminte si evident fascinata. Trece lume. Mai si sta sa asculte, dar mai mult trece. E sambata dupa-amiaza, seara deja. Un manelist rus cu copil in devenire se opreste si el si baga bani in tonomat. Pune o hartie de 100, cred, in cutia de chitara din fata saxofonistului. Intre timp vin doi muncitori de la Uralmash intre mine si dama cu volanase, banca e mare, cu o punga alba din care beau ceva. Dama cu volanase se muta. Baietii de la Uralmash au tot baut din acel ceva si au inceput sa povesteasca. E greu de zis de se bat, se cearta sau dezbat “lucrul in sine”. Jazz-istii sunt buni. Au reusit sa faca ceva inclusiv din preferintele prea moderne ale manelistului cu prunc manelist in devenire care ii trata de lautari.
Pasli, paidiomai, si muncitorii de la Uralmash pleaca. Ce personaje! Pe la 35, dar fara varsta de fapt, blugi si camasa inflorata unul, sandale cu sosete, short/i visinii inflorati, tricou si sapca cel cu punga alba din care curge fericirea. E cald si zapuseala. Doar suntem in Siberia. Acasa aud ca a venit a venit toamna. Dama cu volanase asteapta sa isi revina jazz-istii. Are pantofi cu bareta frumosi si cu sosetute invizibile destul de vizibile. Trec fete pe faleza. Si iese soarele dontre nori. Pe Take Five a lui Bruebeck. Am bagat eu banuti in tonomat tura asta. Baietii sunt buni. Un tip cu long era sa pice peste parapet in rau. Lumea se amuza. Un cuplu sta sprijinit de balustrada, ea usor balsoaie, tunsa scurt, langa mine un tip cu pantofi de tata si cu ochelari de soare, pe la 55 incepe sa fredoneze take five dupa baieti. Unul cu sax si altul cu chitara. Never ending fun scrie pe tricoul baiatului cu sax. Cuplul bea ceva. El are blugi, burta si slapi. Ea are poseta neagra si sandale romane portocalii. Merg siberian de bine cu rochita rosie de macarame. El e relaxat si impresionat. Dama cu volanase, bronzata si emotionata, le da jazmanilor 100 de ruble. Tremura in timp ce se intoarce din fata tonomatului. Vine un al treilea jazzman. Povestesc cu el. Ma intreaba de unde sunt. Zic ca sunt roman. E dezamagit. Spera sa stie ceva jazz de la noi. Ii zic de Teodora Enache. Nu stie. Ii zic de Nina Simone. Nu stie. Stie Charlie Parker. Imi place jazz-ul. Un tip, la o banca si jumatate distanta ma intreaba intr-o engleza buna, daca sunt american. Zic ca nu. Tipul sunt doi, si e si o tipa. Sotia lui. Una din putinele rusoaice urate pe care le-am vazut. Cei doi sunt americani. Le multumesc de compliment. Imi zic si ei ca romanii au talent la limbi straine. Zic si eu ca a trebuit. Dupa atatia huni si slavi si unguri si pecenegi a trebuit sa ne adaptam ca sa nu disparem. E un talent. Tipul e aici de 3 ani. Preda engleza la rusii cu bani. Ii place orasul. E linistit si mare in acelasi timp, are femei frumoase si e ieftin. Si zice, si rezonez cu ce zice, ca fiecare loc din lume are ceva al lui, ceva exceptional. “But you have to dig through the silver to find the gold.” Sau prin noroi, uneori. Aici e si argint si noroi si aur. As zice ca aurul e tocmai natura umana pervertita inca in limite naturale, ne inginerizata social, genetic, sexual. Omul primar. Frumos si urat, pacatos si virtuos asa cum a fost de la cadere. Nu inainte. Dar macar cu repere clare, chiar daca rareori urmate armonios, chiar si asa, caricaturale. Cu asta se mai poate face ceva. Ne invata scripturile si doua mii de ani de credinta si asceza si cale ce sa facem cu asta. Dar cu ingineriile ce vin, cred ca e nevoie sa ne intoarcem la plansa de proiectare, mai drastic decat dupa sodoma si gomora.

