Salta, Argentina. O noapte si o zi

Am ajuns in Jujuy si lucrurile s-au complicat. Ultimul autobuz spre Salta a plecat sub ochii mei. Ultimul. Merg la taxi. 100 de usd. Pentru 70 de km? Aflu apoi, dupa ce am negociat la 50 din care 5 platiti de un alt nefericit cu care am impartit taxiul, ca ala e drumul de munte ce nu poate fi facut noaptea si am luat-o pe drumul lung de 130 de km. Atatea controale si atata politie pe sosele si autostrazi numai in Mexic am mai vazut. 

Soferul de taxi e un personaj. 
Ajung rupt. Rupt aproape la propriu. Ma cazez intr-un loc perfect. Slava Domnului. E exact ce aveam nevoie. Doar 3 paturi in dorm, un argentinian, Nicholas.
Am mers sa mananc parilla la coltul strazii. Ce experienta! Colt de cartier de Bucuresti. Niste pravalii cu gratare afara. Nu-s pravalii ci parille, restaurant de cartier cu gratar. E tarziu, dupa 12 noaptea. Miroase innebunitor a asado. Pentru asta am venit atata drum. Si pentru vin. Soferul de taxi mi-a recomandat locul si mai ales parilla unuia cand l-am intrebat de ceva deschis si bun. 

O intersectie de strada, cladiri scunde cu un singur etaj, intuneric, cumva promiscuu si usor murdar, un loc minunat. Ma simt bine si in siguranta. E din capul meu dar e bine. Cand ma asez pe scaunul de lemn ma simt acasa. Nu sunt dar ma simt. Vine mesero, chelnerul. Ce vreau? Carne, ce sa vreau. Carne carne, dar ce carne: are toata parilla. Asta e ceva. Parilla argentiniana e o opera de arta,, are toate partile “de la vaca” pentru ca zice un argentinian “como toda vaca”. Tot. Si pe deasupra si miel si chorizo si morcilla care au si porc. Are bife de lomo, de chorizo, vacio, tira de asado. Vreau vacio si tira, ca de astea nu am mancat. Si cartofi prajiti, ca la ei sunt naturali nu din pungi si salata si jumate de litru de vino tinto regional, mandria casei. Ma simt si sunt rasfatat. Dupa aproape 24 de ore de drum, din saracia tulburatoare si buna de vazut pentru vesnicii carcotasi, a Boliviei, la cca 700 de km mai departe, mai la sud si la mult mai multa relaxare si educatie si bunastare a Saltei argentiniene. Nu inseamna nimic peiorativ pentru Bolivia. Tara asta mi-a inspirat mila si dorinya de a respecta orice om si orice efort. E o tara foarte grea. Si oamenii sunt tot la inceput si tot in urma de cand se stiu. Si se straduiesc. Mi se face mila in timp ce scriu. Dar sa revin la vacio si la tira din fata mea. Laterala de vaca si coaste. Pana au venit s-a umplut terasa. Stau pe terasa, in racoarea unei nopti de vara de nord andin. E mult mai jos si mult mai cald ca acum 700 km. Uyuni e la 3660. Salta e la 2000 de metri mai jos si mai drept si mai cald. Sticla mea de apa de la REI, goala in rucsac, e zdrobita de presiunea normala. Si ma mai mir ca mergeam sa ma pis din 3 in 3 ore, ca devenise deja o problema mai ales cand stau 7 ore in autobuzul Tupiza-Uyuni pe care nu-l voi uita niciodata. Pe el, drumul si mirosul. Drum care in marea lui majoritate mergea pe vai de 3500 si creste de pana la 4500 de metri. Si mirosul de lama prajita mancata in autobuz de incasele cu palarie. De neuitat. Si aici nu exista Mastercard, sau e complet inutil. Banii nu pot cumpara decat ceva ce este. Dincolo de asta e doar acceptare si gratitudine pentru ce este. Cam astea erau gandurile mele, alaturi de vama Villazon- La quaica si soferul de taxi din Jujuy in Salta in timp ce vaca se prajea si terasa se umplea ad literam de baieti argentinieni, vreo 15 in total, veniti de la fotbal probabil, dupa, la o cola la litru de sticla, si “tambre” care nu stiu exact ce e dar au primit un fel de hamburgeri in timp ce se uitau lung la farfuria mea plina de vacio si tira si chorizo si morcilla, ultimele cerute dupa ce i-am auzit pe ei vorbind. Ma uit la ei. Ma simt ca venit de pe front. Ma bucur de orice. Ma bucur de Bora alba ce trece lent pe strada in timp ce eu stiu ca nu o voi uita niciodata, asa cum nu voi uita nici bluza neagra de trening a celui care sta la masa de 10 cu spatele la mine, pe care scrie Visa. Si picioarele foarte lucrate, de halterofil, tatuate circular si pe gamba si pe coapse cu sarma ghimpata. Oameni. Unul din ei se entuziasmeaza vocal in fata farfuriei mele. “Tiene todo”. Ceilalti se uita aprobator la mine. Ii salut din cap si din ochi. Ma bucur ca sunt aici. Frati argentinieni. Ma uit la fetele lor. Fete de europeni, unele mai albe altele mai negre, italieni, spanioli, cine mai stie ce altceva. Nicio trastura andina. Ma bucura asta. Si ma bucura carnea. Vinisorul e bun pentru un vin varsat. Suficient de bun si suficient de mult. Imi bucura inima. Inima omului. Omul sunt eu. Si multumesc lui Dumnezeu pentru asta si pentru tot. Puterea Lui se face desavarsita in slabiciunea noastra, citesc undeva. In ultimele 6 zile puterea Domnului a fost desavarsita in mine. Pentru ca am fost aproape ca o frunza in vant si totusi ma uit la experienta in spate si o vad ce minunata si de neuitat e. 

Vacio imi umple gura cu bucurie. Si Tira si chorizo. Doamne, ce minunatii! La colt de strada, colt de strada de cartier. De neuitat. Si nici nu am nevoie de mastercard. Cu tot cu “propina” generoasa de 20 de pesos care imi castiga respectul instant al mesero-ului, care inainte imi spunea “jefe” si apoi a trecut pe senor si caballero, a fost 200 de pesos. 50 de lei. Am stomacul plin, sunt usor, doar usor, ametit, ajung la hostel, Salta por siempre, vorbesc un pic cu Nicholas despre Bolivia si Uyuni, fac un dus lung si intarziat vreo 4 zile si dorm. Am dormit ca un prunc in bratele mamei. Acum de dimineata, la micul dejun din care nu vreau decat o cafea, ma simt ca renascut, cu un dior dilce ai o bucurie de viata ce ma invaluie lin din toate partile. Ma uita la filodendronul care creste lejer si parazit si inflorit tropical cum nu am mai vazut, pe un copac necunoscut, aici in patio-ul hostelului, imi trece prin amintiri pretiosul filodendron al copilariei, aproape la fel de valoros ca vazele de cobalt ale mamei, multumesc inca odata si ma pregatesc sa descopar Salta. In ritm de pace si bucurie. 
“No quiero mas la vida, io quiero la morte”, canta un gaucho. Pai de ce mai baiatule? In tara asta minunata? Dona Salta. Local Gaucho din centrul Salta. Mananc empanada si locro, o tocanita locala, nu rea, chiar buna, rica, cum zic ei. Porumb, cartofi, dovleac, carne de porc, carne de vita. Suna rau si are gust excelent. Me gusta. Si beau o minunatie. Domingo, Hermanos, Malbec, valle de cafayate- salta, 2015. 
Vorbesc cu Motanelul drag si iubit si vinificat pe alb, sec, la telefon. O iubesc tare mult si abia astept sa vina!
Canta niste gauchos la Dona Salta. “Traiesc cu speranta ca voi revedea Salta intr-o buna zi ” si ceva cu soledad. Si eu, fara soledad. Bailecitos del Norte. Asa se cheama muzica, imi zice gaucho-ul care face pe chelnerul sau mai bine chelnerul care face pe gaucho. 
Toata nebunia cu empanadas, locro, apa buna si mai ales vin bun a costat 250 pesos. Adica vreo 70 de lei. La noi doar vinul asta minunat ar fi fost minim 100. Este es. You gotta love Argentina. 
Se face seara. Acesta este trupul meu care pentru voi si pentru multi se frange! Amin. Intr-una din frumoasele biserici din Salta. Imi place liturghia catolica. 
Am aflat ce e tambre-le de care vorbeau si mancau argentinienii de aseara. E de fapt matambre, un fel de vacio, laterala de vaca. miamii. 
Piata centrala din Salta, seara, vineri seara. Astept un cappuccino si un torrontes, vinul alb sec si bun al Argentinei, de fapt al Saltei. Lume multa, vara, agitatie buna, manifestatii, viata. Que debes amar Argentina. E tare bun torrontes-ul asta. Piata asta centrala, nu stiu cum se cheama, ceba cu 9 Iulie, fac pariu ca se chema candva, Plaza das Armas. Arata a o Plaza das Armas. Sa mai zica cineva ca spaniolii n-au facut o treaba buna. Ce tara, ce imperiu! Peste asta nu apunea niciodata soarele nu peste ala englez. Ce buni sunt englezii si americanii la propaganda. Eram anul trecut in San Francisco si am vazut monumentul amiralului care “a eliberat” Filipinele de spanioli. Cand au fost eliberati de americani erau tara cu cel mai mare pib/cap locuitor din Asia, dupa Japonia. Spaniolii facusera din ei o colonie model. Acuma vin fetele lor si fac pe bonele peste tot in lume. Vom vedea candva, sper curand, cum arata si Filipinele. Imi plac din ce in ce mai mult spaniolii. Preferatii mei si ai Motanelului raman portughezii, dar ayayayay Potosi, spaniolii vin tare din urma. Que buena es la vida!
Terasa e plina. Vine un lustruitor de pantofi. Trece pe langa o masa cu trei fete care beau cola si mananca queque, keke, prajitura. Sau panqueque. Ma amuza numele astea. Lustruitorul se uita dupa papuci, zice tare”Buen provecho”, se uita si la trekkersii mei imputiti, trece, in spatele meu e o masa cu un domn adevarat cu pantofi negri, numai buni de lustruit. “Caballero, vamos a dar una limpieza?” E limpede. Ce frumos suna, “caballero”! Tre’ sa ai cal, dom’le. Fara cal nu poti fi gaucho. Si mai ales nu poti fi caballero.
Trece strada o fata frumoasa, cu nike-si ca ai Motanicai, cu fata de argentinianca, da, mie mi-e clar, exista o fata de argentinianca, si e o fata frumoasa, indiferent de ce zic unii rauvoitori, vine spre mine, nu-mi aduc aminte sa stiu pe nimeni in Salta, trece pe langa si se duce spre masa cu cele 3 fete. Hola. Se pupa odata, pe obraz, scotand zgomotul de pupat, cum se face in Argentina. Si isi comanda si ea panqueque. Ce sa faci, asta se intampla cand pierzi Mexicul, Buenos Airesul, Lima si Manilla. Te elibereaza unii si te invata sa mananci panqueque. 
Unii zic ca semnul dolarului vine de la marca monetariei Potosi. Ayayay. Si ca in coloniile americane moneda de schimb curent era realul de argint de Potosi sau de San Luis de Potosi, Mexic. Moneda de 2 sau de 8 reales. Ma gandesc la dublonii spanioli, aur mult si curat, si la Odiseea capitanului Blood, una din cartile favorite ale copilariei mele. Si instantaneu imi vine in cap Cartagena, Columbia. Una otra ves, cu voia Domnului. Chitara si voce de mariachi se aud si din dreapta si din fata, cele trei plus una fete rad de se prapadesc, o fi de la panqueque, sa-mi comand si eu?, argentinienii sunt obsedati de muzica si chitara, as zice obsedati de viata buna, relaxata, buena la vida. Latinii sunt suflet si viata. Sunt niste romani ai Americii. Combinatia fatala dintre spanioli si italieni intr-un loc care nu prea poate fi cucerit. Au incercat in secolul nouaspe si francezii si englezii. Stim rezultatul. Nici americanii nu reusesc si ii enerveaza la culme, nu-i prea pot elibera pe astia, se incapataneza sa traiasca cum stiu ei, adica bine. Sa mori de ciuda, asa ca eliberator. Mai ales ca au si eu eliberatorii lor. Libertador Jose de San Martin. Ca si chilienii cu autenticul lor Libertador Bernardo O’Higgins. Ce bichiereala buna. 
Bora alba de aseara loveste din nou. Trece iar prin fata mea, se asigura ca nu o uit. Tranquil, ca nu te uit, nu am cum. Masa din dreapta mea se ocupa cu trei doamne si toate trei sunt vesele si supraponderale si aproape de 60 si pline de viata. Ca si soferul de taxi de aseara care era inalt cat mine, bine facut, pe la 45, usor burtos, tuns, frezat, dandy de Jujuy, vivace de dadea pe afara, glumea, si nu o sa il uit niciodata cum si-a facut cruce si a multumit cand am ajuns in Salta pe ploaie. Muchas gracias senor zic si ii intind banii. Avea voie buna si inainte dar dupa, pleznea: “mucho gusto, senor, fue un placer”. Si pentru mine. Ca am ajuns in locul asta minunat. Masa cu cele trei plus una chicas plezneste si ea de veselie. Poate ar trebui sa-mi comand si eu panqueques. Sau inca un pahar de torrontes. Hmmm.
Ce mizerie e muzica asta rock, agresiva, a pornit ceva concert metal sau habar n-am si nici nu vreau sa am se grohaielile astea si la noi toata lumea se declara fan rock ca sa nu jignim “eroii” de la colectiv. Ce eroi? Ce au facut ei? Li s-a intamplat o nenorocire, e adevarat, unde e insa eroismul?. Iar despre preferintele lor muzicale, ma pronunt. Am invatat in Academie de la un tip cu care nu am avut mult contact, dar pe care mi-l amintesc, care ii spunea unui coleg cam manelist care se apara cu “gusturile nu se discuta”, ca da, dar se educa. Se aplica exact la fel si aici. De cand sunt grohaielile arta? Unde e armonia? Si cand ma gandesc ca asta e si radacina muzicii de la Caleb! Bine ca criticam ortodoxia si catolicismul ca sunt “religiosi”, criticam implicit si muzica gregoriana si cea bizantina, ca in fond sa folosim, in mod strict religios, muzica de origine ritualica africana, rock-ul ca sa laudam pe Dumnezeu. Eu am intrat si in seara asta intr-o catedrala catolica, era slujba de seara, Dumnezeu era acolo, si toti eram frati si surori, si pacea si harul erau acolo. Pentru cei care cred ca au monopol pe El. 
Apare un clown. E imbracat ca un clown. Are fluier. Fluiera. Isi pune un balin roz in jurul gatului. Atmosfera e inegalabila. Se duce la cismea, spectatorii auntem noi, fetele trei plus una rad de se prapadesc, rad si eu, se aseaza in asa fel incat da drumul la cismea si pare ca a venit sezonul ploios. Vine mesero-ul cu al doilea pahar de torrontes. Clownul se agata de masini, se lasa “lovit” de ele, masinile opresc, el pica pe piatra cubica, fluiera, gesticuleaza, schioapata, apoi se reface pe trotuar langa niste chicos de care se sprijina, apoi se ia dupa doua doamne in varsta, schioapata din nou dar altfel, toata terasa rade, si masa cu cele trei plus una chicas si masa cu doamnele in varsta, se aud grohaieli in departare, doamnele in varsta mai au o rafala de ras. Incet incet clownul se fasaie. Simte si el. Mai umfla un balon. Vine si il bubuie langa o masa cu alte trei chicas. Si apoi le ofera flori. Chiar se fasaie. Grohaielile se aud mai tare. Sa mai bem din torrontes Dragos. 
Chica plus una, cea care a venit mai tarziu e foarte frumoasa. Zambeste copilareste. E un copil. Ca noi toti. Asta trebuie sa fie viata adulta, implinirea viselor din copilarie, zice Sylvain Thesson. Trece o masina claxonand din toate ornamentele ei de nunta. Clownul devine disperat si mai agresiv. Face o forma din baloane, vine la masa celor trei plus una si o ofera uneia, prin an tan tiki tan. Nu e plus una, e alta tot frumusica, e emotionata, el ingenuncheaza, ea se roseste cred, e in centrul atentiei, exact ce isi dorea, dar e asa de greu de dus, trebuie sa fii fie perfect, fie smerit, perfect nu se poate, smerit e incredibil de greu, ii pupa mana, ea ia balonul, el pleaca, trece pe langa mine, ia paharul de apa, gol, il ridica sa ciocneasca cu mine, ii torn vin din al doilea pahar de torrontes, il ia, ciocnim, se face ca bea, se duce din nou pe strada, pica “beat” in fata unei masini. Gesticuleaza. Cand plec o sa ii dau 50 de pesos. E pe bani. I-am dat. Merita din plin. Apreciaza suma. Sunt vreo 4 dolari. Muchas gracias. Eu ii zic: fue un placer. Doamnele pleaca. Pleaca si chica plus una. Ma simt excelent. Motanelul este peste Atlantic. Abia astept sa vina. Pleaca si cele tres chicas. Il aud pe clown explicand unui cuplu in varsta ca face asta ca sa nu se scufunde in droguri si ca alta munca nu stie sa faca. O face excelent pe asta. Improvizatie pura. Stiu ce greu e sa faci asta de la cursul cu Cristina si Cornel Raileanu. Tipul e bun. Si daca e bun la asta, poate face multe altele. Groh grohul din partea cealalta a pietei a incetat, s-a transformat in ceva rock latino light. Mucho mas mejor. 
Am o fuga de ganduri. 
Bolivia. Ma bucur mult ca am fost si ma bucur mult ca am plecat. Salarul de Uyuni este absolut impresionant, si Sucre mi-a placut, si clar Potosi, si Tiwanako, dar nu asa mult. Se pare ca incet incet incep sa-mi placa mai mult oamenii decat pietrele. 
Fuga continua. Azi dimineata, in timp ce imi refaceam backpack-ul si ma pregateam sa ies in oras, habar n-am cum, deodata aud un miau si vad in baie matza maronie pe care o lasasem sa bea lapticul cazut in farfurie de la cafeaua de la mic dejunul din patio de la “Salta por siempre” hostel. Cum a intrat, habar n-am, cum zic persanii si am invatat sa zicea si noi. Aud spaniola argentiniana in jur si imi place mult. Ei nu ii zic spaniola ci castiliana. Si rasete. Viata. Si matza se urca in chiuveta si incepe se miaune. Ma uit dupa ceva sa o dau jos de acolo. Apoi ma prind. Dau drumul la robinet. Incepe sa bea. Bea mult. Ma uit la ea mesmerizat. Sa inceapa sa imi placa pisicile? Pana aici! Iau matura, o dau jos de pe chiuveta, dupa ce m-am asigurat ca s-a saturat de apa si e bien, si apoi ii deschid usa si o las sa iasa. O experienta, claro. 
Terasa se inchide cu zgomotul intentionat al scaunelor taraite pe caldaram de mesero-ul foarte politicos altfel, como no. 
Salta, cafeneaua Monaco, pe terasa, exact langa catedrala, intr-o seara de vineri de vara, in fosta plaza das armas din Salta, Argentina. 

