Ziua 4. Intrarea în Bukhara. Turandot și Pirandokht.

“Căci celor botezați în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns, dar atârnă de noi să facem sau să nu facem binele pentru care avem putere.

Mai întăi harul trezește conștiință, e ascuns în învățătura ce ne-o da aproapele, uneori se ivește prin citire sau învață mintea prin cugetare naturală.” Marcu Ascetul (Despre cei ce își închipuie că se îndreptățesc prin fapte, Cap. 61-63)

“Tată, ia de la Mine paharul acesta” zice Domnul Hristos în Grădina Ghetsemani. Pahar e pa-har, cel care face harul, care îl aduce înspre ființă, dar pahar e bahar, cum zic arabii, bichiere în italiană, un bihær, dar ba-har înseamnă cu har, căci ba în ebraică e cu, by, be, be-har, e cel ce are, cel ce e, har, paharul e baharul, izvorul în farsi, al unui har, și astfel vedem că Domnul Hristos nu de un pahar era tentat, ci era chemat de un har, ha-ar, o facere, o iluminare, o în-lumire, o aducere în lume, care însă, ca orice lucrare valoroasă, se plătește scump, cu viața, be-ul, care este dat har-ului, char-ului, χαιρε în greacă, khaire, salutul vechi grecesc, adeseori ultimul, un adieu ca a-Dieu, înrudit și înmuiat în hail și hello și hallow, venit prin hallo și khalo din kalo, frumos în greacă, cel plin de khar frumos și holy, hal-ie, ca Haile Selassie[1], cel sfânt și plin de slavă, sila-the, plin de silă, de putere, numele ultimului împărat etiopian, har ție, slavă, bucurie și viață, de unde vine și Cairo, cel slăvit, haruit, hărăzit, cel care e queiro în spaniolă, to care for, și așa tocare în italiană, a atinge e to care, și caresse, căci e chere, scump în franceză, cel întrupat în carne chair, da, scaun în engleză, căci viața trebuie găzduită, are nevoie să stea un-deva, căci steaua e locul de stat, un staun, stau-în, adică un scaun, adică un -stan și uite așa scaunele secuiești și stanele persane și apoi turcești sunt același lucru, locul în care stă viața, cei vii, vian-the, viande e tot carne în franceză, locul în care stă viața cea scumpă, caro în italiană, caro e carne în latină, caro-în, cea în care stă harul, cel care dă viață, iar cel ce are viață e ba-caro, bakar în arabă e cel puternic, plin de kar, adică de har, de kar-na, putere în ebraică, în care limba bekir e moștenitor în ebraică, be-kir, cel ce e domn în greacă, gur în farsi pronunțat ghiur, adică ghiaur, de unde gyuri în maghiară, domn, guru, fiu de domn, scump, be-ker și be-chere, fără griji, care golește bicher după bicher, bahar după bahar, căci știe că harul e fără sfârșit, izvorăște din-lăuntru, dintru, the-en-through, păziți-vă inima, căci din ea ies toate izvoarele vieții, zice proverbul.

Continue reading

Ziua 4. Drumul Regilor de Miază Noapte. Shokhrokh și Soroc.

Miaso înseamnă carne în rusă, “măi muiere ia dă-mi un miez de pece” zicea Moișanu, Maith-anu, cel bun în wellsh, galica valacha, în care pece e carne în moroșenește, cică din maghiară, că moroșenii înainte să vină ungurii nu aveau carne și oi și păcurari, pekor-are, pecora e oaie în latină, peku e vită și viață în limbile vechi de la italică la avestană și indiană[1], pekuddat înseamnă a avea grijă în ebraică, peku-dat, a da și a îngriji viața, vita care are și își dă viața prin carnea și coarnele ei, karna înseamnă corn în ebraică, goarna vitei care dă carnea de garniță, pusă la păstrare, păstrătoare a viețuirii sufletului, ma, ma-at, meat care e clar miath, adică miaso, același cuvânt ca în rusă, miez. Un miez în moroșenește acum se referă la orice e puțin, dă-mi puțin din ceva, dă-mi să mănânc puțin, dă-mi să gust, gosht înseamnă carne în farsi, în uzbekă, în tadjică, go’esht, ieșit din vacă, cow e gow în farsi, gow-este, vaca-este, carne, din care în vechime se mânca rar și puțin, la sărbători, că nu se omorau animalele decât la sărbători, la soroc, sacrificial, ca jertfă, în locul omului, ca să îi dea viață prin moartea lor, myazd e ceremonia oferirii de hrană în zoroastrianism, miaso-the, carneA, mielul de jertfă, Ma-El, care și-a dat pentru noi sângele și carnea, ca mieii de Paște, miei-the, miez. Un miez de miaso și un gust de gosht înseamnă același lucru ca și o sărăcie de sarx, carne și trup în greaca veche, de unde vine sarcofag, cel ce mănâncă trupul, carnea, sarx-ul, care citit saracs este în același timp și carne și puțin, o sărăcie, căci asta înseamnă sinonim, sin-a-nim, a împreuna numi, când între nume și realitate este identitate, ca între apă și gheață, aceeași natură, aceeași substanță, dar altă stare de agregare, alt mediu de manifestare, așa cum ghost, fantomă, e o carne fără suflet, un moroi care muri și totuși mișcă, mishkan e locuință în ebraică, cum e gosht-ul host pentru guest, o gazdă.

