ZIUA 5. Bukhara 6. Sase sasi in sase saci.

“We are inside some kind of linguistic construct that springs from out of the collective unconscious of all of us. All possibilities exist but we have to deconstruct the cultural tyrannies of language”. Terrence McKenna[1]

Bine, bine, Drăgoșele, frumoasă poveste, și așa bine o zici că pare că are sens, science, știință, sa-tiința, cea care ține Sa, dar anii nu bat și sunt atâtea izvoare primare care zic altfel, ce faci cu astea? Ia, eu fac ce fac demult, cum zice Eminescu, Emunah-escu, cel ieșit din, fi-ul Credinței, în Revedere, revăd și revăd la nesfârșit, re-Veda, lucrul de a mă înțelepți, a vedea ceea ce înainte nu vedeam, a vedea în nevăzut, ne-wised, a vedea ceea ce a fost intenționat încurcat și ocultat, să nu văd, dar prin Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, al înainte vederii, cel ce curăță ochiul nostru interior care îl vede pe Dumnezeu, încep, în-cap, să văd și eu ca prin ceață, ca prin ceta, minte în sanscrită, nu cu ea, ci prin ea, în Adevăr și nu în izvodirile minții, cea care minte, cheat, ascunde ca ceața, ca păcatul, chat în ebraică, prin vorbe ușoare și neadevărate, chat în engleză, dar prin Duhul primesc lumina și când văd mai bine, mai binnah, înțelepciune în ebraică, ajung să văd credințele rele, să văd ca pe o minciună, o izvodire a minții, minte-una, crezând-o, primind-o în credu, inimă în galeză, mi-am luat deciziile, mi-am construit viața și destinul și, prin cerere de iertare, heart-are, și primirea Adevărului, a lui Hristos, a Logosului, a Rema, Cuvântul Viu, primesc credința bună și adevărată și o înlocuiesc pe cea rea, “înnoiți-vă în duhul minții voastre” zice Apostolul Pavel, mereu și mereu, șocându-mă cu cât avansez cât de mare e minciuna, cancerul, iluzia, capcana minții și a ființei, știu că nu știu nimic și ceea ce știu nu știu de fapt, și că cel mai probabil înlocuiesc o minciună cu alta, mai mică, mă depărtez de întuneric și mă apropii de lumină, nu e cunoaștere absolută, ci o cu-naștere relativă, încă în lume, căci cea absolută e ab-sala-tha, e venită din sala-v, din slavă, și nu vom avea acces la ea decât odată întorși în Slavă.

Continue reading

Ziua 5. Bukhara 5. Sasanizii satanizi.

“Limitele limbii mele sunt limitele lumii mele.” Ludwig Wittgenstein

Am tot citit asta și o știam, însă, la un moment dat, vorbind cu Radu, am aflat și cine a zis-o, genial. Precum în cer așa și pe pământ, căci asta e realitatea, materializarea unor idei vii pe care noi le percepem, per-cep-am, le primim în cap, pri-ma-im, spre viață, le folosim în primă instanță drept cuvinte, primele oglindiri în creația văzută ale realităților principiale, spirituale, eterice, de akasă, din care și prin care se creează lumea, world venind din word, atât în văzut, cât și în nevăzut, viața și moartea, așa cum zice apostolul Iacov, dar nu există moarte, exist doar eu cel care voi muri, vorbește Malraux[1] în Calea Regală[2], prin gura danezului urmaș de dan grec, Perken, trezindu-se la realitate în drum spre Angkor Wat[3], căci limba mea face lumea mea, bula mea, baal-a mea adică domnia mea, căci asta e o bulă papală, domnia papei, de ce în ebraică? și orice atașare de o bulă pământeană duce la scufundarea cu ea, odată cu întreaga creație, căci salvarea stă în cuvintele pe care le vorbesc, care mă ridică sau mă coboară, care mă sfințesc sau desfințesc, cum zice titlul unei cărți primite cadou, God-aw, de la Dumnezeu, Etimologias para sobrevivir al Caos[4], dar mai apoi salvarea înseamnă, in-Shem-na, în Numele lui Hristos, renunțarea inclusiv la ele, căci doar ieșirea din planul cuvintelor, a logo-ilor, a ideilor, a nou-lui și nous-ului, pronunțat nus în greacă, nu-s, doar moartea de sine mă eliberează de robia lor, mă ridică peste limitele existenței cum îi plăcea să trăiască lui Wittgenstein[5], deasupra primului plan al Creației, doar negarea de sine mă trece dincolo de Cuvânt, prin El, Logos-ul, Domnul Hristos, și ies sus, Isus, Ies-sus la Tatăl, ducând cu mine doar caracterul, ceea ce a fost kara-kteros, săpat în piatra inimii de alegerile mele și urmările lor, căci ce înseamnă a trăi o viață împlinită, continuă Radu că ziceau grecii, înseamnă a avea un caracter șlefuit, o minte educată poate contempla un gând fără a-l accepta, ag-ceput, a-i face început, în-ceput, cap-the și kaputt, ar fi zis Aristotel[6], o minte ce poate accepta două gânduri contradictorii în același timp trecând cu har peste tertium non datur, nu ori-ori, ci și-și, semnul lui Dumnezeu Unul, Yechid în ebraică, cel ce fiind Ieșit din creație, în afara sa, este integratorul a tot și toate, Întregitorul, căci zice Radu mai apoi că zicea Maimonide[7], singura reală împlinire și singurul lucru care ne face după character-uL lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, e cunoașterea Lui și, continui eu, cu-nașterea Lui în inima mea, prin sămânța credinței și cultivarea praxisului, prășirea inimii, prăjirea noastră prin focul purificator, punerea în practică, prin lucrarea Duhului Sfânt, Hristos în noi nădejdea slavei!