Jurnal de Lume noua. Episodul 6. Bariloche. Marco

Refugio Italia, vreo 2000 de metri, laguna Negra. Seamana cumva cu Retezatul dar la Bucura e mai frumos. Am dormit la cort. Minunat a rezistat rei-ul meu. Super light si super bun. Am dormit bine. Pe la 12 m-am trezit si mi-am luat pantalonii de merinos gauriti pe buca. Dreapta. Apoi am “domit”. Si m-am trezit bine. Azi merg la refugio Lopez y despues la Bariloche. 

El Viento, bate tare. Cum citisem despre Patagonia pe un blog ca e, “ridiculously windy”. Asa de tare bate vantul. Am ajuns rupt. Dupa vreo 10 km pe o vale frumoasa si salbatica, ultima bucata, nu cred ca mai mult de 2km e pura catarare. Nu in coarda ci in ac de par pe vreo 1000m diferenta de nivel. Am facut 4 ore si un sfert din Colonia Suiza, trebuia sa fac 6. Le-am platit in deshidratare si oboseala. E frumos aici. Acelasi soare orbitor. Ca de Cartarescu. 
Am intrat in “refugio”. Era ocru pe dinafara si e tare cald pe dinautru.

Mese ai banci de lemn masiv, de munte, ruscsaci alineati cuminti pe stanga, julian canta la chitara, analia pregateste cina, natalia falta, adica lipseste zice Julian. Sunt rupt. Foarte des sunt rupt. De ce-mi fac una ca asta? Cred ca-mi place. 

Sus sunt priciurile. Piatra tare si geamuri foarte bune. Nici nu se aude vantul de afara.
Dupa ce am baut un ceai, eu cand l-am cerut am sperat la un mate, a venit un ceai negru, si m-am inregistrat, Julian cababierul ma tot convingea ca trebuie sa fiu lituanian, am mancat un sanwich prost ce mi l-am luat de mancare de la un kiosk in Bariloche dar si din carnatul de mistret de patahonia ce mi l-am facut cadou la targul din Colonia Suiza. Carnatul a fost excelent. Si apoi m-a tot batut gandul sa dorm la refugiu, mama ce m-a batut, si pe stanga si pe dreapta, am iesit afara, aveam arcteryxul de puf pe mine, afara era vantul, tare, dar mai putin dezastruos pe cat parea de dinauntru. Si una chica care se intindea la soare si invata sa zboare imi zice dupa ce am schimbat invariabilul “hola, que tal, todo bien?” mi-a spus ca locurile de cort sunt acolo unde nu se vede ca sunt acoperite de arbustii aia ca jnepenii dar mai mari. Si ca sunt tare faine. Stiam ca sunt acolo de cand venisem si am trecut pe langa unul. Dar asa cum mi-a vandut-o ea, suna mult mai bine, exact incurajarea de care aveam nevoie. Si m-am dus, am gasit un loc, fain tare, am pus cortul, l-am ancorat de vant bine bine, parca imi crestea din nou moralul, singur cu cortul in varf de munte in Patagonia, asteptam un mate la refugio si dupa ce mi-am luat sandalele am mers. 

Cand ajung, cine se bucura de vant in fata refugiului, unul din baietii, colegi de camera de la hostel, ce plecase cu o zi inainte. Il remarcasem. Inalt, subtire dar atletic, cu barbita de d’artagnan, plete lungi, cred ca se califica la categori barbati frumosi, sa le zicem argentinieni ca sa nu fac pleonasm. “Hola, que sorpresa”! Intr-adevar!

Mi-am petrecut seara romantic la lumina unei lumanari cu Marco. Papeo. Bunicul lui venise cand avea 15 ani, acum avand 95, dintr-un satuc de langa Bari. Sunt convins ca nu stie engleza asa ca ma chinui sa vorbesc in spaniola. Descopar din mersul schiopatat al maltratarii celor cateva cuvinte spaniole argentiniene pe care le stiu ca Marco e tolerant, rabdator, si ca lumina din ochi si bucuria interioara ce i-o simtisem de cand l-am vazut in Bariloche sunt interioare, adanci, vii. Si el, aflu mai apoi, era convins ca eu vreau sa imi imbunatatesc spaniola si de aia vorbea cu mine in engleza. De stiut engleza, stie. 

Il intreb care e povestea lui. Imi zice. Fost corporatist, de succes, avansat, cu program felxibil, adica lucra pe programul lui si de acasa si evident si in week-end si ore tarzii si cu spatiul de munca si cel personal amestecate, implicit fara liberatate, sclav, rutina, simtea ca moare. Si-a dat demisia si de atunci calatoreste. Arata un pic ca Don Quijote. 

Imi zice de tatal farmacist, absolvent de ceva chimie ce nu i-a placut niciodata. Tatal e pasionat de muzica, de pian, canta bine pentru un amator. Marco e pasionat de fotbal. Stie mult fotbal, stie de CFR Cluj, de Steaua care stralucea in ’80 si ii vad o combinatie de bucurie si frustrare cand isi aduce aminte de ’90 ai ’94 cand s-au impiedicat de noi la Mondiale. Ce vremuri! Ce echipa! Eram mai buni ca ei. Mai buni ca argentinienii la fotbal! Ma intreaba de ce nu mai suntem asa buni. Ii zic: talente avem in continuare, nu ajunge talentul, trebuie munca individuala sa-l cresti si sa-l slefuiesti si apoi o munca si mai mare si multa ascultare, smerenie de fapt, opusa stralucirii talentului, ca sa te armonizezi cu echipa. Si abia dupe ce talentul e dus la maxim si apoi pus in slujba echipei sub coordonarea antrenorului apare armonia si rezultatul mare. Si nu mai avem asta. Cea mai mare parte isi irosesc talentul necrescandu-l, nemuncind, crezand ca bobul de grau e deja spic care poate fi recoltat, fara arat, semanat, murit, inviat, muncit in fiecare zi, cu dedicare si rabdare si intelepciune. Ca sa ma pot bucura. La finalul procesului. Acum ei cred ca inceputul procesului e deja de ajuns si vor aici si acum ce ar fi venit prin multa munca si timp. Gratificare instantanee. Carpe diem inteles pe dos fata de expresia latina. A ma bucura de zi in timp ce fac ce am de facut nu in petrecere continua. Lumea, la gente, e fascinata de propria persoana si unicitatea sa si dezvoltarea sa personala incat si cei care ajung buni nu mai pot asculta, nu mai pot lucra in echipa si de fapt, raman inutili. Ce metafora frumoasa a vietii si a relatiei cu Dumnezeu si ceilalti. Antrenorul e Dumnezeu. Prima porunca este sa-L iubesc din toata inima, toata puterea, tot sufletul, toata fiinta. Ca el ma creste si cu cat stau mai aproape de el cresc mai bine si mai mult si mai corect. Si apoi, ascultand trebuie sa lucrez la mine, lungi ore si zile si ani de antrenament, de efort, de agonie, de crescut si slefuit talentul. Asa, ca Messi. Si apoi sa il pun in slujba celorlalti, a echipei, care fiecare are talentul lui la care e chemat sa lucreze, sa-l creasca si slefuiasca si sa-l puna in slujba echipei ca sa fim mult mai mult ca suma talentelor, sa apara sinergia, cresterea exponentiala, semnul prezentei lui Dumnezeu, performanta de echip. Care nu apare decat prin negare de sine. Prin a considera ca oricat de bun sunt, sunt bun pentru altii si numai daca ascult de antrenor, altfel sunt doar o vedeta ratata, un Mutu si nu un Hagi. De aia nu mai avem echipa buna. 
Tatal lui a fost tolerant cu el. Prea. Opusul intolerantei bunicului fata de el. Asta nu l-a impiedicat sa fie rebel in adolescenta si sa refuze muzica preferata a lui taica-sau, clasica, jazz si sa asculte “prostii” zice el. Si cate altele o mai fi refuzat si cate alte “prostii” a mai luat din alte parti si mai ales din tatal care credea ca le poate ascunde dupa cuvinte si astfel sa evite sa i le dea si fiului. I le-a dat. Toata revolta lui si nesiguranta de sine si chinul de zi cu zi de la munca neiubita si putina consolare adusa de muzica. Marco stie multa muzica si canta. Dar doar ca amator. Cam cum joaca si fotbal desi o facea de 3 ori pe saptamana cand era in Buenos Aires. Cu doua echipe semi-profesionale si cu prietenii. Zice ca isi stie talentul si isi stie si limitele. Ca mai e mult pana sa fie profesionist. 

– ce te opreste? Intreb eu. Dupa mai multe eschive imi zice.

– nu ma iau in serios. Pai cum sa se ia. Taica-sau nu s-a luat. Si evident nici bunicul. 

Imi si inchipui transatlanticul pe care a venit bunicul, in 1936, la clasa a treia, dintr-o Italie frumoasa si saraca in noua Italie frumoasa si bogata. Era frizer, asta stia cand a venit, asta a facut. Ar fi facut cu siguranta altceva dar atata a avut si apoi a venit familia si grijile si copii lui merita o viata mai buna si ei habar n-au cum e viata, dura, aspra, ei deja traiesc mult mai bine decat a visat el, dar nu stiu ca viata e grea si atunci el, bunicul trebuie sa fie aspuru si sa ii faca sa mearga unde “trebuie”. Inginerie. Nu prostiile cu muzica. Ca sa traiasca bine. Si o sa imi multumeasca el mai tarziu. “Il oblig acum sa faca ce e bine. Pentru ca il iubesc.” Si rezultatul e sclavia unei vieti ratate, neincrederea in sinele adanc, revolta si slabiciune. Asta aduce auto-indreptatirea. Samanta fricii aduce dezastrul unei vieti neimplinite. Si neiubite.