“Ca să si gazdă îi rând a ave’ marhe” ar zice Moișanu, to rend e a rândui, a face orânduiala, lege, rendorseg, poliție în maghiară, render-shack, saka care în sukkot-ul lui, cort în ebraică, face rânduială. Marhă e animalul mare, vită sau cal, at sau ath sau as în română ca în toate celelalte limbi persane, Asii[2] Osheni[3] sunt Sfinții Asani[4], Wusunii[5] tokharieni crescători și veneratori de cai prin excelență, căci calul, ca și vitele, sunt sufletele puternice și lucrătoare, ma-arha și ma-arga, care fac urga, munca, dar e simbolul nobleței, loialității, dar și al puterii, toate atribute ale sfințeniei, Sa, care pusă în operă e As, apopiere asimptotică, as-im-pat-the, cea în care e facere de sfințire, nu ajunge acolo decât în veșnicie. Ca să ții marhe trebuie o grămadă de clăi de fân, știu încă din pruncie, de când tata ne tot zicea că în Poiană se face fânul mult și bun și greu, sus pe dealurile munți ale Giuleștiului, unde dealul se înmoaie într-o câmpie vălurită, un lan, unde se face llan, po-llan, poiana ca Polanda, lan-the, land, iar în Pollana-the, în Poiana, se face fânul bun că pe vremuri când vremea era mai caldă și mai umedă se făcea și meiul din care moșii și strămoșii făceau polenta, pa-lan-tha, ceea ce produce câmpia, munca pământului cu plugul, pluggah înseamnă în ebraică pluguit, divizat, tăiat cu plugul, plow-ul, căci plov îi zice la pilaf, ceea ce produce munca pământului, în uzbekă luat din tadjica dacică căci se știe că turcii nomazi nu arau.

Continue reading

Ziua 4. Margiana Pământului. Drumul de Miază Zi

“Domnul, știind acestea, ne poruncește zicând: “Să nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Și cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a eliberat de cele materiale și de grija lor, cum se va elibera de gândurile rele? Iar cel învăluit în gânduri, cum va vedea păcatul care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric și o ceață a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte și din fapte rele. Și păcatul se naște așa, că spiritele rele ispitesc pe om printr-o momeală care nu-l forțează și îi arată începutul păcatului, iar omul intră în dialog interior cu el din pricina iubirii de plăcere și a slavei deșarte. Căci, deși prin judecată nu voiește, făcând lucrurile se “îndulcește” și îl primește. Iar cel ce nu-și vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curățească? Și cel ce nu s-a curățit cum va descoperi locul ființei curate? Iar pe acesta de nu-l va găsi, cum va vedea casa cea mai dinăuntru a lui Hristos, căci suntem casa lui Dumnezeu.” Marcu Ascetul[1]

Xairly tong, zice Davron când mă vede lângă autobuz, Dabron cel Dobre, bună dimineața, unde xairly un fel de kheily scris și xeily în farsi, adică highly, adică bun și foarte sus și prețuit, ceea ce face kheyli khoch în farsi un pleonasm, căci ar fi foarte sus hoch, care e el însuși sus în germană, în timp ce hoç, citit hoș, e bine în turcă, iar în oltenește hoț înseamnă ceva bun, ăia care trăiesc sus în munte, hochii, ghoții, hoți și haiduci, hi-daci. Bun așa. Ar fi bună dimineața dacă tong ăsta ar fi dimineață în uzbekă și nu ertalab, earth-el-ab, sculare, ridicare din pământ, dar nu e asta, ci e tongue sau thong sau tong în engleză, limbă și fâșie de piele, dar și clește, de ăla de scos cărbunii din foc, de lucrat cu focul fără să pun mâna, căci asta e limba, comanda vocală la adresa oceanului creator al Logosului, al ideilor vii cu trup de Sa, slava, aducerea focului în creația văzută din simpla mișcare a unui limb, membru în engleză, că asta înseamnă limping mode, a șchiopăta, a nu mai putea face tu ca Adam căzut, a comanda vocal creației, a da din limbă spre împlinire ca Adam înainte de tăiere, tomo sau temne în greacă, care tăiere de Dumnezeu duce taman la apariția timpului și suflării cum o știm, thymos în greacă, in time în engleză, în temnița materiei despiritualizate, căci tam e iadul în sogdiană, deși pentru unii asta e chiar bine, ok, tamam, atât la turci, cât și la persani, căci dacă ați avea un grăunte de credință ați porunci muntelui și s-ar muta în mare, zice Domnul, el însuși s-ar muta, la comanda vocală, cuvânt viu, cu putere, blagosloveală, blaga-slova, cea care accesează puterea slavei prin cuvânt și vorbire, dvor-ba-re, lucrul care e poartă, davarul care e Tora[2], the-ora, rugăciunea, vorbirea sfântă, poarta, thur în germană, dar și în ebraică, porțile tora japoneze, door în engleză, dur în armeană, deși dur e interzis în turcă, căci dacă ai ușa închisă nu poți intra, durn e însă ușă în armeana veche, a durni e a intra la somn, noaptea, închizând ușa camerei, soba în grai popular în Crișana, locul în care petreci noaptea, vremea sfințeniei, saba, saba-tha, odihna ca de sabat, sobh e noapte în kurda iraniană, shav sau shab în cea turcă, în timp ce sobh e dimineață în farsi, sobh bexeyr, bună dimineața îi răspund și eu lui Davron, vorbesc de bine, căci asta e xailry tong-ul uzbek, să ai vorbire bună, să vorbești bine, să nu te tângui încă de dimineață ca să ai o zi bună, xairly kun în uzbekă, unde kun e și zi și soare și aici se vede atât de bine cum kun e sun, și cum în pronunție k-ul devine kh și th și apoi s. Cine are urechi de auzit și limbă de pronunțat să priceapă, pre-cep, să bage la cap.