Continue reading

Ziua 5. Bukhara 4. Babel-ul Bukharei.

“Limba ta e calul tău, dacă ai grijă de ea, va avea grijă de tine și te va duce unde vrei să mergi.” Proverb Aramean.

Iată-mă și horse whisperer, îmblânzitor de cai, de ghora, cal în hindi și bengali și celelalte indiene, căci cine își înfrânează gura, limba, își înfrânează tot trupul, calul său, zice apostolul Iacov, căci spiritul stăpânește trupul prin limbă, ghora sa prin hora sa, căci a cânta din gură în Maramureș, a guri e a hori, după cum călărețul stăpânește calul său, prin hățuri, stăpânitor de alogo, cal în greacă, a-logo, al logosului. Cine stăpânește cuvântul stăpânește lumea, dar nimeni nu stăpânește Cuvântul, ci se poate doar lăsa stăpânit de El, sau, prin liber arbitru, prin cunoașterea cu-nașterea binelui și răului, îl poate folosi o vreme după voia proprie, alterându-l, golindu-l de sens prin minciună, minte-una, prin atribuire de alte science-uri, false, fa-el-the, făcute și nu eterne, faked și fucked și faulty, cărora le lipsește, falta în spaniolă, viața în sine, căci sunt separate de Dumnezeu și de voia și via și via-tha Lui și astfel în timp se golesc de har, pierzându-și science-ul, saint-is-ul, sfințenia, murind în fiecare zi, în fiecare veac și epocă și cultură și spirit al vremii câte puțin, strat peste strat peste strat de degradare, de entropie, ntropi în greacă înseamnă rușine, cuvânt întrupat fără sens, fără șansă, fără Sa-in-Sa, fără slavă în și din slavă, trăind la nesfârșit dezagregarea de sine, devenind metaforă, meta-phoros, purtătoare de moarte, căci voi, mlădițele, rupți de mine nu puteți face nimic, zice Logosul Întrupat, Vița, Isus Hristos, în Ioan 15:5.

Știu de mult că ceea ce mi-a dat Domnul să fac e arheologia, ar-chayyi-logia, facerea de viață a Cuvântului, căci viața e puternică și vine de sus, pe verticală, vers-the-kala, spre ceea ce e frumos și bun, în franceză-greacă, pe ver-the-kara, ceea ce face adevăruL, căci kara, kor în persană e muncă, a munci, kor-body e corvoada făcută de cel ce corbotește, cum se zice în Maramureș, dar viața vine și din trecut, pe verticala orizontală a timpului, din cele deja înregistrate, tracked, în vechie și vecie, în jos, prin strămoși, la rădăcină, în hățișul de uitare și minciuni, adevăratul labirint al Minotaurului, Man-y-Taur, călăuzit de Limba Sacră, de Logos, ca Ariadna de firul său, intrând în negură ca Gandalf în muntele Moria, în Împărăția Întunericului, ca Domnul Hristos coborând în Împărăția morților în psalmul 23 spre a aduce la Lumină pe toți cei chemați, căci e acolo ceva ce trebuie răscumpărat, cineva, neamurile, ne-am-urile, cei ce nu mai au am, căci the-am-ul, time-ul li s-a isprăvit, is-prava, este dreptate, pravila, legea iubirii, căci urma scapă turma, nu uita, Drăgoșele, și cel trezit are datoria să se sfințească pe sine, dar și să mărturisească spre trezirea celorlalți din magia matrix-ului, mater-ix, mater-ish, a materiei, mama vitregă care capturează sufletul prin spiritul lumii, al minciunii și al manipulării, spre a-l devora, devi-ara, ceea ce fac devilii, devastează ca Devashtich[1], ultimul sogdian, cel cu nume de sârb și de hindus în același timp, deva-est-is și ish, ceea ce este prezența diavolului, omul dev-ului, Dew și Deo, al deva-el-ului, care lucrează prin cei trei mari uriași ai răului, uitarea, neștiința și negrija, cum tot zice Marcu Ascetul.