Acum Marco calatoreste. Sudul Argentinei, prima tura si apoi Nordul, si apoi, spera el Europa, pe coasta mediteranei. E vorba si de bani normal. Se mai opreste si munceste prin diverse locuri. Si pune bani deoparte pentru drum. Intoarcerea emigrantului. Intoarcerea acasa. Volver. Vrea si isi va lua cetatenia italiana. Are dreptul. Ma doare inima de cei plecati. Ca romanii nostri in Spania, carora dupa o vreme le va suna in inima fara loc de intors dorul de casa. Sta la cort. Numai cand e in orase mari sta la hostel. Asa l-am intalnit, la Patanuk. Mai fusese acolo si se imprietenise cu Manu acum 1 an cand nu era somer. Poate atunci avea prietena. Acum nu are. De 8 luni si-a dat demisia si a inceput sa traiasca. 
Toate astea le-am aflat intreband si ascultand in spaniola si gandind pentru mine in romaneste. Limpede. Limpio. Nu imi vine sa cred cum incep sa se lege. Si tot in spaniola ii spun, intrebat fiind, cu ce ma ocup. Sunt consultant de management, zic. Si de resurse umane. In spaniola. Si incerc sa ii zic cum mai mult pe oameni pun accentul, ca oamenii sunt totul, ca tot restul, lumea, e un decor pentru ca oamenii sa isi gaseasca legatura pierduta. Ca o organizatie, un organism, orice, implica oameni si procese. Imi amintesc de Sun Tzu care zicea ca diferenta dintre o multime de soldati si o armata e aceeasi ca cea dintre o gramada de materiale de constructii si o casa. Ii mai zic ca inainte nu iubeam oamenii si puneam accentul pe procese. Acum ii iubesc si imi dau seama ca procesele sunt foarte importante dar omul e suprem. Scopul scuza mijloacele numai cand sunt unul si acelasi. Omul autentic. Suna bine dar e asa de greu de explicat. Poate o sa incerc.
Impartim cina completa comandata de mine. El calatoreste la buget. 190 de pesos complet si 130 felul doi. Complet, claro. Il intreb daca imi da voie sa ii zice ceva. Si in timp ce mananca trec pe engleza si incep sa ii povestesc. 
Eu ii povestesc de talent. De cum il recunosti, de intensitate si pace, de iertare si iubire, de vinovatie, rusine, frica, de sine si ego, de chemare, de purgatoriu, de curaj, de legea ogorului, de vocea mica si inceata prin care ne vorbeste Dumnezeu. 
Urmeaza sa plecam inpreuna spre Refugio Lopez. Care erau sansele sa dau de el si sa mergem in aceeasi directie. “If it’s not too good to be true, then it’s not from God” zice Graham Cooke. Astept la refugiu la “Italian” sa termine de strans cortul. Nu e punctual, zice el mai apoi. Si asta e din frica de dedicare, zic eu mai in mine. Nu ca asta e mereu, ci ca o vad pe el. Si se leaga de restul. Si si eu intarzii. Si pe langa pot scrie. Si nu ma deranjeaza sa-l astept, e un tip grozav. Mi-am comandat o cafea cu un pochito de leche. Mi-o aduce, zambind cald, Analia. Scriu si beau. Ma simt excelent. Trece ora pe care o stabilisem. Imi fac o poza cu Julian, Analia si Nati. Faina echipa. Nu se plictisesc niciodata, calzi, primitori, cum au un pic de timp canta impreuna. Mi-au zis sa dau un like la “malditocaracol”, facebook-ul lor si al refugiului italian de la Laguna Negra. Imi iau rucsacul si ramas bun, mucha suerte, si plec. Dau de Marco printre jnepenii astia foiosi de pe mal. Mai are. Merg in fata. Incet. Ma va ajunge si ma ajunge el din urma pe creasta. Cat sa vedem Tronadorul innorat impreuna si aproape sa ne ia vantul pe sus. 
Povestim. Dar mai mult urcam. Marco imi zice de chestii bune de mancat care sunt mai putin cunoscute. Mollejas am mancat cu Herb. Chinchulinos, Morcilla, Tira de asado. Noi mancam toata vaca, zice el. Si zice asa: nos comemos toda la vaca. Si pe langa, pe gratar, provoleta, de la provolone. O turta de branza prajita pe parilla, gratar. Cand iesim de dupa creasta ne apare in fata o creasta uriasa, neagra, Piedra Negra, care din cate imi sau seama, e ceea ce a ramas din conul unui vulcan iar pana la valea verde plata si neasteptata din fundul fostei caldere e o eternitate de coborat. Si de urcat apoi. Pe grohotis pieptis. Pare o imagine “dintr-o lume pierduta”. Ma astept sa apara velocitaptori oricand. Imaginea asta am mai avut-o in 2009 cand urcam pe Moldoveanu cu Danu Mare si Tibi. Doar ca acum chiar trebuie covorat in vale si urcat pieptis. Cobor si urc. Il intreb daca are prietena. Zice ca nu. Zice el ca anul trecut s-a terminat, dupa vreo 6 ani, ca el tot timpul a stiut ca nu vor fi impreuna toata viata, ca lui ii plac femeile care il resping, ca nu s-a vazut casatorindu-se cu ea si ca intr-un final ea s-a saturat. Si da, evident ca se intelegeau bine, ca aveau foarte multe in comun, ca erau un cuplu fain, dar lui ii plac femeile dificile, care il resping. Il intreb de mama lui. “Mama mea e grozava si speciala”. Evident. E calda? Da, sigur. Cum iti arata ca te iubeste, direct, iti spune, te mangaie sau indirect, prin grija si mancare? Deodata ezita. Intelege. E destept. Se lumineaza si se socheaza deodata. 

-Nu, nu-mi zice ca ma iubeste. Simt eu dar nu mi-a zis. 

Ce bine stiu pe unde e. Pe unde am fost si eu aproape toata viata mea. Sa iubesc pe cineva care in mod evident ma iubeste si care nu stie sa iubeasca ca nu a invatat-o nimeni, ba mai mult a invatat ca a arata iubirea se face prin respingere sau indisponibilitate emotionala. Si de aici cautam femei, indiaponibile, imature, sau care nu ne iubesc dar care sigur ne resping. 

– Sa nu ma lasi sa cobor de la Lopez, unde ramanea el, fara sa iti fac o marturisire, pe post “am fost acolo si am apucat sa ma intorc”, zic eu. 
Am coborat incet creasta foarte stancoasa ce cobora spre Lopez. Refugiu urat, plin de militari de la Scoala Militara Montana din Bariloche. Exerseaza rapel si traversari. Imaginea de la refugiu, coplesitoare. Pe drum si la refugiu ne intersectam cu un cuplu de letoni care plecasera inainte de la Italian. Trec pe engleza. Parca mi s-au rupt lanturile. Sint dezlantuit. Ii intreb daca stiu care e cea mai vorbita limba pe glob. Ca numar de locuitori, intreaba Marco? Da, zic eu. Letonul se prinde. Engleza stalcita. Radem mult. Si apoi ma asez cu mi hermano argentino la un mate si o poveste de sfarsit, de ramas bun. Si ii zic de mine. 
Apoi am coborat. Voios in ciuda zilei de creasta, si fara sa banuiesc ca coboras greu va fi, abrupt. Eram inca prins de intalnirea asta care mi-a ramas in inima. Ne vom revedea hermano. Mucha suerte. 
Am ajuns jos, prafuit, rupt. Stau la hitch hike cu cei 2 letoni. El e programator web, ea e o frumusete scandinava. De aia fara varsta. Chit- chat. Anosti. Sau eu prea obosit sa sap dupa diamante. Vine 10-le din Colonia Suiza si ne duce in oras. Dus si somn. 
Am dormit bine dar putin si agitat. Nu stiu exact cum e asta dar asa simt. Ma doare capul de la deshidratare. Sunt ars pe toata fata si pe urechi. Normal, unde altundeva sa ma ard. Iau micul dejun la Patanuk. Paine cu unt si cafea cu lapte. Si vorbesc cu Motanelul. Mi-e tare dor de ea. vorbim un pic si de nazisti si de Hitler in persoana care s-a refugiat aici, la Bariloche, la Villa la Angostura, la San Martin de los Andes. Ma intreaba daca e chiar asa. Nu l-am vazut. L-as fi invitat la un malbec, sunt convins ca era cu totul alt om decat cum l-au prezentat invingatorii, si mi-ar fi placut sa imi povesteasca versiunea lui. A celui care avea depozitele pline de arme chimice si nu a folosit niciodata niciuna nici macar la sfarsit. Da, cred ca Peron le-a dat gazuire si unii dintre invingatori l-au lasat sa plece. Peron a platit apoi scump celorlalti indrazneala. Frumos loc de refugiu. Mai frumos ca Sfanta Elena. Apoi plec spre aeroport. 
Am vrut sa iau busul ca imi place sistemul lor cu cardul Sube, aveam timp pana la 9.55 cand trebuie sa plece avionul. Ma uit la ceas, acum e 9.42 si am facut cel putin un sfert de drum. Daca nu ma uitam inca odata la bilet lucrurile s-ar fi complicat. Zborul era la 9.25. Eu eram deja in statia de bus, am cautat un taxi, n-am gasit, am coborat spre lac, am vazut unul dar era ocupat, se precipitau lucrurile, m-am rugat si imediat dupa o masina incepe sa ma claxoneze sa ma ia, era un taxi chiar langa mine din care se dadea jos o senora. Am platit 260 de pesos, de 10 ori mai mult, mai mult decat ultima noapte la Patanuk care a fost mai ieftina, pretul corect cred, pentru ca le devenisem simpatic dupa atatea trekuri si povestit. Am prins avionul. Oricum, in Bariloche am cheltuit mult mai putin decat ma asteptam, muntele dom’le muntele. Dar si postul. Asta e post argentinan. Aspru. Fara vin si fara vita. Dar asta a fost ieri. Diseara, in Ushuaia, recuperez. Vamonos al Sur. 
Acum am decolat din Bariloche. Imi pare rau ca plec. M-am atasat de locul asta. E pur si simplu incredibil. Am fost atras aici de un nume si de fascsinatia Patagoniei si de povestile unui ghid din Buenos Aires de acum 4 ani si acum plec cu sufletul plin. Ieri, coborand de la Refugio Lopez, cu fata spre lacuri pe care apunea soarele reinventand albastrul la fiecare pas al meu, mi se parea ca e prea mult frumos. Asa cum, stand cu Marco, mi hermano argentino y italiano, pe bancuta la Lopez, band mate asa cum beau ei nu la puteam opri din exclamat vazand atata frumusete: “Doamne, ce frumos e!” In romana. Ma uitam la lac si ziceam asta. La un moment dat, Marco zice, ca ce zic eu acolo: “Dios que lindo/hermoso es?”. Da, prietene, asta ziceam si tu deja stiai si stii ca ne-am legat la suflet in muntii astia, pe lacuri si pe creste, pe vant ridicol de tare si pe soare artificial de frumos. Si mai stii ca esti deja indragostit de Romania si ca dupa Italia vei veni la Italia escondida a l’este, tara de care nu stii nimic dar ti-e asa de aproape. 
Vad Cerro Tronador ce sta pe granita Anzilor si Volcano Villarica din Chile. Din avion. Tronadorul l-am vazut si ieri, mult dar noros, doar varful itindu-se din tavalugul de nori. Impresionant. La fel si Villarica, ascutit, vulcan tipic de care nu stiu nimic si deocamdata nici nu vreau sa aflu. Pericolul de supradoza de frumusete e real aici in Patagonia. Tentatia abandonului in frumos si salbatic si simplu. Poate nu chiar asa simplu. Dar asa pare, pentru calatorul din mine. 
Am aterizat la escala de El Calafate. Avionul s-a golit. Am mai ramas vreo 8 in avion pe langa cei ce vor urca de aici. Rata de Patagonia si Tara de Foc. Vremea e superba. Ma incearca ganduri de genul, nu mai bine faceai asa planul, bine ca ti-ai gasit sa te duci la Ushuaia acum in loc sa o faci dupa El Chalten. Le refuz. Stiu ca asa e cel mai bine. Pentru ca stiu ca nu stiu si asta ma face ascultator. E cel mai bine asa. Slava Domnului pentru planul Lui perfect. 

Turcoazul lacurilor astora e coplesitor. Si Viedma si El Calafate. Peste un pustiu rosiatic cu Anzi la orizont. Parca e alta planeta. Planeta Patagonia. 
Vine stewardul la mine si isi cere scuze si ma intreaba daca stiu cum se zice in engleza la doctorul care se ocupa de picioare. Ma uit lung la el, parca nu-mi vine sa cred, ii zic ca am inteles, el insista, ii zic, imi multumeste si pleaca. Cine a zic ca argentinienii nu-s eleganti? Cum poti altfel sa-i zici unui pasager ca-i put picioarele fara sa-l jignesti? Inca nu mi-e clar daca totusi atat de tare s-au imputit trekkersii dupa doar o saptamana, mizam pe doua, clar dupa tura asta imi trebuie altii. Sunt un pic rusinat. Dar macar am stiut cum ii zice la doctorul ala in engleza. Si totusi ce nesimtit!

Jurnal de Lume noua. Episodul 5. Bariloche. San Carlos de Bariloche

Cafeaua de la “Delirante” e grozava. Dublu espresso. “Dublu?” face “la chica” de la bar. Nu stie ea. Da, dublu. Deja m-a lovit cofeina la hertz. Si de-odata ma mai loveste ceva. Sunt in San Carlos de Bariloche. In Patagonia. 

