“Oamenii nu se schimba, devin din ce in ce mai mult ei insisi”, am invatat intamplator, intr-un loc in care aparent nu aveam ce cauta, de la Radu Munteanu, inginer si intelectual de mare clasa, gentleman prin definitie.
Gimini e greierasul din urechea lui Pinochio care il fereste de tentatiile rele si il sfatuieste in directiile sanatoase. Cu totii il avem in urechea, in inima si in constiinta noastra. Gimini e garantia libertatii noastre. E modul cel mai simplu de a ajunge la noi insine asa cum ne-a pregatit Dumnezeu sa fim. Nimeni nu poate sa imi spuna ce sa fac pentru ca nimeni nu imi traieste viata. Si nici nu trebuie sa imi spuna nimeni nimic cu intentia de a ma schimba. Pentru ca schimbarea autentica, singura schimbare de fapt, este o regasire. Pot insa asculta marturii, pot citi, vedea filme si mai ales pot si am nevoie sa fiu expus la legile adevarului si iubirii si la invataturile traite pe proprie piele a celor care au mers inainte. Ca marturii. Dar nimic si nimeni nu ma poate obliga sa fac nici binele si nici raul. Toate sunt alegeri libere, constiente sau automatisme inconstiente. In schimb Gimini ma poate ajuta sa ma gasesc pe mine insumi, ma trezeste, ma face constient de fiecare alegere si mai ales de directia sanatoasa, autentica, a devenirii mele.
Gimini e o calatorie. Cea mai frumoasa dintre toate, descoperirea a ceea ce, si mai ales cine, sunt. Aventura incepe in primul rand descoperindu-ma pe drum. In mod ciudat dar aceasta e realitatea umanitatii noastre. Nu eu am decis sa poresc la drum si mai ales nu am facut-o constient. M-am trezit la cativa anisori pe un drum pe care nu l-am cautat si pe care am invat sa merg. Initial spre nicaieri, apoi spre tintele altora si apoi spre propriile mele tinte. Si apoi, mult mai tarziu, daca sunt sincer cu succesele si esecurile mele, cu fericirile si nefericirile drumului, mai apoi pornesc constient spre mine insumi, tinta drumului de la bun inceput. Ma descopar pe drum si mai ales descopar ca fie imi place drumul fie nu. Descopar ca drumul are vai si piscuri, zone aride si izvoare cu apa vie, vreme rea si vreme buna, soare si viscol. (Finlandezii au o vorba specifica spiritului calit in nord: Nu exista vreme rea, exista doar echipament neadecvat. Frumos si adevarat.) Si vad ca nu sunt singur pe drum. E plin de oameni, plin de calatori, pe mii de carari care se vad de departe, merg paralel, se intersecteaza, de popasuri, hanuri si locuri de odihna si impartasit povesti adevarate.
Este ca intr-o poveste araba, in care Seherezada ne face sa vedem, dincolo de naluciri, intelesul. Un munte semet din poveste, mare cat lumea, un Kilimanjaro cu vegetatie luxurianta jos, cu dealurile verzi ale Africii pline de viata si zumzet si antilope kudu si fructe exotice. Si apoi, urcand, verdele paleste si girafele dispar, panta creste, cararile ce se intretataie sunt piezise pe panta, intuiesc urcusul, il simt chiar privind de jos prin binoclul mintii, vad sleaurile adanci ale torentelor si coastele din ce in ce mai golase, deasupra mamei jungle in care efervescenta vietii e intrecuta numai de cea a cruzimii. Mai sus e mai liber, chiar daca urcusul promite sudoarea si chinul, sunt mai putine locuri in care sa ma ascund de soare sau de mine, aerul e mai tare, mai rarefiat, taie plamanii, viata e mai simpla fiind mai dura, o duritate pe care insa o pot privi in ochi. Si in tot privitul asta intuiesc placerea urcusului, bucuria nebanuita de cel ce nu urca, a oboselii si popasului, a setei si gurii de apa, a foamei si a imbucaturii, a pasului si a cararii, a gurii de aer. Si mai sus sunt zapada si gheata si ravine si crevase, si promisiunea alunecarii pana jos in jungla la fiecare pas gresit, daramite la o alunecare voita pe vreun topogan nalucit. Si apoi, norii, ceata lor, groasa, alba, densa si totusi permeabila. Poti trece prin ea, dar nu stii, doar intuiesti ce te asteapta dincolo. Tu insuti.
Muntele e o promisiune. Insasi verticala lui ii da sens. (Edmund Hilary a raspuns celor ce l-au intrebat de ce a urcat pe Everest: pentru ca e acolo.) Muntele vietii mele e aici, zi de zi. Contine in el bucuria urcusului, a descoperirii, a popasului, a fructelor de padure, a zbieretului sacalului in departare, a fripturii de oryx de seara, a vinului rece alb Argentinian sau Sud African, baut in caldura torida a verii dintr-o alta emisfera. Cararea mea e de asemenea aici, uneori larga si lina, alteori ingusta si pierduta in jungla, se confirma ca in filmele cu Indiana Jones, doar in momentul in care, in credinta, pasesc pe ea. Pana atunci e invizibila, desi simt, stiu ca e acolo. Uitandu-ma in spate cararea umblata are perfect sens, chiar daca nu sunt fericit cu ea. Si nu sunt fericit intotdeauna cand nu am umblat pe unde eram chemat sa umblu.
