Adiyaman e deja Kurdistan. Probabil si doar pentru gandul asta deja turcii m-ar intreba de sanatate. Imi suna alarma la 10.30 ca sa apuc un pic de mic dejun care se inchide la 11. Ma trezesc greu dar bine, locul e exact ce aveam nevoie, Hilton Garden Inn, nu e un Hilton per se, dar cine are nevoie de mai mult, mai ales dupa 7 zile aproape de firul ierbii, al prafului, prin Turcia? Primesc tratamentul regal, very early check-in si mic dejun bonus ca nu ma intreaba nimeni nimic de sanatate cand cobor, baiatul de la receptie imi zambeste, sunt deja cazat, rasfat Dragosele. Printre imbucaturi, vorbesc pe mesaje de whatsapp cu ingerul meu pazitor kurd de azi noapte. Il cheama Irfan. Vreau tur?, sigur ca vreau, cere mult, incerc sa negociez turceste, simt ca reactiile lui sunt diferite, e mai putin loc de negociat, mai multa noblete in pozitionare, o oarecare inflexibilitate care ma face chiar sa imi fie teama ca s-ar putea sa dau cu oistea-n gard cu turul de azi, singura sansa. Cu ruda carului, cum zicea bunicul Moisanu’, ruda fiind barna lunga de lemn cu care cârmea carul, rudder-ul carutei, aia facuta de rudari. Ceasul sau busola, mai baiatule, ce alegi?, viteza sau sens, imi aduc aminte usor amar de Covey din inceputurile consultantei mele, mai ales pe managementul timpului care bine zicea el ca nu exista ca e doar oglinda managementului persoanei, a modului de viata vazut si nevazut. Zicea omul si bine zice ca directia bate viteza, mai bine mai incet si mai temeinic dar in directia buna, decat repede in directia proasta, repede nu e bun, dadada, stiu, ritmul, ritmul e totul, cum fac sa si fac si sa ma si bucur, si, mirabila piatra filozofala, de-a dreptul sa ma si incadrez in bugetul de timp ca in ala de bani inca mai stiu sa fiu flexibil. Ma bate gandul sa mai stau o noapte sau doua aici, in plus, ca sa ma hodinesc, ghodin-esc, sa stau cu God, cu Domnul, in odihna sa, Odin-a. Si sa las planul in voia Domnului. Acolo il si las si revin la Irfan, pe whatsapp, si plusez cu riscul sa pierd ziua. Ceva bun se intampla, cedez un pic, cedeaza si el si batem palma. La 13.00 vine Abdullah sa ma ia din lobby pentru un tur de jumate de zi de Mount Nemrut, muntele lui Nimrod, cel din Biblie, ciudat, nu?, ala din povestea Babel-ului, pe vremea caruia s-a facut Turnul, nu de tot, si ca sa nu se termine lucrarea cea mare si rea Domnul a impleticit limbile oamenilor, sa nu mai poata pronunta la fel Limba comuna pe care inca, atunci, o vorbeau cu totii, asa uniti in cugetul lor rau obsedati sa isi faca un nume, altul decat cel al lui Dumnezeu. Ma lumineaza gandul. La Babel Dumnezeu nu face limbi noi ci impleticeste limbile oamenilor si schimba pronuntia si astfel ajunge acelasi cuvant, cu acelasi sens sa fie pronuntat diferit, bruder-brother-bharata-bhrate-frate-frat si brat si sa “devina” altul, ramanand acelasi, si limbile la fel. Ajunge un patriarh peltic, tata al multor neamuri, care sa nu poata prounta bine R, si astfel pe toata spita de neam de dupa el, ra devine la si ar devine al si apoi a e de fapt æ si astfel Ar devine Æl. Baar devine Baal sau Ba-El, puterea manifesta a lui Dumnezeu ca Ba e putere si El e forma particulara de manifestare a Lui, C-El puternic, ca taurul, bull citit baal, ca bour-ul si boar-ul si bear-ul animalele simbol ale puterii. Si eu azi, cu voia Domnului, merg la Muntele lui Nimrod, Nemrut, indraznesc a-l citi Nema-rad, adica Na-Mara-tha, tradus fiind Cel care se indreapta spre iluminarea sufletului, Nemuritorul dar care are si sensul de Cel fara rod, cel Rau. Nu conteaza atat cuvantul cat spiritul care Il anima, il misca. Muntele asta are in varful lui un templu mormant cu statui uriase, capete de piatra, si alea cu caciuli ciudate si ele, ascutite, si e motivul venirii mele pana in Adyiaman. Nemrut Dagi, munte, varf, Da-gea, pamant al zeilor, al dacilor, dæ-gii, fiintele vii ai lui Dæ, oamenii lui Dumnezeu, ma asteapta.

La 13.00 sunt in lobby, pregatit cu rucsacel si echipament ca de iarna, cel mai de iarna din cat am la mine, mai ales hardshell-ul arcteryx si jecuta rosie de puf cu acelasi nume. Afara e innorat ploios, mai mijeste Soarele din cand in cand, dar muntele are peste 2000 de metri si undeva in indepartare am vazut munti inzapeziti. A fi prevenit inseamna a fi pe jumatate pregatit am citit eu pe vremuri, cu rost, intr-una din cartile preferate ale copilariei, Odiseea Capitanului Blood. Prevenit fiind ma pregatii.