Continue reading

Ziua 4. Khwarezm. Țara Împăratului Roshu

“But some day you will be old enough to start reading fairy tales again.” (C.S. Lewis)

“Și, după cum a înălţat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălţat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.” zice la Ioan 3:14 și citesc în dimineața asta de Khiva, departe și totuși atât de aproape de Sinai, a-pro-pe, apropo. Din nou șarpele, roșu, de aramă. Mosh-ul Moshe nu a intrat în țara promisă. Un arab hâtru vorbitor de o română oltenească neaoșă, un Nea Marin arab naturalizat cândva la Craiova, Craiu-ba, locul în care este, be, Craiul sau craii, la fel ca la cetatea Apoulon[1] de pe Piatra Craivii, Crai-be, mi-a zis, sus pe muntele Nebo[2] din Iordania că Mases odată ajuns în vârf și văzând uscăciunea din țara cu lapte și miere de dincolo de Iordan, Yarden înseamnă Jardin și Garden, poate atunci, acum sigur nu, a făcut infarct chiar acolo pe muntele sfânt, nevin în irlandeză, al profetului căci asta înseamnă nebo în arabă, care citit nævo devine naivu’, cel ce nu vede și crede, navi e profet în ebraică, ca și în arabă, dar pronunțat un pic diferit, aceeași limbă, care face cu atât mai șocantă situația că Regatul Hashemit al Iordaniei, numele oficial, se traduce în țara ciobanului, că asta ar însemna Hashem în arabă, cioban venit din Arabia Saudită cândva, fără nicio legătură, desigur, cu Hashem care în ebraică e, Dumnezeu, NumeLe, Tatăl, Stăpânul, Jupânul, Ciobanul. Acolo sus pe muntele Nebo de unde atât de bine se vede Ierihonul, și undeva în depărtare strălucirile Ierusalimului jertfei pe cruce și înălțării din întuneric a Domnului Hristos, munte al profetului aflat acum în proprietatea Papei care l-a dedicat înfrățirii între religiile abrahamice, că cică toate zic același lucru, pe Avram, de parcă Avram contează și nu Dumnezeu și credincioșia lui, acolo lângă catedrala catolică, se află ridicat pe cruce un șarpe, antihristul în locul Domnului, urâciunea pustiirii ridicată în locul cel preasfânt, shikuts meshomen în ebraică, shaka-ts mesho-man, cel ce îl taie, saka-the pe, omorâtorul, Fiului Omului, Messia man, cine are urechi de auzit să auză.

Ce să aibă în comun Lumina cu întunericul, grădina cu deșertul, Sfințenia cu nelegiuirea, Împărăția lui Dumnezeu cu împărăția lumii acesteia, Duminica și sabatul, Învierea cu moartea? În rusă Duminică e Voskresenie, vas e a voastră, iar krasa-in-ea înseamnă frumusețe e în ea, krasiva, krasi-ba, frumoasă este, be, ziua care are frumusețe pentru voi, dar asta doar într-o citire, căci în alta e va-sakras-in-ea, cea în care vine sacralitatea, sacrul, sfințenia, ziua Luminii, ziua Învierii, psalmul 24 al Înălțării de după cel al 22-lea din vinerea Pătimirii și 23 din coborârea în negura sabatului de sâmbătă, subota în rusă, cum se poate asta? Sâmbătă e shambe în farsi, shambe-the, sâmbă-ta, dar asta cum se poate, Drăgoșele? Hristos a Înviat în rusă e, surpriză, Hristos Voskrese, căci Duminica a Înviat Domnul, va-sakra-se, s-a dus la cele sfinte, în sacru, sakura e simbolul suprem al frumuseții la japonezi, s-a ridicat în slavă, salava, căci unde sunt două consoane lipite lipsește o vocală, sæla-ba, acel ceva în care este, be, sila, putere, sela e piatră în aramaică, forță, Akhmat Sila zic cecenii caucazieni, Trăiască Akhmat, zic unii, dar alții traduc, Vrednic de Slavă, slăvit să îi fie numele, Sfințească-se Numele Tău, zice rugăciunea, să ajungă nomos-ul, numele tău în slavă, în Cartea Vieții veșnice, sila e forță și mărire și renume bun la ei, dar și în sanskrită, e sila-ba, căci asta e silaba, cuvânt fundamental, primar, dvar în ebraică, poartă dvor a unei anume puteri, care deschide o anume dimensiune a sfințeniei, a slavei, eterul primordial, câmpul creator absolut, energie vie, Logos pur, s-lava ca tha-lava Creației, magma creatoare de foc ca oceanul de apă din Solaris[3] care aduce la ființare dorințele conștiente și inconștiente ale omului care are acces la El, Cuvântul Viu, maga-ma, manifestarea în creație a sufletului, a vieții, ma, în gama care e hama sau hæmo, sânge în greacă, dar și humă, pământ, homo.