Ce frumoasa e viata pe care mi-o dai Doame! Soferul care trebuia sa vina dimineata sa ma duca la 7 lake drive, prin Villa la Angostura si San Martin de los Andes n-a mai venit. M-am dus eu la el dupa ce m-am imbaiat cu soare pe punte la Patanuk. Fata omului in tricou galben cand am intrat in birou, in spate, unde nu aveam voie, si am intrebat daca vorbesc engleza si mi-a raspuns in scarba si mai sa ma dea afara pana a vazut voucherul si a inceput sa se uite pe programari, unde, ce-i drept, nu figuram, si apoi a intrat in modulul de cerut scuze si parca era altcineva. Nepretuita. Si eu am multumit lui Dumnezeu pentru ca nu m-am dus, eu nu stiu, dar El stie, si eu am de stat in pace si sa afuc pace si acolo unde nu primesc si am povestit cu un alt baiat de acolo si mi-a zis ca maine sa ma duc la refugiul de la Laguna Negra, nu la Frey, si ca de la Frey la Jakob e greu si ca nu e bine sa incerc sa fac toata tura in 2 zile. E mai bine si mai frumos la Laguna Negra. 
Pai daca asta e premiul meu ca am fost pasnic si prietenos cand puteam sa nu fiu, premiul de fapt e pacea pe care mi-am pastrat-o si am dat-o si mai departe, dar am primit si supliment, cum sa nu-l iau. Pacea e esentiala. Aduce si sustine bucuria. Rio Negro atunci. Cafeaua asta o simt direct pe tample. Menghina Segafredo. Si ce vad e ca premiul meu e scrisul de asemenea. Am o pofta de scris si curge ca un torent de Anzi. Disculpe. Disculpe hulpe, cum ar zice Mate. In vitrina unui magazin cu chestii patagonice era un mic abtibild cu Muxia, al doilea final de Camino de Santiago, dupa Fisterre. Acolo, la ceas de seara, a venit “hulpe” sa disculpe, ca Mate nu intelegea cand ziceam eu chelneritei “disculpe” sa comandam fructe de mare si credea ca ne stim deja si o cheama Hulpe si asa i-a si zis, disculpe, Hulpe”. 
Argentiniencele arata cam toate la fel, mai putin cele care-s vizibil mai mult bolivience decat spanioloaice. E o frumusete ce mie imi place. Cea de Spania si sudul Italiei. Me gusta. Motanelul zice ca-s urate. Si mai zice ca nu ma pricep de loc la femei, ca singurul reper de ascultat la mine e daca zic ca una e urata, atunci chiar e. In rest am o abilitate uimitoare de a gasi ceva frumos in ele, in toate. Stiu de unde mi se trage. Incet incet vad ca incepe sa moara in mine pretentia axiomatica ce ma facea sa ma consider inferior si nedemn de orice femeie, pe ea, oricare, superioara dar asta in directa proportionalitate cu frumusetea exterioara, de fapt cu factorul atractie sexuala, ca de acolo vine nepotrivirea intre gusturile mele si ale motanelului. Ea se uita la frumusete exterioara,

si la stil, intuitia frumusetii interioare. Eu, berbec, bolnav de bipolaritate in relatie cu femeia si nesiguranta structurala in relatia cu masculul din mine, ma uit la promisiunea placerii de factura pornografica. Cine a zis ca barbatii nu gandesc cu Johnsonul, cum zice the Dude? Ai mere?!
Am ajuns la Llao Llao. Umblu. Caminez. Copacii scartaie de parca behaie in surdina niste miei sau vorbesc mirat si incet entii intre ei. Acum unul scartaie ca niste schelete dintr-un dulap, stand dr vorba. Altul ca un caine care schelalaie. Scartaiat de usa. Miroase a eucalipt si soare. Se vede albastrul lui Nahuel Huapi.
Copaci uriasi, centenari, poate mai mult, chinuiti de vanturi si totusi coplesitori. Uriasa padurea. Multi, cei mai multi, turisti argentinieni. Si un grup mare de evrei. Vorba cuiva, evreii sunt peste tot, conduc lumea. Aici nu o conduceau ca aveau ghid. 
Comisia nationala atomica, centrul nuclear Bariloche. Scrie pe o incinta imprejmuita. Apoi vine Escuela militar de Montana. In anii 50, Peron a finantat si un neamt austriac a incercat sa faca primul reactor nuclear de fuziune. Pe insula Huemul, chiar in San Carlos de Bariloche. Nu departe de insula pe care si-au petrecut ultimii, multi, ani din viata Hitler si Eva Braun. Degeaba zic eu ca istoria pe care o invatam e corecta si o putem crede pe cuvant ca la orice pas mai neatent ies cadavre la suprafata. Alea care au disparut fara urme, rusii au zic ca arse, ca deh cum era sa admita, din buncarul din Berlin. Mi-ar placea sa aflu cum exact au fugit si care a fost viata lor. Locul pe care l-au ales pentru pensie zic ca merge. Aici s-a inventat albastrul. Printre cele 7 sau 70 de lacuri glaciare ce nu mai contenesc. Sub un soare atat de perfect ca pare artificial. In armosfera de oras de munte elvetian. Dar cu ras, cu relaxare, vita buna ca viata, vin la fel, limba spaniola si intalnirea unica intre pampas si Anzi. Sunt in autobuzul 20. Vin dinapre LLao Llao. Se citeste śao śao. Poate sa se citeasca oricum la ce frumos e acolo. Ma uit in stanga si am senzatia ca sunt in Creta anul trecut si mergem cu autobuzul spre Chania sa cinam. Asa arata lacul asta, ca Mediterana.
Ce-mi plac sticlele de 375ml la argentieni! Malbecul e corpolent dar nu prea, are buchet de fructe rosii de padure, mici, habar n-am de ce avea buchet, cred ca de vita, nu eram atent la el, ojo de chirizo urla la nine sa-l iau sa mi se topeasca in gura. Cu tot cu grasime. Parca grasimea de vita nu se incadreaza la gras, parca e voie, daca nu e lasa ca-mi iau eu. Sunt la Alto el Fuego, in Bariloche. Sus sus sus la munte e ascuns focul. Ascuns bine. Si tare. Promite mult. Si se tine de cuvant. Ojo de chorizo, chimichuri, empanadas, salata, malbec. Toate ca in Argentina. Para nos otros mi amor. 

E duminica dimineata. Vinul si vita noastra cea de toate zilele. Mai ales vinul. Acum experimentez vinul la micul dejun. Merge bine cu dulce de leche :).
Azi merg la munte. Ma opresc in Colonia Suiza si apoi Laguna Negra. Dumnezeu ma iubeste, si ce tare e, cum zice Adi, de fiecare data cand realizez. Azi e duminica si circula autobuzul 11. Ma duce direct. Si, auzind o argentinianca vorbind despre colonie cu un francez tatuat pe toata suprafata mainilor si pe gat, ma loveste, daaaah, ca Suiza inseamna elvetiana. Afara e acelasi soare artificial. In spatele meu un cuplu de lesbiene, “el” se uita urat la oricine se uita ea, stau pe scaun acum dupa ce a coborat cuplul de homosexuali in care “ea” avea un drug de argint trecut prin urechea stanga, cu lantisor, un tatuaj mare pe gamba si el “o” mangaie pe cap, “o” pupa tandru pe par, i-l aranjeaza, iar “ea” se emotioneaza si ii arata ceva indecent sus pe picior. Niste dulci. Prea dulci. 
Urcam la munte. Oi pasc pe dreapta, dincolo de creola de langa mine ce suge mate in continuu, si sunt de doua ori cat stiu eu ca sunt oile. Sa nu uit insa ca e toamna. Toamna se numara bobocii nu oile, parca, nu?
Colonia Suiza. Francezul cu tatuaje se dovedeste a fi un israelian stabilit in India, in Goa, calator de voie si de nevoie, pare ca nimic nu-l bucura, masca e fixa, el zambeste incurcat, zice ca s-a trezit devreme. Bem bere si eu mananc strudel cu mere si dulceata de zmeura, cea mai buna dulceata de zmeura, si povestim. Noelia ne tine companie plangandu-se de engleza ei de altfel buna si zicand tot la al treilea cuvant cum ca vrea sa calatoreasca. E alta Noelia decat studenta la medicina frumusica ce a venit aseara la hostel, la Patanuk, in locul elvetiencelor, un pic dupa frantuzoaicele arogante si de fapt nesigure de engleza lor, bucuroase ca isi pot aduce prejudecatile cu ele cand le zic a sunt roman. Evreul are o poveste scrisa pe el, vizibila si una invizibila, in ochi, pe care nici nu indraznesc sa o citesc. Acedia urla si da pe afara. Predarea fara speranta. La un univers distanta de predarea in credinta. Ochi goi, cersind ceva. E ras in cap, atletic, destul de scund, aspru. A facut armata acum multi ani. Mama lui romanca si tatal e bulgar. La origine. Are chemarea Romaniei in vene sau pe undeva. Mi-a cerut emailul. Un tip harsit ca el. Este speranta si pentru cei mai fara de speranta. Orice na misca din mine si nu din afara, oricat de rau ar fi, sta pe ceva viu, ceva din mine bun, ce n-a murit inca.
Am salutat, am facut schimb de emailuri cu israelianul romano-bulgar. Astept choripanul ce se coace incet pe parilla. Stau la umbra unui conifer urias necunoscut de mine, langa trandafiri rozi infloriti, multi, ascult muzica boliviana, incasa, ceva flaut. O coasta mare de vita se prajeste incet intr-o laterala. Totul e ireal. Muntele e de acasa, soarele e artificial, vita e de aici de toate zilele, oamenii sunt calzi si primitori, italieni ce s-au intalnit cu galicieni cum e tipul ce face frunze de argint prin electroliza din frunzele patagoniei dar si elvetieni, unguri din Harghita, nemti ca tatal Noeliei pe care il cheama Ganst sau ceva de genul si ea nu stie boaba de nemteste. Choripanul a fost grozav, chorizo cu paine, berea Berlina, de Patagonia, foarte aromata, are gust de socata si hamei. Amara bine. 
Gulash unguresc. Receta ancestral. Hargita. Ma uit la unul din tipi, blond, isi da seama ca e ceva, ma intreaba comp estas? Eu raspund, “mai vorbiti romaneste”, “mai vorbim” zice celalalt, brunet, ii lucesc ochii, se bucura in mod vizibil, ii zic ca am stat in Miercurea Ciuc, le urez noroc, “egesege” , el zice “Servus” si ma duc. Argentinienii stateau la coada la gulash. 
E atata soare in tara asta ca ar trebui sa se cheme tara soarelui nedrept de frumos. Copaci inalti si drepti, inalti si contorsionati, albi, uscati, si verzi, plini de muschi si licheni. Ma simt ca in Retezat. Apa limpede, limpio inseamna curat in spaniola, pasarelele ce se pregatesc de toamna, multe lemne cazute si uscate, crengi, loc salbatic, sunt un pic obosit, ma dor talpile, rucsacul e prea greu dar macar e bun si merge bine. Am mers prea repede. Ferigile atat de mari imi aduc aminte de filmul din adolescenta, o lume disparuta, asa si arata locul, cu plante de pe alta planeta sau din alte timpuri. Mai ales mi se pare asa bradul cactus, asa-i zic eu, nu stiu cum il cheama de fapt, un conifer ce pare ca e ruda cu tyranosaurusg rex. Dupa atatia ani de munte tot nu stiu sa-mi fac bagajul cum trebuie. E prea greu. Asta e, tura urmatoare. Sau urmatoarea. Ma simt goarte bine. Abia astept sa ma apuc sa scriu. 
Am acid in stomac. Si pe esofag. Carne si vin. Lumina e prea aspra, umbre prea puternice, contrast, nu ies pozele bine, e nevoie de tact, de crepuscul. Eu nu strivesc corola de lumini a lumii. Si nu ucid cu mintea minunile ce le-ntalnesc in cale. Eu cam da, cam strivesc. Da’ invat.
Sunt la cel putin 10 km in munte. Si mugeste o vaca, mai multe. Ori au fugit de cutit si s-au refugiat in padure ori exact aia le asteapta si de aia are carnea consistenta cremesului. Mizez pe varianta a doua. 
Umblu. Miroase a Kilimanjaro. 
In wc, i se zice inodoro in spaniola argentiniana, scrie sa nu desenez pe perete ca “este boludo”, coios, de le bolas. Ma gandeam ca seamana milt cu bolundul nostru. O sa vad. Pana atunci aflu ca acelasi sens il are pelotuto, de la pelota dar si ojoso, in chileana. 

Il intreb ce inseamna ventura. Da, inseamna si vant dar a devenit sinonim cu viitor, soarta. Vant e viento.

Deci, aventuros e un tip care se duce pe mare in ciuda vantului. Isi lasa soarta, viitorul, in mainile vantului. 

Jurnal de Lume noua. Episodul 4. San Carlos de Bariloche. Martin

Sunt in San Carlos de Bariloche.Cand am iesit din aeroport, m-a intampinat o lumina clara, calda si cumva rece, atat de clara ca un lac de munte si galben. Fata de Buenos e racoare. 24 de grade si vant. Bine ai venit in Patagonia, Dragos. De cand asteptai? Din copilarie, de pe covor si din animale din continente cand abia asteptai sa-ti pice vreo puma dar si un condor. Hei Condor, que paso?!

Locul unde pap e un pic jegos, el chiringuito, un pic popular, vin oamenii locului, a durat o eternitate pana a venit mancarea, suficient sa ma decid ca nu fac niciun circuit chico pe bicicleta, si mancarea, miel patagonez, salata, empanadas cu carne si jumatate de sticla de malbec argentinian, este exceptionala. Cele mai bune empanadas pe care le-am mancat in afara de cele din San Telmo acum 4 ani. 
Sunt tare obosit, abia mi-am miscat fizicul pana la hostel, aimteam rucsacul de plumb si niciun chef de viata. Uneori omul mai trebuie sa stie si sa se opreasca. Si sa doarma. Ca sa se poata bucura. Mai putin dar mai bun. Comprendes, Dragos? Ca de stiut o stii de mult. Mai si aplic-o. Mai ai si grija de tine, mai baiatule!

Stau pe puntea de lemn la Patanuk, hostel&bar at the lake, o cocioaba dar care are intr-adevar o priveliste. Si soare de Bariloche. Orbitor. Sunt mai odihnit, refacut dar nu complet, am dormit bine.

Ieri l-am intalnit pe Dennis. Dennis Khovodov e rus, plecat in canada in 1997, la 8 ani, si apoi mutat in Argentina, la Bariloche. Sta cu parintii. Vorbeste spaniola ca a facut scoala aici, franceza ca a stat in Quebec in clasele primare si engleza ca trebuie. Cand l-am vazut prima data, pe terasa cofetariei chiar din varful lui Cerro Campanario, in soarele aspru de dinainte de apus, relaxat, parea un stapanitor al locului, relaxat, lin. Apoi i-a iesit tristetea si timiditatea la suprafata. Suflet de rus. 

Inainte de Dennis am dat in statia de bus de Santiago si Mercedes, portenos, un cuplu frumos isi fac vacanta la Bariloche. El ii zice ei Colo, de la Colorada, ca e roscata. Ea zambeste frumos, ca un grafic designer. El se straduieste cu engleza, complexat. Ea zambeste. Ea se descurca bine. Am povestit cu ei asteptand autobuzul si pe drum, mergand spre campanario si telescaunul era oprit deja pe cand am ajuns si apusul urma sa fie complet la 20.30 si am pornit, singur pe carari de Patagonia. si am urcat pe jos, nu era mult dar eram deshidratat si cu piciorul in pioneze si cu jet-lag-ul sau ce-o fi durerea asta de cap si ameteala in glanda.