Abdullah e inalt, usor smead, spre cincizeci, barbat bine, arata ca Anthony Quinn cu geaca de piele. E Zorba Kurdul. Si vorbeste engleza aproape ca Zorba, chiar vorbeste bine, cu un accent ca de film. Imi place. Ne imbarcam si plecam in sus spre munte, spre Kahta. Povestim, adica incep eu sa vorbesc ca nevorbitul de atat vreme, Doamne ce bine e sa mai pot schimba doua vorbe cu un suflet de om vorbitor de engleza si mai ales captiv in slujba mea jumate de zi. Cum se zice ziua buna in kurda, intreb, ca vreau sa il salut pe om in limba lui. Ruj bash, zice Zorba, e buna dimineata, buna ziua, Ruj inseamna soare, lumina, Raja, raza cu care răsare soarele, răj-soare, rise-soare, pe răzoare. Simt acelasi tip de electrocutare ca ieri cand am auzit-o cantand pe Zilan u Derman. Peste noapte m-am gandit ca Derman e de fapt Dierman care e un Gherman care e German, germen, om de neam, german. Kurdul frate cu germanul, kurdul cu kurt-ul. Germe in kurda inseamna si cald, la fel ca in persana, germe si la fel si in daca, germi-sara, Geoagiu Bai cu ale sale bai termale e Valea, sara, shore, saar, Calda, germe, cum stim ca e. Si Dacul pare a fi frate cu kurdul. Pai atunci ce e dacul cu germanul? Ii zic ca numele meu e Dragos si il intreb cum se zice in kurda care e numele tau. Nove te ci e? Cum? Nove te ci e? Adica Nume tau ce e? Pe bune? Nove mâ Dragos e, ii zic pe kurda. Se uita stalucitor la mine. Imi zice Spas hash, scris xwes, multumesc frumos in kurda. Cum? Spas, ca in spasiba? Xweš, adica hæsh, high is, ca in hosh din turca luat din persana care inseamna bun, hoch in germana, inalt, adica multumesc rusesc inalt nemtesc. Cine sunteti voi, Abdullah? Cine sunt kurzii? Noi nu stim cine suntem, imi raspunde. Nu stim. Si i se citeste mult, un hau, in ochi si suflet. Ma doare inima. Ez ji kef xweș bo em, ii zic in kurda, dupa cum m-a invatat, ca sunt bucuros de cunostinta. Cand o zic, o pronunt, suna cunoscut, cand scriu insa pare de pe alta lume, ca un margaritar ce luceste din cenusa pamantului de mijloc.

Imi pune sa ascult o melodie. Siwan Perver. Kine em. Adica Cine æm, cine sunt, cine sunt-æm. Efectiv asta inseamna. Se citeste in tremurul vocii o disperare a copilului parasit. Cine sunt? Cine suntem? Unde esti Tata? Unde esti mama? Simt ca am intrat pe poarta unei lumi fermecate, down the rabbit hole, in tara kurzilor care nu stiu cine sunt dar limba lor spune o poveste pe limba mea.
Il intreb pe Abdullah unde mergem, imi zice ca oprim la Irfan, in Kahta, prima data si apoi mergem mai departe. Il intreb ce inseamna Kahta, ca ma atrage numele. Zice ca nu stie, nu are sens in kurda, e doar numele locului. Ii zic ca e posibil ca sa insemna cut-the, cea taiata, ca ta de final e un articol si ca e un dublu t acolo care a amutit in timp. Se uita iar la mine si tace zgomotos. Apoi suna pe cineva si vorbeste in kurda. Inteleg cuvantul Kahta. Inchide telefonul si imi zice ca vechea kahta era asezata pe un platou drept, taiat, desasupra unei vai, ca putina lume stie asta. Zor spas imi zice el multumindu-mi de zor, tare. Ne apropiem de munte, urcam deasupra unei vai adanci, de munte mare, in departare se vede orasul, Kahta si ma gandesc, dar nu ii zic, ca suna aproape la fel ca si katha, coasa, dar si casa. Asta l-ar face pe Catalin, cat-tha-lin cel taiat, drept, cel fara asperitati, cel lin iar Catalunia si catalan, cat-tha-lan ar fi campie taiata, lan taiat drept, intre munti. Down the rabbit hole.

Pana acum un an si ceva de kurzi nu stiam mai nimic. Ca sunt musulmani, ca Saladin invingatorul cruciatilor era kurd, ca Diyarbakirul de la cativa pasi de aici e cumva capitala lor, ca de fapt zona lor era mai restransa dar au fost rasplatiti cu pamanturile si casele si orasele armenilor dupa genocid cand i-au “ajutat” pe turci. Oricum, stim, actiune si reactiune sau karma sau legea atractiei sau ochi pentru ochi, ce au facut aia patesc. Si acum e randul lor, ca le stau turcilor in gat si asta mi i-a adus la inima cumva aprioric in ciuda colaborarii lor la genocid. Asta e cam tot ce stiam. Nu mare lucru. Pana cand m-a lovit in crestet dictionarul de PIE a lui Starostin pe care l-am buchisit anul trecut, la-nceput, noaptea pe telefon pana vedeam cetos, si in care, la surse de Proto Indo Europeana am dat de kurda ca facand parte din ramura indo-iraniana. Nu stiam. Ce spectacol e dictionarul ala! Practic e o reconstructie academica, speculativa, a limbii primordiale, limba mama indo europeana. Ca surse, in dictionar, am gasit, cum ziceam, aproape toate limbile indo europene, inclusiv kurda, mai putin, surpriza, una care seamana teribil de mult cu probabila PIE si anume, romana. Da, in dictionarul asta care cauta fondul comun indo-european, in care gasim hittita, celta, letona, albaneza, persana, zaza, latina, greaca, germana, franceza, rusa si chiar sogdiana, nu e loc de limba romana. Insa era kurda. N-am bagat tare de seama atunci insa am retinut, iar acum aud.