Sunt la Giperbola. Hipermarket. Rusii folosesc des G pe post de H. Nu stiu de ce. Mi s-a stricat bateria pentru telefon, aia de mi-a luat-o Mihaita, cum care Mihaita, Babiciu, pentru Patagonia si asa ca am plecat la cumparaturi. Am uitat de deodorant. Si apoi sfarsesc fericit, cu hachapuri si khinkali si saperavi la un restaurant georgian in varful Mall-ului Гринвич, adica Grinvich. Impresionant mall. Mai ales pe dinauntru. Toate brandurile de la noi. Si restaurante cu stil. Pe afara e in constructie. O parte. Iar cealalta arata ca Muzeul de pe Quai d’Orsay.

E plin de oameni care traiesc foarte bine si nu au niciun habar de asta. Tot mai bine vor. Locul asta e o explozie a luxului, a afluentei, de tip oriental. Si a blocurilor comuniste, a cartierelor muncitorilor la Uralmash. Stiu, repet obsesiv. Imi place.

Simt, vad, un sentiment al neputintei si al grandorii, imbinate. Un turn, de televiziune zic ei, dar arata exact ca turnul de evacuare a gazelor toxice de la Phoenix Baia Mare, sau de termocentrala doar ca e mai mare si mult mai paraginit, are in varf fier betonul vizibil ca turcii, sa nu plateasca impozit, poate ii mai fac un etaj inalt ca un turn babel, si da, paraginit ca turnul Babel daca ar mai fi in picioare acum. Poate chiar el e. Incercarea omului socialist de a ajunge la ceruri. Efortul inutil al omului nou impotriva lui Dumnezeu. Grandoare si neputina imbinate. Tot orasul e asa. Nu-i urat, nu. Si totusi nimic nu m-ar face sa aleg sa traiesc aici, in afara de voia lui Dumnezeu. Si e vara. Ma gandesc cum arata iarna aici. Si in acelasi timp e un loc la fel de bun ca oricare altul. Omul e acelasi si aici. Si parca, pentru ca mediul e mai primar, barbatul e mai barbat, un barbat in extrema iar femeia e mai femeie. Ele mai frumoase, mai feminine, mai supuse. Nu supuse, doar mai supuse. Ei mai primari, mai gorilosi, mai masivi, sunt foarte multi mai mari sau mai solizi ca mine, mai bruti. Orasul, la origine, si inca, e un oras in primul rand industrial. Mirosul din metrou, familiar din copilarie, cel de transpiratie ascutita, confirma.

Am dormit bine. In bunker. Vladimir e o gazda excelenta. Astept sa merg la Ganina Yama. Stau la umbra, cu fundul pe trotuar, in fata hostelului. Vine soferul de taxi, masina faina, iese Vladimir, tipul de la hostel, imi zice ca aia e masina. Soferul incepe sa fumeze, zice ceva catre mine, eu intreb ce a zis, e ceva legat de fumat, Vladimir imi zice ca soferul e nebun, un tip chel, burtos si cu aparenta de manelist. Si ca o sa cheme
altul.

Stau pe jos, pe bordura, in fata hostelului si astept. In fata mea vine un chinez, sau ceva asiatic, cu harta, backpack si aparat foto. Tricou gri cu dungi, fata autista, ochelari de baga, mari, ciufulici. Il intreb daca vorbeste engleza. Se intoarce spre mine ca un tapir prins in lumina farurilor de jeep-ul de safari. De parca un klingonian tocmai il intreaba cat e ceasul. Da nervos din cap, “no no no no no” ca si puiul de condor al lui Babiciu, ala din desenele animate cand nu vroia sa se arunce in gol din cuib sa invete sa zboare. Pleaca.

Vine un cuplu de rusi. Ma intreaba ceva in rusa. Inteleg a e ceva legat de metrou. Geologeiskaya?, intreb. Da. Inainte, la dreapta, inainte, la dreapta. Intr-o parodie de rusa. Se opreste, zice ceva de anglisky, spasibo si pleaca. Mi-a placut.