Martin. Ce poveste. Ce tip. Cand am intrat in camera de hostel cu 6 paturi, deja aveam senzatie de inprovizatie si cocioaba si mizerie, mult se datora oboselii. Camera arata cam asa. In fata o fereastra, mare, care dadea spre lacul care, macar el, era de un albastru infinit. Pe stanga doua paturi supraetajate, cu cearsafuri incerte si paturi de-a valma si pe jos trekkersi si sandale si cutii cu medicamente si cu tutun si foite si filtre si un rucsac mare aproape gol, nu i-am vazut brandul dar arata bine. Pe dreapta ceva similar dar miscarea browniana era mai mica, arata cumva parasit, spre deosebire de cele de dinainte care tocmai iesisera dintr-un big bang. 
Ca tot veni vorba, umbland prin muzeul de stiinte naturale din Buenos Aires, printre fosile de dinozauri si chestii, am vazut pe jos un fel de timeline pe 3 axe, ca un ADN, cu ultimele 2 secole de progres si civilizatie mondiala si argentiniana si inca ceva. Si pe aia mondiala am vazut ceva ce nu stiam sar care pe mine ma lumineaza. Nu stiam dar tocmai am aflat ca teoria Big Bangului a fost avansata de Stephen Hawking si inca un tip prin 70 si ceva. Si eu ma miram ca un “fizician”, om nu de stiinta, ci de minima decenta a ratiunii, poate afirma senin si convingator ca Universul a aparut din nimic, asa, pur si simplu, fara interventia a nimic altceva vazut sau nevazut, ne-cauzal, nedeterminist, “din sine insusi”, si in fapt vizibil pentru un pusti de 10 ani, ne-stiintific, de fapt axiomatic, religios. Pai normal ca sustine asta. E teoria, religia lui. Ca poanta lui Seinfeld cu “the riconic relationship” opusa celei platonice. “Hi, I’m Rico, would you go to bed with me imediately?” It’s a riconic relathionship”. 

Intru in camera de hostel. Martin doarme in patul de deasupra mea. Martin are craniul ca alea de cristal, alungite, extraterestre, e intens, cu un umor taios si sprintar, ma ia cu Heidegger, eu zic dassein, el zice accent pe exterior in loc de interior, cand intru in camera doarme pentru ca noaptea mixeaza, sunt 3 in trupa, unul bolnav de sex, altul de droguri si el de cunoastere. E destept, tare. Face glume in engleza cu o lejeritate nepromisa de engleza lui foarte buna dar cu accent. Ii zic la un moment dat de Untold, nu stie de el, zic Armin van Buren si Guetta, mda zice el, muzica comerciala. Nu stii cum e cand ii fac pe oameni sa intre in transa cu o piesa, cum covoara barierele si fac sex unii cu altii, toti cu toti, fara sa-si atinga trupurile. Unii ma gandesc eu. Multe droguri totusi, zice. Adica aproape numai droguri zic eu. Da, zice el si iese. Are treaba. 

Pana la urma m-am inteleptit. Dupa masa imi dau voie sa dorm. Dus. La un moment intra Martin. E agitat, simt agitatia in piept, ca un soc de arma cu ultrasunete. E disperat, si-a pierdut banii. Toti banii pe care i-a facut vara asta, din decembrie in februarie ii tinea intra-o chestie agatata in chilti sau de chiloti cu ceva clema. Ca sa aiba coaie omul. Ma trezesc, sunt linistit, ii zic sa se linisteasca, facem o anamneza, “ce-ai facut de cand ai plecat?”, se aseaza pe pat, da cu capul in patul supraetajat in care noapte doarme elvetiana de am crezut-o eu daneza, se linisteste un pic si zice ce a facut. Printre altele, meditatie pe stanci, pe malul lui Nahuel Huapi. Simt imediat ca acolo sunt. Stiu. Sunt acolo, unde a meditat. Pentru ca a meditat. El zice, 
-stiu ca trebuie sa ma detasez, ca nu pentru bani trebuie sa traiesc, nici nu traiesc pentru ei. Dar am muncit toata vara. 

Ce ironic. Meditatia e despre renuntare. Si uita invitatia. Insa am simtit tot timpul ca e altceva. Ii zic sa mearg sa ii caute acolo. Pleaca. Plec si eu spre Cerro Campanario unde vreau sa vad apusul. Macar atat azi. Pe cand ma intorc, e intors si Martin. E seara tarziu. Inainte sa intre in tura de mixat trance sau ce pisici mixeaza el spre a aduce fericire altora pe pamant. I-a gasit. Erau acolo. I-a cautat de cateva ori si nu i-a gasit. Ai ultima oara s-a rugat la vuriloche sa-l ajute si i-a gasit. Exact ca Zied in Ochiul Beiului vara trecuta. Ce misto, sa te rogi sa fii ajutat de exact cei care ti-au facut-o, in timp ce meditai, si pe urma sa le ramai si dator. Sa te feresti de ceea ce e gratis ca e mult prea scump. Discutam de vuriloche, oamenii de dincolo de sau de sub munte, ma iau fiori de nenumarate ori. Rai, reci, puternici. Niste baieti ai dracului.

Martin e coplesit de mecanismul vinovatiei. Aproape la fiecare trei cuvinte un “trebuie”. A avut un frate mort la 8 ani calcat de o motocicleta a politiei. Isi respecta tatal dar nu-l poate vedea ca superior. Asta da respect. Vreau sa scriu mai mult despre el, imi place baiatul asta, e ca un Anakin inainte de a deveni Darth Vader. Si are o sansa sa scape. Anakin inseamna in greaca “cel fara de pereche” si are si sensul de ” nascut de nicaieri, adica direct din divin. Batalia spirituala nu e impotriva omului “rau” ci impotriva raului din om. Binele impotriva raului nu inseamna a face rau si pentru ca sunt de partea “binelui” raul ala devine cumva bine. Inseamna ca mi se face rau si eu fac bine. Si in fata binelui, pe termen lung, raul piere ca intunericul dintr-o camera in care intra brusc soarele.

E dimineata. Eu m-am trezit sa plec in munte, el tocmai a venit de la mixat, munca grea, si pleaca la Nequen, in nordul Patagoniei, la pranz, cu autobuzul sa mixeze acolo. Povestim. Avea o prietena in Berlin care l-a parasit pentru o clona, zice el, cand in sfarsit a facut rost de bani sa ajunga la ea, dupa cateva luni de insistente, ea avea pe altcineva. Un doppelganger. Atat de tare semanau ca veneau prieteni de-i ei la povesti cu el si cat de bine s-au distrat de Revelion la Berlin, el fiind acasuca in Buenos Aires. Discutia de mic dejun la Patanuk prinde o turnura supratealista cand hipioata de 40 de ani americanca care aude de doppelganger si zice ceva de Kieslowski, nu-mi vine sa cred, eram cu gura plina de paine parjita cu unt si dulce de leche, paradis cremos de caramel, o intreb care si ea zice si inainte sa zica stiu: La double vie de Veronique. Discutie ireala intr-un loc ireal, in afara timpului nostru. 
Stay on the sunny side, brother, ii zic inainte sa plec si el sa doarma vreo doua ore. Vom mai vorbi. Simt, stiu, mi-a fost trimis sa primeasca ceva. Lumina. Lumina care vine din dragoste nu din cunoastere. Caci este scris, “cunoasterea ingamfa, pe cand iubirea zideste”. Si in alta parte: “uniti credinta (ceea ce credeti ca stiti) cu fapta, fapta cu cunoasterea…”. Doar dupa fapta cunosc. Iar Marcu Ascetul zice ca atata cunoastere poate duce un om, cata iubire ii aduce smerenia. Calea gnozei versus calea iubirii. E timpul sa plec. Llao Llao ma asteapta.

Jurnal de lume noua. Episodul 3. Buenos Aires. Una dia mas.

Tocmai plec din Buenos Aires la Bariloche. Sunt in Aerolineas Argentinas. Bogat ca un argentinian, zicea vorba secolului trecut. Aici totul era legat de bani. Mar de plata, estuarul la plata, argentino, totul e cu argint. La plata, bani, argint. Bun brand de atras latini. Au golit sudul Italiei de mas calzones, eu cred ca inseamna fara ciorapi, chemandu-i la munca si la argint. Poate nu-s toti bogati, claro que no, dar nici unul din cei cu care am vorbit, si acum si acum 4 ani, nu ar pleca nici batut de aici. E plin de Sorrento, Napoli, Palermo scrise pe vitrine.
 

E clar ca nu, nu mi-am revenit dupa zborul de venire. Probabil si un jet lag pe care nu-l simt in mod distinct dar cand ma gandesc cum ma simt, acolo e. Hai sa facem un inventar mai baiatule: picioarele umflate, tumefiate cumva, tendonul din spatele genunchiului la piciorul drept e rigid si ma doare. In astea doua zile de umblat prin soare prin oras, pe asfalt, am facut minim 30 de kilometri. Asfaltul. Moartea incheieturilor si a oaselor. Ma doare capul, sunt cu gura uscata permanent. In rest e perfect. De-abia astept muntele. Ma incurajez eu, dar faptul e ca inca nu simt nimic si un pic ma gandesc la rucsacul prea greu, de fapt mai mult prea plin, si la ligament.
Aseara m-am vazut cu Herb si Tzotzo. Ce chestie sa ne vedem la un vin si o vita tocmai in Buenos Aires! Me gusta. Am fost tot la El Calden de Soho unde fusesem noaptea trecuta cu Paul, americanul din Santa Fe. Pentru ca de aia, pentru ca e fain de fain. Asta in conditiile in care pentru trei persoane, vita “mizerabil” de buna, de consistenta cremesului, si vin de plecat pe tres caminos, am platit cat pentru doua persoane la El Toro in Cluj fata vin, iar vita, ce sa zic eu?. Mizerabil e cuvantul lui Herb si imi place cum suna. 
La iesire un grup de vreo 7 argentinieni cu figuri de gauchos de pampa mutati la oras, undeva peste 50 de ani, se uita la noi, noi zgomotosi, dupa vinul care isi facuse treaba excelent, inveselise inima omului, mai ales cabernetul premium de alta vista, ne asculta si apoi unul din ei nu mai rezista si dand din maini cum dadea si azi dimineata la check- in un argentinian cu origini napoletane, inca unul, strigand “prossimo”, ne intreaba in portena: “da’ voi ce pisici de limba vorbiti.” Ce sa stiu zice, cred ca e socant sa auzi o limba ce suna atat de aproape cu a ta si sa nu intelegi nimic. Cam asta am patit si eu din 5 in 5 minute umbland prin oras. Mi se parea mereu ca cineva zice ceva in romaneste, si cand colo, era doar hibridul asta ca o canzonetta intre spaniola si italiana de sud. “Vorbim romaneste, zic.” Eram prietenii lor din totdeauna. Si tipul zice, spre stupoarea mea: “vorbeste romaneste, ce faci?” Si tot repeta. Ceilalti se uita lung la el. Si noi, claro. “Cum de stiti romaneste?”, intreb. Zice ca trebuie sa ma omoare daca imi zice. Glumea ascutit. N-am insistat. Se vedea pe el bucuria si placerea de a vorbi cu romani. Ceilalti ne-au inconjurat, Bucuresti, Transilvania, Dracula, Dragos, strangeri de mana, “mucha suerte”, caldura de oameni inruditi chiar daca habar nu au cum. 
Remarcaseram si in restaurant, un loc autentic de Palermo Soho, si da, am ales excelent sa stau in zona asta, ca toate mesele erau ocupate si aproape toti erau in jur de 50 de ani. Tinerii prefera burgeri si paste si prostii si chiar daca nu a fost deloc scump pentru atata vita si atata vin si “mizeriile” alea de mollejas, amestec de tendoane si glande la gratar, cu consistenta de creier si vita, ce se topesc in gura, probabil ca ori nu le mai apreciaza ca orice generatie rebela impotriva radacinilor ori sunt prea scumpe. Nu e un oras ieftin. 
Decolez din orasul tuturor argentinienilor, si deja mi-e dor. E verde si ploua. Innorat si turbulent. Air France-ul inca nu a ajuns. Si nici Alitalia. “Italia es parte de la nuestra historia y es parte del nuestro futuro. Bienvenido Matteo Renzi, primero ministro de Italia.” Asa scria pe Avenida de Libertador in Palermo Hollywood. Vamonos a Patagonia. Ayayayayay, mi amor. Mi amor vine ea, dar un pic mai incolo. 
Tocmai trec prin cele mai tari turbulente din viata mea. “Da dove venira il mio aiuto. L’aiuto viene dal Signore que a fatto il cielo e la terra.”

Ma gandesc cum va veni AirFrance-ul la aterizare, dupa 14 ore de zbor, de peste ocean, din lumea veche, ca o nava spatiala, unind lumi si timpuri. Bienvenidos. Sa aveti aterizare buna si fara probleme. Cand am aterizat alaltaieri dimineata, parca timid si nesigur ca are voie sa ajunga pe pamantul promis, tierra argentina, “l’avion” a redecolat de la 10 metri altitudine inainte sa puna rotile pe sol. Puteam sa iau un cutit si sa tai frica ce plutea in avion in bucatele si sa gust. Ceva buchet aveam si eu pe palat, dar putin. “L’aiuto viene dal Signore.” Poate era de la a doua sticluta de vin rosu, destul de prost, prima fusese buna, cabernet de pays d’oc.

Jurnal de Lume noua. Episodul 2. Buenos Aires.

Pasuni si luminisuri pe autostrada ce duce in oras, de la Pistarini de parca am fi in Mehedinti, la crovuri. Vulturi. Soimi. Verde. Cald. Umed. O unitate militara ca un presidio din San Francisco sau Carmel by the Sea. Si soldati adunati in careu. Cu lipsa de drag m-or napadi aduceri aminte. Uneori nu e bine pe vremea lui Stalin nici cand esti tanar.

Blocuri pe piloni. Blocuri igrasioase. Blocuri faine. Altele. Masini parcate pe banda de urgenta a autostrazii. O catedrala a apocalipsei sau cel putin a arganghelului Gabriel, cel cu trambita. Foarte neogotica, cumva nemaivazut de mine. 6 turnuri ca ce elfi.

Am o usoara senzatie de kuala lumpur. Umezeala calda si blocuri cu semne de igrasie. Imi ard picioarele in trekkersi. Si de Istanbul. Case in rosu cu fier-betonul pe afara.

Foarte multe blocuri de prefabricate. Si favelas. Plopi cum erau la noi pe marginea drumului. Grafitti-uri cu Mauricio Macri. In departare o turla de biserica neo-coloniala. Si jacaranda inflorita. A doua oara? Si o turla de biserica neo-gotica. Ar putea fi turla biseicii sf mihail din cluj de n-as sti mai bine. Doar ca e mai mica. Mult verde. Mult. Si si mai multe blocuri din prefabricate. Si garduri de fier forjat si un service auto ruginit si sarma si blocuri si aer de vara, de malaiezia. Nu chiar asa. Langa mine in autobuz sta o doamna care seamana cu mama si cu Guliko. 

Imi place caldura asta. Inca un pic si ajung in centru la Obelisc. Multe blocuri igrasioase, nu mult dar se simte, si din cand in cand cate-o biserica. Me gusta. Blocurile arata foarte meditranean, italian, cu terasele si terasutele amenajate si protejate cu copertina. Doamne ce mare e orasul asta! Si-mi place mult sa ma dau cu autobuzul. 

Am ajuns in Puerto Madero! Fostele docuri si depozite englezesti de caramida rosie numai birouri high class si restaurante chic. Am fost aici. Am papat vita foarte buna aici. Cu Motanelul :). Avenida Ing Huergo 800-700. Argentina. Scrie pe placuta de inmatriculare a unui tir volvo. 

