Ziua 8. Urfa. Am innebunit dar ma simt bine.

Noaptea asta am platit scump deschiderea cerurilor de ieri si relaxarea de dupa, la vin si narghilea si muzica. Dupa victorie, zic sfintii parinti, pregatiti-va pentru intoarcerea navalnica a vrajmasului, care va veni negresit. Si a venit. Actiune si reactiune. Ca e un razboi crancen care te face sa te cringi, ca o creanga-n crang, desi pe nevazute si nebanuite pentru mai toate sufletele vii, si razboiul e pentru insasi sufletele noastre. Cred, de fapt sunt sigur, ca epifania de ieri lucrata prin mine, slava Tie Doamne, nu i-a incantat pe locuitorii nevazuti ai muntelui si mai ales pe uriasul Nefartat, Nebrovt, Nemrut. Apostolul Petru zice ca diavolul da tarcoale ca un leu in turbare cautand pe cine sa inhate. Furia, energie vie, se scurge ca un scourge de foc rau si cauta crapaturi ca sa intre si sa intineze, ca un crap ce este. Intotdeauna am vazut imaginea asta, cu ochii mintii, ca in Razboiul Stelelor cel nou, cand Liam Neeson, ala de zice Motanelul ca seaman cu el, maestru Jedi, sta in meditatie in spatele unui scut energetic in timp ce diavolul negru, cu coarne si sabie laser rosie dubla se misca agresiv, da tarcoale, oare cui da tarcoalele astea si ce anume or fi ele, cautand sa il inghita. Daca nu e crapatura in zid, nu are pe unde intra. Zice la psalmi ca bunavointa lui Dumnezeu ne inconjoara ca un scut, per se, lucrul in sine, adica perse in maghiara, sigur. E ca un parbriz, sau ca un geam de acvariu cu rechini, sau ca o nava spatiala, o gaura oriunde, oricat de mica, duce la invazie si, daca alcatuirea interioara nu e solida, antrenata, nu are linii secunde si terte de aparare, pamant tare, incercat, daca viata interioara nu e calita in rutinele sanatatii spirituale sau fiinta interioara nu reactioneaza, invazia poate duce la implozie. Cu cat sunt ridicat mai sus cu atat mai de sus pot cadea si amarnic de jos, in oglinda, efect de pendul. Pe termen lung extremele se aduc la normal, la valoarea nominala. Orice vale va fi ridicata, orice deal va fi coborat. Tozzer zicea, minunata vorba, the lower you head, the higher you get, ca mingea umflata cu aer cu cat e apasata mai adanc in apa in care nu apartine, cu atat mai sus va sari cand va fi eliberata. Si invers. Always do the opposite of what you feel, zice George in Seinfeld cu o lumina spirituala pe care numai un impatimit de ambele ar putea-o vedea amestecata cu atata bascau.

Stiu ca din vechime jertfele se aduceau pe inaltimile muntilor, kyr-ilor, a domniilor. Ca noi, zice apostolul Pavel, in efeseni, nu luptam cu carnea si sangele ci cu domniile, stapanirile, puterile rautatii care stau in locurile ceresti. Sau kyr-es-ti, ca Ceres. Pana la Solomon si primul Templu si evreii tot pe inaltimi aduceau jertfe, unor idoli tauri, ca la iesirea din Egipt cu vitelul de aur, se inchinau unor bull-i baali bæli adica lui Bel si sus pe Mount Nemrut asta si era un altar de inchinare al
astuia, mormantul lui, mor-mound, movila mortii. Te-ai bagat unde nu-ti fierbe oala Dragosele, sau, poate, ai facut ce trebuie la timp dar nu ai mai facut ce trebuie dupa timp si ai lasat garda jos si in loc sa te rogi neimprastiat si sa veghezi cum zic parintii si nu ai vazut atacul venind iar cand a venit te-a dat peste cap si acum e doar normal ca platesti oalele sparte, ale tale, in interior, rob netrebnic si nepriceput.

M-am trezit in puf, la Hilton, dupa o noapte ca pe spini. Vorbesc cu Motanelul si ma linistesc un pic. Cine nu a trait niciodata un atac demonic nu intelege ce zic, stiu, asa cum nu intelegeam eu cand mi-a zis prima data George, frate-meu, despre ele, despre patimirile lui noaptea, de strangerile de gat si sufocari. Dar dupa aia am inteles. Cum zice Motanelul, ea trebuie sa vada ceva ca sa inteleaga. Si eu la fel, deseori. Imi aduc aminte primul meu atac. Eram la Barcaciu, in Fagaras, inceput de martie, era inca iarna pe munte, zapada, eram singur la cabana, numai Nea Petre si pustiul de cioturi din jur, facut de drujba lui de iubitor de munte si natura. Sunt sarcastic. Tare m-a suparat cand dupa ani lungi in care imi ardea inima dupa locul asta de rai am ajuns in sfarsit dupa asfintit si am simtit duhoarea unui spirit rau, de lacomie si distrugere, ce a luat locul in stapanire schimbandu-l dupa chipul si asemanarea lui, nimicind natura si naturalul, copacii si padurea, cam ca Saruman cel alb trecut la negru, ucigand entii si lumina, pregatindu-si armata de urukhai. Cam asa. Exagerez un pic, nu mult. Dar dupa aia, noaptea, pe priciuri, inainte sa adorm m-am rugat de noapte buna si, nu stiu ce-mi veni, m-am rugat si impotriva duhurilor rele. Da. Asa am facut. Multa minte am avut. La un moment dat am intrat intr-o stare pe care nu o pot descrie bine, real ireala, de treaz in vis, de vis real, de cosmar aievea, cauche-mare si night-mare insemana acelasi lucru, aratarea unui mare in somn, noaptea, mare asta fiind un duh rau in saxona, duh de moare-te, unii zic ca incubus. Eram paralizat dar treaz, sleep paralysis, cum am citit pe urma ca trebuiau cercetatorii britanici, care pe toate le stiu, sa ii dea si un nume stiintific ca sa para ca inteleg. Ca stiinta asta face intr-un mare fel, da nume si descrie manifestarile cumva astfel capatand si dand iluzia ca si intelege ce si mai ales de ce se intampla lucrurile. In starea asta deja coplesit de frica, de o frica ce nu poate fi descrisa, paralizanta, se deschide brusc usa de la cabana, ceva mare si foarte puternic o da practic de perete si am auzit ca si cum am auzit aievea cum zice, Cine ma tulbura? Era ceva, nu l-am vazut, dar l-am simtit si daca as fi putut m-as fi cacat pe mine de frica dar eram paralizat si efectiv nu puteam face nimic decat cruci cu limba in gura si sa zic Tatal nostru in minte si sa repet la nesfarsit ce auzisem de la George frate-meu, Sangele lui Isus Hristos peste mine, semn de protectie pentru mine si de off limits pentru el. Nu stiu cand a plecat duhul rau al muntelui dar noaptea aia a fost memorabila si am invatat multe atunci. Iar de atunci, in mai multele dati in care m-au incercat eram deja veteran si nu racan prost si am avut si eu hack de cojocul lor si i-am mai hăcuit si eu. Desi isi mai trimit din cand in cand cate unul mai mare care ma da peste cap pe nesimtite o vreme si trag ponoase apoi o si mai lunga vreme, dar pana la urma, cum nu ma omoara chiar ma face mai puternic. Si avansez. Every new level you meet a new devil, zice Graham Cooke, si apoi continua el discutia cu Duhul Sfant, by the time we’re done with him you will be his size now and you’ll use him as a footstool to get to the next level. Unde povestea se repeta, pentru ca scopul real nu e invingerea demonilor ci parteneriatul, umblarea impreuna cu Duhul Sfant care duce la cresterea Fiului Omului in mine si in identitatea lui sta Victoria pentru ca Lui i s-a dat acel Nume, Nomos, νόμος, inteles, Lege, cea mai mare, in fata caruia orice genunchi din cer, de pe pamant si de sub pamant se pleaca. You got to love the learning, il si aud pe Graham incheind razand, cu pieptul umflat ca o pita de Pecica stand sa-i plezneasca de bucuria prezentei lui Dumnezeu.