Sunt in taxi. Daca nu e usor de ajuns la Verkhoturye nu mai merg. Asta e. Sa invat sa si renunt. Ritm versus obiective. Merg spre Pervouralsk si obeliscul Europa- Asia. Autostrada perfecta. Si apoi spre Ganina Yama. Autostrada cat vad cu ochii. Stanga si dreapta padure de mesteceni. Tot cat vad cu ochii. Ma gandesc la Jivago. Si la cum arata iarna locul asta. La imaginea aia magnifica cu Omar Shariff si ea inveliti in blanuri, pe sanie, pe o zapada scartaitoare intrand in dacha invadata de alb, de zapada si de un frig frumos in spatele ecranului. Candelabrele alea de gheata imi faceau mie tot farmecul. Pe dreapta o reclama la o fabrica. De tancuri. Uralmash probabil. Pe fata panoului un T 4, Armata, pe spate o turnatorie. Si apoi mesteceni.

Stau cu un picior pe un continent si cu unul pe celalalta. Obeliscul Asia-Europa. Si o stiva de busteni de mesteceni. Pe linia dintre continente. Premonitoriu. Miroase a lemn, a padure, a conuri. E bine aici. Ma simt bine, inca, parca acasa. Pe jumatate.

Ma gandesc ca tot timpul rusii au aspirat la stilul de viata european. Nu au un model propriu. Aparentul model propriu e tot imprumutat. Bizant, europa vremii, ca centru de putere, cultura si civilizatie, si influentele tataro-turce si siberiene, pe post de autentic. Nu au un model propriu. Dar imbinand cele doua modele, mai multe, pot crea unul.

Au autostrazi bune, drumuri bune, sunt la Urali. Nu se vede niciun munte. Doar padure. Padure. Padure. De mesteceni.

Si ajung la Ganina Yama, manastire de lemn, cu multe biserici, de lemn, minunat loc. E liniste si duminica la pranz. Dupa slujba. E frumos. Mesteceni, oameni piosi, oameni mai putin piosi care si-au luat masca pioasa, mesteceni care nu stiu sa minta, mausolee peste mausolee ale femeilor ruse, printesele si tarina. Groapa unde au sfarsit cu totii. Manastire de lemn. Ruseasca. Liniste. In biserica principala m-am rugat si Domnul m-a atins. M-am rugat pentru sfintirea mea, rod bun, salvarea si sfintirea celor dragi. Ma simt bine aici. Foarte bine. E ca o oaza. Omul sfinteste locul.

Autostrada cu 3 benzi care merge spre nord. Blocuri multe cu 12, 15, 20 de etaje. Lada vechi pe strada, uralmash, mall-uri, polusuri, reprezentata audi, o caldura topitoare, lada Niva. Blocuri inalte vechi rosii si blocuri inalte noi si otelii sticloase. Mai multe, mult mai multe, rosii si vechi. Dar se construieste mult. Cred ca de pe vremea lui Ceausescu nu am mai vazut atatea blocuri in constructie. Cladiri de birouri, zgarie nori, nu multi dar sunt.
Centrul Eltan. Da, Eltan e din Ekaterinburg si are un centru si un muzeu. Patria vesnic recunoscatoare. Ajung in centru. Pasaj, Guberniatura pe post de prefectura, frumos. Cu secera si ciocanul pe ea, ultima. Trec pe langa Consulatul General al UK, US si Ungariei in acelasi loc. Ce interesant. Ekaterinburg, oras de intalnire a contrariilor. Coincidentia oppositorum.

A fost si a trecut furtuna. O furtuna de vara magnifica, cu vant, cu traznete, cu frunze in rotocoale pe cer, cu nori negri, cu suvoaie. O normalitate. In tot timpul asta am intrat la Shokoladnița si am baut un vin prost, am mancat ceva chiftele de curcan mici si uleioase si o prajitura Napoleaon sa-ti bati copii. A meritat. Napoleon asta! Si apoi m-am bagat in bunker la hostel si inainte sa adorm un pic m-am razboit cu monarhistii. Pe facebook, da stiu, foarte destept.

Acum ma uit la jocuri de fantani arteziene, ritmate, colorate si bine aranjate muzical cu compozitori europeni. Chiar si rusi, surprinzator, unii. In parcul de langa baraj, in centrul vechiului Ekaterinburg unde a doua zi am donat benevol unor vagabonzi beti sticla mea pe jumatate goala de ruskaia shampanskaia ca sa nu donez altceva. Erau doar veseli, de dimineata cred desi se cam intunecase deja. S-au bucurat si unul din ei, elegant ce sa zic, si-a cerut scuze, I’m sorry, pentru comportamentul badaranesc al celui care facuse rost de sampanie. Clasa si stil, tovarasi. Vagabondul rau si vagabondul bun. Erau tineri, nu lucrau la Uralmash, nu lucrau nicaieri si tovarasi erau numai intre ei, de mizerie. Saracii oameni. Am primit ce am cautat. Ca in bancul cu Stalin. Nu o sticla ci o jumatate si nu am luat ci am dat. Am multumit Domnului ca m-a scapat de prea mult alcool, de stat aiurea si holbat la arteziene si muzica vieneza, de sticla si de toate cele de care m-a scapat, si m-am tirat la restaurantul uzbek de care imi zisese Vladimir, ca prima optiune. Nigora.