Administratia porturilor. Ca parasita. O fata cu maieu alb, sani saltand, pantaloni negri largi, la moda acum vreo 5 ani si sandale negre cu talpa groasa fara toc trece lejer prin fata. E mijlocul lui Februarie in emisfera sudica, august. 

Un palat ca palatul postei si telefoanelor din bucuresti. Aproape identic. Si zgarie nori ca in San Francisco. Noi. Unii nu erau acum 4 ani. Un palat cu turla si ceas de Londra si Calcutta. Si acoperis coclit in verde, cupru. Casa Rosada si monumentul madres de desaparecidos. Un palat urias. Baroc frantuzesc. Nu stiu ce e. Zgarie nori. Ca de Hong Kong. Avenida Eduardo Madero 500-600.

Am oprit in Retiro. Ne-au debarcat din autobuzul Tienda Leon mare si acum astept transportul mic. Dureaza mai mult decat m-am asteptat. E bine. Slava Tie Doamne. La televizor e patinaj artistic. Pe ESPN, ma gandesc Espana. 

Miros de lavanda si fan in gradina botanica. Aproape de Palermo viejo unde m-am cazat intr-un hotel ca o poveste, 1555 Malabia House. Un cuplu de bolivieni iesiti la plimbare cu copilul trec pe langa mine. El ca un copil, ea ca o fata decisa sa-si depaseasca conditia iar fetita fara urma de intelegere a efortului inuman al parintilor si sansei ei nestiute de a nu trai pe altiplano, sus la 4000 de metri de saracie lucie si prafoasa. Si toti trei au fete de incasi si niciunul nu vede globul pamantesc ridicat pe un obelisc si inconjurat de o sfera de meridiane si un ecuator cu semne zodiacale. Lumea adevarata ce inconjoara nevazuta lumea noastra vazuta si iluzorie. Buenos Aires e un oras masonic. 
Soarele apune incet cu lumina inca orbitoare ca la Chinchero, in Peru. Oboseala imi trece incet, ca si carcelul la gamba. 

Plin de masoni. Incredibil ce de statui si ce de masoni. Braille, generali, Jose de san Marti, centauri, globuri, statui. Oras facut ca de la zero. Totul e un caroiaj. Nu-i de mirare ca New York-ul l-a invidiat si inca se compara. Argentina era rivala reala a SUA pe la 1900.

Discutia si intalnirea cu americanul Paul din Santa Fe a fost minunata si binevenita. Am decis ca nu imi aleg oamenii pe care sa-i cunosc, ma voi ghida dupa circumstante si rezonanta. Si am rezonat ci Paul. Miercuri seara, prima seara. In Palermo. Vita aia mi se topea in gura. La fel si vinul de Catena Zapata, malbec Alamos.
Stam la calden de soho. Afara. E cald. Trec multi oameni. Vara in Buenos Aires, august. E o tara latina, dom’le. Sandalele alea cu talpa groasa ce le credeam eu depasite sunt de fapt ultima moda. Fete vii. Nu-s foarte frumoase, cum zice Motanelul, dar sunt luminoase. Aer de cartier de Paris aici in Palermo Viejo. Cand a venit vita eram deja la partea in care Paul a marturisit ca si el e crestin. Imi povestise inainte cum sotia lui, lovita de menopauza l-a parasit dupa 20 de ani in care s-au iubit. Ca l-a parasit intr-o dupa amiaza a unei dimineti in care s-au imbratisat si si-au marturisit dragostea, s-au sunat de cateva ori ai apoi a gasit un bilet in casa ca gata, asta a fost, si n-a mai vazut-o niciodata. S-a intamplat acum 10 ani. Zice: “cel mai greu de suportat lucru a fost lipsa sexului”. ” nu vreau sa merg la prostituate ca ele au o treaba, se grabesc, nu ma simt iubit”. A fost greu de tot, acum m-am obisnuit, m-am vindecat, zice el uitandu-se a n-a oara dupa un picior sau o privire sau un fund de fata ce trece pe langa noi. 

Stiu bine cum e. Cine crede ca a fi crestin inseamna a fi perfect se inseala amarnic si unii de aia refuza credinta. A fi crestin inseamna a imi asuma imperfectiunea, a o refuza ca decizie si a ma deachide si a participa la munca de curatire a grajdurilor vietii mele pe care si-o asuma Isus si Duhul Sfant. A fi crestin inseamna a alege omul nou, curat, in locul celui vechi, imbolnavit si a munci zilnic la aducerea lui in realitate. Paul e in faza in care lupta pe care o duce il cam copleseste. Si asta stiu cum e. Vacanta, vara, plecat de acasa din zona curatata, expus la hoteluri ai ideea de “vacanta” cu otravitoarea ei prezumtie implicita ca “trebuie sa fie bine, sa ma rasfat”, si ce altceva inseamna asta decat pofta ochilor, pofta trupului si laudarosenia vietii. Aseara am mancat bine, ne-am uitat dupa femei, am povestit despre vietile noastre, toata reteta. Mai ales el, ca avea mult mai mult de povestit. Are vreo 70 si arata de vreo 85. “Fereste-te de momeala placerii in clipele de greutate caci atunci este bine primita,” zice Marcu Ascetul. 
Paul mi-a zis ca numai prin mila lui Dumnezeu nu s-a sinucis dupa ce a fost parasit. E tare singur. Si apasat tare. Si macinat de ceva patimi pe langa durere. Le simt. Dupa ce am vorbit de Dumnezeu s-a luminat: viata asta e ca un teren de antrenament, ce ne uneste, Isus, e mai mare decat ce ne separa, metafora geamului murdar pe care, cu cat il curat mai mult cu atat intra mai multa lumina si eu vad mai multe dincolo, ca si ceea ce zice Sf Augustin: “toata viata noastra nu-i nimic altceva decat o munca de curatare a ochiului interior care-L vede pe Dumnezeu”. 
Vorbeste de Hristos si de taria incredibila de a da tot, a fi respins, fara pic de recunostinta de catre exact cei pe care i-ai ajutat, vindecat, inviat, acuzat de facere de bine in ziua de Sabat, de negare a lui insusi Dumnezeu Tatal, cel care L-a trimis si apoi crucificat, fara vina, cu toata puterea la indemana, fara a reactiona. Legiunile, 10, de ingeri, de soldati spirituali, din care si numai unul singur are puterea de a distruge pamantul, asteptau un semn. Daca ar fi reactionat ar fi aruncat in neant orice atac si atacator si ar fi esuat. El a venit sa faca drum unde nu era, intre lumi, intre dimensiuni, si sa dea dreptul de a urca pe acel drum, intr-o lume neimaginabila si pentru care nu am fost creati dar in care putem fi salvati. Daca reactiona si le dadea ceea ce meritau noi ne-am fi pierdut calea de salvare. Iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac. 

Paul mi-a povestit multe. Cand i-am zis ca am un trecut militar, s- trezit ceva in el, tineretea, de fapt amintirea ei. Si zice:
“Eram tanar si pe vremea aia era obligatoriu sa faci armata tanar fiind. Aveam o conditie medicala, o infectie veche la urechea mediana, la dreapta. Curgea, mirosea urat, era penibil. Ma duc la recrutare, ma inspecteaza doctorul militar si ma califica 4F, neincorporabil. Nu vroiam sa fac armata dar si vroiam. Era o presiune sociala chiar si in San Francisco. Eram marcat si ma tulbura asta. Imi amintesc perfect ca m-am dus intr-o dimineata pe dealul de unde se vede tot orasul, foarte aproape de templul masonic, si am stat in fata lui Dumnezeu, m-am rugat, si deodata m-a cuprins o pace, ma simteam in afara lumii si am stat asa, nu stiu cat si la un moment dat am auzit un trosnet in urechea mea si miscare inauntru. Din momentul ala nu mi-a mai curs urechea, nu a mai mirosit, am fost vindecat. Asta e miracolul pe care l-a facut Dumnezeu in viata mea.”

Si apoi mi-a zis cum s-a dus la incorporare, din nou, si ofiterul s-a uitat lung si neincrezator la el, l-a intrebat de ce vrea sa faca una ca asta din moment ce a scapat de armata, l-a dus la doctor, acelasi, care s-a uitat si mai lung si complet aiurit la cazul pe care el cu manuta lui il clasase 4F si acum tot el cu aceeasi manuta il va clasa 1A, pentru ca era clar, nevindecabilul fusese vindecat. Si acum tancuri scria pe el, 3 ani in Europa in loc de 2 ani in state, dar vroia sa vada Europa, Berlinul, era se origine germana, vorbea germana si asa a ajuns in Berlinul de Vest, in 1963. Imi venea sa-i tot zic de checkpoint Charlie dar era un cliseu si ma lovi rusinea asa ca am tacut. 
Ce isi mai aminteste cu mare drag, ii lucesc ochii acum in timp ce povesteste, e concediul/permisie din anul ala sau urmator cand in decembrie a ajuns in Mykonos. Barca, zice el ca era o barca, cu care a plecat din Atena era plina de gandaci, picau din tavan in somn, asa ca si-a pus prosopul pe cap, si a dormit ceva. Nu era mai nimic pe insula in afara de case albe albe cu acoperisuri albastre, greci aspri la fata si calzi la suflet si papa bun si asa de ieftin si inotat in Mediterana in decembrie. Mai tarziu mi-a aratat un tablou cu casa in care a stat. E si pictor de cand s-a mutat in new Mexico si nu mai e arhitect in California. Era chiar frumos tabloul. Mult alb si mult albastru si jocuri blande de lumini si umbre. Acum, zice, in stanga casei, nu se vede dar e ditamai hotelul. Ce bine era pe vremea lui Stalin. Aveam 20 de ani, vorba bancului. 

E si colectionar si dealer de monede de aur. Mi-a aratat una, o moneda de 50 de dolari de la 1860, Californiana, frumoasa, foarte grea, inainte de care whiskey-ul se lua la bar cu bucatele de aur de catre cautatorii in sfarsit ajunsi la oras bogati si uneori aurul cadea sub bar si acum sunt multi care il cauta in fostele bombe ale orasului. E colectionar. Ii respecta mult pe rusi, se pricep zice el, foarte poate cel mai bine. Mi-a mai povestit multe Paul, de vinaria de 2.3 ha luata langa Blois, in 92 cu 60 de mii de dolari, fara curent sau apa, cu un vanzator ce a taiat platanii de ciuda, si un vecin care i-a hranit frantuzeste si au baut vin de colectie, vecinul fiind chef si negociant de vinuri, timp de doua luni pana au amenajat ceva. Pe el si sotia lui. Cea pe care tocmai o cunoscuse atunci. Cea care l-a parasit. Ce destine! Povestea asta suna a Peter Mayle dar pe valea Loirei nu in Provence. I-am zis. I-au lucit ochii.

Nu m-am putut opri sa ma dau mare la micul dejun. Cafea buna, salata de fructe excelenta, dulce de leche. Iran, Africa, Vietnam. Mai ales Iran. Si Constantinopol, cu Felix, istoricul neamt din Munchen. Dar m-am putut opri din a ma da mare. Am intrebat, am si ascultat, m-am si oprit. Nu suficient. Simteam nevoia, pofta de a le arata ce tare sunt. Laudarosenia vietii. Ma manca pe limba. Nu tare, dar ma mai scarpinam din cand in cand. Vad ca trag identitate din calatorii. Sa tac, sa tac mai mult, sa fiu mic si invizibil. Cant “vieni amore mio” de Kiko. Vieni, signore Jesu. 

Cuplul de nemti imi zice de Yang Zhou in China, e ca in Vietnam la Halong Bay, dar fara apa, ei vor sta in El Chalten 3 saptamani. Tot 3 saptamani au facut GR20 in Corsica. 
Felix, istoric neamt, Munchen, stie de Johannis si de Transilvania. Destule. Un pic prea multe pentru gustul meu. Sa nu mai stiti voi atatea despre cat de bine e la noi, sa se flock-aiasca backpackerii la noi, e bine in umbra acolo, e minunat. 
Dealul Conception in Valparaiso merita vazut, zice un britanic cu o prietena frumoasa, care nu cred ca era englezoaica, prea frumoasa. Fusesera si in San Salvador la memorialul dictaturii. Zic ca e interesant. Am bagat la cutiuta. 

Suportabila usuratate a fiintei! Simt normalitatea calatoriei, obisnuinta cu drogul ;). Si tentatia e doza mai mare si mai mare si mai mare pana la supradoza, zice Paul despre Santa Fe si boala drogurilor. 

Luand decizii imi antrenez credinta, zice Rick Warren. Omul trebuie sa fie statornic si neschimbator in toate caile sale. 

Stau pe o piatra langa muzeul de istorie naturala si astept sa se faca ora 2, sa intru. Citesc din planul din Bible. Incepe sa ma doara capul, probabil de la caldura. Am simtit libertatea calatoriei inainte, umbland pe strazi, inspre bulevardul Statului Israel. Multa libertate si pace si bucurie. Multumesc Doamne!

Vad ca in calatorii colectionez vieti si povesti de viata. Si vad ce moarte si false sunt stirile si mancarea aia intelectuala fada care vine prin ele, in loc de viata si povesti de viata reale.

Vreau sa cunosc oamenii. Dar bine, nu numai de unde esti si pe unde umbli, ci cine sunt ei si de ce mi i-a scos Dumnezeu in cale.

Realizez acum ce nepotrivit este sa arat oamenilor fotografii. Nu vreau sa mai fac asta. Si sa povestesc cu oamenii despre mine si viata mea. Vreau sa ascult despre ei. E din nou sezonul intrebarilor in viata mea. Si sezonul inceputului de a asculta, de a nu mai conta eu, nu e vorba despre mine, e vorba despre Domnul si despre El in ceilalti. 
Asa suntem si noi, ca niste pesti prinsi in acvariu, ca niste uriasi si pui de uriasi tinuti in custi de niste fiinte inferioare si convinse de neputinta lor si de robia inevitabila. Si folositi la hrana si munci. Odata rupte lanturile…!
Vad ca nu au vin scump in magazine. Maxim 13 dolari si media la 6. Si vin foarte bun. Santa Julia din Cuba era 5 dolari. Si nu au supermarketuri internationale. Nu multe.
Multa mizerie cum ma apropiu de centru. Palermo e muult mai fain. 
Stau la un pub in Puerto Madero, fain Dragos, experienta tipic argentiniana, langa podul tango, la Johnny B. Good, ascult muzica proasta americana si beau bere. Si fiind happy hour primesc 2. Probabil la pretul unei sticle de malbec. Dar sunt rupt. Am umblat minim 10 kilometri, ma doare spatele si jos si sus si unde am gasit deschis dupa maraton m-am oprit. Ma pregatesc sufleteste de o sticla de Malbec cu bife de chorizo. Cu Herb. Ce chestie! Iar in fata mea e o revista care face reclama la un ceas. Scrie: timpul este ceea ce faci cu el! “No es mal”. 