Continue reading

Ziua 3. Khiva. Zbor deasupra unui chuib de kush-i.

“Mare virtute este a răbda cele ce vin asupra noastră și a iubi pe cei ce ne urăsc după cuvântul Domnului (Matei 5,44)” Marcu Ascetul. Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc prin fapte. Capul 47

Am aterizat la Urgench. Mă simt plin de zvâc și veselos coborând din avion în geaca mea roșie de puf, pihe în ardelenește și maghiară, pih înseamnă gras în daco partă, înfoiat și gras ca porcul, căci h e g și pih e pig, huk în farsi tadjică, adică hog, un alt porc în engleză. “This is the desert and it’s really hot” spune hâtru Dabron. Afară sunt 4 grade. Dar e soare, orbitor chiar. Nimeni nu poartă mască, nici în aeroport. Normalitatea stă în așa-zisa înapoiere, în conservarea a ceea ce a fost, “but there were some who resisted”, în sămănătorism și poporanism, în pustii și deșert, în insule și vârfuri de munți, departe de lumea dezlănțuită, acolo unde chipul și keep-ul lui Dumnezeu în oameni e mai puțin putrezit, încă se mai vede, căci tot pământul e plin de slava lui Dumnezeu, dar oamenii nu mai au ochii să-L vadă. Ce vedem aia intră în noi, ce alegem să vedem, pe ce punem ochii cu dorință, “iar el privind de săptămâni îi cade dragă fata”, căci ochii sunt fereastra inimii și porunca Domnului e “păziți-vă inima căci din ea ies toate izvoarele vieții”. Am ajuns pe Amu Darya[1], Omu the Ria, Râul Omu departe de vârful Omu, dar atât de aproape, Muntele vieții și Râul vieții, căci râul și raiul Duhului Sfânt din muntele Domnlui izvorăște, iz-dvor și iz-door, ușa apei și ușa puterii, putenza în corsicană, putința, εξουσία Isusia în greacă înseamnă putere, căci Isus e apa vieții, Izus-ul care dă putere și viață veșnică celor ce s-au încrezut, e Oxus-ul, ox-is, bou-ul ce trage alături de noi în jugul cel bun și ușor, e Ba-ul, adevărata putere, stăpânul spațiului și timpului care le ține pe toate în așteptarea curățirii lumii, pretudindeni, dar și aici la Urganch[2], în locul de unde pe vremuri începea vărsarea marelui fluviu, flow-va, curgere la vale, în Aral.

Amu mai înseamnă și negru. Unii zic că în islam culorile sunt asociate direct cu punctele cardinale, iar negru e nord, căci arabii se uitau spre el înspre miazănoapte. Dar dacă e așa atunci Sir Darya[3] de la nord de aici, la capătul celălalt de Aral, ar fi râul Sudului, căci Sir e sur, sud în spaniolă, mă străfulgeră amintirea Patagoniei cu al său viento del sur. S-or fi inversat polii, mai știi, sau cei ce i-au dat numele au venit mai din nord. În uzbekă sir e secret, și ei zic că e Râul Secret, câte prostii mai pot crede oamenii din neștiință! Cele mai vechi nume ale lor sunt însă altele, nu Oxus și Jaxartes grecești, ci Jaihun și Saihun, Sângele Vieții și Sângele Sfânt, căci hun e sânge, fiind și om, căci hun e hum, cum încep să înțeleg cât de des se schimbă m cu n, ma cu na, viața cu nu, și hum e human, cel făcut din humă în care e hun, sânge, sa-în-ge, sfințenie în trup cum tot zic, vocea celui care strigă în pustie, iar Jai sau Ji sau Chy sau Qi e viață în sogdiană și farsi și ebraică și chineză, iar saii sunt cei sfinți, ființele ga, sfinte, sa-ga saka cei ce se trag din Isaac[4], cei veniți din Sa, din Sion[5], Saion, până pe Saiun[6], Saihun.

Continue reading

Ziua 3. Zborul spre Khiva. Deșert și deșertăciune.

“Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului: răbdare, rugăciune și nădejde”. Marcu Ascetul, Capul 12, Despre legea duhovnicească.