Ma simt mult mai bine si, cu pofta de viata in revenire, ma reped spre micul dejun, sa storc maxim din locul asta bun care cine stie cand si daca se va repeta. Mananc in tihna, ma desfat, grabindu-ma incet, il lusso e lento, ca imediat se face 10 si vine Abdulah sa ma ia cu rucsacei cu tot, care inca nu-s facuti, da-s ca facuti cu tot cu ciorapii proaspat spalati, devin expert, si sticla de kavaklidere alb pusa la rece, numai buna de baut pe bus din Sanliurfa spre Mardin, insh’Allah.

Termin micul dejun, urc, impachetez, cobor, platesc, putin fata de cat de bine mi-a fost, ramas bun Hilton Garden Inn, Adiyaman, si sa fii binecuvantat. Zorba Kurdul ma asteapta in lobby. Ma bucur sa-l vad. Ruj bash, zic si imi zice. Te shiv hor, adica am mancat? Da, da, mancat bine, baut bine, dimineata sculat mort, vorba lui tata, si ma inveselesc de drum, insufletit de spiritul Moisanului. Mai avea Ionu Moisanului, bunicu-meu cu ochi albastri din Giulestii de pe Mara, o vorba ce suna ca un blestem de care tata ne tot spunea. Cand nu mancau pruncii, princii ca niste printi ce erau, adica tata, unchiucu si matusile, ca tocana nu-i buna, ca-i batuse inainte si erau suparati, ca cine mai stie ce, Moisanu le zicea hâtru, părând aspru: hăi prunci, sa mancati cand oi manca eu, si isi infigea lingura-n blid si apoi infuleca de zor. Zor spas.

Ne imbarcam, desi pe insasi etimo-logica cuvantului in-barca-re ar fi mai corect sa zic ca ne inmasinim, eu langa el pe locul lui Bula, rucsacelul mic albastru cu mine, rucsacul mare in portbagaj. Ne asternem la drum. Cum tot vorbeam de mancare, Abdulah imi zice de cina lui de aseara. Raki, iaurt, ce bun e iaurtul zice el patruns de amintirea gustului, pepene, ceva carne, castraveti. I se citeste multumirea in voce. Ca lui Zorba vorbind de femeie, boss. Raki and shalgam zice el, ca tare-mi place. E musulman dar nu e fundamentalist, evident. Ömer taximetristul cel nededat la vin ar fi isterizat de apucaturile astea de infidel. Dar Zorba e stapan pe el si viata lui, e o apa adanca, stie cine e ca om desi nu stie cine e ca neam, stie ce ii place, ce nu si care-i sunt bucuriile. Asa ca se deda cu placere la rakî desi îi place si shalgam-ul facut din morcov negru, asa ii zic ei la sfecla, si din dovleac, bautura aia acra acida si rosie care spala gustul gras al kebapului de oaie aproape ca vinul, zic ei, cine-s eu sa-i contrazic. Si uneori bea si vin. Desi raki ii place cel mai mult. Rachiu tata, nu povesti, bautura rajei sau a maha rægei, a regelui. Ma amuz copios gandindu-ma la horinca moroseneasca, a lui Ionu Moisanului, aia de trei ori trasa si cam de tot atatea ori mai regeasca decat raki, asa dă răgeasca ca pentru cine ajunge sa o in-drăgeasca devine drăceasca. Mama uraste horinca, radacina tururor relelor, ca prunc crescut greu, cu 8 frati, carora mici fiind li se punea o carpa inmuiata in horinca in gura pe post de atentie si iubire si iubirea de horinca au cautat-o apoi toata viata. Eu n-o pot bea decat cand merg in Maramures, dar atunci o beau cu nesaț, ca sufletul intors acasa din pribegie.

Abdulah are sase frati din care patru sunt plecati in lume. Se vad rar toti, la unele sarbatori in cateun an, la o raki masasâ, masa de rachiu, ca asa le zic ei meselor mari, de sarbatoare, de familie, de revenire la radacini. Sau raki sufrasâ, suprafata de raki, exact ca mai vestita supra georgiana, festinul intregului cin, al gin-the-i, adunate in jurul unei mese acoperite cu o supra de fata sau de masa, data de insusi tamada, tamaduitorul, taumada-urgul, facator de bine si de viata, the mada, patriarhul prin excelenta. Imi dau seama ca mi-e dor de fratii mei georgieni. Si Kurdia in care sunt e insa tot un fel de Gurcia cum ii zic turcii fostei Gruzia, azi Georgia. La raki masasâ “you only talk for the good things” zice Zorba. Politica e interzisa, orice fel de cearta e oprita pe varful buzelor, sunt doar oameni de acelasi cin inveselindu-si inima arsa la o masa cu cei dragi. Se bea raki si se canta la saz balama, un fel de chitara, toata familia, mama si tata, fii si fiice, law-s si keçik-i, lads si gagici. Fiice sau doar fete tot gagici raman dar baiat in kurda e xort, un om mai mic, short, un tanar adica un ciwan in kurda, giovan in italiana, un Iovan. Raki inmoaie asperitatile si incalzeste inima omului pana acolo ca ii accepta si se fac frati chiar si cu turcii intrati in familie prin alianta, si birader-ul turc devine bhrate cu bra-ul kurd care e frate cu bre-ul ajuns la noi cica de la turci. Imi aduc aminte ca Irfan imi zicea ieri bremi, fratele meu. Bre, bra, bro, bru, toti maha-bharati cu phratele fârtat. Nebanuite sunt caile Babelului cand se despleticesc limbile si urechile.

