Irkutsk. O dimineata de calator obosit

Stau in fata garii in Irkutsk. E mare agitatie in jur. Multi occidentali, cu tururi si fara, isi pregatesc sau isi aranjeaza plecarea spre Listvyanka. Primul sat pe Baikal. Nu stau in Irkutsk mai deloc. Atractia e Baikalul. Si de aici la lac sunt 80 de kilometri. Pentru mine Irkutsk a fost mereu sinonim cu Baikalul, pata aia albastra in mijlocul Siberiei, lacul cel mai adanc, frate bun cu Aralul, lac sau mare cum i se mai zicea, in care candva se varsau Syr Daria si Amu Daria. Acum Aralul a secat, proiect sovietic esuat de a transforma URSS-ul in cel mai mare producator de bumbac al lumii. Aralul nu mai e, nu mare lucru, si nici nu mai e in Uniune. Aia Sovietica. Ramane Baikalul. In care se varsa Selenga. Si Irkutsk, orasul siberian prin excelenta. Locul gloriei si mortii lui Kolchak. Amiralul Kolchak, normal. Despre aceste lucruri vom mai vorbi noi, candva, altadata, niciodata, cu ii zice Agripa in Faptele Apostolilor lui Pavel, care ii vestea Adevarul. Vom mai vorbi noi despre asta. Poate.

Agitatia continua. Primii pleaca Tim cu Itzaak, fiu-sau. Pleaca si Howard cu Myra. Si grupurile de nemti. Se simte emotia si agitatia in aer. “Adevarul e ca nu exista adulti”, cum spunea in Antimemorii, Malraux, ca i-a spus confesorul sau, si al multor altora, catolic, inainte sa moara.

Decid ca nu ma las dus de val, de energie, si nu, nu ma duc cu taxi. Am o opozitie de principiu de a arunca banii la rechini. Decat daca trebuie. Sau daca sunt cu Motanelul. Linia de tramvai trece prin fata garii. Nu am khabar nici unde merge tramvaiul, nici unde mai exact merg eu, dar nu-i bai, o sa aflu. Catinel. Catinel catinelos ca si drumul de zece mii de li, tot cu un prim pas incepe.

Las sa se duca valul de agitatie. Ma uit in jur. Masini cu volanul pe dreapta, multe. Ce ciudat. Miros de Asia, adica de Japonia, ca de acolo vin. Oameni veniti cu trenul de pe sate cu ciuperci si rosii si altele de vandut. Saraci. Atmosfera de gara. Vine un tramvai 1 si apoi un 2, ma duc la vatmanita, intreb ceva, mi se raspunde ceva, nu-nteleg nimic, probabil nici vatmanita. Nu urc. Mai stau. Vine un 1 si apoi inca 1, ma dor umerii, rucsacii apasa, oamenii de pe sate se tot aduna, e inca frumos si bine, ma prind ca amandoua numerele merg unde am eu nevoie. Urc in urmatorul 1. Platesc 15 ruble la taxatoarea din tramvai care imi da si bon la ceva device mobil. Plecam, imi place cum deja sunt impreuna cu ei si ei cu mine, suntem deja noi, trecem peste Angara, un rau urias de care nu am auzit pana acum. Ajungem intre cladiri baroce. Irkutskului i se spunea Parisul Siberiei. Acum, nah, si Bucurestiul era Parisul Balcanilor si Buenos Airesul al Americii de Sud. Nu-i deloc urat orasul. Dar e prafos, pare parasit. O veche glorie. Nu e. E viu. Dar altfel. Aici 6 luni sunt minus 30. Ce fel de izolare sa ai pe case, ce fel de incalzire? Ce fel de condens se face in cladirile astea cu pereti de fort, ma gandesc, trec mai departe. Tramvaiul, vechi, probabil o Tatra cehoslovaca de prin interbelic, cum mai sunt si in Arad, are o bara uriasa metalica, de tractat alte tramvaie pe podea, intre picioarele ciolovecilor.