Intram in Kahta. E un oras mic, de munte, anost, cam ca la noi dar cu moschei, clar nu-i de-a nost. Intram intr-o curte cu cateva masini parcate, cateva cladiri anoste si ele, pe una scrie Kommagene hotel, ca asta e atractia zonei, regatul armean elenistic al Kommagenilor cum am
aflat dimineata citind un pic in Triposo. Ne dam jos din masina. Ne intampina un tip destul de scund, destul de subtire, destul de smead, cu miscari lente, vorba cumpanita si privire de vulpe care vrea sa duca ursul la copca, Irfan. Langa el o asiatica, backpackerita. Bine am venit in Kahta, la Kommagene tours si hotel, zice el in aceeasi engleza buna pe care o stiam de la telefon. Aha, Kommagene Tours, realizez eu, asta explica mai multe. Intind mana sa i-o strang pe a lui. Si-o trage, cumva, prind un peste mort, alunecos, isi trage si pestele, cica si-a ranit mana cumva si nu vrea sa i-o stric mai tare. Povesti cu pesti. Am senzatia clara ca nu vroia sa dea mana cu mine, ca un semn de rezerva sau dispret. “I may have to take your money but I don’t have to like you”, mi-l parafrazez pe Kramer luandu-i mancarea lui Seinfeld din frigider. Trecem cumva, destul de repede, peste stanjeneala plutind in aer si ajung sa o cunosc pe taiwaneza pe care practic Irfan mi-o baga pe gat in turul meu, platit de mine. Realizez asta dupa ce am intrat un pic intr-un fel de veranda acoperita timp in care Abdullah tot discuta ceva cu Irfan in kurda si Freya Liu, simpatica, imi arata bratara ei de Untold. Zambesc strepezit ca unul care clujean fiind n-am fost niciodata, mai mult, fug din Cluj cand vine si ce sa vezi, egregorul nespus, cel al carui nume nu poate fi rostit, Sauron-ul inca neintrupat, ma cauta si ma invaluie pe coclaurile Pamantului de Mijloc, ca un “all seeing evil eye” ce e. Ii dau cu flit. Schimb cateva povesti cu Freya, nume de scena occidentala, ca asa fac asiaticii ca sa poata si gaijinii sa li se poata adresa. Da, i-a placut la Untold si Clujul, i-a placut Ardealul, umbla de un an prin lumea mare dar ii place Turcia in mod special ca e fascinanta zice ea si pe deasupra ii primeste bine pe taiwanezi, ca umblatul lor prin lume e la concurenta cu hoardele de turisti din China adevarata. Imi aduc aminte de prima taiwaneza pe care am intalnit-o haladuind prin lume, in Ollaytantambo in Peru, nu mai stiu cum o cheama, dar stiu, inca de-atunci, ca in Taipei “renting is very popular” ca Motanelul o intrebase cum e viata, cum sunt preturile la case, intrebare de roman obsesat sa aiba casa lui, chestii, facand conversatie. Aha, e saraca, sunt saraci, a concluzionat ea motaneste modul hipsteresc, neo marxist de a spune ca sunt robi pentru casa masa ceva haine si gadgeturi si un pic de plimbat prin lume. Si de Tibi imi aduc aminte cum imi spunea, cu intelepciune batraneasca si simpla mostenita de la taica-sau in ciuda neimpacarii lor funciare, sa imi fac un cheag al meu. In Taipei, occidentalizat cum e, se imprumuta cheagul altuia. In turca la chirie ii zice kira iar la a inchiria, to rent, se zice kiralik. In kurda e kirê si kirêkirin. Chirie e kirê si ambele inseamna ca devin Domnul, Kir-ul locului respectiv, Slava Domnului, Kyrie Eleison, atata timp cat imi permit, cat platesc pentru asta. Ma gandesc ca asta e diferenta intre a fi fiu si a fi rob, fiul este oricum, robul trebuie sa faca din greu ca sa fie si cand nu mai face nu mai e.

