insuportabila usuratate a iubirii si povara dreptatii. no easy answers…

Sa va spun o poveste. Povestile sunt faine, nu-i asa? Exista intotdeauna in ele speranta ca la sfarsit “binele” invinge.

Acum 2 ani am avut asa…o chestie…un fel de revelatie. Si nu una din alea aparuta tarziu in noapte, dupa un pic prea mult vin :). Am realizat ca ani la randul, zeci de ani, am crezut gresit ca Dumnezeu m-a trimis pe pamant ca sa fiu un fel de gardian al adevarului si mai ales al dreptatii. Aducator de sabie si pedeapsa pentru cei fara de lege. Pe vremea aia, pasionat de sistemul de caste indiene (intre timp am inteles un pic mai mult si pasiunea mea s-a diminuat dramatic), ma identificam cu kshatriya, casta razboinicilor, eu fiind probabil un fel de Arjuna de prin Maramures :). “De-a cui esti mai ficior? Apai d-a lu’ Arjuna, kshatriya d-a lu’ Moisanu’. Din Giulesti, de pe Mara, ca sa fie kosher…:).

Am realizat insa ca am trait o minciuna, printre multe altele, o lume iluzorie, falsa. Mi-am creat si mi-au fost create asteptari eronate despre mine. O falsa identitate. Am realizat ca darul meu e cu totul si cu totul altul. Ca eu sunt altul. Ca sunt aducator de pace si nu de sabie, ca sunt chemat sa fac sa curga pacea si bucuria de la Dumnezeu in mine si apoi inspre si in cei din jurul meu. Am inteles si mai ales am acceptat si apoi si mai ales, am ales sa fiu asta! Un om al pacii, sa caut cu premeditare :) pacea, armonia, curgerea compasiunii si a iubirii. A iubirii agape, iubirea lui Dumnezeu, descendenta, din afara creatiei, energia suprema a vietii. Pentru ca iubirea zideste in timp ce cunoasterea ingamfa. Si pe deasupra suna si bine, nu-i asa: “Binecuvantati sunt aducatorii de pace”.

Si de atunci lucrurile au devenit, evident, mai complicate: care e legatura intre adevar si dreptate pe de o parte si pace si bucurie pe de alta parte. Cum se leaga, cum se intampla, care premerge si naste pe care?

Scriu acum ca sa-mi spun mie si sa impartasesc ce am gasit pana acum, insa e un fel (de)mers pe sarma delicat si greu si ca atunci cand cred ca am raspunsul il si simt ca-mi scapa printre degete. No easy answers. Si cand sunt aparent usoare sunt cumplit de aplicat. Adevarata cunoastere vine din traire.

Darul Spiritului Creator, (a Duhului Sfant), roadele Lui, sunt dreptatea (uneori tradus ca neprihanire-curatenie), pacea si bucuria. Dreptatea precede pacea si bucuria. Nu dreptatea pe care ne-o fac altii ci dreptatea pe care o facem noi altora. Pacea si bucuria mea nu pot sa fie asezate pe pretentia dreptatii din partea altora. Nu se va intampla. Dreptatea din afara va veni rarisim. O asteptam in cerul si pamantul cel nou, insa ;). Oricum ceea ce ni se pare noua a fi drept e drept prin ochii nostri, subiectivi prin definitie, cu tusele dure fie indulcite fie ascutite de iubiri si uri.

Pe de alta parte ca eu sa pot face dreptatea pe care Dumnezeu o pune in mine si-mi cere s-o fac indiferent de nedreptatile reale sau aparente ce mi se fac am nevoie sa ma ancorez adanc in pace. “Va dau pacea Mea, dar nu ca pacea oamenilor.” Pacea e, simt si cred eu, darul primordial al relatiei cu Dumnezeu, al credintei, radacina atat pentru dreptate cat si pentru, si mai ales, bucurie. Bucuria o pierdem prima, nu-i asa? Prin fuga emotiilor, prin nedreptate perceputa in actiunile altora, prin intalnirea de cele mai multe ori tare dureroasa dintre ce imi doresc si ce reusesc sa fiu.

Pacea insa e refugiul nostru. In pace vad mai clar, ma pot pune in locul celui din fata mea, sa umblu o mila in mocasinii altui indian, cum zice vorba pieilor rosii, in pace pot accepta ca gresesc, pot sa imi cer iertare, pot sa fiu tolerant, pot sa nu reactionez. Pot sa fiu eu si nu reflexele mele. Eu si nu ceea ce au facut ceilalti din mine. Si pot sa fac astea fara sa anulez adevarul si dreptatea, fie ele vazute prin ochii mei. Ca altii n-am :).