Ma intreaba si ii povestesc de miracolul de ieri. Crede. Si imi povesteste si el de unul din miracolele pe care le-a facut Dumnezeu in viata lui. Se facea candva ca avea de luat de la aeroport niste straini pentru Kommagene Tours si a plecat cu o masina care fusese reinregistrata si de fapt nu fusese pana la capat si el nu stia si amenda era 80 de puncte si 2500 lire si la 100 de puncte pe an ramanea fara painea de sofer. Si avea deja 10. Puncte, nu paini. Irfan e un sef bun, zice el printre idei, dar mai greseste si el. La intoarcere, dupa ce a plecat din Diyarbakir si-a dat seama, nu stie cum, i-a venit o idee sa verifice. Sunt cel putin 4 puncte control pana la Adiyaman, uneori mai multe, nu avea nicio sansa sa treaca neverificat, imi zice. Decat daca ploua. S-a rugat si Dumnezeu l-a ascultat si a plouat la primele doua blocaje militare. E plin de blocaje militare si armata turca in tara kurzilor. Cand a intrat in Siverek a iesit soarele, si mai urmau doua controale. A avut de ales intre panica si credinta. A ales sa se roage, Doamne te rog, ajuta-ma, si cum a iesit din oras a inceput sa ploua. “You have to believe. You have to come to God with a clean heart.” Asa zice fratele meu kurd, si eu ascult si ma bucur si laud pe Domnul!

Trecem prin Bozova, probabil sora lui Bozovici de pe la noi. De-aici o sa dam de Eufratul ce iese din Ataturk dam, ala al carui lac de acumulare arata pe harta ca un drac, si apoi o ia la vale spre Haran si Mesopotamia el insusi fiind unul dintre potamos. Oprim la podul peste Eufrat, ma dau jos in soarele bun care nu demult a iesit, vine primavara, aici e deja venita, se simte in aer si in apa turcoaz limpede ca cristalul. Asta sa fie Eufratul, Eu-fratele, frate bun, frate cu Dumnezeu, frate de Dumnezeu? Abdulah imi zice ca pe vremuri era un rau mai tulbure, mai puternic si curgerea lina ce o vad acum e efectul barajului dar totusi daca ne uitam la Tigrul cel fioros, turbat, Eufratul a fost mereu cel blanduc. Am gust de legenda Muresului si Oltului, sau mai bine zis a Oltei cea naravasa, ce se ia la tranta cu muntii in timp ce Muresul curge lin si ocolitor, temperament de frate bun. Ii zic lui Abdulah asta in timp ce stam pe pod si ne uitam la turcoazul improbabil. Legendele noastre vechi zic ca Tigrul si Eufratul sunt sora si fratele, ca sunt zei si fii de zei, de Dumnezeu, de Eu, sub forma de apa, ap in kurda, fii de apa, gemeni, ai lui Abba, puterea apei si Tata la evrei, Ia. Asa grait-a Zorba kurdul. Ma simt ca transportat intr-un basm. Unul adevarat incep sa realizez eu din ce in ce mai mult. Iarasi apare legenda veche romaneasca a gemenilor, Apollon, Ap-Ilie-an, zeu, Eli, facut din apa, cu Ileana Cosanzeana, Eli-ana Co-sangeana, Co San Diana, sora lui geamana si iubita lui, sanziana, san diana, impreuna sângeana. Ma ia cu fiori de aer rece de pe muntele de ieri si de azi noapte. Bira, citit bhira, adica phira the sau firat inseamna frate in kurda, bra-ul de care ziceam, doar pronuntia face cateodata diferenta. Bir din bira-der, der bir, este si vir, barbat si devine fir, firat. Eu-firat-ul este ad literam Eu fratul. Iar Tigrul, Dicle sau Digle in kurda, Ti-gris-ul in greaca, este da gale-ul, dă găl, fata lui Dea, a lui Dumnezeu. The gars, garcon, e baiat in franceza dar in franceza veche si in alte limbi asa zis germanice gars asta e ca girls din engleza si inseamna copil mic de orice gen si deseori fata, asa cum gaina e galina si de fapt gărl-ina in care r-ul a murit dar nu si sensul ca nu degeaba se fac targurile de fete pe Muntele Gaina iar Galina e un nume vechi rusesc insemnand fata, cea alba, gala, galesa. Gaina e doar femela, girl-a cock-os-ului, aluia care are cock si pe cap dar si sub si mai ales in. Imi aduc aminte de povestea cu punguta cu doi bani si incep a mustaci veselos gandindu-ma la margica gainei. Am innebunit dar ma simt bine.

Abdulah ma asculta. Il simt ca e numai ochi si urechi, ceva l-a prins. Imi si multumeste din cand in cand. Au si apucatii farmecul lor. Ii continui povestea cu Muresul si Oltul. E fascinat, se regaseste. Oltul cel batran, cel Old, Olt inseamna batran in germana veche, dada, si e ud adica oud asa cum au descoperit dutchii batavi adica vatavi, atunci cand goniti de pe la noi au ajuns flamanzi flămânzi cu basica udului in mare. Oldu inseamna probabil batran si in turca dar cu sens firav, aproape pierdut, de ok, de “a fost”, de asa e, cuvant clar luat “cu imprumut”. Ca altfel nu se explica orasul si raul Oltu din muntii prapastiosi dintre Erzurum si Ardahan, oras si rau vechi tare, batrane, old chiar daca, mai ales daca, oficial, in turca oltu nu inseamna nimic. Lasa insa ca inseamna in romana, ca pe fiul lui Mircea cel Batran, Elder, Ælder, il chema pur si simplu Aldea(r), Alexandru, adica numele “de familie” a lui Mircea era Aldea, adica Ælder pe bune, adica cel Batran. Star-ar mata-n coada pe mal de Eufrate bun cu Oltul. Pai daca Mircea Aldeanul si Olteanul inseamna cel Batran, pai asta il face si pe Olt, Alutus, cel in-altu, Alt, cel batran si Oltenia nu degeaba devine eterna Terra Nova, cum magistral imi rasuna in adanc Paunescu, cateodata. Ca de aici din Tara Batrana, Oltenia, ne vin legendele vechi, cu Novac si Iave al lui, Iafe-t ce e, cel dat jos de pe corabia lui No-e, Nou-e, ca si in kurda lui Noe ii zice Nu, Nou, omul nou, Noah, Nowach, Novac. Ce bine mi-ar pica un Novac de Stirbey acum, ideal de 2007 dar m-as multumi si cu unul de 2016, ca e un pic trecut de 12, ce minunat i-ar inveseli vinisorul asta inima omului care sunt, vinisor cum numai in Oltenia se face, in Subcarpati, mai jos un pic de Novaci, locul ala in care poate s-a asezat candva Noah.