Ma dau jos repede, la a doua. Umblu. Imi place libertatea deplina pe care o simt mergand cu incredere, cu un sens tare dar in fapt spre nicaieri, singur, niciodata singur, dar undeva unde nu stie nimeni ca sunt si nu stiu si nu am pe nimeni. Inca.

Ajung la hostel. Baikaler hostel. In spatele unui bloc ca cel cu garsoniera mea de pe Avrig din Arad. Bloc de caramida, cu ziduri foarte groase, de prin ’50. Blocul e lung si face o curte interioara mare. Imi aduce aminte de Oradea, parca il si astept pe nea Kelemen sa vina cu galetile de cacat puse pe ghidonul bicicletei sa ude florile. In copilarie si cacatul lui Kelemen avea aroma buna. In curte, o casa mare de lemn, verde, cu barne groase, siberiana. Un contrast puternic. Doi siberieni, nu stiu daca ei se considera asa, stau de vorba in fata casei, langa o roaba de materiale de constructii, in cadrul pozei pe care o fac casei verzi.

Caut usa hostelului. Nicaieri. Aici trebuie sa fie. Ma invart. Trec de siberieni, ies din curte, pe strada, trece alt tramvai, ma intorc, ma uit dupa usi, intreb un paznic la ceva curte din curte si intr-un final vad scris mic, negru pe alb, Baikaler, pe usa neagra, de bunker, asa cum sunt usile pe aici. Sun. Mi se raspunde. E ok, am unde dormi la noapte.

Urc la hostel. Ma descalt, primesc un pat, Nastia e foarte primitoare, platesc, imi las niste haine la spalat, platesc si asta, lenea mea, ma cazez. Jack Sheremetoff, tipul cu care m-am conversat pe mailuri, patronul, nu-i. Nu-i bai. Ma duc singur la consulatul Mongoliei sa vad de Aer Mongolia, ma descurc eu. Inca vreau sa merg in Mongolia. Viza luata de Misi, scrisa de mana, ma cheama.

In dorm, 6 paturi. Etajate. Locul meu e jos, in dreapta geamului. Imi iau cearsafurile de la Nastia, imi fac patul. In stanga geamului un cuplu de francezi supraetajati. In fata usii, pe dreapta cum intru, un tip, interesant. Tot francez. Suplu, inalt, senin, cu barba de 2 zile si vreo 40 si ceva de ani. Jerome. K Jerome. Trei intr-o barca sau doi intr-un dorm. Dorm de 6.

Schimb doua vorbe cu el. Alea standard. De unde esti, pe unde ai fost, unde mergi, woaw, si cum a fost acolo, eu sunt roman, cum roman?, da, din Cluj, din Transilvania, gluma standard cu vampiri, functioneaza intotdeauna, noaptea imi cresc canini si beau sange de fecioara. As muri de sete. Ca nu e sange de zodie. Esti primul roman pe care il intalnesc backpackuind. Stiu. As fi mirat sa nu fiu. M-am obisnuit. Sunt ca si Whooaaaa Codoban. Sunt smeriiit! Smeroarea crestina.

A stat 7 zile pe Olkhon. De Olkhon stiu de la frantuzoiaca de noapte pe care am intalnit-o in Potosi, in autogara, suna mai bine bus terminal dar e mai autentic autogara, si cu care am mers toata noaptea cocotati la cucurigu la etajul autobuzului, full cama, ea in stanga eu in dreapta, cu trekkersii mei imputiti, pana la Tupiza, ea cu sens ca avea tur aranjat si eu fara ca eram cu capul inainte si cu care am povestit de Siberia si de Olkhon si de Mongolia si calarit si totul plecand de la rucsacelul ei arcteryx si tot echipamentul meu. Ce fraza lunga. Imi place. Si de la Sylvain Tesson, desigur, cu cele 6 luni in padurile Siberiei ale lui.