Zic niste cavaleri Jedi din Tatooine-ul Sinaiului:):
“Linistea si indreptarea si inabusirea maniei sa nu stea pe bunavointa altora si desavarsire lor morala ci pe taria noastra.”

Pentru ce ne trebuie tarie insa…?

“Este un razboi in ascunsul nostru, sustinut de duhurile rautatii, care se poarta cu sufletul, prin ganduri. Caci sufletul fiind nevazut, puterile acelea rau-voitoare, potrivindu-se fiintei lui, se apropie de el prin razboiul nevazut. Astfel, se pot vedea intre ele (duhuri) si suflet: arme, randuri de batalie, inselaciuni viclene, razboi infricosat, ciocniri de lupta, biruinte si infrangeri, din amandoua partile”

Cum luptam noi? Ca sa putem invinge raul cu binele, ura cu iubirea, minciuna cu adevarul, sa invingem moartea cu viata din belsug. Cum luptam noi, deci, soldati ai binelui, ai adevarului ai a iubirii, ucenici padawani, Jedi Knights in devenire?

(Aici se mai deschide si un alt letopiset si un lung prilej de barfe si ipoteze: cum ca un adevarat exponent al binelui si iubirii, un crestin adevarat, sau un luptator al luminii din alte credinte, e un fel de carpa de sters pe jos, se lasa calcat in picioare si terfelit, ca doar el iubeste. Ca sa fiu scurt, pai nu-i asa. Taria in pace si bucurie e o tarie, nu o slabiciune, si e mai tare decat taria in violenta si abuz. Iar orice tarie devine tare prin practica si exercitiu, prin antrenament, ca orice muschi. Asta e soldatul lui Dumnezeu, termostat, nu termometru :).

Armura lui Dumnezeu, ca panoplie indispensabila a beretei verzi in Hristos, asa cum o numeste Sf Pavel ;), in Efeseni, e compusa in ordinea asta din: (1) Centura adevarului, (2) Armura dreptatii, (3) Incaltarile Evangheliei pacii (compasiune, iubire, pace, blandete si smerenie), (4) Scutul Credintei, (5) Coiful mantuirii si (6) Sabia Duhului Sfant, care e Cuvantul lui Dumnezeu.

Adica e esential sa stiu Adevarul. (Veti cunoaste Adevarul si Adevarul va va face liberi). Apoi, e necesar sa-L fac (a implini poruncile Creatorului inseamna a-L iubi cu adevarat) . Apoi sa am blandete si smerenie si compasiune pentru mine si pentru fratii si surorile mele (sa ma iubesc pe mine si pe aproapele meu ca pe mine insumi). Si apoi, odata ce am umblat in adevar si dreptate si iubire ma incredintez Domnului. Asa cum taranul care a arat din greu, a semanat din putinul ramas din recolta trecuta, a ingrasat pamantul si a facut totul cu drag si dedicare, se preda iernii si zapezii si mai ales credintei ca sub zapada si sub frig bobul incolteste si creste si va da rob imbelsugat la timpul sau. Credinta ca daca am respectat “reteta” data de El, Dumnezeu are grija se restul.

Fundatia oricarui bine e adevarul si din el decurge implinirea lui, adica dreptatea. Si pe dreptate se poate construi caldura unui camin, pacea unei comunitati, iubirea unei familii. Poate intra lumina in suflet. Bucuria.

Altfel nu merge. Sau nu merge mult, sau nu merge lin sau nu merge bucuros. E ca si cum as vrea sa am pace si bucurie intr-o casa a carei fundatii se crapa si se misca si sunt la un pas de a se prabusi. Si uneori, pentru o vreme poate chiar am senzatia ca e pace si bucurie. Pana vin purcelusii si sufla. “I’ll huff and I’ll puff and I’ll bring your house down. ” Pentru ca fundatia e gresita, viciata, incorecta. E ca si cum as incerca sa fiu fericit ca oposum eu fiind mamut, ca-n Ice Age. No can do.

Iubirea construita pe neadevar duce la nedreptate care omoara linistea si pacea si duce la disparitia bucuriei iar fara bucurie atasamentul emotional caruia noi ii spunem iubire devine dependenta.

Adevarul fara dragoste e rece si crud si nemilos. Asa e.
Iubirea fara adevar nu duce nicaieri, oboseate si in final se acreste. Fara radacina adevarului iubirea e slaba, nerodnica si nevictorioasa ca omul care lupta in gol. Si nu poate face dreptatea. Asa e.
Amandoua, singure, esueaza. Una in slabiciunea neadevarului si cealalta in vidul inghetat al neiubirii.

Cum arata atunci Calea, ingusta si de neumblat? Ce inseamna sa spui si sa faci adevarul in dragoste?