Irfan isi termina povestile cu Abdullah si vine spre mine. Imi multumeste pentru etimologia pe care i-am dat-o la Kahta. Imi zice si el, asa e drama noastra, nu stim cine suntem. Povestim un pic. Ii zic de Zillan u derman si Ha Meyrem al ei si faptul ca ritmurile si sensul si chiar dansul aferent sunt unul la unu cu Perinita din Muntenia, dans de nunta, de veselie, de merry cand te mariti. Ii zic ca in mod ciudat romana are similaritati cu kurda, lui nu-i e clar ca sunt roman si nici nu da semne ca ar sti cine suntem noi. Cand nu stii exact cine esti ce sanse ai sa stii cine sunt ceilalti? In identitate sta tot. Sunt si pentru ca sunt ceva anume fac ceva anume si nu altceva si obtin si am anumite lucruri, cele care izvorasc din ce fac care izvorasc din ce sunt. Eu sunt roman si, oricat de in bascau l-am luat pe vremuri, am un sentiment romanesc al fiintei, ala de zicea Noica de el, devenirea întru sine. Intru e en-through adica in prin. Devenirea Sinelui in sine prin sine. Coplesitor cate stau intr-un cuvant. Irfan ma roaga sa o iau si pe Freya cu mine. Bagatul pe gat de Freya primeste niste lubrifiant, o vorba buna, o vorba dulce, care pana la urma aduce. Or fi avand si ei vreun proverb, ceva, sau macar o surata din Quran. La Scriptura zice ca bunavointa si prietenia ma fac liber si ca daca stau in ele imi pazesc si binecuvantez caile, asa ca. Sigur ca da, ii zic lui Irfan, cu placere. Acum da, cu placere. Abdullah vine si el spre mine, inalt si pasnic si impamantat. Un om potolit cum zice Motanelul ca zice Nana. Imi place Abdullah. Urcam in masina, eu in fata langa sofer si Freya in spate. Mergem intai la un tumul al kommagenilor, sub fosta capitala a lor de la Arsameia, apoi podul roman si apoi Muntele lui Nimrod, ne zice Abdullah. Imi dau seama ca nu stiu nimic despre istoria zonei asteia, nici nu stiu la ce sa ma astept in afara de capetele de zei daci de piatra, din varful muntelui. De cand le-am vazut prin poze intaiasi data si pentru prima oara mi s-a parut ca seamana cu statuile uriase de pe râu in jos ale Argonath-ilor din Stapanul inelelor. Si nu pot sa nu simt, sa intuiesc, cat de multe stia Tolkien asta despre adevaratul Pamant de Mijloc si ca povestea spusa de el e doar o foaie de ceapa de pe o poveste mai mare si mai reala ce se cere descoperita si ma cheama ca un cantec de sirena abia intr-auzit.

Ce frumos imi aseaza Dumnezeu ziua, ma gandesc in timp ce ii multumesc cu fata luminoasa ca un soare lui Abdullah. Suna foarte fain, sunt entuziasmat, en theo sias-ma-os, adica sufletul meu sa fie purtator de existenta zeilor, a lui Dumnezeu, pe scurt inzeit, indumnezeit. Afara e innorat spre ploaie dar entuziasmul e o lumina in sine. Plecam. Nici nu iesim bine din Kahta cea noua ca ajungem la tumulul de la Karakus, teoretic pasare, kus, neagra, kara in turca, dar poate fi citit si movila, munte ascutit in care kar e munte si kus e varf, ascutit, cusma uneori cu sens de munte ca in Kush si Hindukush. Tumulul e mormantul a trei femei, mama si doua surori a lui Mithridates al II-lea Kommagene pe numele lui mic Antiochos. E inconjurat de patru coloane de piatra care au in varf vulturi si lei cat un stat de om, si multi turisti turci nimeriti odata cu noi sa descopere frumusetile patriei. Nu m-ar mira sa aflu ca tot ei le-au facut si pe astea si au scris si inscriptia din greaca de pe unul din stalpi care zice ca: “Αυτή είναι η ιεραθεία της Ίσιδας” aici e locul sfant de veci al reginei Isias, construit si dedicat ei de catre regele Mithridates, a carui mama a fost. Si a celor doua surori ale lui, Antiochos si ele, una din ele fiind atat de frumoasa incat in ciuda vietii acurte amintirea si onorurile ei inca traiesc. Cam asa. Am tradus din engleza ca textul grec nu-l stiu scrie mai mult. Am tradus si in kurda, de joc, si suna ca “Ev hiyerarşiya Isias-ê ye”, aici ierarhia Isias-ei e. Isis, Isias, mama lui Mithridates Antiochos.

Kommagena e urmasa Kummuh-ului hittit, Komma, Kummuh, si brusc imi apare intrebarea da’ armenii cu hittitii ce treaba aveau. Regatul e vechi tare dar in istoria consumabila a ramas doar un Antiochos Kommagene, seleucid, mai mult Antiochos decat Kommagen, rege elenistic ciuperca pe ramasitele imperiului lui Alexandru cel Mare, pe numele lui intreg Antiochus I Theos Dikaios Epiphanes Philorhomaios Philhellen , Antioh Intaiul Epifanie a lui Dumnezeu, Dac, adica Judecator, adica cel Just, Iubitor al romanilor, celor puternici, Iubitor al grecilor, celor albi. Al carui sanctuar, templu, mormant tumul aproape piramidal se zice ca sta in varful Muntelui Nemrut. Se zice asta dupa inscriptiile gasite statui. Asta e ca in povestile cu “cum se cheama apa asta ostenii mei”, Moldova, maria Ta, Moldo-va sau Moldo-viza, valea maloasa apa maloasa, sau apa Cetatii de Pamant, Mal-dava-iza. Moldovita cea mandra monastire unde anul trecut vazui sapate cu briceagul in zid de catre austriecii civilizati si civilizatori, numele lor de ctitori, trecute spre vesnica pomenire peste icoana lui Vasile cel Mare in pronaos. Putem astfel deduce, pe dovezi concrete, istorice, ca manastirea a fost ctitorita de Ludwig Klauser, la 1800, cand au pus binefacatorii mana pe Bucovina. Sa nu uite lumea ca idiotul civilizator a trecut pe acolo. Eu mi-am promis atunci ca o sa imi amintesc. Hai-napoi in Armenia commagena, Dragosele, la Mithridates.