Citesc în avion și iau aminte. “Slujiţi Domnului cu frică și bucuraţi-vă tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie și să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!” Zice David la Psalmul 2, la o mie de ani înainte de venirea Fiului. Cum să dau cinste cuiva care încă n-a venit? Cum aștept o profeție, pro-faith și profate? În primul rând o cred și o sper și o iubesc, căci acestea trei sunt cele ce ne rămân cum zice apostolul Ioan, ne rama-în, ne duc în rama, în lumina vie. Asha, slujind cu frică și bucurându-mă tremurând, de emoție, de așteptarea a Celui mai bun din tot ce este, sperând, sapere-ând că va veni, știind semnele și acționând, așa ca magii din răsărit venind după Stea, să stea și să cinstească Saoshiantul zoroastrian, Saul-Shinto, Sufletul Soul Sfânt, Hristosul, mielul lui Dumnezeu, Ma-El-ul pe care îl așteaptă fecioarele înțelepte ce și-au pus mir în candelă ca să vadă. Mihr e lumină, vedere în farsi, iar miru e a vedea în japoneză, mă uit la asta și mă mir cum oamenii se uită și nu văd și uită că El e deja venit vint went, încă de la început, căci toate prin El, Cuvântul, Logosul, Ideea vie pură și supremă care cuprinde tot și toate, văzute și nevăzute, prin Idee, Ia-Deo, Eu Dumnezeu, toate s-au făcut, după Cuvântul, Logosul, legea lui Dumnezeu, din El, prin El și pentru El, dar omul nu se a-lege pe sine pentru mântuire, ment-are, minte și menire, ma-in-are, cel ce își are sufletul, ma-ul, în Dumnezeu, alege-te pe tine însuți căci Dumnezeu te-a ales deja spre sfințire, sa-ființare, dar omul lumesc, sufletesc, amul, nu știe, nu îl vede că nu îl are în ochi, ayin în ebraică, eye-in, nu îl aude în urechi, ozen în ebraică, auz-in, nu îl vede în tot și toate, ca Isaia văzând wise că tot pământul e plin de a Lui glorie, kabbud în ebraică, kap-put, ceea ce e pus în cap, în început, în-ceput, în căpuț că altfel vine kapput-ul peste cei ce nu văd și nu cred și nu înțeleg, căci în Iad, Idee-in, focul cel curat și sfânt și pur se întâlnește cu sufletul nepurjat al păcătosului ne-pur-get, ființă ne pură, ne puer, ne pur, fiu în persană, al omului neînfiiat în Hristos.

Căci neștiința, uitarea și negrija sunt cei trei mari uriași ai răului tot zice Marcu. Alegerea greșită a identității, mă leg, laga în gothă, sub ce lege, lagu în engleza veche din care vine law, cea dată celor de jos, low, noua lege, noul legământ dat celor legați de legile firii, ca să învețe legea cerească, lăudata law-data, legea dată, dar data e și lege în persană, să aleagă legea spiritului, a speranței, sa-per-into, a fiilor sfințeniei, a sa-ființeniei, sau legea firii, a fii-rii naturale, a phii-rii, pheirii, a pieirii, cea născută gata căzută ca și peri, zână în persană, fairy, menită spre pieire, ardere în iazul de foc, pir în greacă, cel veșnic, roșu ca focul, phyrros în greacă și piros în maghiară, cum se poate așa ceva? După legea pe care o aleg sunt Fiu de Dumnezeu sau fiu de maimuță, iar identitatea greșită mă duce la greșita înțelegere a lucrurilor, la idei greșite, pro-greșite, pro-gres-iste, la Logos îmbolnăvit, paranointa îi zic grecii din vechime, para-nous-in-the, purtător de înțeles nou și alterat, alt înțeles decât cel primar și sacru, “oare chiar a zis Dumnezeu că veți muri?” susura șarpele în urechea Evei celei care nu trebuia să asculte, ci să evite, ca să nu fie luată roabă, eved în ebraică, iar gândurile, credințele rele ajung gureșite, gură-ieșite, devin, daven înseamnă a se ruga în ebraică, a intra în prezența unui deva, a lui Dumnezeu, că David care davi-the, dă rugăciune devi-ului, rugătorul care se roagă și dacă spiritul căruia i se închină e rău cuvântul devine, devi-in-e, vorba greșită, evoluată, evil-luată, zic bestial și înțeleg un lucru grozav de bun, nu unul grozav de rău, văd bestia ca bună, best, răul e bine și binele e rău, și nu mai văd bestialitatea inerentă ascunsă sub spoiala că lupul în blană de oaie, răul cel purtător de grue, groază în engleză, grue-the. Fie-vă groază de rău, lipiți-vă tare de bine, zice apostolul. Bun, boon, dar care e care, cum știu, pe cine cred?

Continue reading

Ziua 3. Drumul spre Khiva. Luatu-s-o, dusu-s-o.

“Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașului va fi ucis cu ușurință; și cel ce nu știe pricinile patimilor ușor vă cădea”. Marcu Ascetul. Capul 76, Despre legea duhovniceasca.