Ajung, e langa Grinvich, sunt poftit inauntru de o uzbeka, sau ce-o fi, rusoaica in uniforma de uzbeka traditionala. Nu pot sa nu imi amintesc ca Tamerlan era din Uzbekistan. Ala cu piramidele de capete lasate amintire la portile oraselor.

Locul e plin, cald, familiar. Toate cheleneritele poarta ciorapi. Afara e canicula. Asta e insa costumul lor traditional, in iurta, cu ciorapi lycra, ce sa-i faci. Ma asez.

La o masa in apropiere sta Vladen, adica Vlad. Mananca mult. E de un blond spalacit si el, ochi albastri, figura usor tampa, goriloasa, desi nu e asa mare ca altii. O fi de la vodka. Pana imi vine mie mancarea, khinkali si saslic de miel si un pahar de saperavi, georgian, el papa ceva fel unu, probabil chestie de aia buna cu carne si paste ce am mancat in Sankt Petersburg la Tarakoe Selo. Si ii vine felul doi. Incepem sa vorbim. Ii zic ca ne panimaiu. El vorbeste cu mine de parca am facut scoala impreuna. E in acelasi timp sobru si prietenos. Nazdarovie, nazdarovie. El cu vodka, eu cu vin. Ma imbie. Ii zic ca nu tin la vodka si ca sunt omul vinului. Fost-am omul padurii si nu m-or mancat lupii. Ii zic, dupa ce ma intreaba, ca sunt roman. Face ochii mari. El e pilot de elicopter pentru Gazprom. Co-pilot, inteleg eu. Pilotul lui e Lupu, roman. Seful lor, comandantul de escadrila probabil, e Avacaritei, roman si el. Strasnici oameni, zice Vlad. Am crescut in ochii lui. Vertaliotul, elicopterul pe care zboara, e un Mi 8. E de loc din Krasnodarsk, langa Marea Neagra, aproape de, dar nu chiar in, Caucaz. Ne declaram, el, drugi, prieteni. Imi arata poze cu fetita, o dulceata. Seamana cu el. Sotia lui e o beluga. Zice ceva din care imi zice ori ca-s divortati ori ca-s separati ori ca nu sunt bine impreuna. Asta era destul de clar. Vorbim de parca am fi fost colegi la scoala in continuare. Eu inteleg, sau mi se pare, un cuvant din 10. El nu are nicio problema. Orice cuvant il inteleg il repet. Se simte ascultat, activ. Chiar e. Nu e insa chiar inteles. Imi arata poze si cu o alta tipa, “ibovnica” zice el zambind complice. Nu suntem complici. Ma doare inima pentru el. Ma intreaba de Motanel. Ii arat o poza. E impresionat. Si eu sunt!
Schimbam numere de telefon si mailuri. Domnul stie de ce.

A doua zi a fost zi de chill. Si de pregatit de plecare. Am incercat sa merg la Verkhoturye dar nu mi s-au deschis drumurile. 6 ore, da, pe harta e aproape dar distantele sunt de Rusia. Si pe langa asta orarele imposibile. Sa merg undeva ca sa merg altundeva. Hai sa mai stau. Hai sa ma bucur. Hai sa scriu.

Si am inceput sa scriu. Si am stat in mall la Grinvich ca afara sau in alte locuri era ori teroare de cald ori teroare de muzica. Am baut un ceai lung vreme de 3 ore si asa a aparut primul blogpost. Ceaiul era lung si prost. Si nici wifi-ul nu mergea. L-am lasat acolo si m-am dus sus la restaurantul georgian din mall unde le mergea si wifiul si hachapuri-ul si saperavi la pahar. Chelnerita era fascinata de calatoriile mele singur. M-a intrebat pe unde am fost in Asia. Fusese si ea in India, in Goa, de 2 sau 3 ori nu am inteles exact, la prietenul sau prietena ei, nici asta nu am priceput. Eram ocupat cu altceva. Urmau doua zile jumatate aproape, 56 de ore, de tren.