Cu greu revin in Kurdia. Ma trage ata spre casa, pare-se, dar ma intorc in aici si acum, mama lui, si incerc sa raman si in lumina timpului mare cum zicea Plesu. Ne pornim din nou la drum, spre sud, spre Urfa, spre granita cu Siria care e tare aproape. Abdulah imi zice ceva de sora lui, hiucika mæ, sora mea, fiucica lui, cea de o fiinta cu el, de-o hiinta, ca la a fi Moisanu ii zicea a hi. Ascultam Sivan Perwer in timp ce intram intr-o campie verde presarata cu tumuli. Lei lei lei, lele, rasuna in masina o voce de barbat strigand dupa o femeie, o lele, o lei in italiana, o lei-di, the lay, lady. Lo lo lo, lolo, ii raspunde o voce de femeie, ca strigandu-l pe unchiu-meu Lolo, lor-d de Berbesti Maramures. Si apoi barbatul ii canta de dragoste, femeii lui, xanima min, asa ii zice, inima lui, anima. Sotia lui e sufletul lui, regina, reina sau reine. Nu e intamplator ca pe zeita soare a hittitilor o chema Arinna, a-reina, regina. Ce interesant ca soarele e feminin si luna e masculina, man, moon, mun-te, kyr, domn. Despre mezii cuceriti de persi de asemenea se zicea ca sunt kurzi si intre mezi si armeni si parti relatia e destul de limpede, partii erau armeni si urmasi ai lui Iafet, si ai stranepotului sau Parthenos, din aceeasi linie iafetica si alba si nobila ca hittitii si asirienii si kurusii, din nou kurzii, din India din perioada Rig Veda a Indiei, imediat dupa Mahabharata. Kurzi everywhere, pufosilor, cum zice un tip celebru.

Plec dintre Indus si Gange si ma intorc deja in Mesopotamia, si incet incet ma indepartez de Eufrat, spre Tigru, ne apropiem de Sanliurfa, Urfa cea veche, rebotezata de turci acum vreo 40 de ani. Abdulah continua sa ii spuna Urfa, de fapt Ruha, in kurda. Din departare vad ca e altceva decat ma asteptam, desi cumva ocolim intrare principala. E un oras mare, de vreo doua milioane, multe blocuri, zona industriala, turci dar putini si multi arabi, kurzi si chiar ramasite de armeni care ii zic Urha. In antichitate tarzie ii zicea Edessa si a fost capitala unei alte Armenii. Plin de armeni peste tot, din vechime. Feelingul meu e ca si kurzii sunt armeni, Kurzia, e Kurtia, Kartia si asta e numele georgienilor, karti si tara lor e Sa-kart-velo. Dar Georgia e si Gruzia adica Grucia si de aici la Iason si argonautii si Lana de aur si Grecia e un mic pas. The Argonath, zice Aragorn ca in transa uitandu-se la uriasele statui de piatra ale stramosilor lui numenoreeni stand de paza la cataracte. “Long have I desired to look upon the kings of old. My kin.” Kin, king, cin, cine sa le mai nteleaga. Vedem asta acolo, in Caucaz, peste o saptamana, Dragosele, torna torna fratre in Mesopotamia, la Urul Chaldeei, a Gaal-deei, tara si zeul Galilor.

Am intrat in oras, am ajuns in centru si Abdulah parcheaza langa o coasta stancoasa plina de pesteri, e un svaiter care pare a incepe dintr-o groapa la vreo 6-7 metri sub nivelul orasului si se ridica mult desupra ochilor. Zorba se uita lung. Stia locul, un deal acoperit cu cocioabe, nu stia de dezgropare, khabar nu avea ce e dedesubt. Se vad coloane, firide, sali mari, un oras antic, nu seamana cu Cappadocia decat ca e sapat tot in piatra, doar ca aici e stanca tare si e clar mai vechi si organizat. La 6 metri sub nivelul actual al orasului inseamna foarte vechi. O luam la picior, dupa ce platim parcarea, pe trotuar, pe langa gardul metalic ce pazeste antichitatea, pe sub ceva ca leandri deja infloriti, in plin soare. E cald, aici e deja campie, e primavara, prier, vreme de rugaciune de multumire de iesit cu bine din iarna, prayer. In fata noastra,
sus pe colina, unde altundeva, Cetatea. In stanga noastra, tocmai trecem pe langa, Hotelul Ruha, castel nu hotel. Un mic grup de turisti occidentali iese din hotel sub protectia bodygarzilor si intra intr-un microbuz. Siria e too close for comfort. Trecem strada si intram in parc. Nu stiu la ce sa ma astept. Cand m-am gandit sa ajung in Sanliurfa o vedeam doar ca baza de vizitare pentru Gobekli Tepe, nu aveam nici cea mai mica idee ca e Ur-ul Chaldeei si ca aici s-a nascut Avram si ca e un loc sfant atat pentru evrei cu Abraham cat si pentru musulmani cu Ibrahim, adica Æbrahæm dar si pentru armeni cu al lor Aram, acelasi om. Si acum ma las dus ca de mana de Abdulah, mana lui Dumnezeu, Ab the Allah, cel care e iesit din Allah, sa fiu uimit si trezit la o realitate pentru care nu m-am pregatit.

E un loc uimitor. Un parc cu o moschee fosta biserica gotica, un complex de cladiri romanice cu influente persane care inconjoara pestera nasterii lui Ibrahim si lacul cu pesti sfinti, palmieri, senin, soare, siruri de coloane de gotic venetian, desi mai degraba i-as zice gotic armenesc. Edessa a fost cucerita de la armeni de Baldwin conducatorul primei cruciade la 1098. Se vede. Simt o liniste de parca as fi in vacanta si nu in calatorie. Apa clipoceste in lacul plin de pesti sfinti, care aduc suspect a crapi chinezesti, simt ceva ca o punerea deoparte a timpului astuia, ca o intrare in Inception, ca o deschidere a cerului care toarna liniste in mine, aici, acum si in timpul mare. Imi aduc aminte ca prezentul e punctul de intalnire al eternitatii cu timpul. What we do in life echoes in eternity, zice Gladiatorul. Simt asta. Trec pe langa noi oameni mai negri decat pana acum, turisti, pelerini, localnici. Toate femeile au chischinau pe cap, cum zice Motanelul. Ajung in dreptul pesterii lui Abraham, Ibrahim deasupra careia se inalta un minaret care e o fosta turla de biserica ce imi aduce aminte de Siena. Abdulah imi zice legenda.