Continue reading

Ziua 5. Bukhara 3. Ark-ul și arkhant-ul

“În vremea tâlcuirii să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de față povestindu-le lucrurile cuviincioase și vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.” Marcu Ascetul[1]

“Et in Arcadia ego” zice craniul de uriaș așezat pe un cippus[2] etrusc, cu fruntea găurită ca de piatra lui David, în pictura lui Barbieri[3], și la fel scrie pe piatra de mormânt, de fapt mormântul piatră, celtic sau armenesc sau vechi românesc, în jurul căreia sunt adunați păstorii din pictura lui Poussin[4], “iar acum sunt în Arcadia”, fost-am-io și nu mai îs, luatu-s-o dusu-s-o, sic transit gloria mundi, că într-un final toate se întorc de unde au plecat, în Arcadia, Arka-Dia, cetatea, ținutul zeilor, ceresc, dar și pământesc, cum încă se cheamă inima Peloponesului, în care s-a născut cândva demult dusa Zoe Paleologu[5], fiica lui Toma Paleologu[6], despotul Moreei și ultim baron de Arcadia, dus și el, fratele mai mic al lui Constantin XI, ultimul Împărat roman, cea care va fi soția lui Ivan III[7] al Moscovei și bunica lui Ivan cel Groaznic[8], și el oale și ulcele, cea care a adus Moscovei moștenirea Noii Rome, Nea-Roma, a Constantinopolului, a Roma-neei, transformând-o în cea de-a treia, apărătoarea Creștinătății, binecuvântând-o sub semnul Vulturului bicefal, vulturul cel cu două capete, venit din negura hittită a vremurilor, pe care și l-au revendicat și Habsburgii falsului Imperiu roman de neam german, tot timpul m-am întrebat ce înseamnă asta, dar și Mahomed II[9], Fatih, cuceritorul, dar și Tatăl, Fathe’, la Grande Aquila, cum i s-a zis în epocă de către Venețieni, cei ce demult puseseră ochii pe Arcadia și pe care au și cucerit-o mai apoi, dar și ei se duc, toți se duc, în Arcadia[10] cerească, Arka-Dia, cetatea zeilor, Arga Dio, Arca și Argos-ul[11] lui Dumnezeu, “De Civitates Dei” de care ne zice Augustin, Mecca cerească, Macon[12]-ul și Makan[13]-ul veșnic, față de cele trecătoare de jos, CetateA arhetipală, Arcul de Triumf din inima Arg-ului, ergo, adică the-Arga, Târg-ul, cetatea, locul cu arg, ba-arg în ebraică, baarg adică bourg sau burg, locul și lucrul tare, berk în turkmenă, ba-ark, o cochilie cu-chilie, ca o scoarță, bark în engleză, scorched adică scorțit și scorojit de soarele aspru al deșertului, care luminează cețos zidurile monstruoase din fața mea, galben roșiatice, clădite din pământ bătut și cărămidă arsă, therra-mida ceramida ceramica, marele Ark al Bukharei, memento mori în el însuși, dărâmat cu berbecii de asalt, the-rammed, de atâtea ori, trimis definitiv în Arcadia numai ca să renască din nou și din nou ca un Phoenix[14] fenician față de dușmani și moarte, foe-nix, adevărata cetate a lui Dumnezeu, Bog-ha-Ir, OrașuL Dumnezeu din Bogh-kara, Țara lui Dumnezeu, pe care, prin care și spre care pășesc.

Continue reading

Ziua 5. Bukhara 2. Hajj[1]-ul și necazul lui Nastratin Hagi.

“You may be sure, dear Crito, that inaccurate language is not only in itself a mistake: it implants evil in men’s souls.” Platon[2]