Ii zic lui Jerome de Tesson. 6 luni in padurile Siberiei. La inceput nu intelege, am tradus in engleza titlul din romana. Apoi ii zic de francezul care a stat 6 luni iarna pe Baikal. Se lumineaza. Schimbam doua vorbe de el, nu isi revine ca eu l-am citit, multumesc Vasile de la Bookstory, da l-am citit, avem ce povesti, eu am de mers la consulatul mongol, el are altceva de stat sau de facut, poate batem orasul la pas impreuna dupa sau poate vorbim diseara la un vin sau ceva. D’accord, cum zic ei, francezii.
Ies pe strada, cu rucsacelul mic in spate si cu bucurie multa in suflet. Irkutsk. De cand visam sa ajung aici. Visul schimba realitatea. In bine. Daca nu e cosmar. Pentru mine in numele asta stau ascunsi si Jivago si Kolchak si transsiberianul si razboiul civil rus si gerurile si zapezile Siberiei si adancimile Baikalului. Daca e sa sumarizez Siberia intr-un cuvant, sa o aduc in lumea locuita, aleg Irkutsk. Baikalul e altceva, poate mai mult. Merg spre Consulat si spre biletul de avion de Ulan Bator. E cetos. O iau pe atrada Karla Marksa. Din Moscova m-am distrat cu asta, cum numele de strazi si de altele il fac pe Lenin, Lenina. Si reusesc sa faca asta si cu Karl Marx. Chiar daca eu, sancta simplicitas, in prima faza m-am gandit oare cum o fi chemand-o pe sotia lui Karl, oare Karla? Karla? Tinker, taylor, soldier, spy. Asta e pentru connoisseurs. Unul din cele mai destepe filme de spionaj. Recomand, vorba lui Misi.

Merg, ma uit la oameni, trec prin fata unui teatru baroc superb candva, in renovare acum, o iau gresit, ma intorc, intru pe strada buna, e innorat, racoros, azi noapte a plouat cu siguranta.

Casele astea siberiene sunt un spectacol. Alea vechi, de lemn, cu busteni intregi pe post de barne, cu cele 3 ferestre corate in alb cu verde sau albastru. In fata asteia, chiar inainte de Consulat, un copac, un trunchi trantit intr-o balta. O poza perfecta, pacat de lumina ca e noros. Nu stiu daca e frumos Irkutskul, insa mie imi place. Beauty stays in the eyes of the beholder. Pentru ca ochiul e lumina sufletului si sufletul are o viata a lui si noi nu vedem in afara decat ceea ce avem deja inauntru, altfel e mort. Ca atunci cand ne-am luat masina noua, la firma, la Agora, sa zicem un Ford Focus, si inainte nu stiam ca circula masina asta, exagerez, si apoi mi se parea ca numai de astea sunt pe strada. Stiti si voi. Cele doua erape ale memoriei. Recunoastere si reproducere. Cum sa stiu daca nimeni nu m-a invatat? Cum sa ma bucur de ceva ce nu-mi spune nimic? Mie Irkutskul imi umple inima cu copilarie si curiozitate si zapada si Jivago si transsiberian. Si de tata si de atlasul ala geografic pe covorul persan al copilariei.

Ajung la Consulat, mai erau 5 pasi. 5 pasi in afara, ani lumina inauntru. Lumea adevarata e inauntru. Acolo prinde viata daca o lasam sa intre si ii dam o bucatica din noi. Nu cunoastem decat ceea ce am imblanzit, zice, atat de bine zice, Micul Print.
In hol, la consulat, distractie si amuzament. Intr-adevar aici sunt birourile Air Mongolia. O doamna, mongola, la un ghiseu lat pe capatul caruia un backpacker, ceva anglosaxon, isi rezolva viza. O intreb de engleza, ea zice ca numai “po ruskyi”. O intreb de zboruri, 22 cu 26, intelege, zice ca pe 26 e ok si ca pe 22 nu. Tipul tanar care rezolva vizele s-a eliberat si vine ca un bataar adevarat, un luptator mongol, in ajutorul doamnei. Care in mijlocul propozitiei, zambind politicos si toata luminoasa se ridica sa plece. Ma uit prostit. Pentru mine e esential. Aici si acum se cam decide, sper eu, ca merg in Mongolia si ca va fi “the easy way”, nu cele 12 ore dus si altele intors cu autobuzul din Ulan Ude. Sau cele 28 dus si tot atatea intors cu trenul. Doamna zambeste si isi continua miscarea de ridicare. E totusi joi, o fi dimineata dar maine incepe week-endul. Dacha probabil ca asteapta. Are fata rotunda, tunsa scurt si cret, castaniu, cu bucle ca niste bigudiuri inca prin par, fara varsta, cu ochi oblici. Si zambeste. Rusii nu zambesc. Nu din prima, nu strainilor, nu celor care vor ceva de la ei. Rusii zambesc cand simpatizeaza sau iubesc. Atat.