Avram, Avrum sau Aur-am s-a nascut intr-o familie adoratoare a zeului Sin, adica Sun, pacat si soare. Pentru unii Sa-re, lucru sfant, pentru altii Sun adica sa-n, cel in care e sfintenie, dar pentru altii care credeau in altceva, adorarea soarelui e sin. Era pe vremea lui Nimrod, uriasul din neamul lui Ham, stapan pe intreg pamantul, cel fata de care s-au revoltat atat Hayk al armenilor iafeti, cei ce se trag din Iave, Iahve, cat si Abraham al evreilor semiti care se trag din Sem, cei semi, nici albi, nici negri. Inca se vorbea aceeasi limba, Limba sacra, limba veche, limba sfanta, cea care are putere creatoare deplina, limba pe care Dumnezeu a vorbit-o si cu Adam si cu Noe si cu Avram. Terah, tatal lui Avram facea idoli. Nu trecusera decat 300 de ani de la potop, toti cei dati jos de pe Arca, mai putin Noe, erau inca in viata, toti stramosii lui Avram inca traiau si ei deja uitasera de potop, de Dumnezeu, de lumea cazuta stearsa de ape si se inchinau iarasi ingerilor cazuti, duhurilor rele, uriasilor si dracilor si niciunul dintre cei de dinaintea lui nu fusese demn de legamant cu Iahava. Avram avea insa un spirit ales si pus deoparte, sfant, si Dumnezeu ii stia inima si a facut legamânt cu el. Nimrod inca de la nasterea lui Avram cautat sa-l omoare ca stia ca e un sfant al lui Dumnezeu, de aia mama lui ajunge sa il nasca ascuns, ca intr-o iesle dintr-un grajd, intr-o pestera, asta langa care stau acum si pe care cladire, tot romanica, e o placa scrisa in araba pe care inteleg ca scrie doar Ibrahim. Neputand sa il omoare la nastere Nimrod il vaneaza si sfarseste prin a-l arde pe rug, cumva zidit intr-un Topeth, locul jertfelor umane la evrei, al arderii de tot, holocaust, loc de topit, de aruncat in pit-ul plin de foc. Doar ca Dumnezeu, Abba, preface focul in apa si carbunii aprinsi in pesti si de acolo apare lacul si pestii sfinti, chiar langa pestera. Si apoi Avram o ia pe Sara, al carei nume inseamna lumina creata din lumina sfanta, curgere de lumina, pleaca din Haran, campia haruita de lang Ur, si merge in Canan si primeste profetia si promisiunea de la Dumnezeu ca va avea un fiu desi el avea 100 de ani deja si Sara, pe jumate sora-sa, avea si ea pe acolo si nu crede si il are pe Ismael, tatal arabilor, cu Agar roaba si abia apoi il are pe Isaak din lucrarea Duhului Sfant. Aici povestea lui Abdulah se desparte de povestea mea.

Dumnezeu face un legamant cu Avram, ca sa nu aiba niciun alt dumnezeu decat pe El, nu tu sotie, nu tu neam si nici macar nu tu copil si Avram crede ca asta e Binele si se dedica si crede si tine legamantul si credinta lui Avram i se socoteste drept neprihanire, si intra in randurile celor drepti, in sanul lui Avram, in olam haba-ul evreilor, ulama sau holyman ohaba, adica tara, ohaba celor drepti, celor sfinti cum zic evreii dar si arabii si chiar si noi. Inainte sa intre, ca sa intre, Dumnezeu ii testeaza insa inima, ca din ea ies toate izvoarele vietii, si ii porunceste aducerea ca jertfa vie a primului si unicului sau fiu legitim, daruL Lui. De cine e Avram atasat, de dar sau de Daruitor? Avram trece testul fiind pregatit sa-l sacrifice pe Isaak, Ia sa ga, omul sfant al lui Dumnezeu, care la cei 33 de ani ai lui venea cuminte la taiere, semn al puterii supreme a unui patriarh in familie, semn al obisnuintei jertfelor catre Molohi si Baali in epoca, si semn al sufletului sau sfant de Isa ga, de Isus intrupat, un fel de ciobanas moldovean care se lasa jertfit. Epoca aia era de neinchipuit pentru noi. Demonii umblau pe pamant din nou, erau foarte prezenti, faceau lucrari si cereau jertfe. Si oamenii le faceau. Isi aduceau pruncii nou nascuti jertfa in ardere de tot lui Malak, inger in ebraica, acelasi cu Moloch si acelasi cu Melkor, Satana de care vorbeste Tolkien in Silmarilon. Mlk. Pentru ca ebraica nu inregistreaza vocalele ci cripteaza cuvantul pe structura consoanelor si transmite intelesul prin vocale initiatic, prin viu grai. Islamul pastreaza vie amintirea probei de credinciosie a lui Ibrahim si recreeaza anual jertfa ritualica a berbecelui de un an pe care Dumnezeu il trimite spre a fi jertfit in locul lui Isaak. Doar ca ei jertfesc tapi nu berbeci, capre si nu oi. Si acum vad tapii sacrificati sub ochii mei increduli pe altarele din fata Marii Moschei din New Delhi, candva demult. Dumnezeu opreste la Avram jertfele primilor nascuti, El e un Dumnezeu care iubeste si da viata, ca love is lœve is live si nu o ia asa ca Baalii si malacii. Mai mult, El insusi trimite berbecul de jertfa in timpul mare, Mielul care ridica pacatele lumii, Shaoshiantul mazdeist, Sfantul Sfintilor, Mantuitorul pe care il asteptau zoroastrienii si magii Melkor, Baal-tha-zar si Gaspar, cei trei crai de la Rasarit. Dumnezeu a platit cu insasi viata si sangele Fiului Lui rascumpararea din tirania baalilor si a lumii cazute, oprind si cerand oprirea oricarei jertfe de sange de om, anatema. Asta a fost de fapt marele dar al lui Dumnezeu pentru oameni, neamul nou, binecuvantat, aflat sub protectia Lui, nascut din credinciosia lui AbRama-an, avrumân, suflet viu nascut din lumina si insotit si intregit de SaRa, lumina sfanta ca sa vina pe pamant fiul omului, lumina lumii, Isa ga, un neam de oameni in inimile si mintile carora va scrie direct legile Sale.