Drumul meu inseamna cararea mea perfect trasata pentru puterile mele si pentru bucuria mea. Si pentru fiecare dintre cei treziti pe muntele vietii lor lucrul se aplica asisderea. Drumul meu a fost atent pregatit si inscris in mine de darurile mele si mai mult chiar am primit un telefon celular incorporat cu care pot povesti, daca vreau desigur, cu controlorul de zbor si echipa de baza care ma sprijina. Daca stiu ca-l am, ca-I am si daca vreau, dupa cum spuneam. Pe drum ma antrenez, primesc echipament, sfaturi si sprijin de la colegii de drum si de pe munte, dar numai daca merg pe drumul acela invizibil care ma duce la mine si pe varf. Mandria, zice un intelept parinte ortodox inseamna a primi daruri care nu-ti sunt pregatite pentru tine, a le refuza pe ale tale, si intr-un final a trai viata altuia, adica a merge pe cararea pregatita pentru altul, a te rataci de pe drumul tau. Iar ratacire in greaca se zice: pacat. A merge pe drumul altuia inseamna sa te chinui mai mult, sa te bucuri mai putin, si sa ajungi acasa la altcineva, nicaieri.
Si mai sunt ceilalti, nenumarati colegi de drum, calatori pe acelasi munte, vazut si umblat si gustat si bucurat si suferit altfel, dar acelasi. Si chemarile lor, si criticile lor si ilziile nascute din povesti cu sens pentru cel ce le spune si cu sens doar iluzoriu pentru cel ce le asculta. Povestea are sens pentru mine, cel ce o spun. Pentru cel ce o asculta e doar o iluzie, o povestire fantastica despre viata altuia, pe alta carare, pe acelasi munte, dar atat de diferit perceput ca pare, si este, altul.
Sa vorbesc acum despre calatori, nenumaratii si atat de prezentii colegi de munte si uneori de drum cu care ma tenteaza si ma consoleaza drumul spre zapezile de pe Kilimanjaro-ul vietii mele. Rucsaci diferiti, constitutii diferite, plecand din locuri unice si avand trasee pe munte proprii lor si nimanui altcuiva, echipament asisderea de toate felurile, unii pe drum de mult si aproape de varf, altii murind de sete intr-o ravina din care nu mai vor sau nu mai pot sa iasa, multi la umbra si neparasind protectiva dar criminala jungla, altii mergand cate 2 sau cate zece sau cate multi in grup, avand grija unii de altii ajutandu-se fiecare cum poate pe principiul atat de periculos in absenta dragostei (comunismul ne-a aratat limpede): fiecare dupa puteri, fiecaruia dupa nevoi. Madulare ale aceluiasi trup, colegi de drum cel putin o vreme, pana la o anumita rascruce. Fiecare are drumul lui. Si daca inca nu stii de ce esti pe el, te poti simti pierdut. Ai nevoie sa stii ce te asteapta la capatul lui, ca nu esti singur pe drum desi nimeni nu umbla pe exact aceeasi poteca, ca sa poti daca nu stii ca orice s-ar intampla echipa ta de baza te va ajuta, daca nu ai incredere in ei, sau nu vorbesti cu ei la aparatul la care numai tu poti vorbi.
Atat de valoros si atat de periculos acest coleg de drum! Sunt tentat sa ma raportez la el/ea, sa ma compar, sa vad daca drumul lui pare mai usor (iarba e intotdeauna mai verde pe maulul celalalt), sau rucsacul mai mic si mai comod, sau partenerii de drum mai placuti sau mai reconfortanti. Si si el ma cheama uneori sa merg o mila de drum cu el. Si stiu ca daca sunt chemat e bine sa umblu doua mile cu el, pentru ca intr-un fel sau altul e si drumul meu. Dar uneori ma atrag luciri care nu sunt ale mele si faruri care nu ma ghideaza spre drumul si portul meu destinatie. Si daca ascult aceste chemari de sirena ma ratacesc. Colegul de drum e doar un coleg cu care ma intersectez un timp pentru ca drumurile noastre ratacite sau nu se suprapun atunci. Cum zice Ernesto Sabato in Tunelul, ca cele doua tuneluri (eroul si iubita lui) se contopisera aparent prin dragoste, dar la final, dureros, zidul, pana atunci transparent, a reaparut.
Pentru ca provocarea e permanenta rascruce. La fiecare pas pot alege o infinitate de noi carari, sa ascult o infinitate de alte voci decat a mea, decat vocea care ma cheama spre mine, spre ceea ce cautand mereu, descopar inca de la bun inceput.
Provocarea vietii mele este a descoperi, a desfasura ca pe un papirus gata scris dar inca necitit de nimeni, sa descopar in fapt, in realitatea traita, ce inseamna sa fiu eu insumi.