Ma agit, tremurul interior imi creste, intreb daca nu cumva luni, ziua zborului, as putea gasi bilete, zice ca e posibil, imi da numarul de telefon. Nici nu intreb si nici nu imi spune nimic de bani. Sunt cumva irelevanti. Cati bani poti sa ai ca sa cumperi ceva ce nu se vinde? Doamna cu bigudiuri pleaca. Tanarul cu vizele ramane. Ma incurajeaza sa vin luni pana la 14.00. La 20.00 pleaca avionul. Asa ramanem. Incepe suspence-ul.

Cum raman linistit in fata incertitudinii? Cum ma bucur de azi cand maine e nesigur si nesiguranta asta imi afecteaza, imi poate afecta, planul, dorintele, voia mea? Ce fac, ma ingrijorez? Churchill cica zicea, probabil ca Socrate pe facebook, ca a intalnit un batran care zicea la randul lui, cica-n nu stiu care tara, cica-n nu stiu care vara, ca in viata lui s-a pregatit si s-a confruntat cu foarte multe pericole dintre care majoritatea nu s-au intamplat niciodata.

Cum imi pastrez pacea in fata umbrei pericolului? Asta e o chestie. Calatoriile ma tot invata asta. Sa ma bucur aici si acum si sa las linistit si increzator in mainile lui Dumnezeu viitorul. Pregatit sa accept ce va iesi dupa ce eu mi-am facut partea. Grea lectie, mai Dragos. E usor sa o predai la altii, e mai greu sa o traiesti, nu?

Plec. Trec pe la hostel sa ii zic lui Jerome ca o lasam pe diseara. Merg apoi sa beau un cappuccino. La o cafeanea vieneza cu cafea buna si scumpa, pe colt, cu wireless. Rusii au peste tot aproape wifi dar cu un sistem ciudat, e free dar numai daca bag un cod care ar trebui sa vina pe sms dar eu am numar strain si nu vine si atunci imi exersez de obicei farmecele si rusa, dublate de cate o tirada in engleza, ca sa ma ajute chelneritele cu telefonul lor. La in pas de numarul lor de telefon. Un pas mic pentru om si foarte mare pentru omenire. Asa de mare ca nu l-am facut niciodata. Lumea mea, lumea noastra, e o lume perfecta in imperfectiunea ei, ce sa cautam noi pe luna in afara de a o vopsi in rosu unii si a scrie coca cola altii si noi, ca ciobanul din Sibiu, cel mult, venit cu branza, sa o dam tot acolo, in branza. Asa zice tata, apreciativ tare pe vreau subiect. Branza. Eu uneori si simt mirosul de branza puturoasa, iute, de Maramures.

Cappuccino-ul a fost bun.

Ulan Ude. Prima seara. Italienii

Trec pe langa o scoala comunista ca pe vremea gimnaziului meu si pe langa o femeie buryata imbracata tot ca atunci. Un backpaker morocanos, fara rucsac, dar cu pantaloni scurti si slapi, in uniforma rebelului, trece nu fara a se uita sceptic la mine. Probabil merge la Clean, hostelul cu personalitate de langa pasarela garii.