Cand revin langa lac si Ibrahim si Abdulah, la soare si clipocit, ma simt derealizat si improbabil ca DeCaprio iesit din ceva vis la o dimensiune inferioara in Inception. Ma trezesc din adancimi doua femei care vin spre mine, spre noi, zicand ceva. Nu inteleg exact ce vor, Abdulah intelege, cersesc desi nu pareau. Sunt suriene zice el. Suriene? Adica siriene, il intreb eu zicand. Nu, asiriene, crestine cele mai multe zice el, neam inferior deduc eu ce nu zice el. Le da ceva si plecam. Cad din nou in nevazut in timp pasim ca pe aer spre iesirea din parc vazand in departare hotelul castel Ruha. Ruha citit invers e Ahur. Cititul invers e esential pentru a vedea ce spunem de fapt, e partea ascunsa, rodul ca samanta, a cuvantului vizibil, e reactiunea actiunii, e karma. Ahura Mazda e Dumnezeu la zoroastrieni, Ahura cel datator de viata. Ahura si Asura e acelasi cuvant, A Sura, A Soarelui, Asirius, asirieni, Osiris, Siria, Sire, Sir adica Rege si Domn, adica Thir si Tyre si Cyr si Kir. Si inapoi la kurzi. Doar ca intre timp unii cred in Allah si ceilalti in Hristos. Incurcate sunt caile Domnului, nu numai limbile oamenilor.

Inca nu am cazare in Mardin. Zorba imi zice sa stau linistit ca rezolva Irfan. Sa ii zic un buget. Ii zic. Imi zice si el care ar fi cele bune, neaparat in orasul vechi, de aia mergi in Mardin, pe dealul fortareata antica, piatra peste piatra peste piatra, ori la Meridin, ori Izala ori la Kervansaray, toate hoteluri bune. Sunt scumpe zice, peste bugetul tau, sa vedem ce reuseste Irfan. Ma las dus. E o senzatie minunata, calatoria singur, niciodata singur, in mainile lui Dumnezeu si a celor trimisi de El, vazuti si nevazuti, sa imi deschida caile. Asa cum stiu ca face Domnul si cum mi-a promis si prin Adi inainte de plecare. Eu doar sa umblu si caile se vor deschide.

Iesim din Urfa spre Mardin, de fapt spre Gobekli Tepe, motivul venirii in Sanliurfa. Abdulah vorbeste la telefon, il simt ca se tulbura, trecem pe langa un indicator rutier spre Gobekli, rateaza iesirea, greseste drumul. Ii zic. Se scuza dar cumva neconvingator, cum sa greseasca drumul cand l-a mai facut de zeci de ori. Ce-l poate tulbura intr-atat? Bon dimine’ Dragosele. Siria e la 55 de km. Raqqah, capitala Isis e la inca 100, drept in jos, pe Eufrat. Pana cum 6 luni asta era o zona interzisa, nici vorba de turism, poate turism terorism. Au fost multe rapiri in zona, oameni care au disparut cu totul in siria, altii au platit bani grei ca sa nu, iar altii, cu alt destin, au aparut la stiri imbracati in portocaliu. Destino in spaniola inseamna sfarsit, destinatie. Ma rog Domnului sa ajung la un destin bun. Abdulah isi revine nitel, intoarce, se incadreaza spre Gobekli Tepe, colina Gobekli, iar eu ma gandesc la Isis, organizatia terorista produs de marketing si groaza al americanilor si iudeilor. Isis era sotia lui Osiris, ce care a jurat sa il readuca pe pamant si sa il razbune. Isis e Ishtar e Astarteea, e Artemis, e Diana si la Efes era marele ei templu si tot de acolo a pornit cultul maicii Domnului, Theotokos, nascatoarea de Dumnezeu. Ciudat, nu-i asa mai Dragosel?! Iar lui Isis i se mai zice, in araba, Daesh, care suna a daishi, daici, dutch, duci, dogii, sefi, cepi, capi prin definitie. Nu sunt astia teroristii sinucigasi fara mila fata de nimeni care desi islamisti nu au atacat niciodata Israelul si au sprijin aerian american? Mi-au sunat intotdeauna a varianta americana si “moderna” a Experimentului Pitesti desi mai corect e sa zic experimentul Guantanamo. Pentru mine a fost un mare soc sa realizez, in Cuba fiind, ca Guantanamo e locat efectiv in Cuba. In ciuda tamtamului de suprafata, masonii din toate lojele isi dau mana pe ascuns, cum altfel, la crearea brave new world. De aia au picat doua turnuri, si ce artistic si perfect au picat, iar in locul lor, simbol a doua sisteme in competitie, s-a ridicat invingatorul, unul singur, One World. Iar in paralel la Guantanamo si in inchisorile secrete CIA din toata lumea, inclusiv alea din Romania, se creeaza zombie, terorizati demonizati care sa devina fermentul terorii care sa permita One Worldul in practica. La Pitesti semnul reusitei reeducarii era cand cel reeducat prin teroare de neinchipuit si pierdere completa a respectului de sine, a identitatii si a constiintei libere nu numai ca isi manca fecalele si asculta orice fel de comanda, mai mult, isi reeduca cel mai bun prieten. Iar metoda americanilor e sa controleze toate partile, si pe teroristi si pe cei ce lupta impotriva lor, in speta, kurzii. Kobane cel kurd dar deja sirian e la 50 km iar Manbijul e la 100. Kurzii ii sprijina pe americani, sunt carnea lor de tun. Saracii kurzi, vor plati scump. Intotdeauna aliatii americanilor platesc scump, uneori mai scump decat dusmanii. Perfidul Albion s-a facut mare.

Gata Dragosele, hai in lumea veche ca parca e mai usor de inteles si mai sincera. Sau poate doar mai directa. Pe drumul spre cel mai vechi sit arheologic din lume, asa il prezinta turcii, e plin de arbusti imbarligati, fâstâciti, pomi de fistic. Khabar nu aveam ca fisticul creste in pomi. Si apoi vin campuri de bumbac, de piper, ce exotic suna toate astea, afara e cald bine, e verde si e plin de tumuli, tepe sau tell sau tall cum le zic arabii si evreii inaltimilor astora, inalte, tall, teal, deal. E soare si un pic innorat, ieri era iarna azi am intrat in vara, trec pe langa noi in viteza butuci batrani de vita, alte livezi de fistic, grau verde, mare. E o atmosfera de Dobrogea, pante line si piatra itindu-se de sub verde, pasarele ciripind, mai mult verde, un ciobanesc anatolian in varf de tepe si apoi brazi pe stanga si imediat in fata Gobekli Tepe. Ne dam jos din masina. Miroase a Godeanu. Imi place locul. Cumva mi se pare ireal, abia astept sa il vad, microbusul turistic ma duce sus, pe un tell tall, pe drum vad livezi de maslini, iarba mare cu flori galbene ca sofranul si multa piatra cum o stiu din muntii nostri, aici nu e niciun dubiu ca sunt ramasite de cetati si de alte vremuri, la noi n-a zis nimeni asta cu toti dintii. Sub structuri protectoare de tabla sunt ramasite de igluri mari de piatra, la alta scara dar ca in Godeanu, trudele, clochanele, cleitanele celtice, galice, irlandeze, scotiene, iafetice, alea din Godeanu. Doar ca aici sunt mai mari, ingramadite unele in altele, dezgropate de la adancimi mari. Si sunt totemuri care ei zic ca sunt altare sau stalpi ritualici. Mie mi se pare ca sunt stalpi, structuri de rezistenta ale unor acoperisuri acum prabusite. Si da, pe deasupra sunt si totemuri. Nu sunt foarte atins de loc. Cumva ma asteptam la ceva, la altceva. Singurul lucru pe care il inteleg si care ma bucura e ca e acelasi tip de constructie, hittit, asirian cu cele din zonele recunoscute galice, gæl, celtice ale Europei. Unele pietre de la intrare mi se par mai interesante decat insasi situl. Peste tot piatra. In complexul turistic de la iesire in ceva sala media ruleaza un film din care daca nu as fi atent as putea intelege destul de limpede ca ei turcii, ei insisi, sunt primii pe pamant si au facut complexul asta acum 10000 de ani.