Ce chestie. Tocmai aterizeaza Macri, presedintele, in fata mea, la casa Rosada. Eu stau cu berea mea ai ma hidratez intr-un soare de Chincero si ma uit la elicopter. Ar trebui sa nu fiu uimit, asa face Domnul, tot timpul ma rasfata cu ce e mai bun, multumesc Doamne, dar sunt. O chelnerita tocmai face semnul ala tipic al italianului. Cu amandoua mainile. Mama mia. Se zice ca mult peste jumatate din portenos, cum li se zice buenos airezilor, sunt italieni la origine. Din sud. Eu stau in Palermo Viejo. 

Taximestristul de ieri era italian. Tatal lui e din Caserta. Din Caserta e ai Luca de Massi, italianul ce l-am intalnit in Cuba, dandy-ul cataloriilor exotice. Omul din taxi asculta fotbal, vorbea lent ca sa inteleg si eu ceva, nu intelegeam mai nimic dar suna totul familiar si dadeam din cap prietenos. Tatal lui a venit in 1928 cand avea 7 ani. Si le tot zice ce frumoasa e Italia. El are 4 copii si stie sigur ca vor creste in Argentina. Pentru ca la vida es buena. 

Daca intelegi banii, stii destule, “basta” si apoi ciao zice tanti care mi-a vandut agua con gas pe Avenida Rivadavia. Ciao. Ciao Buenos Aires. 

Jurnal de Lume noua. Episod 1. Plecarea

Simt oboseala si un pic de agitatie de plecare. Si cant: Vieni amore mio, Vieni, signore Jesu. De Kiko. Plec din nou. 

Sunt ametit. Ametit bine. De la Rusalca Alba bine bauta cu Alex. Mi-a picat bine sa il vad si sa petrecem timp impreuna. Am vazut ca e mai linistit, mai bucuros, mai senin, mai puternic. 

Am decolat. Paris. Credeam ca avionul e la 15.45 dar era la 15.10. Am ajuns exact la timp. La coada la boarding stateam langa un cuplu cu un copil, un cupla care nu arata nicicum, care aveau ca destinatie finala EZE, Ezeiza, Buenos Aires. Ea avea parul brunet, cret. In jur de 40 de ani. Peste. Stewardesa m-a intrebat daca stiu franceza. Am zis ca da. M-a rugat sa ii transmit colegului ca 17 la culoar e liber. I-am transmis. M-a trimis sa stau eu acolo. In curand a venit cineva si m-a ridicat. Aparent nu stiu franceza. 

Rusalca Alba e minunata. O fata alba si seaca, translucida si verzuie, acida si sprintara, numai buna. Invioreaza inima omului. Si o inveseleste. Oricat s-ar stradui unii sa forteze realitatea sa intre in cadrul lor conceptual rigid in noul testament nu se vorbeste de must ci de vin. Si Isus a baut vin si in Cana Galileii la nunta in care transforma apa in vin si si la ultima cina cand zice clar ca nu va mai bea vin pana nu il va bea nou in Imparatia lui Dumnezeu. Adica in lumea noua, restaurata, de dupa “apocalipsa”, revelatia finalului lumii cazute, a eliminarii definitive a raului din toate cerurile, lumile superioare, spirituale precum si de pe pamant, in batalia finala, Armaghedonul. Da, vinisorul care inveseleste inima omului cum zice la Psalmi. 

Ma uit la mine. Nu ma gandesc nici la viitor nici la trecut, si cred ca nici la prezent. Asta inseamna sa fii ametit. A notre sante. A la votre. Para nos otros. Buenos Airesul ma asteapta. 
Rememorez oprirea la Bucuresti. Vad malul Herastraului, insula aparuta in mijlocul lacului, pescarusi, cufundari poate, intrand si iesind din apa pre putin adanca, un tren cu putine vagiane suiera, cu locomotiva alb rosie taiata la mijloc de o linie ca un traznet din mana muncitorului colos de pe Vidraru, trece pe un pod de metal gri cu buloane ruginite si se pierde intre copacii ne verzi dar coplesiti de caldura si soarele unei primaveri de dinainte de primavara, un februarie se incalzire globala. La un pas de inmugurire si tot la un pas de gerul sigur de inceput de martie. Si il ascult pe Alex, pasesc repede, mai repede decat as pasi singur, Alex e mai agitat, pe o frecventa mai rapida, e bine, ma bucur sa fiu cu el, prieten drag, frate mai mare, om care a crezut si crede in mine si care mi-a dat mult, mult vazut si si mai mult nevazut, multumesc Alex.
Vorbim de Dumnezeu si de yoga, de templul lui Brahman manifestat din Bali, de hindusii care dintre cei trei zei fondatori ai trinitatii trimurti, Brahma, Vishnu si Shiva, il venereaza mai dihai pe Vishnu, doar e pastratorul, zice Alex, si cand imbatranesc incep sa-l slujeasca pe Shiva, ca se apropie de moarte dar in toata India este un singur templu dedicat lui Brahma, undeva in Rajahstan, in Udaipur sau Jodhpur, stiu asta de la Romain si Fiona, prietenii nostri francezi pe care i-am intalnit pe Gange in Varanasi, si ei fusesera acolo. “Odata ce te-a facut, ce sa-L mai venerezi, ajunge, te ocupi de aia care te afecteaza”, zice Alex usor sarcastic si zambind hatru. Apoi am vorbit de Dumnezeu care nu poate fi continut de nimic, e peste orice forma, nu este si este tot in acelasi timp, de idolii si demonii/zeii mici hindusi, de zoroastrianism si templele focului ca venerare a luminii care a luminat in intuneric si intunericul n-a biruit-o, de dewas si asuras indieni, vedici, si exact pe dos ca in zoroastrianism in care Ahura Mazda e Dumnezeu Unul, cel bun, Creatorul, Fiinta Concept iar dewas sunt demonii, cei cazuti, razvratitii, urmasii lui Ahriman. Am vorbit mult, foate mult, ca si Khrisna si Arjuna, vad ca m-a marcat mult mahabharata si povestea lor din filmul lui Greenaway, am vorbit mai mult eu, Alex e mai intelept, tace mai mult. Umblam prin Herastrau printre caini, lup belgian, un husky sare sa rupa in bishon si mi se face un dor mare de Papi printre joggeri cu casti in mai ales tipul inalt si rigid ce alearga de parca mainile i-ar fi niste biele manivele de locomotiva cu aburi, e imbracat in negru si crispat, printre biciclisti si pensionari. E bine. E aici si acum.

Pe masina ii povestesc despre Geneza si Apocalipsa si intalnirea dintre ele si despre lumea noastra ca un pugatoriu, ca un spital de lamurire, de testare in foc a aurului, si de vindecare de pacatul originar ca sa ni se poata da sa muscam din fructul pomului vietii vesnice. Am fost alungati din Eden ca ne-am imbolnavit prin si de neascultare, prin fructul pomului cunoasterii, de cunoasterea si deciderea subiectiva, relativa, a raului si binelui. Si ca sa nu invesnicim raul si neascultarea, cum au patit-o demonii, am fost coborati un nivel, alungati din Eden, locul de intalnire dintre lumea spirituala, creata si nevazut si cea materiala si sensibila, cea creata si vazuta si perceptibila. Alungati intr-o lume ascunsa de cea spirituala, inferioara, taiata, “e usor si placut sa cazi dar nu te mai poti intoarce”, o lume paranteza, ca infinitul dintre 0 si 1 care e complet identic si complet diferit de cel dintre 0 si infinit, in speranta spalarii, a vindecarii, a biruintei care me da dreptul sa muscam din pomul vietii vesnice cum zice Ingerul lui Isus Hristos, mesagerul, holograma Lui vie, lui Ioan in Apocalipsa ca sa transmita bisericii din Efes. Acelasi mesaj il are pentru toate cele 7 biserici dar aici e, mai, clar. Apocalipsa inseamna Revelatie in greaca veche. Uimitoare etimologia. 

Pe Alex l-am intalnit in Danemarca. Una din primele mele calatorii afara de pe vremea facultatii, de studii europene. Minunata facultate de dupa inchisoarea liceului si academiei militare. Intrasem si la ISE dar dupa primul curs am inteles cat e ceasul si mi-am urmat chemarea. Imi placuse cursul lui Pecican la Studii, Idee europeana, eram atras, imi displacuse profund aerul de academie militara civila dar la fel de imbacsita de la ISE, am decis usor unde raman. Mancasem destul cacat in armata. De ajuns.
Aerul respirabil de la Studii Europene se manifesta prin cursurile lejere, de balet, prin biblioteca foarte occidentala si bine garnisita si prin examenele demne de un Barasnikov. Balet clujean. Imi placea nespus. Dupa scheletul de otel bagat cu forta pe gatul si in trupul meu de aschilopat cum zicea tata incurajandu-ma, in liceul si academia militara, aerul asta de libertate era de necrezut. Dar il credeam, ce bine il credeam. Si ma bucuram de el chiar daca pe vremea aia nu stiam sa ma bucur. Cartile de management, de teorie politica, marketing, sociologie si psihologie sociala erau tare fain acompaniate de discutiile din pauzele de corn cu lapte de la Miorita, pe Eroilor sau din curtea Institutului francez pe Bratianu. Rares, Whoooa, Luci, Cristi, Laurentiu. Baieti. Eram inca salbatic. Habar nu aveam sa ma port cu femeile. Ma speriau, mi-era frica de ele, le vedeam ca ingeri de neatins sau demoni de temut. Si de dorit. Citeam mult. Si structurat. Spre deosebire de lecturile anterioare axate fie pe actiune si dialog in special de razboi sau SF, fie pe prefete acum citeam structurat. Si se pare ca eram vizibil. 

Cand Ela, o colega mai mare pe care o stiam doar din vedere ai careia nu-i stateau bine ochii in cap, m-a abordat sa ma invite sa particip in proiectul ei de educare democratica a romanilor de catre danezi, 3 saptamani de Danemarca platite si chiar cu bani de buzunar, Dumnezeu imi punea mana in cap prin ea si imi deschidea usile vietii. Ghidul nostru vorbitor fluent de daneza, si de rusa printre altele, un tip inalt cat mine, brunet, volubil si cald ca un Misha si cu minte ascutita ca un khanjar persan, era Alex. Revad doua momente si doua discutii pe care le-am avut cu el. In supermarketul in care alegea sosuri indiene, ca omul care statuse mult pe-acolo, si in autocar in care vorbeam de orgasmul fara ejaculare din tehnicile orientale. Eram fascinat. Acum, scriind, ma intreb si imi raspund cine a plantat samanta primei mele mari calatorii singur, cea din 2012 in India. Alex fusese angajat diplomatic al ambasadei noastre in New Delhi si apoi petrecuse mult timp si yoga prin Rishikesh si probabil Haridwar. Cert e ca facea o mancare indiana superba. Nu stiu ce am mancat atunci dar probabil un curry galben. Avea un Audi A6 combi, o sfidare in Danemarca impozitelor pe masini de tripla valoare. Avea numere de Bucuresti. Era relaxat, ma placea si ma incuraja, nu stiu de ce, o sa il intreb cand ma intorc din Patagonia, si mi l-a prezentat pe Alan si prin ei am inceput zbor profesional. Si atunci si acum si in viitor, multumesc. Chiar daca ne-am despartit un an mai tarziu, cand Alan a schimbat conditiile si eu le-am refuzat nu voi uita niciodata cum ne-am vazut in KFC-ul de la Unirii in Bucuresti si el mi-a zis: “cum o sa ma supar pe tine, Dragos, esti un om, esti prietenul meu?!”.

Si de acolo printr-un scurt dar de neuitat intermezzo la Budapesta mi-au inceput calatoriile. Vad ca-mi trece ameteala. E bine. Mi-am scris obiectivele calatoriei. 

Sunt in avion deasupra Sao Paulo. E deja lumina afara. Am avut un loc dificil. Slava Tie Doamne pentru el. In aeroport in Paris inainte sa plec m-a luat frigul si apoi gandurile ca am bagaj prea greu pentru hike si prea mare. Si ca mai bine nu le caram ci le inchiriam de aici. Ca le car degeaba. Alung gandurile astea. Domnul e pastorul meu. Vad ca nu simt o flacara in inima fata de calatoria asta. 

Am dormit prost dar totusi mult. Vreo 6 ore legate. O jumatate de ora la decolare. Si ma simt destul de odihnit. Cand sa aterizam am decolat din nou. Erau turbulente din cauza vantului. Frica din avion o puteam taia cu cutitul. 

Clipe dintr-o zi de viata de rob

Ce greu e sa marturisesc! Ce usor sa dau sfaturi si sa fac pe desteptul. Si ce greu e sa marturisesc. 
Ma trezesc greu. Ca de obicei. Pentru ca am dormit putin, cele cca 6 ore obisnuite de somn, probabil, nu mai mult. Stiu, si imi zic, Dragos tu ai nevoie de minim 8, poate 9, ore de somn, imi tot zic si nu reusesc nicicum sa mi le dau. Paharul cu vin de Minis, burgund bun, aproape plin, sta la marginea patului. De cu seara. Dar nu-mi placea sa beau, il beau ca sa invat sa beau vin rosu sec si sa ma ametesc un pic. In adevar inca prefer o bere buna, sau doua. Am adormit pe la 2 probabil. Dupa ce am mancat prea mult seara, prostii pe apucate din frigider, am citit stiri si apoi m-am chinuit cu internetul ala pe modem cu cablu telefonic sa il fac sa mearga. Sa ma bucur si eu de ceva pe ziua asta. Sa imi pot deschide site-urile porno si sa ma pot masturba, o data, de doua ori, de mai multe. Sa simt si eu ceva in ziua asta traita tot pentru altii, numai pentru mine nu, tot fara viata si fara bucurie si fara nimic. Rob la un stapan rau. Tata Nicu, omul ce a fost o vreme socrul meu, se chinuie in camera “noastra”, a mea si a unei foste sotii vesnic absenta, plecata la alt stapan crunt in alta parte a tarii, o camera neagra si apasatoare de parter de bloc de Manastur, de Mehedinti, in care au murit oameni apasati de patimi grele. La fel de grele ca lumanarile de inmormantare ce le-am gasit, tarziu, foarte tarziu, pe unul din dulapuri. Se chinuie cu cancerul. Il aud cum merge sa bea din sticla de horinca de doi litri de care numai el stie. Il dor toate, dar mai ales oasele lui de miner zdravan muncit din abataj pana la scaunul de director mare, scos la pensie cu forta si cu un ceas Seiko, sa moara, in tacere daca se poate, la 56 de ani dupa o viata traita, muncita si mai ales chinuita pentru ce? E la a doua tura de chimioterapie. El stie sigur ca se va vindeca din pura vointa, cu ajutorul horincii. Eu ii tin de urat serile, sau el mie, si dimineata il duc la Oncologie. Inainte sa ajung la invariabilul 8 si 3 minute la Compexit. Sa-mi iau rolul in primire. Rol pentru care nu eram facut si nu eram pregatit. Aveam 28 de ani. Zece ani mai putin, zece kilograme in plus si o eternitate mai batran decat acum. Eram director de doi ani. Reusisem. Aveam o viata de succes. Doar ca dimineata e greu tare. Dimineata cand ma trezesc ca din moarte, fara pofta, din trebuie, cand ma asteapta o noua zi, o zi de chinuiala, de fortare, de lupta cu mine si cu toata lumea, de chinuit oameni cu sens si fara sens, fara sa-mi pese de ei, o zi de lipsa de ras, de neplans, de rautate, de frustrare, de furie, de frica, de disperare, de balonare, de stress, de nemancat, de neiubit, de nesimtit, de nevoia de a dovedi, de minciuni si exagerari, de inselat, de nevoia de a-mi impune vointa, de lipsa de mila, de lipsa de caldura, de trebuie, de nevoie de recunoastere, de nevoie de o vorba buna pe care o fortez prin tot ce pot, fara sa stiu, sa nu vina. O zi fara mama si fara tata, fara frati si fara prieteni. O zi cat o viata care se tot duce spre desertaciune. O zi de viata la cel mai rau stapan. La mine. O zi dintr-o viata pentru care imi cer iertare! O zi din viata mea fara Dumnezeu.