In capul meu trebuia sa imi fac provizii ca pentru munte. Si mi-am facut. 5 litri de apa, kiwi, prune, curmale, doi litri de kefir, alune, rosii si patrunjel, evident, nu? Si mai aveam o sticla de Saperavi de alaltaieri. Le-am luat de la Giperbola. Gipermarket. Evident ca nu mi-au incaput in rucsac si luasem deja decizia ca nu o sa duc nimic in mana. Slava Domnului. Asa ca rosiile, prunele si ceva alune au ramas in bunker.

Am plecat. La iesire ma opresc la Vladimir. Ii zic ca munceste prea mult. Imi zambeste si imi multumeste. Banuiam eu ca nu intelege mai nimic pe langa chestiile uzuale. Ii zic ca nu-i de bine. Intelege ca e de rau, ii piere zambetul, nu cred ca intelege de ce si ce anume e rau. Eu, probabil. Plahoi. Ii mai zic odata, ii zambesc, plec.

Trec prin parc. Mirosul parcurilor rusesti, miros de reavan, miros de Oradea si Botosani. De comunism, de copilarie. Ce bine era pe vremea lui Stalin.

Intru la metrou incarcat ca un catar. Mai am un jeton. Imi bag rucsacul pe la raze sa vada ca nu am bombe, numai calorice. In metrou aglomeratie. Si o harta cu Ekaterinburgul, oras pe cvartale ca orice oras colonial. Dasfidania. Pe cand ne vom sfida din nou.

Ekaterinburg. Urali. Trenul

Am dormit. Ma dureau toate cand m-am culcat, ma dor toate ca m-am sculat. Cu revolta pe viermuiala din jur si pe viata, vad ca e 6:00. Am dormit 3 ore jumatate. Ma duc la wc, in partea cealalta, arata la fel de mizerabil, ma pis. Ma straduiesc sa mai dorm si reusesc. Ma trezesc la 9.00. Ora Moscovei.

Afara, pe geam, mesteceni de toate marimile. Inauntru, un vagon cuseta, cu patru locuri. Eu si mosul jos si doi prieteni rusi, cam de varsta mea, sus. Si-au mancat placinta tatarasca luata cu 100 de ruble, 6.5 lei, de la o tanti cu carut de mancare si suveniruri si acum s-au urcat iar la cucurigu si dorm. Pe jos un covor rosu care nu a fost niciodata persan. Trenul nu e murdar dar pare. Pe linia asta ferata i-au dus pe Romanovi de la Petrograd la Ekaterinburg inainte sa-i omoare ca sa nu-i elibereze legiunea cehoslovaca si albii lui Kolcec care veneau dinspre Siberia. Pe linia asta ferata au mers bunicii si strabunicii si unchii si alti amarati ai nostri prizoneri la rusi, dupa Stalingrad si 23 august, tradati de regi si de viata. Urcau 10, in trenuri de vite cu gaura la mijloc sa-si faca nevoile, si ajungeau in lagarul siberian 8, si mai venea de acolo unul. Pe linia asta venea lumina de la rasarit. In sens invers.

La 4 si ceva, oras Moscovei, incepe rasaritul. Vagonul si trenul tot sunt din generatia trecuta. Nu star trek. Cand imi aduc aminte de trenul de kazan imi dau seama ca ma afund in Rusia produnda. Nu mai vorbesc de tratamentul regal din expresul sankt petersburg-moscova. E bine, e bine. Numai bine nu e, ar zice Teo, frate-meu, citandu-l pe Caragiu. Receptionerul de la Metropol mi-a zis ca la trenul cu plecare din kazan la 23.40 nu mai erau locuri dar ca e unul la 2.10 si, mirat, e mai ieftin. Acum cred ca am elucidat misterul. E mai ieftin ca e mai prost. Probabil, insuficient de ieftin. Oricum, cele 18 ore petrecute in Kazan, asa, “a nimarui”, cum zice tata rotacizand ca in Maramures, m-au stors.