Zice piatra pe care a fost construit crestinismul, un tip impulsiv si manios si schimbator si dur numit Simon, si poreclit apoi stanca, de tare ce era in credinta:

“De aceea dati-va si voi toata silinta ca sa uniti:
1. cu credinta voastra (adevarul vostru) fapta; (adica credintele mele sa se vada integru si integral in actiunile mele )
2. cu fapta, cunoasterea; (actiunea mea aduce consecinte, constientizez ce inseamna exact in fapta ceea ce cred eu, si apoi meditez si contemplu si vad daca adevarul asta al meu e viu sau nu)
3. cu cunoasterea, stapanirea de sine; (aducerea sufletului sub ascultare, pentru ca deja stiu ce se intampla, am mai jucat jocul asta si desi ma doare sau nu-mi place, ca in durerile nasterii, am ochii pe rezultat, pe minunea vietii ce se naste)
4. cu stapanirea de sine, rabdarea; (rabdare in pace si bucurie, nu scrasnind din dinti, multumind pentru fiecare clipa ce o traiesc, ma bucur de ea si in tot timpul asta stau si cu ochii pe promisiunea premiului de la finalul cursei)
5. cu rabdarea, evlavia; (dedicare. Rabdarea imi da forta sa ma dedic, sa fiu de neclintit, stanca)
6. cu evlavia, dragostea de frati; (dragostea de cei ce cred si fac ca mine. Dragostea cea usoara, pentru ca ma identific cu ei, mi-e (mai) usor sa iubesc)
7. cu dragostea de frati, iubirea de oameni. (Dragostea de orice om, orice credinte are, orice face. Dar nu dragostea de credintele sau faptele lui. Dragostea de fratele meu in spirit, care poate fi ratacit, negandu-si natura, ramanand totusi frate in spirit.)

“Caci daca aveti din belsug aceste ganduri in voi, ele nu va vor lasa sa fiti nici lenesi nici neroditori in ceea ce priveste…”
8. (…) deplina cunoastere a Domnului nostru Isus Hristos. (2 Petru 1, 5-8)

…si, indraznesc sa adaug, iubirea de Dumnezeu. Cel ce iubeste pe cineva nu e cel ce zice ca iubeste ci cel ce implineste in fapt voia aceluia.

Ma uit la ce fac si vad ce iubesc. Ca vreau sau nu vreau, ce fac aia iubesc sau ajung sa iubesc. Pot in felul asta sa ajung sa iubesc ce nu iubesc. Si ma uit la roade, la rezultatele actiunilor mele si vad ce seminte am plantat, lucrurile pe care le-am facut.

Revenind la ceva mai digerabil :). Lumea e plina, vorba lui Plesu, in Minima Moralia, de oameni convinsi de valoarea lor morala. Oameni fie “buni”, fie “drepti”. Si eu, realizez in timp ce scriu si nu ma mai iau chiar atat de in serios, sunt unul dintre ei. Ce am scris e expresia drumului meu de pana acum. Uneori, din ce in ce mai rar din fericire, cu reflexele omului “drept” taind si spanzurand in numele unei dreptati subiective, alteori fiind mai ingaduitor decat e cazul, fiind trezit de citate de tipul: “vocea nedreptatii e atat de puternica pentru ca vocea neprihanirii tace”.

Dar uneori…uneori…ma gasesc pe coarda aceea subtire, ascutita ca un varf de ac, si pe cat de lunga pe atat de greu de parcurs, locul in care se intalnesc adevarul cu iubirea. Un loc ca o Fata Morgana in care odata ajuns, devin iubitor si drept in acelasi timp. Un loc al tariei si al luminii si al iubirii. Un loc al separarii dintre pacatos si pacat. Intre ratacit si ratacire. Intre boala si bolnav. Un loc in care vreau sa stau, sa fiu.

Iar alte ori ma regasesc, cu groaza si speranta, ca de multe alte ori, in cuvintele lui Jules din Pulp Fiction:

“See, now I’m thinking, maybe it means you’re the evil man, and I’m the righteous man, and Mr. 9 millimeter here, he’s the shepherd protecting my righteous ass in the valley of darkness. Or it could mean you’re the righteous man and I’m the shepherd and it’s the world that’s evil and selfish. I’d like that. But that shit ain’t the truth. The truth is, you’re the weak, and I am the tyranny of evil men. But I’m trying, Ringo. I’m trying real hard to be the shepherd.”

One thought on “insuportabila usuratate a iubirii si povara dreptatii. no easy answers…

  1. Foarte profund…imi place tot ce e scris aici mai ales partea cu pacea; credeam ca doar eu sunt obisnuita sa meditez in timp ce citesc din cartile de filosofie dar se pare ca mai sunt si altii care fac acest lucru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.