Umblu prin Tretyakov, ca printr-un vis trăit, acum câțiva ani. Mă opresc în fața unei pânze, o pan-tha, față a ceva, în ebraică, un quadro italian, cadru tăiat dintr-o altă realitate, un frame din care curge, pantha în greacă, un alt timp, o altă lume, o altă lumină. Prin fereastra deschisă în continuumul spațiu-timp mă privesc trei framadari. Iubesc cuvântul ăsta, mă trezesc rostindu-l de dragul auzirii lui, mă duce în timp, la rădăcini, peste șapte mări și șapte țări, framadar e comandant, conducător în persana de mijloc, pahlavi, limba parților arsacizi și apoi și a persanilor sasanizi, a împăratului Perouz, Pir-roș, cel Roșu ca focul, dar și a Împăratului Verde, Sargon, în pahlavi, ciudat, numele primul framadar Akkadian. Akkad citit invers e dakka. Framadarul e cel care dă frame-ul, creează cadrul de creștere, frământare, frame-dar-uiește, în care se plămădește, pentru că f e ph și apoi devine p, iar r e l-ul pelticilor, plamadar și framadar e același cuvânt, au aceeași noimă, noe-ma, sens, cunoaștere vie și suflet nou, dar și formă, for-ma, spre suflet și cel ce poartă sufletul, cei ce sunt frământați de gânduri, care frământă și plămădesc în frame-ul dat sub autoritatea lor, până asudă grinda cum încă mai zic bătrânele noastre întrebate cât trebuie frământat, scoțând glutenul din cei ai lor, glue-tain, cel ce ține și lipește, taina gliei, până ce aluatul muncii lor se ține laolaltă și dospește uriaș împreună, forment for-ment, cu doar un pic de ferment, de drojdie, leven în engleză, lev-in, în care e inima, ebraică, căci un sistem e viu atâta timp cât forțele care îl leagă sunt mai puternice ca cele care trag spre death-lega-rea lui, spre moartea legii care îl guvernează.

Ca o sfântă treime luptașă, arhangheli armați păzind veșnicia pe un bot de deal înverzit, lângă niște morminte noi cu pietre de căpătâi cenușii zăcând la umbră de codru des, cei trei framadari, trei spătari, trei spathabedi parți, spadă-vodă, conducători de oști și de destin, doni quijoți atemporali, cei trei bogatyri ruși mă cheamă în lumea lor să-mi vestească nemurirea. Primul e Dobrynya Nikitich[1] călare pe un bălan cal alb, fioros, cu barba ca de împărat achemenid, roșie ca scutu-i, cu coif hittit ascuțit, cămașă de zale și saka mare și dreaptă pe jumătate scoasă din teacă, arhetipul războinicului nobil, mare arcaș, dar și luptaș, feroce, dar și galant, un gal gallant, un viteaz curtenitor și șiret, jucător de șah vechi zis nordic, tafl, dar și cântăreț la guslă, chitara persană zisă și slava, cu o singură coardă, tutorele într-ale framadarii pentru Vladimir cel Mare, Valdamarr, Vlad-emir-ul rurikid, primul rege și emir creștinat al rușilor kievieni. Dobrynya e dobr-în-ie, cel în care e tărie și bunătate, om bun, dobre ca Dabron uzbekul, iar Nikitich e Nike-the-ish, omuL victoriei, căci Nike e victorie la greci, iar ish e om la evrei. Lângă el, mai mare ca viața însăși, Ilya Muromets[2], uriașul cu suliță, sula-the, Eli-ia Mara-Mez, Marele Med al lui Dumnezeu, Eli, căci deja știm că mezii sunt războinci prin excelență, așa cum Marin Preda l-a făcut pe al nostru un luptător din pământ, pe pământ, pentru pământ. Al treilea, cel mai mic, dar și cel mai șmecher, Aliosha Popovich cu arcul în mână, călare, cal-are, pe un roib, Eli-isha Pop-ab-ish, omul lui Dumnezeu, om ieșit din popă, căci era fiu de preot, sfetnic și cavaler al lui Vsevolod, Vasi-vlad, vasile vlad, împărat și rege, fiul lui Mtislav Sviatoslavici cel aliat cumanilor și mort la Kalka de mână de mongol, adevăratul dușman, venit după ei din fundurile Asiei, ca un nesătul duh de moarte.

Continue reading

Ziua 2. Tashkent. Ai qarte, ai parthe.

“Cunoștința, fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.” Marcu Ascetul

Tashkentul, sub diversele lui nume, Thash, Chach, Shash, Saș -kent există, documentat din secolul IV î.Hr. Kent, cum mai ziceam, e sat, așezare, fie în Anglia, la noi la Chinteni sau Cândea, fie în Belgia la Ghent, fie aici, e locul gintei, kin-d, un fel de oameni, kind, poate buni, sigur mai buni între ei decât cu ceilalți, cei de același cin, din ginta care stă în aceeași chintă, regală sau spartă, în același kent. Tash e Thash cum Teo e și Theo și Deo, iar Thao e și Dao și Sao. Și așa Tash-kent-ul sogdienilor e Da-sh-kent, orașul dacilor sau Sa-sh-kent, orașul sașilor, unii și aceeași, sfinții, sa-thii, saas-ii veneratori ai sabiei, saka, sica dacă cea încovoiată ca o sickle, seceră, dar și marii crescători și închinători la cai, animalul lor sfânt, sus, în ebraică, cum sus e scrofa la romani. Saas ajunge să fie pronunțat soos și apoi sus precum Aarhus, Orhus și Urhus sau Baalgrad, Bolgrad și Bullgrad, Bălgrad. Cică Toshkent în turcikă e orașul, kent, al pietrei, tosh. Tosh sau taz e piatră în turkică. Mă uit în jur, nici urmă de piatră, nici urmă de munte, doar oraș modern sovietic cu clădiri postmoderne de oțel și sticlă, ridicate după dărâmarea chirpiciului la marele cutremur. Nici urmă de piatră. Îl întreb pe Dabron, ghidul, cum de e orașul pietrei dacă nici urmă de ea.