Ajung in centru, trec pe langa procuratura, presedintie si ce-or mai fi, cladiri oficiale oricum, si imediat dupa, pe dreapta, in cladirea cu birourile liniei aeriene S7, hostelul meu. Ma intampina Nastia, o fata simpatica, relaxata, foarte buna vorbitoare de engleza. Nasti, ca pe mama. Feeling bun aici, ca de acasa. Seamana mult cu cel din Irkutsk, probabil e acelasi owner sau acelasi lant. Au cate un afis, afisel, afisuț, de obicei funny, pentru orice. Si indicatii, cum zic ei, imbracate funny si astea, “how to cross the mongolian border, for idiots”. Probabil trec multi pe aici. In indicatiile de ajuns la si de la autovokhzal zice ca daca reusesti sa te pierzi pe drumul asta atunci asta e talentul tau, l-ai descoperit. Continue reading

Transsiberianul de zi. Bilete. Gari. Intre Irkutsk si Ulan Ude

Tot in Irutsk. Imi place orasul asta. Dar plec din el, totusi. All good things have to vome to an end. Si nici nu e chiar asa fain. Dar are personalitate. “And personality”, as Jules says, “goes a long way”. Imi place Pulp Fiction. Trec peste Angara cu tramvaiul. Tot urias a ramas. Am tot calabalacul in spate, de fapt rucsacelul mic, verde, cu fermuarul rupt si foarte credincios, e in fata. E dimineata, cetos, Irkutsk. Merg spre gara. Ieri am decis ca nu merg in Mongolia. E un inceput pentru toate. E un inceput si pentru a renunta, pentru a aduce ritmul bun, pacea si bucuria si mai mult in calatorii. Sa am si grija de mine. Oricum nu s-a aratat. Sau puteam sa o fortez, cum am fortat in primavara in Bolivia. A fost bine dar am platit scump. Acum nu. Rusia merita zilele Mongoliei. Oricim era complicat. Ba acu’ 4 zile nu era bilet de dus, ba acum nu e de intors si ma pot duce dar vad eu acolo cum ma-ntorc, si daca fac asa si pretul e astronomic ca ar fi doua bilete separate, sau deloc si autobuz. Ar inseamna sa bifez Mongolia, sa-mi bat joc de ea si de mine. Am decis, de cateva zile simteam asta, sa ma centrez pe ritm, sa stau in pace, sa am grija de mine. Asa ca, ulan Ude pe zi, sa vad Baikalul si din tren, si cateva zile tihnite acolo si o zi in plus la Vladivostok. Si cu ocazia asta, o sa inchid calatoria probabil cu Rossia, adevaratul transsiberian. Continue reading

Baikal. Olkhon

 

Olkhon e insula samanilor, se zice. Cica are o energie speciala. Si ca e un loc suprinzator pentru ce te-ai astepta sa gasesti intr-un lac, fie el cel mai mare din lume, in adancurile Siberiei.

Kometa ma lasa pe o nava de desant marin transformata in debarcader.
Niste case sau cabane, 3 masini care in mod evident asteapta pe cineva, pustiu. Zagli, asa se cheama debarcaderul. Aici la Zagli, nu e nimic. Am facut 5 ore jumate cu un vas de mare viteza ca sa ajung nicaieri.
Grupul de nemti are pe cineva. Un microbuz ca de jucarie, dar indesat si capabil, ii asteapta. Un tip cu o pancarta cu Pietro something asteapta un italian. Ii vad pe italieni, sunt doi tineri, un tip si o tipa, venind. Ii intreb daca au un loc pentru mine. El zice ca stai sa o intreb pe ea, ea zice stai sa intreb soferul ca e prin agentie. Intreb eu soferul. Stie suficienta engleza sa imi spuna ca drumul e prost si masina joasa si ca trei in masina e deja prea mult. Sorry. Ti ringrazzio molto, ii zic italianului.
Kometa pleaca. Ma simt un pic parasit ca pe o insula pustie. Fascinanta masinarie Kometa. Imi aminteste un pic mai mult de ecranoplanul din Caspica al sovieticilor. Ingineri buni. Continue reading

Olkhon vâ Irkutsk. Intoarcerea cu picioarele pe pamant

 

Ma trezesc un pic inainte sa sune ceasul. Am adormit greu dupa ce m-a trezit Teo azi noapte, de 3 ori m-a sunat, vreo ora m-am tot invartit dupa aia gandindu-ma la pietre. Ce-o fi fost in capsorul lui, dor de mine, cred! Era 9.30 la Arad, 2.30 neaptea la mine. La mine, vezi Doamne, la Baikal. Canta Baniciu. Adevarul e ca intotdeuna mi-a placut Baniciu. Si Teo stie asta. Azi noapte mi-a placut un pic mai putin.