Plec, usor dezamagit, dar plin de Urfa si Godeanu. Abdulah ma mai intreaba odata daca nu vreau sa ma duca in Mardin el cu masina pentru o suma imensa de bani. Ce-i prea mult e excesiv, hai la autogara din Urfa. Suna Irfan. Mi-a gasit hotel in Eski Mardin, adica Old Mardin, inteleg ca eski inseamna batran, asta inseamna ca Eschil grecul insemna Batranul, revin la hotel, e unul bun, scump in general, ieftin pentru mine, o sa vad eu. Zor spas, zic si ma bucur. Pe drumul de autogara il intreb pe Abdulah de armeni, cine sunt, cum sunt, ce relatii au kurzii cu ei. Armenii nu cumpara pamant, zice el, doar o casa, desi sunt bogati. Muncesc mult, muncesc bine. Asa cum nu cumpara pamant nu tin nici banii la banca, le e frica sa nu fie alungati din nou, sa trebuiasca sa plece ca sa nu moara si atunci nici banca nici pamantul nu-i ajuta. In perioada genocidului, nu-mi vine sa cred ca zice asta asa, au venit multi armeni din Vest, bogati, continua Zorba. Isi ascundeau banii in morminte false sau la radacina unor copaci “sfinti” pentru musulmani, care nu se atingeau de ei. Copaci sfinti pentru musulmani, ma gandesc eu intrebator, asta suna a samanism, ceea ce sunt sigur ca si e la radacina. Revin. Ce e ciudat e ca nu poti recunoaste un armean dupa fata, arata la fel ca si noi, continua el. S-au, ne-am, amestecat, imi zic eu mut. Sau poate ca de fapt sunteti un singur neam si kurzii sunt armeni care nu s-au crestinat, si apoi dupa cateva sute de ani, au trecut direct la islam. Drumul trece repede si Abdullah ma lasa la intrare in autogara. Ii multumesc si cu vorba si cu fapta, il binecuvantez, si el pe mine, si ne luam ramas bun, aDieu sau adio, sa ne vedem la Dumnezeu, a-Dio, ca nu cred ca ne mai vedem pana atunci.

Sunt singurul alb din autogara Sanliurfa. In jurul meu e un haos, probabil organizat, insa eu nu-i vad logica ordonatoare. Autobusul meu, ceva -dogu, care trebuia sa plece spre Mardin la 15.30 inca n-a ajuns. E 15.42. Stau pe peron. Langa mine, sudand tigarile, un tip la 50 de ani cu aceeasi problema ca mine. Ma gandesc ca iar imi intarzie autobuzul. Nu-i bai, numai sa vina. In stanga mea un tip cu basca de baseball intoarsa la spate si cu casti mari dupa gat vinde matanii. E amuzant. Mai inainte a trecut prin fata, a doua oara, un batran care vinde pantaloni, aici pe peron, pantaloni de stofa, de costum. Mai inainte, pe cand pleca busul Yeni Diyarbakir spre Stambul, in fata mea, un arab in salvari, cu o fata de masa alb cu rosu pe cap, in forma de titirez, emotionat foarte, facea cuiva din autobuz cu mana. Autogara e scena de drama. E un alt spirit aici, ma simt un pic in pericol. Ma rog. In fata mea spectacolul lumii. Strecurandu-se prin furnicar vine iarasi baiatul cu ceaiul, chaiwalla, cum zic indienii si mi se pare ca si kurzii folosesc termenul, vallahul cu ceaiul, laudandu-si marfa. Multe refuzuri cu tatait de ala ascutit si dat ochii peste cap, dar unii mai si cumpara si beau. In jurul meu, pe peron, turcii kurzi si arabi si armeni fumeaza toti, armonios, ca niste turci.

Nu mi-a verificat nimeni bagajul la intrare in autogara, cum m-am obisnuit, desi scanner era dar nu il foloseau, nu mi-a cerut nimeni pasaportul pentru bilet. Astea sunt manierisme pentru bagat frica in societatile occidentale, aici sunt alte reguli, viata e mai frusta. Femeile au marame albe pe cap. Iarasi vine vanzatorul de pantaloni de costum si cineva, un tip negricios, solid si nebarbierit, cu un manunchi de chei agatate la o gaica si cu burta serioasa deasupra salvarilor, chiar cumpara. Sau nu, nu inca, se uita indelung. Scena se deruleaza sub ochii mei. Omul pare kurd. E impreuna cu cele 4 muieri cu marama alba, se azvarle spre ele sa-si manifeste masculinitatea dar ele il stiu, stiu cate parale face, nu le impresioneaza, mai degraba se da in stamba pentru privitori ca mine. Pana la urma omul cumpara. Sau nu. Parea, dar nu. Se face 4. Se fumeaza in continuare sudat. In refugiul meu de langa pubela de gunoi sunt flancat de tipul de 50 de ani care merge la Midyat si un tinerel pe cale de a deveni foarte chel care sta lipit de rucsacul meu. Ma simt, sunt, cufundat pana la gat in orientul mijlociu. Mardin, mardin, mardin se striga deodata entuziast in jur. Vine -dogu! Vine autobuzul. Lucrurile se misca repede, imi predau rucascul mare, sunt deja in bus, sa mergem, haide, cu zic si turcii, aide, plavi moi safiru, sarbeste!