Haide de, zice tata câteodată în mare mirare față de câte-un miraj, mihr-ag, lumina se manifestă, materializare de lumină, de mirare și mirabil, mihrabil, mihr-able, dar și mihrab-el, vestigiul altarului din orice moschee, care arată că primele moschei erau temple ale focului și altarul era locul de unde venea focul, lumina, mihr-ab, ceva merawi, înșelător în ebraică, ca o mer-maid care nu e doar fecioară a mării, ci mihr-made, fecioară făcută de lumină, un miraj, ne-reală, înșelătoare, “ce să fac cu tine pântec care nu dai rod, că-ntre noi nu este punte și nu este pod”, zice Phoenix în Sirena, în Cantafabule[3], albumul lor capodoperă, înspăimântător de puternic și de real în magia lui. Haide, Drăgoșele, să purcedem, for-see-the-am, lucruL care este pentru a vedea, haide să mergem ca să vedem, vreau ca să pipăi și să urlu, este, să ne mergiuim, măi băiatule, să ne unim, contopim, cu ceva ce nu e lângă noi acum, să merem cum zic ardelenii și tadjicii în daco-parthă, haide, cuvânt straniu, găsit și în română, dar și în slavele de sud, bulgară și sârbă, dar și în turcă și azeră ca hadi sau hayde, desigur că turcii zic că ei sunt sursa, haide-de, căci ha-ide este aiciuL în maghiară, gyere ide e hai aici, unde ide e aici și ha e articolul hotărât în ebraică, ade e haide în greacă, adu, adică hai aici cu ceea ce ai și ești, ha-ade, ia-adă, unde?, aici sau agia, cum zic sud americanii la alla, acolo, a-gea, în acel loc, eja aicia cum ar zice albanezii, hai în acest loc, același cuvânt, altă relație cu distanța, idi suda zice rusul, haide aici, același lucru, dar ha-idi, haidi cum zice moldoveanul, e de fapt ha-i-gio, acesta e locul, hai-gio, hai în acest loc cu ceea ce ești, omul sfințește locul, ha-gea e hagia, sfințenia în greacă, căci locul odată sfințit are și el putere sfințitoare, dar nu el în sine, ci sfințenia din el, și locul ne cheamă, haide, hajra mai zice maghiarul, haj-ra, lucrul re de a veni, hai, dar și ha-ira, mergereA, cum se vede în latinescul ire și spaniolul ir, Ha-ir, mergerea, hayir e nu în turcă, exact pe dos, undeva au decis ei demult că merg pe căi separate, opuse, căci hayir e ha-year, la anu’ care se zice évet în maghiară, da e nu, nu e da, căci evet e da în turcă, ev-et, eu-etait, bine este, stare de bine, într-o greacă nevăzută, en effet, în adevăr, în-evet, a fi fost în bine, în-eu-été, înseamnă expresia în franceză, cum pisici pisiciosi en effet e en evet în turcă, de ce, și mai apoi, în aceeași ordine de mirare ontologică, ce caută Iov cel drept aici în miezul lumii, în Bukhara?

La vreo cinci sute de metri de mers agale, agal e bou, ad literam, în ebraică, mers agalit, ogoit, alene, a-lene, ca bivolu’, buffalo, printr-un parc în care stă să îmbobocească primăvara, ajung într-o piațetă în care tronează, îmbinat, in-binnah-the, clădit cladded, din aceeași ubicuă cărămidă nearsă, Ayub Chashmai, Cișmeaua lui Ayub, adică Iov. Chasma, cum mai ziceam, înseamnă și izvor, cișmea, în persană, dar și ochi, atât de om, cât și de apă, loc adânc, chasm în engleză, ca săpat cu cazmaua, cuvânt care zice dex-ul nostru că vine din cumană, khumana cea rumană, în care cișme înseamnă tot ochi și tot izvor, ce surpriză! Dar adevărata surpriză, sur-prise și sir-prize, capturare de domni pentru recompensă, e însuși Iov și prezența lui aici. Iov e Job în engleză, omul care face, împlinește sarcina, job-ul, lui Dumnezeu, job-ag, implinitorul muncii rânduite, jobb e dreaptă în maghiara opusă lui bal, stânga, baal cel rău, căci Iov e cel drept, nu ca Ioab al lui David[4], care deși Eu-ab, ieșit din bine, Jo în maghiară, Yah-ab, cel ieșit din Yah, cel mereu cu El, Yah-be cel Yahav, Ia-ahava, Dumnezeu e iubire, ahava e agapa greacă pronunțată cu prune în gură, Ioab cel iubitor și iubit de Dumnezeu, Iov. Biblia ne zice că diavolul, în ebraică Samael, Samuel[5] ca profetul, Samuil[6] ca țarul Bulgar, sama-El, acea parte din El care e sfințenie însuflețită, tâlhar care a sărit gardul și nu a intrat pe ușa oilor și din fericire nu are trup, se întoarce de la cutreierarea pământului și cere voie și primește ca să îl testeze în foc și patimi pe Iov ca să i se vadă adevărata inimă. Căci inima este nespus de rea și înșelătoare ne zice Scriptura și bunul simt și știm că de fapt doar Dumnezeu știe gândurile ascunse ale inimii, limitele, atașamentele ei reale și mai ales dedicările ei, Deo-dicat, adevărata dispoziție de pe urmă Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Lagu[7], leggja în vikingă, Legea cea vie. „Strâng Cuvintele Tale în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta, Dumnezeule”, zice psalmistul[8]. Căci unde ne e comoara acolo ne e și inima, și dacă asta îmi e intenția atunci acolo trebuie să îmi fie și atenția, căci intenția e scopul, in-the-end-ul, intrarea în cortul, în-tent-ul, lui Dumnezeu, zice tot David, iar ca să ajung acolo e necesar să acționez deja de acolo, din ce în ce mai mult, at-end, ca și cum aș fi ajuns deja la final și mă întorc după mine să mă călăuzesc pe cale spre final, being in Christ learning to be Christ like, zice Graham, unde îmi e atenția, at-end-ul, în acel cort voi ajunge să locuiesc, a-tend, să attend, să stau în tindă, și să en-tiend, să înțeleg cu adevărat întinderea iubirii lui Dumnezeu, cu toate addendum-urile ei, pe care acum, fiind la final, ad-end-am, le înțeleg.