E sapte si aproape jumatate, suna ceasul. E bine. Mai am jumate de ora sa ma spal, sa-mi fac bagajelul malenki, ca ala balsoi e la hostel in Irkutsk spre pastrare, slava Domnului. E timp berechet. Tihnit. Ce bine, ca ma asteapta iarasi multe drumuri. Continue reading

Transsiberian. Vâ Irkutsk

Zabava e un cuvant ce vine din rusa. Si, normalnai, inseamna ce inseamna la noi. E un cuvant care ma invata rabdarea. Un bob zabava. Sau un transsiberian zabava.

Sunt in gara in Ekaterinburg. Pe ecran se anunta urmatoarele trenuri: numarul 12 Moscova – N. Urengoi soseste la 19:18. Urmatorul e trenul 6039 Aeroport – Ekaterinburg, ajunge la 19:31 si apoi trenul meu, numarul 70, МОСКВА- ЧИТА. La 19:41. Moscova- Chita. Ma asteapta 56 de ore de tren in drum spre Chita. Eu insa am bilet numai pana la Irkutsk. E ora 21:18 si mai am 21 de minute pana imi vine trenul de la 19:41. Trenurile pleaca si vin dupa ora Moscovei. Aici, in Ekaterinburg, lumina vine de la Apus.

Stau sprijinit de un stalp in sala centrala, cu marmura si candelabre de cristal, cu rucsacii la picior asteptand comanda sa vad numarul peronului. Trece o familie de americani. Ea cat doi, “guys come here”, rucsaci si in fata si in spate, el oaie creata, sandale, 2 copii, un baiat si o fetita, de vreo 7 si 8 ani, vii ca argintul. Argintul viu, normal. El, parca e al treilea copil. Mai mare si mai tantalau. Cel la care operatia de dresare s-a terminat si a reusit. Ea merge si afla si vine si spune si e barbat. Si e agitata si trista in priviri. El asteapta cu copii. Si e obosit si pierit. Mai scriu ceva de trenul meu, ma intorc sa ma uit la ei si nu mai sunt. Domnul sa va binecuvanteze sa va pazeasca si sa va tina pe caile Lui. Continue reading

Ekaterinburg. Urali. Orasul

Sunt in metrou. Deja am transpirat tot. Abia astept sa ajung la hostel, Centre, sa fac un dus. Promite sa fie fain. Inainte sa intru la metrou, imi ceruse un taximetrist 500 de ruble. Am ras bine si am plecat. Sunt backpacker. Sfarsesc prin a plati 26, jetonul de metrou si a umbla pe jos prin parc si pe langa santiere de constructii. Parcuri frumoase, santiere moderne. Pe harta Triposo-ului, nu cred ca mai veche de 2 ani, pe unde sunt santierele arata un parc.

Metroul e gol la ora de varf. Afara cald. Inauntru e racoare si un sentiment de parasire trista. Parca as intra intr-o mina. Oras mare, 1 milion jumate. Statii mari, mai moderne, mai saracacioase, cu reclame, nu ca-n Moscova. Metroul din Moscova e o capodopera. Stiu ca ati mai auzit asta, si eu stiam inainte sa ajung si tot am fost socat. Aici, in Ekaterinburg, au aceleasi trenuri de metrou vechi si bune. Insa statiile sunt doar functionale, nu muzee si galerii de arta moderna, realist socialista, subterane. Continue reading

Ekaterinburg. Urali. Trenul

Am dormit. Ma dureau toate cand m-am culcat, ma dor toate ca m-am sculat. Cu revolta pe viermuiala din jur si pe viata, vad ca e 6:00. Am dormit 3 ore jumatate. Ma duc la wc, in partea cealalta, arata la fel de mizerabil, ma pis. Ma straduiesc sa mai dorm si reusesc. Ma trezesc la 9.00. Ora Moscovei.