Din copilarie am auzit de numele asta, Mithridates, citind Istoria Romana a lui Mommsen, coplesitoare carte, in care am dat de Mithridates al VI lea Eupator, regele Pontului, acum stiu ca armean, ca toate regatele astea din zona desi au alte nume au fost armene, aliat cu partii arsacizi si implicit dusman al romanilor si astfel prieten al lui Hannibal, unde s-a si refugiat el sa continue lupta si sa moara dupa Zama. Eupator, adica facator, pator de bine, eu, sau chiar EuPater, Dumnezeu Tatal, Creatorul, Facatorul de Bine, Binele. Mithradates inseamna Mithra-dat-es, adica cel ce este zeul Mithra, cel dat de el. Mithra e Medru de la noi, Sân Medru, Mitru sau cum am zis noi Doom Medru, Dumn Mitru, Dumitru. Acelasi cu Helios sau Apollo sau Abadon, zeul Tata Abba-dea-en, Eli cel iesit din apa Ap-ba-Eli-an din legendele stravechi romanesti, sau cel alb Helios, Gealios, Gelu, Julius, cel stralucitor.

Dau o tura cu Freya in jurul tumulului, fac niste poze de porc in plumburiul ca de iarna care incepe sa apese, incepe sa picure, apoi sa ploua. Vamonos. Asa zice si Abdullah care ne asteapta in masina si e un pic stresat ca am plecat tarziu si vremea nu e buna si mai bine mai sarim peste bucati de traseu decat sa nu ajungem la timp in varful muntelui. Ma uimeste engleza lui. E un om fara scoala in afara de cea a vietii, din clanul Reshwan, ca mai toti kurzii din zona. Vorbeste engleza foarte bine. In general vad, Kurzii vorbesc mult mai mult engleza ca turcii. Uimitor. Aproape la fel de uimitor cu faptul ca noi romanii vorbim asa bine engleza, nefiind, cum oficial prea bine stim, germanici. Si cum nimic nu e totusi intamplator, poate ca fondul ala comun indo european sau chiar PIE are ceva de spus, din radacinile neamului. Ca Reshwan e Razvan, ala care face răz-boi, bai mare, răs-bai, un ras-ban, ban ridicat peste ban, rise ban, cel foarte puternic, de putere regala. Undeva acolo sus, pe un platou inalt, la marginea unui canion abrupt, ne arata el, e vechea Kahta, Eski Kahta, si acum inteleg, e o asezare foarte veche, ramasitele pana azi ale vechii capitale regale kommagene, Arsameia din care au ramas doar pietre taiate ciudat, hittit si basoreliefuri la fel si inscriptii in greaca si Seitan koprusu, podul Satanei.

Noi la ala nu mergem ci ne oprim direct la Cendere koprusu, podul facut in vremea lui Septimius Severus de legiunea a XVI in cinstea sotiei lui, Julia Domna, Doamna. Ne dam jos din masina si o luam la picior peste pod, eu si Freya. Freya Liu, ce nume ciudat pentru o chinezoaica, cea rece, friga, cea fierbinte, fry-a, cea curata si luminoasa pray-a, zeita Vanadis, a fertilitatii si dragostei, Bendis la ai nostri daci, aceeasi. La cat de bine vorbeste engleza si cata liniste calculata emana sunt convins sa si-a ales numele constient. Cu atat mai dureroasa e, cred, vizibila distanta pâna la ideal. Abdullah ne spune ca ne asteapta in partea cealalta, la capatul podului, dupa ce trece cu masina pe podul rutier contemporan. O luam la picior printre doua coloane inalte de vreo 10 metri, pe pietrele slefuite grosier, cu trepte mari ca pentru uriasi. Incepem sa vorbim de calatorii, travel, chestii. A calatorit mult, corporatista, discreta, nu zice multe decat ca ii place Turcia si ca i-a placut mult India, dar intr-un mod pe care nu il poate impartasi cu nimeni. Inteleg ca nu inteleg. Mie India mi-a ramas ca intr-o vaga amintire din care inca nu vreau sa o scot, nu pot zice insa nici pe departe, din fericire, ca m-a vrajit. Pe ea, vizibil, da. Ne imprietenim nitelus in timp ce trecem schimband doua vorbe peste raul rapid si involburat ca un torent dar de cateva ori mai mare, furios ca o fiara. Raul Cendere iese țăndări ca Cinderella dintr-un defileu inalt, dinspre un munte ca Cindrelul, dinspre vechea Kahta si dispre Nemrut Dagi si se zdrobeste spre vale pe sub podul arc de aproape 100 de metri facut acum aproape 2000 de ani cu pietre uriase din care unele au aproape 10 tone. Cendere in turca inseamna a presa, a zdrobi, a face tandari. Interesant ca in italiana as-cendere inseamna a ma catara, pe ce, pe stanci, pe cendere iar a s-cendera inseamna a scinda, a taia. Mama lor de țăndări ca in romana cica vin din săsescul zänder si maghiarul candra. Si nu invers, nu, nu, nu, ca pana sa vina ei noi nu ziceam nicicum Dornei Candrenilor sau Cândrelului. Si probabil tot de la ei l-au luat si albanezii pe Skander-beg al lor.
Apa Cendere-lui curge navalnic spre Eufrat si spre Mesopotamia pe care inceputul de campie verde din lunca o prevesteste asa cum prevesteste primavara. Ne pornim si noi a curge-n sus spre munte.