Am dormit putin. Si aproape bun. E vineri, 12.08, ora 10.27, ora noastra si mai nou si a Moscovei. Suntem intre Ijevsk si Perm. Afara, o halta mica, trunchiuri de mesteceni, taiate si curatate, asteapta vagoanele. Ma indoiesc ca sunt austriece. Mai am un pic si intru in Siberia.

Ceaiul de Ceylon, negru, ciornai, e bun. Il beau din ceasca traditionala de samovar. Arata bine, miroase bine, are gust bun. Hai ca nu-i chiar asa de rau.

In fata mea, batranul, mare, chel imbracat cu maieu de marinar, cu ceas rusesc, rau, ma bahuie la tipul de la mentenanta care a venit sa repare o chestie la usa care nu se inchidea azi noapte. Cred ca-i zice ca o tot pocneam azi noapte. Asa e, o tot pocneam. Nu ma asteptam sa nu mearga. Vedeam numai ca nu se inchide usa. El dormea jos, nijnii, ca si mine, si a fost victima urcarii mele in tren, aranjarii, facerii patului si spalarii mele. la 2.30. Il vad pe mesterul care lucreaza la poveste, la opritorul, blocatorul de usa. Un personaj si el. Mustata carunta, trening, sosete si slapi, vesel, slabut dar musculos, pe la 45-50 de ani. Vorbeste exact ca Putin. O fi el. Toti sunt, el. Mosul din fata mea e versiunea de 70 de ani, da, l-am degradat la statutul de mos, vorba aia, eu insumi am 39 de ani, si pe deasupra nu e prietenos. E mare ca un urs. Cu nasul rosu, imbufnat. Urs ursuz.

Nu ma simpatizeaza deloc. Ii zambesc si el nimic, acum in timp ce scriu imi zice ceva in rusa, ii raspund ca “nu panimaiu”, cumva nu ma crede, insista, imi zice ceva de campiile care se vad nesfarsite ori de cate ori perdeaua de mesteceni se intrerupe. Mesterul cu mosul povestesc. Ceva cu nemtii si Crimea. Estonienii sunt fascisti zice mosul. Catre mine de data asta. Estonțî. Continua. Ma uit intelegator catre el si dau din cap ca si cum as intelege. In afara de hleb, paine, nu inteleg nimic dintr-o tirada de 2 minute. Arat a rus. Da’ nu-s.

Imi aduc aminte de rusul cu mustata din trenul anterior, ala bun, de Kazan. “Dachia, dachia, dachia, dachia”. Case peste tot, zicea el uitandu-se poetic pe fereastra. Casute ca din povestile rusesti. Case de lemn cu ferestre albe. Case albastre sau verzi, tot de lemn, cu ferestre tot albe, ca de macrame. Mesteceni. Si din cand in cand ceva pini. Au aparut pinii. Si cum au aparut au si disparut. Mestecenii domnesc.

Batranul ma intreaba daca ma dau jos. Are in lant si o cruce la gat. Si seamana cu tata un pic. Un pic tare. Are nasul mare de mujic. El merge la Omsk. Ajunge maine. Conceptele astea sunt greu de priceput. Cel putin pentru mine. Mi-e de-a dreptul simpatic intre timp. Afara tot verde, tot cald si vara. In conpartimente, in fiecare, cate un ecosistem.

Unul din cei doi prieteni care dorm sus, nu cel care m-a ajutat noaptea, celalalt, pute a vagabond. Mirosul ala intens, statut. Cred ca asta se intampla dupa zile de mers in continuu. Si nu te speli. Sau cand pur si simplu, nu te speli. Asta nu-l impiedica sa isi tot ia inghetata. Prietenul lui, scund, un pic indesat dar nu gras, cu mustata, m-a ajutat azi noapte cand am urcat in trenul meu in sfarsit, ala de Novokuznestk. Dupa ala de Novai Urengoi si Nyerngri. Atunci cand la anuntau pareau ca merg pe luna dupa nume. Acum stiu unde sunt. In extremul nord dar aproape de Urali primul iar celalalt e gara Yakutsk-ului care nu are gara. De la el pana in oras nu sunt decat peste 1000 de km. cu maxi taxi, citii eu.

E un dezastru cand intelegerea, mila e pentru pacat si nu pentru pacatos. Pacatul trebuie ars cu adevarul.
Pacatosul mangaiat cu iubire. Ma gandesc eu la ce zic Sfintii Parinti, in leganatul trenului. Nu stiu cum ajunsei aici. Uite-asa.