Dabron e un personaj. E tânăr, înăltuț, subțire, stilat, nițelus smead la față, cu ochii ușor oblici turcici, dar în fapt mongoloizi, de origine îndepărtată din Kashgar aflu, cu facultatea terminată la Londra de unde și engleza impecabilă, surâsul binevoitor sarcastic și accentul de City. E un om potolit, cum ar zice Motănelul, o față liniștită, o face de pace, întinsă ca o pânză, pan-the, pan este față în ebraică, tigaie sau suprafață întinsă, pane, în engleză, de unde putem deduce că pâinea românilor era inițial nedospită, azimi[1] întinse și plate, pane. Dar pan înseamnă și totul în greacă, dar și groază, Pan, zeul care aduce puterea, ba-in, dar și pain, durerea, senzațiile, fața, inter-fața sufletului sensibil cu lumea materială, prin trup, că no pain, no gain, nu suferi, nu ai trup, ga-in, că dacă ai ga, ge, ești get, ge-th sau gath în avestană, ai trup, ai față, și simți pain-ul și faith-ul ce se face, fait în franceză, făcut, soarta, faith, fața și faith-ul, că nu degeaba spune fața cum ți-e viața. Așa cum nomen est omen, numele este amin, am-in, viață, ființarea, destinul, Doamne ai milă de mine, aman aman zice musulmanul implorând-o, ca un om credincios în emun-ah sa, credință, am-in. Numele spune viața în față, fața spune viața pe față.

Continue reading

Ziua 2. Tashkent. Nowrooz-ul, Ajamul și Islamul.

“Roaga-l pe Dumnezeu sa deschida ochii inimii tale si vei vedea folosul rugaciunii si al citirii”. Marcu Ascetul

“Uă că atâta-i ďi hămnisât, în veci nu s-a sătura, magă arί bugăt!”. Așa mi-a zis Flăviuța că zicea străbunică-sa din Meseșenii de Sus, din Sălaj, că doar tăte-s din Zalău, despre unul flămând ca mine acum, lacom, care nu se satură. Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată cu cuvinte care străbat parseci de timp și vechi-nicii de spațiu. Hai să săpăm un pic în piatră, car, la kal-car în carieră, să descoperim comoara ascunsă ca David al lui Michelangelo în blocul de marmură, calcar metamorfozat, piatră albă și frumoasă întărită în foc, hai să vedem caracterul, karakteros, cara-cut-er-os, ceea ce e tăiat în piatră, să enquiry en-quarry un pic, fără ceartă și fără quarrel, bătaie și omorâre cu pietre, să vedem ce sens are, se-n-s, sa-in-sa, sains adică science. Hămňisât e hămesit, mort de foame, ha-mesim înseamnă ad literam, moartea, în ebraică. Hămesiți oșteni, hămesim Măria Ta! Bugăt e mult, după buget, da’ unul mare, bogat de la Dumnezeu, Bog. Iar magă, măcar că are sensul clar nu poate fi magari din italiană, că ăla e poate că nu e sigur, ca fericirea în greacă, makaria, nu e nici măgar din pashto că ăla e dar, e însă la fel ca spaniolul maguer, și portughezul macar, aproape, dar nu identic cu sensul italian, însă foarte aproape de cel ebraic al lui măgar, ceva dat, material și materializat, și de megar, a răsturna, tot în ebraică, că măgarul, cel ce răstoarnă, măgar e ayir în ebraică, mega-ayir e clar un ayir mare, măgar, cel încăpățânat și slab, cu carne macră, meagre de nu-l mănânci decât dacă nu mai ai ce altceva, sau de curiozitate, hai să vedem ce are Domnul pregătit pentru mine azi. În timp ce liftul mă așează pe parterul Wyndhamului și recepționera frumoasă de aseară îmi zâmbește, râd cu Motănelul în gând de Papi, cum frica lui cea mare de cățel e că undeva cineva mănâncă ceva, parafrazându-l pe Scruton[1] în definiția lui despre puritanism și fericire.