Simt miros de acasa. Ploua, si desi innorat cenusiu, simt ca ploua a primavara. Vad lanuri verzi de grau, drumul serpuieste printre livezi si lanuri, case, oameni. I-o fi fost zicand altfel candva dar acum sunt in Kurdistan. Tot autobuzul de aseara era kurd si am simtit in aer si azi simt pe propria-mi piele diferenta, disponibilitatea, ospitalitatea, ca la noi, un spirit care atrage si uneste, posibilitatea prieteniei cu toate impedimentele puse in cale-ne de lumea cazuta. Trecem pe langa stejari pitici desfrunziti dar cu gramezi de ramuri subtirele si frunze uscate chiar in ei insisi, cumva pe trunchi, in palma crengilor mari. Abdullah imi spune ca toamna le taie cracile mai tinere si le lasa in coroana iar iarna le dau spre hrana vacilor, oilor si caprelor. De care sunt pline coastele. Kurzii sunt pastori.

Ma fascineaza limba lor. Çîya, adica cia, gia, gea, insemana munte. The cia, Dagia, Dacia, ar inseman astfel pamantul, muntele, Zeilor, celor desavarsiti. Dag, Dagi e munte in turca, munte intr-acolo mergem imediat la Dagul Nemrut, Muntele, Zeul, Nimrod. Si ca zeu si munte zice la fel am tot vazut pe drumul prin Anatolia, kyr, kir, kar, kür. Si asa kurd, kür-the, kur-zii sunt oamenii muntelui, oamenii lui Dumnezeu, oamenii de piatra, s-curti, taiosi, curt, niste nemti, cum ziceam, Kurt. Seara buna se zice evar bash, in care evar e seara, noapte, ad-ever in timp ce noapte buna e shev bash, unde shev e sava, ca Sava-ot, Dumnezeu cel Sfant, Sfant, Sfant, shev e astfel puterea, curgerea, manifestatea sfinteniei. In schimb ziua, dziua, dia, Dio se zice Rojê. Roj, Ru e soare, zi, lumina, Ra, roș, rouge, ruji-nos, lumina ca lumina soarelui care da in roj, in rosu, rougineste. Daca de aici deduc ca vechii kurzi venerau Soarele cu Ra-ul lui si ca se temeau de Sava-ot si de ever si ad-ever, cred ca nu risc prea tare. Etimologia salveaza Romania. Si pe kurzi, cred. Kent inseamna oras mare, in turca. Mai zic odata, Kent. Fumam si noi ceva? Ceva englezesc sau flamand, Ghent, daca n-or fi prea flamanzi cum si sunt sa tina totul pentru ei, sau Gönd in kurda, sau Gondar in amharica etiopiana, oras mare si vechi, sau Cândea sau Chinteni, locul locuit de cin de oameni, de un gen de oameni, de o ginta, ghinta, ghind, kind. Ca turcii au luat numele de kent de la sogdienii saka sau alti indo-europeni care aveau sate, orase, cand au venit ei pe sa din stepe, nu-i de mirare, ca si ungurii au luat var-ul de la noi, the-varul davar, si asta se poate arata usor, cat ai zice Var-șava sau Samar-kand. Kurzii la oras mare zic bazaar, pastrat si mai clar in persana, locul aglomerat, in care e mult zgomot si agitatie, buzz. La magar ii zic gher, ma-gher, ca in sogdianul gar, gar inseamna si sulita, par, pole in engleza iar ma are pe langa intelesul de suflet viu si pe cel de mare, si stim cu totii ca magarul e un maha-gar, si are o pole mare. kêrê, citit cere e cutit de gradina, the cere, adica ze-cere, secera. La coasa ii zic tîrpan, tata imi zicea mai demult sa nu ia toroipanul la mine, dar in kurda mai inseamna si tiran, sef, cel care are coasa, instrumentul puterii, asa cum capitanii olandezi, dutch, de corabie la secol XVI inca aveau ca semn al autoritatii saka, shake spear-ul, sica pusa pe the pær, lancea lui Horea, coasa de lupta, schyta scitilor saka, coasa.

Facem dreapta la o intersectie si incepem sa urcam. Inspre stanga vad indicator de localitate, Doluca. Il intreb pe Zorba daca are legatura cu Villa Doluca, cea mai celebra, nu neaparat cea mai buna, crama si producator de vin turcesc. Nu are, ca aia sunt in Tracia, sau Rumelia, cum zic turcii partii europene a lor. Si totusi, foarte bun, se zice in kurda gellek xweš, si e pronuntat dielhueș adica dulce. Doluča. Cea dulce, cea foarte buna. Partea absolut ciudata e ca xwê inseamna sare. Foarte bun adica foarte sarat adica dulce. Incurcate sunt caile omului, ca intelesurile cu cuvintele, ca limbile. Ne apropiem turnul Babel, turnul lui Nimrod, Nemrut sau Nebrovt cum ii zice printul cronicar georgian Juansher.