Calatoria cu busul imi place, e reconfortanta, imi adun gandurile, meditez, scriu. Sunt de 10 zile in turcia si de 7 singur. Deja a trecut o saptamana, ma mir eu, doar atat, continui tot eu, am simtit-o ca o luna de grea. Cum plecam din Urfa cum incepe sa ploua. Intr-o luna aici va fi insuportabil, zicea Abdulah. In stanga un tumul cu o asezare la poalele lui. E plin de tumuli, chiar i-am aratat unul lui Abdulah si mi-a zis ca da, e clar tumul si ca in vechime, si cred ca si in vechimea recenta, oamenii sapau in tumuli in cautare de comori. Serios? Inseamna ca nu numai eu am luat-o razna. In dreapta, nu departe, cred ca se si vede, Siria. Mergem paralel cu granita pana in Mardin, inca 160 de km, pe un drum expres. Daca au ceva turcii, apai au autostrazi si infrastructura. Scot sticla de apa plina cu vin si beau cumva pe ascuns ca un drojdier. Ceva a inceput sa puta serios in fata mea, greu, a cacat, nu stiu ce o fi, probabil egregorul national. Ia mai lasa astea Dragosele si trage o gura de vin din Emir-ul alb de Kocabag baut in Kaiseri, urat oras. Vinu’ nu-i rau, da’ sa fim seriosi, la banii astia beam cel putin un Sauvignon Blanc Vitis Vetus de Stirbey sau un Genius Loci, Feteasca Regala. Drumul curge pe sub o coasta cu stanci mijindu-se ici si colo. Se vad, din nou, locuinte sapate in piatra, piatra tare, nu moale si sfarmicioasa ca in Cappadocia. Intr-un satuc vad un Lilyana market. Apoi iesim. La o intersectie cu un drum ce merge spre Siria vad un batran cu cameșă lunga si salvari maro cacanii si cu turban alb ca barba-i.

E plin de pietre pe campie, pietre mari, bolovani, ziduri de bolovani, terase stabilizate cu bolovani, gramezi de bolovani, cat vad cu ochii teren agricol lucrat si bolovani. Pietre mari, si pietre mici, dar mai ales mari. In fata mea doua siriace, suriene cum le zic kurzii, cu camasi albe pana la genunchi si naframi negre una, bleumarin cealalta chicotesc. Sunt albe la fata. O blindata blocheaza un sens de autostrada, cu mitraliera spre Mardin si cu un soldat in camuflaj ce se plimba relaxat langa, turc in tara kurzilor. Pe dreapta pietrele, bolovanii, nu se mai opresc. Ba. Acum da. Acum nu. Pe stanga se iteste un alt tumul cu nelipsita asezare de dedesubt, ceva tell, cu antena de telefonie, desigur, cocotata pe tumul. Devin contemplativ, vinul ajuta. Vad pastori cu oi, unul cu cizme de cauciuc galbene si oi nu multe, si apoi vad verde crud si o barza zburand jos deasupra broastelor, iar in stanga departe, spre nord, se vad muntii. Iese soarele, de fapt intra sub nori la apus si aprinde verdele. Sunt in Mesopotamia. Colegul meu de suferinta de asteptat -dogu-l pe peron in autogara s-a dat jos la o statie de benzina inainte de kiziltepe, una pe care scria kantar. Mashallah. Dumnezeu e Viu! Doi ciobanei cu o turma mica si cu cizme de cauciuc galbene amandoi, zacaresc pe campie. Campia arde verde crud incandescent. Un alt tumul, alta asezare sub ea si nelipsita antena. Si o alta turma de oi, turma mica, si apoi alta. Si cum ma uit spre muntii dinapre nord vad fata alba si frumoasa, cu ochi de cafea, a fetei cu naframa de pe scaunul de la geamul celalalt. Pana acum i-am vazut doar parpalacul, sneakersii albi si gleznele groase. E frumoasa. Si sfioasa. Asa cum ii sade bine unei femei. Desigur stiu din cruda experienta ca e doar o iluzie. Apoi un alt tumul inalt, tell tall, pe stanga, mai aproape si unul pe dreapta mai departe, asa presarate semnificativ pe campia plata ca-n palma. Si unul foarte mare drept in fata pe dreapta la intrare in Kiziltepe. O fi insusi kizil Tepe, Topa kizil, neagra. Intrarea in oras e strangulata si blindata de politie, cam ca in Mexic. Cumva normal, ma gandesc, de aici in Siria sunt 15 km. Dupa sensul giratoriu bus-ul opreste sa ia, sa lase, oameni. Cum ma uit pe geam, in fata unei cladiri vad agitatie, o masa de barbati, unul mai tanar, cu camasa alb murdar ii ia altuia din mana o ranga de fier, ala mai avea si o bata de basebal, si chinuit de frica si orgoliu isi ia avant spre cineva din grupul de agitati sa faca ceva prapad. Un barbat, asa, mijloc de ‘50 il opreste, il linisteste, in timp ce altul mai tanar ii ia fierbetonul din mana. Toata lumea e mai linistita acum. Nu apuc sa imi dau seama mai mult ca trecem, s-a facut verde la stop. Apriga si infricosata cultura asta a masculinitatii in permanenta dovedire de sine. Nu-mi aduc aminte cand am vazut ultima data la noi asa ceva. Din fericire apusul e de basm. Ajunge zilei supararea ei.

Sunt un pic obosit. Dar sunt bine, am avut o zi minunata. Am cotit-o spre nord. Ne apropiem. Trecem de aeroportul din Mardin, nou, foarte nou si frumos, si apoi un mall. In fata se vad muntii. Ma fac sa ma simt un pic mai in siguranta. Muntele ala e de fapt Mardinul. Ce se vede e superb desi incepe sa se intunece. Pe vremuri orasul se chema Marada, adica Da/Tha Mara, Mareata. Acum inteleg de ce. Venind dinspre Siria, se inalta in fata ochilor un munte oras. Vechiul nume era insa Izala, iza-la, cel cu apa la poale, cu apa jos, poate. Urcam pe o sosea care se catara pe munte si intram in oras. E mare. Cumva feelingul meu e ca in Turcia nu exista orase mici. Busul ma lasa pe strada si nu la Autogara, asa ca nu pot sa imi iau bilet de bus de Van sau macar de Diyarbakir pe maine. Oi vedea eu ce fac. Pana maine e seara de azi si Izala Hotel ma asteapta in centru unde ma duce o dolmusa foarte moderna pe niste strazi din Italia sau Spania si hotelul e de vis, de Seherezada, imi aduce aminte de Iran si primesc apartamentul Darius, alter ego-ul meu persan, e apartamentul meu, sunt tratat regeste, multumesc Irfan si multumesc Vlad ca datorita tie si discutiei din Bucuresti am ajuns in locul asta care ma chema demult si eu nici nu stiam.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.