Continue reading

Ziua 5. Bukhara. Shaman musulman în templu zoroastrian.

“Doamne, călăuzește-mă pe calea plăcută Ţie, din pricina vrăjmașilor mei! Netezește calea Ta sub pașii mei! Căci Tu binecuvântezi pe cel neprihănit, Doamne, și-l înconjori cu bunăvoinţa Ta cum l-ai înconjura cu un scut.” zice la Psalmul 5, așa simt și eu, că în veacul ăsta rău care dă năvală peste noi, în viața asta rea și otrăvită de boală și mai ales de frica de-a pus stăpânire pe lume, pe mine bunăvoința lui Dumnezeu, bună-viința Lui, ființa Lui cea bună, cea ce vine cu be și cu bine și cu binnah, mă învăluie ca un scut de lumină și har, căci îngerii Lui își fac locuință deasupra celor bine plăcuți Lui. Bogdaproste, Bogh-da-priește, Doamne dă sfințenie celor ce caută la sa-ființenia Ta, ai milă de mine păcătosul. Mila Domnului, saliche, dar și racham, în ebraică, au căutat și au găsit și israeliții mezi ajunși în Bukhara acum 2700 de ani, în țara izvoarelor, bahar, a mlaștinilor, bog, a lui Dumnezeu, Bogh, fugind de robie și de frații răi. Saliche e sali-ge, pământul salvării, cel ce dă săliște, adăpost și refugiu prin păduri, prin desișuri de codrii tăiați în grabă, slashed spre sălășluire de oameni fugiți, cut me some slack, săleac e un om amarat, pripășit și trăind greu, așa zic moroșenii de pe Mara, dar și cei din Săliștea Maramureșului, ne e plină țara de Sălice, de Sălaj și Silagiu, de Săliști, sal-eshte, sal este, sal-vare și salam aleikum, de fapt sa-al am, soul am, care face să am suflet, și odihnă, scapăt de urgia și pedeapsa legii salice, france, free-an-ge, cea care eliberează omul și pământul, legea francilor Angevini[1], ange-vini, a ânge-rilor liberi veniți din Parâng unde se făceau parangheliile, chemările de îngeri, par-anghelos în locul lui Dumnezeu, Dea, na-dea, că asta erau ele de fapt, nedei din Parangia, Paran-geea, țara celor puri, pueri latini, peri dacici, par-i persani și bar-i evrei, fiii sfinți, baran e miel în rusă, baran-ge e om miel, om pur, berger e păstor în franceză, care duce oile pe munte, berg, dar la nevoie ia sulița și devine berenger, aartzengel, înger de hartă, de război, archangel în dutchică, per-ânger și baran-ger, fiu de înger și sămânță de sfințenie, și pur și furios, Sha-pur cel phuri-os, miel și lup, cum se poate așa ceva?, asta se întâmplă cu omul când uită de Dumnezeu și de smerenie, își pierde lumina, mihr-ul, și binecuvântarea, mir-ul și până la urmă lumea și pacea, mir, în rusă, și devine homo hominis lupus, din muntele și țara Paran[2] din Hejaz[3], Pharan-ge, până în Pharancia cea Francia, a farangilor franci de pretutindeni, așa ne zic asiaticii tuturor albilor, farangi, foreign-gi, străinii venetici venețieni, cei ce pun libertatea deasupra confortului, își asumă legea dură a libertății care deseori presupune fugă și exil, depărtare partha, dar ea dă însă iertarea, scăparea, de povara fricii și a vinovăției, dă-ne Doamne pedeapsa care ne ridică vinovăția, cea care ne dă pacea, cum zice Isaia. (53:5)

Continue reading

Ziua 4. Intrarea în Bukhara. Turandot și Pirandokht.

“Căci celor botezați în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns, dar atârnă de noi să facem sau să nu facem binele pentru care avem putere.

Mai întăi harul trezește conștiință, e ascuns în învățătura ce ne-o da aproapele, uneori se ivește prin citire sau învață mintea prin cugetare naturală.” Marcu Ascetul (Despre cei ce își închipuie că se îndreptățesc prin fapte, Cap. 61-63)