Am lasat livezile si lanurile verzi de primavara demult in spate. Urcam serios. Adyiamanul e la 670 de metri iar templul de pe munte, mormantul tumular al lui Antiochos sau al cui o fi e la 2150. Vegetatia a disparut, e numai piatra si deja pe stanga dreapta a inceput zapada. Care tot creste pe masura ce urcam. Ploua. Ploua tare si e ceata. Naspa. Zorba kurdul zice cu compasiune si fara speranta ca spera sa avem vreme buna pe Munte, ca apusul e extraordinar vazut de sus si ca ar fi pacat mare sa nu-l prindem. Nu stiu de ce anume, ca pentru mine apusul nu a fost niciodata o miza in sine, nici la propriu nici la figurat, ma trezesc zicand, in contra unei evidente material palpabil plumburii, ca sus va fi senin si vom avea un apus superb. Si incep imediat sa ma rog. Zorba se uita la mine, milos. Pe Freya nu o vad, pot doar intui un licar mut de speranta. Urcam. Ploaia se inteteste. Eu continui sa ma rog ca voia Domnului sa se faca si daca asta e voia Lui atunci ma rog pentru implinirea ei, pentru senin, pentru claritate, pentru manifestarea puterii Lui, pentru lumina care lumineaza in intuneric si intunericul n-a biruit-o.

Povestea biblicului Nimrod o pastreaza Biblia si traditia iudaica. In Facerea ni se zice ca era din spita lui Ham, cel negru, ce trebuia sa fie, el si urmasii lui, rob fratilor lui mai mari Sem cel semi si Iafet cel alb, Iahve-the. Tot pamantul avea o singura limba si aceeasi vorbire, zice Facerea, pe vremea cand Nimrod, fiul lui Kush, fiul lui Ham, dar de pe o alta spita ca restul urmasilor sai, era viteaz vanator in fata lui Dumnezeu, in campia Shinear. Si s-au apucat sa-si faca ziggurat din caramizi si smoala si Eli, Dumnezeu la plural, a coborat si le-a amestecat limbile ca sa nu izbandeasca revolta impotriva Lui. La Babel s-au amestecat limbile si oamenii s-au imprastiat si au inceput sa babble.

Traditia iudaica, pe linia lui Sem, mai pomeneste ca Nimrod era rege pe vremea cand Terah il are pe Avram in Ur-ul Chaldeei si ca era tiranic si inchinator la idoli. Pe linia traditiei armene, Aram venind pe linia albilor, a lui Iafet, se pastreaza aceeasi istorie, din alt unghi, mai detaliat. Moses din Chorene, Masaes, suflet sfant, tine genealogia lui Hayk, patriarhul armenilor din care isi si trag numele ei acum zicandu-si in continuare haik-i, haig-i si tarii zicandu-i Hayastan, tara lui Hayk. Iar Juansher georgianul, preluand de la Moses zice ca Hayk cu cei 7 fii ai lui era un print in slujba uriasului Nimrod zis si Nebrovt care a stapanit intreaga lume ca rege la inceputuri. Nebrovt mie imi suna ca Ne-Broft ca ne-brother ca Ne-Fartat, numele diavolului in povestile romanesti. Si imi mai plac numele fiilor lui Hayk. Ara, Aramais, Aramanak imi plac cel mai mult. Daca pica A-ul din fata ramane Ra, Ramais, Ramanak. Ra si Rama, lumina si lumina insufletita, pace. Ra, Romei si Românasi, unde-alt-undeva daca nu in Romanati. Ca si asa noi romanii de fapt habar nu avem de unde ne tragem, ca povestea cu Decebal si Traian am ajuns sa n-o mai cred nici eu. Asadar Nemrut asta era un urias din vechime. Oare al cui e de fapt mormantul si tumulul din varful Muntelui Nemrut?

Zapada e de peste 1 metru pe laterala drumului. Ploaia s-a subtiat, a dat in bura insa ceata s-a-ncețit. Suntem in nori. Ma echipez serios si ies, Freya se echipeaza si ea cu ce are, nu prea are, niste ghete luate din Turcia cu 300 de lire si un hanorac cu gluga foarte permeabil. Zice ca e ok. Nu e. Incepem urcusul pe ceva ce vara ar fi o poteca dar acum e cel mult cate o placa de pavaj mijindu-se din zapada in portiunea de inceput curatata. Apoi o luam pe zapada pur si simplu. In jur mult turci care urca si cativa, mai putini care coboara. Lumea avea in plan apusul. Ce se vede acum, urcand, e doar apusul planului. Inainte sa iesim din masina i-am zis lui Abdullah, cu taria inconstientei sau a credintei, vom vedea care, ca vom avea parte sus de un apus memorabil, spectaculos. Si acum pe urcus ii zic Freyei din nou acelasi lucru. In ciuda cinismului de backpacker hârsit ea isi doreste apusul, e femeie. Zapada e framantata de sute de urme de pasi, de urme de alunecari, de prabusiri, de ridicari. In ciuda vremii cainoase e plin de turci. Urcam greu, trekkersii mei sunt buni, rezista la apa dar nu sunt bocanci, mai intra zapada pe sus, incet incet ma ud, nimic spectaculos. Freya urca si ea, bocancii ii sunt fleasca, vad, dar nu mai e mult, imediat ajungem. Trecem pe langa un panou pe care scrie ceva yasaktir tumulus, inteleg ca e interzisa urcarea pe tumul, adica dincolo de zidul de piatra de la picioare si de ceata asta, in stanga unde se vad sfaramaturi e deja tumulul, inseamna ca suntem aproape. Am ajuns.