Batranul meu imi povesteste ceva despre olimpiada. Cumva cum americanii le taie degetele sau chiar mana lor, rusilor, iar pe ai lor ii trateaza bland. Il intreb cati ani are. Imi zice. Initial nu inteleg. Apoi da, ma loveste, e din 1935, are 81 de ani. Incredibil! Inainte i-am dat niste tic tac, s-a bucurat ca un copil si apoi mi-a zis ca e diabetic si ca trebuie sa o lase incet cu zaharul.

Ma uit pe geam. El continua sa vorbeasca cu mine ca si cum as intelege. E din 1935. Casele sunt ca pe la noi unele, altele de lemn, mici, ca niste cabane. Balansoare. Curat. Multe sere si solarii. Batranul ii zice orasului Sverdlovsk pe numele vechi, sovietic, nu Ekaterinburg. Intram. Pe stanga un complex comercial vietnamez. Hanoi. Maare. Blocuri cu 10 etaje ca la noi.

Ii urez batranului sanatate si el zice ca Domnul stie. Inainte l-am intrebat daca crede in Dumnezeu. Ridica ochii incet, pios, inspre tavanul compartimentului siberianului si zice tot. Intram in gara, in vokhzal, ce drag mi-a devenit batranul la care nu-i stiu numele. Povestea batranului necunoscut, nostalgic comunist si credincios. Ramai cu bine, omule. Sa ne vedem la Domnul. Adio.

Cobor in Ekaterinburg. E cald si soare. Pas dupa pas cu rucsacii, unul in fata, unu in spate. Paidiomai.

Tatarstan. Cum am ajuns in el, cum a fost acolo si cum am iesit. din Kazan.

Trenurile lor perfecte ma revolta. Sau cel putin asa cred inca, ca sunt perfecte. Dorm in patul de jos al unui compartiment de 4 in vagonul cuseta nou nout al Expresului de Kazan. Moscova-Kazan, plecat din Kazanski Vokzal, gara, cum altfel. Moscova are vreo 10 gari cel putin. La 12 milioane de oameni, deh. Gara arata incredibil, ca un castel, art nuveau, si eficienta pe deasupra. Imi aduc aminte ca, obosit fiind deja dupa tura de jumate de zi la Serghiev Posad, la chioscul de apa in gara i-am zis unui pustan care se baga in fata sa “asteapta!”. Mi-a raspuns asa de agresiv ca dupa aia ma si asteptam sa vina cu ceva potera de mujici sa ma bata cu knut-ul. Mi s-a parut ca a zis: “ci uai?”, in romana de dincolo de Prut. Nu a fost insa nimic. In afara de un bun avertisment. Rusia e o tara buna sa invat smerenia. Costul lipsei ei, aici, e foarte ridicat. Au o traditie a vietii dure si foarte dure. Care ii face autentici, primari, violenti in reflexe. O tara in care indurarea e asa de rara ca au dezvoltat un cult pentru mila. Continue reading

Salta, Argentina. O noapte si o zi

Am ajuns in Jujuy si lucrurile s-au complicat. Ultimul autobuz spre Salta a plecat sub ochii mei. Ultimul. Merg la taxi. 100 de usd. Pentru 70 de km? Aflu apoi, dupa ce am negociat la 50 din care 5 platiti de un alt nefericit cu care am impartit taxiul, ca ala e drumul de munte ce nu poate fi facut noaptea si am luat-o pe drumul lung de 130 de km. Atatea controale si atata politie pe sosele si autostrazi numai in Mexic am mai vazut.

Soferul de taxi e un personaj.
Ajung rupt. Rupt aproape la propriu. Ma cazez intr-un loc perfect. Slava Domnului. E exact ce aveam nevoie. Doar 3 paturi in dorm, un argentinian, Nicholas.
Am mers sa mananc parilla la coltul strazii. Ce experienta! Colt de cartier de Bucuresti. Niste pravalii cu gratare afara. Nu-s pravalii ci parille, restaurant de cartier cu gratar. E tarziu, dupa 12 noaptea. Miroase innebunitor a asado. Pentru asta am venit atata drum. Si pentru vin. Soferul de taxi mi-a recomandat locul si mai ales parilla unuia cand l-am intrebat de ceva deschis si bun.