Coborat-o, coborat…

Mama ma tinea de mana. Aveam vreo 6-7 anisori. Si nu era rau deloc, nu, nu. Coboram pe ulita, din susani, partea de sus a satului, spre vatra. Pietre mari si galbui prafuite, sleauri adanci de care, pamant uscat, bun. Veneam de la matusa Irina, care sta inca, ca atunci, cocotata-n paradis, sub o coasta, in mijlocul unei livezi de horinca in forma bruta, o livada de pruni. Inaintea noastra iese o femeie. Cu naframa, cu desagi, cu opinci, cu sumne, cum se zice in Maramures la fustele una peste alta, ca foile de ceapa, cu fata sapata de soare si vreme si munca. Urca. Spre acelasi susani, loc bun si uitat de timp, de austrieci, de unguri, de rusi, de comunisti, de oricine nu-i de-a locului, cu desagile cu paini in spate. Probabil venea din Sâditi, cum zic ei Sighetului in graiul morosensesc. Si pe vremea aia nu se gasea paine decat la oras. Sau mancau tocana, adica mamaliga, sau malai, paine de porumb. Sau aduceau odata la ceva vreme, paine, multa paine, din Sâditi. In desagi. Pe spate. Spre susanii Berbestiului. 

Mama era inca tanara, avea in jur de 35 de ani, plecata din sat de 15 ani de cand a rupt-o tata de radacini dar si de saracie. Tinandu-ma de mana coboram pe ulita. Ajungem in fata femeii, morosanca din vremea lui Pintea. Si mama, dupa datina, zice prima: Laudam pe Isus! Raspunsul vine lin: In veci, amin! Eu tac, numai ochi, urechi si seninatate. Si cand ne departam indeajuns intreb. “Dar mama, de ce ai zis Laudam pe Isus si nu pe Ijos, ca deja suntem in josu’ satului?”

Asa am aflat eu prima data despre Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu si Mantuitorul nostru. Cu seninatatea unui copil candid si viu. In Maramures, acasa, departe de teroarea comunismului si a modernitatii mama a indraznit sa vorbeasca.

Cine-a tras in “noi” 16-22? Revolutia in direct prin ochii unui pustan.

Aveam 12 ani si jumatate. La Botosani. Eram in vacanta de iarna de pe-a 7tea. Urma sa vina Mos Gerila si cele cateva portocale si banane ale anului 1989. Si programul TV de revelion, Doamne cat il asteptam. O intreaga noapte de televizor. Odata pe an, sa ma satur. 

Eram un elev silitor. Stiam istorie, geografie, aveam deja educatie politica facuta de diriginta Simirad in fiecare joi, ultimele ore, pe post de dirigentie. Invatam despre partid, planurile cincinale, Conducatorul iubit, productia de carbune si de cereale la hectar, despre plenare ale CC al PCR si mai ales despre construirea comunismului in Romania. Eram doar la stadiul socialismului, mai aveam de lucru. Cam pana in anul 2000. Cand nu vom mai fi copii. Si cand RSR ar fi devenit RCR, Republica Comunista Romania. 

Citeam Scanteia. Si stiam despre politica de nealiniere, despre rachetele Pershing 2 ale americanilor, cu raza medie de actiune, despre Hosni Mubarak, generalul Zia ul Haq al Pakistanului, Yaser Arafat, Mobutu Seseseko. Imi placea la nebunie. Aproape la fel de mult ca Magazin Istoric si Almanahul SF. 

Eram pionier, comandant de grupa. Stateam cuminte la coada de paine cu cartela la mine, decupand patratelul aferent zilei si ma bucuram cand prindeam lapte la alimentara. Faceam sacrificii, intelegeam eu, ca sa platim datoria externa capitalista. Si apoi va fi bine. Desi tata discutase cu nenea Mitica de la Oradea, un fost coleg foarte bine conectat, care-i spusese ca datoria fusese platita chiar anul acela. Stiam multe. Urma sa fiu un excelent politruc. 

Dar Radio Vocea Americii, ascultat de frate-meu noaptea, la casetofonul Sharp “facut rost” de nenea Dan din Arad, de la vama, si costase o avere, da, George asculta un radio reactionar, fara stirea lui tata, colonel si comandant al Garzilor Patriotice pe tot judetul, si americanii ziceau altceva. Ziceau ca urma sa se intample, deja se intampla, ceva. Ceva ce va schimba cursul devenirii comuniste. La Timisoara. Maine in toata Tara! Si se vorbea acolo de manifestatii, de armata care a tras, de 60.000 de morti si de folosirea tancurilor si avioanelor imporiva poporului. Nu putea fi adevarat. Si de fapt nici nu era, cum stim acum. Dar de intamplat, se intampla ceva!

Era 22 decembrie. Cu o zi inainte am simtit groaza in direct. Transmisia intrerupta si ezitarile si frica Tovarasului Ceausescu de la marele miting “de sustinere” de la care a inceput totul in Bucuresti. Apoi, seara cred, la Telejurnalul de 2 ore, am aflat ca “tradatorul” Milea s-a sinucis. Pentru mine, un copil, ce se intampla era de domeniul fantasticului. Imposibil. Poporul va face cu siguranta corp comun, monolit in jurul Partidului si Conducatorului sau iubit. Lucrurile vor intra in normal. Frica va disparea. Vom continua cu siguranta constructia comunismului si planurile cincinale.

Nu mai stiu sigur, dar cred ca pe la ora 11 si ceva il suna pe George un coleg ( cu tata securist) care ii spune sa deschida televizorul. Televizorul alb negru, desigur. Ca se transmite ceva. Ce prostie! La ora aia, in timpul saptamanii? Nu putea fi nimic, desigur. 

Dar era. Fete cunoscute, inspirau incredere prin rolurile pe care le jucasera: Nicolaescu, vorba aia fusese Mircea cel Batran, ba chiar capitan al lui Mihai si general in al doilea razboi mondial, erou si patriot in toate filmele lui, pe care de altfel le asteptam cu inima la gura. Apoi Caramitru, apoi Dinescu, asta de fapt nu-mi spunea absolut nimic, cum nu-mi spunea absolut nimic nici Blandiana, nici Doina Cornea. 

Era incredibil ce se intampla. “Revolutionari”, Ceausescu fugea cu elicopterul, armata era cu “noi”, tot felul de capitani dadeau “indicatii” in direct armatei, chiar si eu stiam ca un capitan e un putzoi la nivelul ala si ceva e gresit in peisajul asta. Si apoi Iliescu pe care eu l-am auzit cu urechile mele mari si cu ochii cat cepele spunand in direct cum Ceausescu a tradat idealurile comunismului si ca o sa facem de acum un comunism adevarat. Si apoi generalul Militaru, cu fata lui de ciocoi, de care stiam chiar atunci ca e spion rus, fost ministru al apararii, mazilit de Ceausescu, ca nu putea fi impuscat fiind spion fratesc sovietic.

Si acum il aud: “Ge-al (general) Guse, ge-al Topliceanu, ge-al X-ulescu…opriti macelul”. Groaznic.
Deja era seara afara. Mama venise de la servici, tura de dimineata, pe la 14.00. Incepusera zvonurile cu teroristii. Apa “era otravita” cam in toata tara. Am mers la fantana vecinilor si am stat la coada si ne-am facut provizii de apa. Nivelul apei scazuse cu vreo 3 metri. Era multa apa otravita in oameni. Si multa frica. Si de abia incepea. 

Dupa aia am mers cu mama la piata. Nu stiam atunci dar era disperata. Am luat ce am gasit. Nu voi uita niciodata: 2 saci de morcovi. Nu erau cartofi sau altceva. 2 saci de morcovi. Deja aflasem, probabil mama de la tata, ca rusii isi oferisera “ajutorul” si erau pe cale sa trimita, la cererea revolutionaruli Iliescu o divizie aeropurtata la Bucuresti. La noi, la Botosani, se stia deja ca 40 de elicoptere sovietice trecusera granita si se indreptau spre sud. Oare cei care nu ati trait asa ceva intelegeti ceva din ce zic eu aici? Simtiti tensiunea? Haosul? Absurdul? Eu le simteam din plin. 

Si apoi a inceput sa se traga. La televizor. Si sa se moara. La televizor. Si au aparut tancurile si TABurile in fata CC al PCR unde se stransesera manifestantii in bucuria “revolutiei” si fugii dictatorului. La televizor. Insa mortile erau reale. Si mai ales mortii. Si parintii si sotii si copii lor. Si gloantele si “teroristii”. Atunci nu stiam cine sunt. Libienii lui Ghadafi? Iranieni adusi de Ceausescu in ultima lui vizita externa, pe 18.12? Securisti? Acum stim, dar ne prefacem ca nu. 

“Agenturili straine” zicea Ceausescu vor sa dea jos conducerea legitima a tarii, sa o inlocuiasca cu tradatori ca sa anuleze suveranitatea si integritatea tarii, sa o rupa pe bucati si sa o vanda la fier vechi si pe noi robi. Si sa inlocuiasca pseudo-egalitatea lipsei de bunuri cu pseudo-egalitatea lipsei de bani. In numele libertatii si a abundentei si a ambalajelor colorate. Si in numele acordurilor de la Malta (un fel de Yalta, dupa 44 de ani) dintre soviectivi si americani. Acum vad.

Si s-a lasat noaptea peste Comitetul Central si peste tribuna si inca atunci ma intrebam de ce nu trag teroristii aia in cei de la tribuna. Acum stiu. Mortii cei multi au inceput pe 22 chiar daca s-a murit pe 21 la baricada de la Intercontinental si de la Sala Dalles. Dar nu s-a tras in plin. De se tragea era macel fara margini. Macel cum a fost dupa, cand au inceput “revolutionarii” sa-si consolideze puterea. Sa-l prinda si sa-l execute pe Ceausescu. Sa asmuta armata impotriva securitatii si a ei insisi. Ca sa duca planul la bun sfarsit. Sa rupa tara. Romania trebuia sa fie prima Iugoslavie. Tata zicea ca asta e miza. Inca atunci. Tata ce a venit in noaptea aia acasa cu niste camarazi si cu armamentul la el si ne-a dat sa ne jucam cu pistolul TT. Era destul de linistit, cat se putea. La Botosani, revolutia care ne-a schimbat atat de dramatic viata a fost vazuta la televizor, fara riscuri si fara niciun cuvant de spus. 
“Strada” a hotarat. Strada confiscata de niste “oameni de bine” care apareau la televizor si isi trageau legitimitatea din grupuri conspirative facute la Moscova cu luni, 6, inainte. Roman, Militaru, Iliescu, Brucan. 

Asa a trecut 22 decembrie 1989 pentru mine. In inima mea de copil deja mare si curios, dar totusi inca un copil, au ramas precaritatea lucrurilor “batute in cuie”, frica, rusii, revolutionarii, apa otravita, tancurile, elicopterul decoland de pe CC, mama, cele 40 de elicoptere rusesti, tata cu pistolul, sacii de mircovi. Mai ales, dintre toate, sacii de morcovi. Suntem atat de mici cand se misca lumea.

Eu multumesc lui Dumnezeu! Multumesc pentru copilaria sanatoasa si in lipsuri din comunism, pentru cartile si scoala excelenta, pentru simtul valorii, pentru munca, pentru structura adanca pusa in mine cand nu stiam ca este alternativa. Multumesc pentru simtul dreptatii si al egalitatii. Multumesc comunismului si Romaniei Socialiste si lui Ceausescu si mai ales parintilor mei si ai vostri pentru ce au facut si ce mi-au si ne-au dat. Putin dar bun, cum zice tata. 

Multumesc pentru Revolutie. Multumesc celor care au murit chiar daca nu stiau pentru ce mor si chiar daca au fost manipulati si folositi si asasinati si confiscati. Multumesc pentru libertatea si sansele si abundenta ce s-au pastrat si, pentru generatia mea cel putin, si chiar au crescut. Multumesc pentru ca sunt unul din acei “norocosi” ai soartei care au prins ce a fost mai bun, la timpul potrivit, din cele doua sisteme. Pentru mine a fost minunat. 

Dar pentru parinti carora pensiile li s-au daramat odata cu combinatele si sistemele de irigatii vandute la fier vechi? Care au dat totul fara sa ceara nimic si nici nu mai pot primi acum decat (aproape) nimic. Dar pentru fratii nostri mai mici sau copii nostri care nu mai stiu sa construiasca si sa aprecieze valoarea efortului si a muncii “cu abnegatie ” (ab negatio- pana la negare de sine), abnegatie comunista? Care stiu ca merita totul fara sa stie ce dau in schimb? 
Cine a tras in noi in 16-22? Si mai ales dupa? Stiu, dar nu exact. Si nu conteaza. Cum zice Sartre, ceea ce conteaza acum e ceea ce fac eu cu ceea ce au facut ceilalti din mine. 
Si eu imi aduc aminte cu drag si multumesc de tot. Inainte si dupa. Si din multumire imi vine puterea de a ierta, de a ma inalta peste circumstante, de a crea, de a ma investi, a folosi libertatea asta atat de scump platita. Singurul lucru care justifica dezastrul si jaful tarii din ultimii 25 de ani e libertatea. Libertatea de credinta, de cuvant, de opinie, de fapta, de actiune. Foarte scump platita. Macar sa o fac sa merite!