Terasa de mic dejun arată într-un mare fel. Sau poate ochii mei odihniți de om ajuns la liman văd așa, luminos, oricum ar fi îmi crește inima, afară e soare, fețele de masă sunt albe apretate, eu mă preumblu ca un prinț fără mască, chelnerii îmi zâmbesc, văd din mers un bufet de mic dejun de basm, recunosc niste fețe de români de pe avion, mă invit și mă invită să spargem postul de peste noapte, break-fast, împreună, în-spre-una, cum una sunt și post și phast adică fast. Să fie primit. Darius și Eliza sunt amândoi geologi și împătimiți ai cunoașterii văzute și nevăzute, după cum aproape că zic ei, cultul și ocultul. El clujean, ea cu rădăcini în Moldova, stau undeva la mijloc, la un loc de întălnire, loc cu verdeață și ape de odihnă. El cu fața omului care știe mai multe decât zice, cu aer de Moromete, ea iute și tăioasă și cândva blondă și frumoasă. Mă întreabă de mine, le zic un pic, cum de pot călători atât, avem o discuție despre consultanță, văd că li se aprind ochii, nu insist, le zic de Iran că de aia sunt aici, că Dumnezeu răscumpără timpul pierdut și greșelile noastre și drumul Pământului de Mijloc început și neterminat și alunec în Turcia și ajungem la Efes și la cei 6 metri de apă lipsă din fostul mare port și din toate mările lumii din antichitate și până acum. Am văzut și eu, zice ea. Îmi plac oamenii ăștia. De fapt îmi plac toți oamenii, deși sunt uimit și eu, și nu tot timpul și uneori nu toți, dar mă întorc la porunci și la decizia mea și din nou îmi plac toți oamenii, ba chiar îi iubesc, nu cu totul, ci numai ce Dumnezeu din mine mă face să văd pe Dumnezeu din ei. Ne ridicăm bucuroși de la masă, eu și tu și ei, Io și The -Io, Dio, Eu și The-Eu, Zeu, the-Eli, Ei, zeii. Căci eu sunt Io, viața vie a lui Dumnezeu, pe când Tu, thou-ul englez vechi, Th-iou, Theo, Tu-Eu, ești însuși Dumnezeu, DumnezeuL, iar restul oamenilor, suma tuturor El, sunt Elli, Ei. Eli, Eli Lama Sabactani?[2]

Continue reading

Ziua 2. Tashkent. Ajunsul și neajunsul

“Cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune. Cel mândru și-l pierde prin trufie.” Marcu Ascetul

Pe fereastra Wyndhamului, în lumina domolită a dimineții, dimness-ul zilei ce vine, se dezvăluie un bulevard larg și înverzit de oraș construit de la zero, planificat, sistematizat, iar dincolo de verde se întrezărește o clădire monumentală, realist socialistă, e plin orașul de ele, temple ale modernității așa cum o vedeau sovieticii în anii cincizeci, la reconstrucție, după marele cutremur. Noul cotropește vechiul, îl cutremură și apoi îl aneantizează, a-ne-ante, nu era nimic înainte, voința omului, rațiunea carteziană înlocuiește voia vie a lui Dumnezeu curgând prin oameni, ratzon în ebraică, reason, toate în numele progresului, sensul, sense, înlocuiește sensibilitatea cum zice englezul victorian, dar eșuează în non-sense, iar betonul rece și impersonal ia locul chirpiciului cald și incufășător, cum ar fi zis Andra, nepoata mea, pe când era mică. Progresul care pro-greș-este aduce evolution ca evil-ution, marele arhitect, demi-urgos, pe jumătate făcătorul, se crede, se vrea, c’est ne pas vrai, mai mare decât Creatorul, cel ce a făcut ceea ce se vede din ce nu se vede și ceea ce este din ceea ce nu este, cum zice apostolul Pavel la Evrei[1].

Mai stau un pic în patul în care am dormit suficient de bine deși azi-noapte la un moment dat nu mi-era clar unde sunt și de ce nu-i Motănelul lângă, lungă, mine. Sunt obosit după ieri, dar nu tare, mă încearcă o senzație stranie, de uimire copilărească și recunoștință, în fața minunii făcute de Dumnezeu pentru mine, sunt aici, am ajuns, Uzbekistanul, Sogdiana, m-au primit, calc pe pământul strămoșilor Dayuani, daoiani, daoi le ziceau grecii dacilor, care sunt peste munte, drept spre est de când intri în Ferghana, la Chust. Hust e și numele vechii capitale a Maramureșului bătrânesc, acum în Ucraina, loc de cetate și de oaste, hosts, și de gazde mari, tot hosts, ostași tari din moși strămoși, de aici de la Chust și Pop și Choson, nume de coson dacic aici în țara dayuanilor, cum le zice Zhang Qian[2] (nota) saka, thaka, dhaka stabiliți în valea Ferganei. Gan sau gæn nu e doar gen și gente e și geo-an, gaia-an, pământul, pământul viu în care stau, din care sunt făcuți cei ce stau într-un loc, unde își au rădăcinile, raises în spaniolă, de unde se ridică și cresc, raise în engleză, de unde ne vine viața, biata, beata, fericirea, căci uisge beata, whiskey în celta veche irlandeză e apa fericirii, a vieții, viz-ge beata unde vizge e și apă și viață, viețce, iar beata e și beat, fericire, viață, dar și apă, îm-băiată. Fascinanta lume a cuvintelor și mai ales a spiritului din spatele lor, cel dătător de viață. Fericiți sunt, beți sunt, cei săraci în duh, în duhul lor, bogați în Duhul Domnului, nebuni pentru Hristos, ne-buni pentru lume, căci dușmănie apriga este între duhul lumii și Duhul Domnului.

Continue reading