Continue reading

Jurnal de Lume noua. Episodul 6. Bariloche. Marco

Refugio Italia, vreo 2000 de metri, laguna Negra. Seamana cumva cu Retezatul dar la Bucura e mai frumos. Am dormit la cort. Minunat a rezistat rei-ul meu. Super light si super bun. Am dormit bine. Pe la 12 m-am trezit si mi-am luat pantalonii de merinos gauriti pe buca. Dreapta. Apoi am “domit”. Si m-am trezit bine. Azi merg la refugio Lopez y despues la Bariloche.

El Viento, bate tare. Cum citisem despre Patagonia pe un blog ca e, “ridiculously windy”. Asa de tare bate vantul. Am ajuns rupt. Dupa vreo 10 km pe o vale frumoasa si salbatica, ultima bucata, nu cred ca mai mult de 2km e pura catarare. Nu in coarda ci in ac de par pe vreo 1000m diferenta de nivel. Am facut 4 ore si un sfert din Colonia Suiza, trebuia sa fac 6. Le-am platit in deshidratare si oboseala. E frumos aici. Acelasi soare orbitor. Ca de Cartarescu.
Am intrat in “refugio”. Era ocru pe dinafara si e tare cald pe dinautru. Continue reading

Jurnal de Lume noua. Episodul 5. Bariloche. San Carlos de Bariloche

Cafeaua de la “Delirante” e grozava. Dublu espresso. “Dublu?” face “la chica” de la bar. Nu stie ea. Da, dublu. Deja m-a lovit cofeina la hertz. Si de-odata ma mai loveste ceva. Sunt in San Carlos de Bariloche. In Patagonia.

Ce frumoasa e viata pe care mi-o dai Doame! Soferul care trebuia sa vina dimineata sa ma duca la 7 lake drive, prin Villa la Angostura si San Martin de los Andes n-a mai venit. M-am dus eu la el dupa ce m-am imbaiat cu soare pe punte la Patanuk. Fata omului in tricou galben cand am intrat in birou, in spate, unde nu aveam voie, si am intrebat daca vorbesc engleza si mi-a raspuns in scarba si mai sa ma dea afara pana a vazut voucherul si a inceput sa se uite pe programari, unde, ce-i drept, nu figuram, si apoi a intrat in modulul de cerut scuze si parca era altcineva. Nepretuita. Si eu am multumit lui Dumnezeu pentru ca nu m-am dus, eu nu stiu, dar El stie, si eu am de stat in pace si sa afuc pace si acolo unde nu primesc si am povestit cu un alt baiat de acolo si mi-a zis ca maine sa ma duc la refugiul de la Laguna Negra, nu la Frey, si ca de la Frey la Jakob e greu si ca nu e bine sa incerc sa fac toata tura in 2 zile. E mai bine si mai frumos la Laguna Negra.  Continue reading

Jurnal de Lume noua. Episodul 4. San Carlos de Bariloche. Martin

Sunt in San Carlos de Bariloche.Cand am iesit din aeroport, m-a intampinat o lumina clara, calda si cumva rece, atat de clara ca un lac de munte si galben. Fata de Buenos e racoare. 24 de grade si vant. Bine ai venit in Patagonia, Dragos. De cand asteptai? Din copilarie, de pe covor si din animale din continente cand abia asteptai sa-ti pice vreo puma dar si un condor. Hei Condor, que paso?!

Locul unde pap e un pic jegos, el chiringuito, un pic popular, vin oamenii locului, a durat o eternitate pana a venit mancarea, suficient sa ma decid ca nu fac niciun circuit chico pe bicicleta, si mancarea, miel patagonez, salata, empanadas cu carne si jumatate de sticla de malbec argentinian, este exceptionala. Cele mai bune empanadas pe care le-am mancat in afara de cele din San Telmo acum 4 ani.
Sunt tare obosit, abia mi-am miscat fizicul pana la hostel, aimteam rucsacul de plumb si niciun chef de viata. Uneori omul mai trebuie sa stie si sa se opreasca. Si sa doarma. Ca sa se poata bucura. Mai putin dar mai bun. Comprendes, Dragos? Ca de stiut o stii de mult. Mai si aplic-o. Mai ai si grija de tine, mai baiatule! Continue reading