“Tată, ia de la Mine paharul acesta” zice Domnul Hristos în Grădina Ghetsemani. Pahar e pa-har, cel care face harul, care îl aduce înspre ființă, dar pahar e bahar, cum zic arabii, bichiere în italiană, un bihær, dar ba-har înseamnă cu har, căci ba în ebraică e cu, by, be, be-har, e cel ce are, cel ce e, har, paharul e baharul, izvorul în farsi, al unui har, și astfel vedem că Domnul Hristos nu de un pahar era tentat, ci era chemat de un har, ha-ar, o facere, o iluminare, o în-lumire, o aducere în lume, care însă, ca orice lucrare valoroasă, se plătește scump, cu viața, be-ul, care este dat har-ului, char-ului, χαιρε în greacă, khaire, salutul vechi grecesc, adeseori ultimul, un adieu ca a-Dieu, înrudit și înmuiat în hail și hello și hallow, venit prin hallo și khalo din kalo, frumos în greacă, cel plin de khar frumos și holy, hal-ie, ca Haile Selassie[1], cel sfânt și plin de slavă, sila-the, plin de silă, de putere, numele ultimului împărat etiopian, har ție, slavă, bucurie și viață, de unde vine și Cairo, cel slăvit, haruit, hărăzit, cel care e queiro în spaniolă, to care for, și așa tocare în italiană, a atinge e to care, și caresse, căci e chere, scump în franceză, cel întrupat în carne chair, da, scaun în engleză, căci viața trebuie găzduită, are nevoie să stea un-deva, căci steaua e locul de stat, un staun, stau-în, adică un scaun, adică un -stan și uite așa scaunele secuiești și stanele persane și apoi turcești sunt același lucru, locul în care stă viața, cei vii, vian-the, viande e tot carne în franceză, locul în care stă viața cea scumpă, caro în italiană, caro e carne în latină, caro-în, cea în care stă harul, cel care dă viață, iar cel ce are viață e ba-caro, bakar în arabă e cel puternic, plin de kar, adică de har, de kar-na, putere în ebraică, în care limba bekir e moștenitor în ebraică, be-kir, cel ce e domn în greacă, gur în farsi pronunțat ghiur, adică ghiaur, de unde gyuri în maghiară, domn, guru, fiu de domn, scump, be-ker și be-chere, fără griji, care golește bicher după bicher, bahar după bahar, căci știe că harul e fără sfârșit, izvorăște din-lăuntru, dintru, the-en-through, păziți-vă inima, căci din ea ies toate izvoarele vieții, zice proverbul.

Continue reading

Ziua 4. Drumul Regilor de Miază Noapte. Shokhrokh și Soroc.

Miaso înseamnă carne în rusă, “măi muiere ia dă-mi un miez de pece” zicea Moișanu, Maith-anu, cel bun în wellsh, galica valacha, în care pece e carne în moroșenește, cică din maghiară, că moroșenii înainte să vină ungurii nu aveau carne și oi și păcurari, pekor-are, pecora e oaie în latină, peku e vită și viață în limbile vechi de la italică la avestană și indiană[1], pekuddat înseamnă a avea grijă în ebraică, peku-dat, a da și a îngriji viața, vita care are și își dă viața prin carnea și coarnele ei, karna înseamnă corn în ebraică, goarna vitei care dă carnea de garniță, pusă la păstrare, păstrătoare a viețuirii sufletului, ma, ma-at, meat care e clar miath, adică miaso, același cuvânt ca în rusă, miez. Un miez în moroșenește acum se referă la orice e puțin, dă-mi puțin din ceva, dă-mi să mănânc puțin, dă-mi să gust, gosht înseamnă carne în farsi, în uzbekă, în tadjică, go’esht, ieșit din vacă, cow e gow în farsi, gow-este, vaca-este, carne, din care în vechime se mânca rar și puțin, la sărbători, că nu se omorau animalele decât la sărbători, la soroc, sacrificial, ca jertfă, în locul omului, ca să îi dea viață prin moartea lor, myazd e ceremonia oferirii de hrană în zoroastrianism, miaso-the, carneA, mielul de jertfă, Ma-El, care și-a dat pentru noi sângele și carnea, ca mieii de Paște, miei-the, miez. Un miez de miaso și un gust de gosht înseamnă același lucru ca și o sărăcie de sarx, carne și trup în greaca veche, de unde vine sarcofag, cel ce mănâncă trupul, carnea, sarx-ul, care citit saracs este în același timp și carne și puțin, o sărăcie, căci asta înseamnă sinonim, sin-a-nim, a împreuna numi, când între nume și realitate este identitate, ca între apă și gheață, aceeași natură, aceeași substanță, dar altă stare de agregare, alt mediu de manifestare, așa cum ghost, fantomă, e o carne fără suflet, un moroi care muri și totuși mișcă, mishkan e locuință în ebraică, cum e gosht-ul host pentru guest, o gazdă.