Afara, pe geam, mesteceni de toate marimile. Inauntru, un vagon cuseta, cu patru locuri. Eu si mosul jos si doi prieteni rusi, cam de varsta mea, sus. Si-au mancat placinta tatarasca luata cu 100 de ruble, 6.5 lei, de la o tanti cu carut de mancare si suveniruri si acum s-au urcat iar la cucurigu si dorm. Pe jos un covor rosu care nu a fost niciodata persan. Trenul nu e murdar dar pare. Pe linia asta ferata i-au dus pe Romanovi de la Petrograd la Ekaterinburg inainte sa-i omoare ca sa nu-i elibereze legiunea cehoslovaca si albii lui Kolcec care veneau dinspre Siberia. Pe linia asta ferata au mers bunicii si strabunicii si unchii si alti amarati ai nostri prizoneri la rusi, dupa Stalingrad si 23 august, tradati de regi si de viata. Urcau 10, in trenuri de vite cu gaura la mijloc sa-si faca nevoile, si ajungeau in lagarul siberian 8, si mai venea de acolo unul. Pe linia asta venea lumina de la rasarit. In sens invers. Continue reading

Tatarstan. Cum am ajuns in el, cum a fost acolo si cum am iesit. din Kazan.

Trenurile lor perfecte ma revolta. Sau cel putin asa cred inca, ca sunt perfecte. Dorm in patul de jos al unui compartiment de 4 in vagonul cuseta nou nout al Expresului de Kazan. Moscova-Kazan, plecat din Kazanski Vokzal, gara, cum altfel. Moscova are vreo 10 gari cel putin. La 12 milioane de oameni, deh. Gara arata incredibil, ca un castel, art nuveau, si eficienta pe deasupra. Imi aduc aminte ca, obosit fiind deja dupa tura de jumate de zi la Serghiev Posad, la chioscul de apa in gara i-am zis unui pustan care se baga in fata sa “asteapta!”. Mi-a raspuns asa de agresiv ca dupa aia ma si asteptam sa vina cu ceva potera de mujici sa ma bata cu knut-ul. Mi s-a parut ca a zis: “ci uai?”, in romana de dincolo de Prut. Nu a fost insa nimic. In afara de un bun avertisment. Rusia e o tara buna sa invat smerenia. Costul lipsei ei, aici, e foarte ridicat. Au o traditie a vietii dure si foarte dure. Care ii face autentici, primari, violenti in reflexe. O tara in care indurarea e asa de rara ca au dezvoltat un cult pentru mila. Continue reading

Salta, Argentina. O noapte si o zi

Am ajuns in Jujuy si lucrurile s-au complicat. Ultimul autobuz spre Salta a plecat sub ochii mei. Ultimul. Merg la taxi. 100 de usd. Pentru 70 de km? Aflu apoi, dupa ce am negociat la 50 din care 5 platiti de un alt nefericit cu care am impartit taxiul, ca ala e drumul de munte ce nu poate fi facut noaptea si am luat-o pe drumul lung de 130 de km. Atatea controale si atata politie pe sosele si autostrazi numai in Mexic am mai vazut.

Soferul de taxi e un personaj.
Ajung rupt. Rupt aproape la propriu. Ma cazez intr-un loc perfect. Slava Domnului. E exact ce aveam nevoie. Doar 3 paturi in dorm, un argentinian, Nicholas.
Am mers sa mananc parilla la coltul strazii. Ce experienta! Colt de cartier de Bucuresti. Niste pravalii cu gratare afara. Nu-s pravalii ci parille, restaurant de cartier cu gratar. E tarziu, dupa 12 noaptea. Miroase innebunitor a asado. Pentru asta am venit atata drum. Si pentru vin. Soferul de taxi mi-a recomandat locul si mai ales parilla unuia cand l-am intrebat de ceva deschis si bun.

Continue reading