“Ca să si gazdă îi rând a ave’ marhe” ar zice Moișanu, to rend e a rândui, a face orânduiala, lege, rendorseg, poliție în maghiară, render-shack, saka care în sukkot-ul lui, cort în ebraică, face rânduială. Marhă e animalul mare, vită sau cal, at sau ath sau as în română ca în toate celelalte limbi persane, Asii[2] Osheni[3] sunt Sfinții Asani[4], Wusunii[5] tokharieni crescători și veneratori de cai prin excelență, căci calul, ca și vitele, sunt sufletele puternice și lucrătoare, ma-arha și ma-arga, care fac urga, munca, dar e simbolul nobleței, loialității, dar și al puterii, toate atribute ale sfințeniei, Sa, care pusă în operă e As, apopiere asimptotică, as-im-pat-the, cea în care e facere de sfințire, nu ajunge acolo decât în veșnicie. Ca să ții marhe trebuie o grămadă de clăi de fân, știu încă din pruncie, de când tata ne tot zicea că în Poiană se face fânul mult și bun și greu, sus pe dealurile munți ale Giuleștiului, unde dealul se înmoaie într-o câmpie vălurită, un lan, unde se face llan, po-llan, poiana ca Polanda, lan-the, land, iar în Pollana-the, în Poiana, se face fânul bun că pe vremuri când vremea era mai caldă și mai umedă se făcea și meiul din care moșii și strămoșii făceau polenta, pa-lan-tha, ceea ce produce câmpia, munca pământului cu plugul, pluggah înseamnă în ebraică pluguit, divizat, tăiat cu plugul, plow-ul, căci plov îi zice la pilaf, ceea ce produce munca pământului, în uzbekă luat din tadjica dacică căci se știe că turcii nomazi nu arau.

Continue reading

Ziua 4. Margiana Pământului. Drumul de Miază Zi

“Domnul, știind acestea, ne poruncește zicând: “Să nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Și cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a eliberat de cele materiale și de grija lor, cum se va elibera de gândurile rele? Iar cel învăluit în gânduri, cum va vedea păcatul care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric și o ceață a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte și din fapte rele. Și păcatul se naște așa, că spiritele rele ispitesc pe om printr-o momeală care nu-l forțează și îi arată începutul păcatului, iar omul intră în dialog interior cu el din pricina iubirii de plăcere și a slavei deșarte. Căci, deși prin judecată nu voiește, făcând lucrurile se “îndulcește” și îl primește. Iar cel ce nu-și vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curățească? Și cel ce nu s-a curățit cum va descoperi locul ființei curate? Iar pe acesta de nu-l va găsi, cum va vedea casa cea mai dinăuntru a lui Hristos, căci suntem casa lui Dumnezeu.” Marcu Ascetul[1]

Xairly tong, zice Davron când mă vede lângă autobuz, Dabron cel Dobre, bună dimineața, unde xairly un fel de kheily scris și xeily în farsi, adică highly, adică bun și foarte sus și prețuit, ceea ce face kheyli khoch în farsi un pleonasm, căci ar fi foarte sus hoch, care e el însuși sus în germană, în timp ce hoç, citit hoș, e bine în turcă, iar în oltenește hoț înseamnă ceva bun, ăia care trăiesc sus în munte, hochii, ghoții, hoți și haiduci, hi-daci. Bun așa. Ar fi bună dimineața dacă tong ăsta ar fi dimineață în uzbekă și nu ertalab, earth-el-ab, sculare, ridicare din pământ, dar nu e asta, ci e tongue sau thong sau tong în engleză, limbă și fâșie de piele, dar și clește, de ăla de scos cărbunii din foc, de lucrat cu focul fără să pun mâna, căci asta e limba, comanda vocală la adresa oceanului creator al Logosului, al ideilor vii cu trup de Sa, slava, aducerea focului în creația văzută din simpla mișcare a unui limb, membru în engleză, că asta înseamnă limping mode, a șchiopăta, a nu mai putea face tu ca Adam căzut, a comanda vocal creației, a da din limbă spre împlinire ca Adam înainte de tăiere, tomo sau temne în greacă, care tăiere de Dumnezeu duce taman la apariția timpului și suflării cum o știm, thymos în greacă, in time în engleză, în temnița materiei despiritualizate, căci tam e iadul în sogdiană, deși pentru unii asta e chiar bine, ok, tamam, atât la turci, cât și la persani, căci dacă ați avea un grăunte de credință ați porunci muntelui și s-ar muta în mare, zice Domnul, el însuși s-ar muta, la comanda vocală, cuvânt viu, cu putere, blagosloveală, blaga-slova, cea care accesează puterea slavei prin cuvânt și vorbire, dvor-ba-re, lucrul care e poartă, davarul care e Tora[2], the-ora, rugăciunea, vorbirea sfântă, poarta, thur în germană, dar și în ebraică, porțile tora japoneze, door în engleză, dur în armeană, deși dur e interzis în turcă, căci dacă ai ușa închisă nu poți intra, durn e însă ușă în armeana veche, a durni e a intra la somn, noaptea, închizând ușa camerei, soba în grai popular în Crișana, locul în care petreci noaptea, vremea sfințeniei, saba, saba-tha, odihna ca de sabat, sobh e noapte în kurda iraniană, shav sau shab în cea turcă, în timp ce sobh e dimineață în farsi, sobh bexeyr, bună dimineața îi răspund și eu lui Davron, vorbesc de bine, căci asta e xailry tong-ul uzbek, să ai vorbire bună, să vorbești bine, să nu te tângui încă de dimineață ca să ai o zi bună, xairly kun în uzbekă, unde kun e și zi și soare și aici se vede atât de bine cum kun e sun, și cum în pronunție k-ul devine kh și th și apoi s. Cine are urechi de auzit și limbă de pronunțat să priceapă, pre-cep, să bage la cap.

Continue reading

Ziua 4. Khwarezm. Țara Împăratului Roshu

“But some day you will be old enough to start reading fairy tales again.” (C.S. Lewis)

“Și, după cum a înălţat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălţat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.” zice la Ioan 3:14 și citesc în dimineața asta de Khiva, departe și totuși atât de aproape de Sinai, a-pro-pe, apropo. Din nou șarpele, roșu, de aramă. Mosh-ul Moshe nu a intrat în țara promisă. Un arab hâtru vorbitor de o română oltenească neaoșă, un Nea Marin arab naturalizat cândva la Craiova, Craiu-ba, locul în care este, be, Craiul sau craii, la fel ca la cetatea Apoulon[1] de pe Piatra Craivii, Crai-be, mi-a zis, sus pe muntele Nebo[2] din Iordania că Mases odată ajuns în vârf și văzând uscăciunea din țara cu lapte și miere de dincolo de Iordan, Yarden înseamnă Jardin și Garden, poate atunci, acum sigur nu, a făcut infarct chiar acolo pe muntele sfânt, nevin în irlandeză, al profetului căci asta înseamnă nebo în arabă, care citit nævo devine naivu’, cel ce nu vede și crede, navi e profet în ebraică, ca și în arabă, dar pronunțat un pic diferit, aceeași limbă, care face cu atât mai șocantă situația că Regatul Hashemit al Iordaniei, numele oficial, se traduce în țara ciobanului, că asta ar însemna Hashem în arabă, cioban venit din Arabia Saudită cândva, fără nicio legătură, desigur, cu Hashem care în ebraică e, Dumnezeu, NumeLe, Tatăl, Stăpânul, Jupânul, Ciobanul. Acolo sus pe muntele Nebo de unde atât de bine se vede Ierihonul, și undeva în depărtare strălucirile Ierusalimului jertfei pe cruce și înălțării din întuneric a Domnului Hristos, munte al profetului aflat acum în proprietatea Papei care l-a dedicat înfrățirii între religiile abrahamice, că cică toate zic același lucru, pe Avram, de parcă Avram contează și nu Dumnezeu și credincioșia lui, acolo lângă catedrala catolică, se află ridicat pe cruce un șarpe, antihristul în locul Domnului, urâciunea pustiirii ridicată în locul cel preasfânt, shikuts meshomen în ebraică, shaka-ts mesho-man, cel ce îl taie, saka-the pe, omorâtorul, Fiului Omului, Messia man, cine are urechi de auzit să auză.

Ce să aibă în comun Lumina cu întunericul, grădina cu deșertul, Sfințenia cu nelegiuirea, Împărăția lui Dumnezeu cu împărăția lumii acesteia, Duminica și sabatul, Învierea cu moartea? În rusă Duminică e Voskresenie, vas e a voastră, iar krasa-in-ea înseamnă frumusețe e în ea, krasiva, krasi-ba, frumoasă este, be, ziua care are frumusețe pentru voi, dar asta doar într-o citire, căci în alta e va-sakras-in-ea, cea în care vine sacralitatea, sacrul, sfințenia, ziua Luminii, ziua Învierii, psalmul 24 al Înălțării de după cel al 22-lea din vinerea Pătimirii și 23 din coborârea în negura sabatului de sâmbătă, subota în rusă, cum se poate asta? Sâmbătă e shambe în farsi, shambe-the, sâmbă-ta, dar asta cum se poate, Drăgoșele? Hristos a Înviat în rusă e, surpriză, Hristos Voskrese, căci Duminica a Înviat Domnul, va-sakra-se, s-a dus la cele sfinte, în sacru, sakura e simbolul suprem al frumuseții la japonezi, s-a ridicat în slavă, salava, căci unde sunt două consoane lipite lipsește o vocală, sæla-ba, acel ceva în care este, be, sila, putere, sela e piatră în aramaică, forță, Akhmat Sila zic cecenii caucazieni, Trăiască Akhmat, zic unii, dar alții traduc, Vrednic de Slavă, slăvit să îi fie numele, Sfințească-se Numele Tău, zice rugăciunea, să ajungă nomos-ul, numele tău în slavă, în Cartea Vieții veșnice, sila e forță și mărire și renume bun la ei, dar și în sanskrită, e sila-ba, căci asta e silaba, cuvânt fundamental, primar, dvar în ebraică, poartă dvor a unei anume puteri, care deschide o anume dimensiune a sfințeniei, a slavei, eterul primordial, câmpul creator absolut, energie vie, Logos pur, s-lava ca tha-lava Creației, magma creatoare de foc ca oceanul de apă din Solaris[3] care aduce la ființare dorințele conștiente și inconștiente ale omului care are acces la El, Cuvântul Viu, maga-ma, manifestarea în creație a sufletului, a vieții, ma, în gama care e hama sau hæmo, sânge în greacă, dar și humă, pământ, homo.

Continue reading