Din zapada mare, foarte mare, de pe platforma de vest ies capete uriase de oameni si animale. Sunt cat mine de mari. In sus spre varf, pe niste terase masive sapate direct in piatra, se vad niste constructii, probabil altare, alcatuite din pietre mari, probabil gresie, imbinate ca la lego, cam cum arata colosii lui Memnon din Luxor. Si cam cum e construit Angkor Wat-ul si toate waturile din jur, mai ales Bayon. Ca o confirmare vad itindu-se din zapada un cap de leu cambogian. Explorez, iau capetele la rand, ma uit atent, nu se vede prea mult ca zapada acopera aproape tot si ce nu reuseste ea rezolva ceata. Dau sa urc spre altare, un turc de paza ma opreste. Yasaktir. Ma uit in jur, nu se vede nimic decat ceata, nor. Ma intorc spre capete. Doua imi atrag atentia in mod special. Un dac barbos si mustacios, suparat, cu caciula casca dreapta dar care stiu ca acum e rupta ca initial avea o parte incovoiata in varf. Imi da un aer de Gerula sau de Gerila ca u in greaca e i si aici e frigut bine. Macar nu mai ploua. Imi fac cateva poze cu el sa nu se supere Sergiu Nicolaescu. Langa el e un alt cap, mai fin, ca de femeie, cu caciula inalta hittita dar si ea incovoiata in fata, dacic. Imi trece un gand prin cap, oare de ce pe ministrul de externe sarb ala mare si destept il cheama Dačić? In total sunt cinci capete de oameni flancate si la stanga si la dreapta de cate un cap de vultur si unul de leu abia vizibile. Sub zapada probabil sunt trupurile. Nu, de fapt abia acum inteleg, altarele de pe platforme sunt insasi trupurile iar capetele sunt taiate si asezate in fata lor. Statuile sunt chiar construite ca si Colosii lui Memnon, acum mi-e limpede. Fac poze. Ma simt usor frustrat. Fac si mai multe poze. Freya si turcii misuna prin jur. Deocamdata turcii nu miauna ca niste pisici dar incep sa plece. Ii zic Freyei ca mai stau, zice ca mai sta si ea. Ii zic din nou ca va iesi soarele, a zis ca nu crede, ca sansele sunt foarte mici. Ii zic ca m-am rugat si ca va iesi soarele, ca am o relatie speciala cu Dumnezeu, ca Domnul ma asculta si ca va risipi norii si va iesi soarele. Imi aduc aminte de incredintarea in inima pe care am avut-o ca va fi un apus minunat. Reincep sa ma rog. Ma rog cu tarie, intai in gand, plimbandu-ma, apoi incep sa ma rog impotriva norilor, sa le poruncesc sa se risipeasca, am credinta ca se va intampla, cuvintele Domnului Hristos ma intaresc, daca ati avea credinta cat un bob de mustar ati zice muntelui acestuia muta-te de aici acolo si el s-ar muta. El insusi s-ar muta nu eu pe el. Nu ma leg de munte ci doar de nori. Freya revine spre mine, vede ca fac ceva, ma intreaba ce, ii zic chiar ce fac. Zice, are you trying to talk to God? Nu, chiar vorbesc cu El! Se uita in jur la ceata super densa, se uita apoi la mine cumva plat, backpackerii au vazut multe in viata, eu ma intorc la rugaciune. Si incep ma plimb iarasi si sa ma rog in limbi, cu voce tare, cu tarie, o nebunie. Marea majoritate a turcilor au plecat. Ma bucur. Necredinta impiedica manifestarea minunilor, stiu. Eu ma rog si astept miracolul bazandu-ma nu pe ce vad ci pe ce cred, pe vederea in nevazut, in Numele Domnului.

Si ceata incepe sa se risipeasca. Se intrezareste soarele prin nori inspre apus, prin dreapta tumulului. In spate, peste munti si vai inzapeziti pe care ii vad azi pentru intaia data se vede curcubeul, semnul legamantului lui Dumnezeu cu oamenii. Aici, pe varful muntelui Nimrod, langa tumulul de pietris care e probabil mormantul lui, al Nefartatului, ca eu nu cred ca e al niciunui Kommagen, Dumnezeu isi arata puterea si maretia si ma striveste cu mila si harul Lui. Sunt coplesit. Freya se uita, cum zic englezii, în disbelief. You’d better believe, girl. Am puternica incredintare ca a fost un semn pentru ea, un dar de la Dumnezeu. Ceata si norii continua sa se risipeasca. Iese un soare orbitor, sub norii de la apus. O iau la pas pe zapada in sus pe tumul, il inconjor, inot in zapada. Freya vine si ea. Laud pe Dumnezeu si multumesc, pentru minune si pentru minunea de soare si de lumina si de inluminare pe care le traiesc. Mi-e inima plina. Fata imi arde incendiata in soare. Doamne, Doamne, Doamne mare esti!

Intr-un final coboram. Port cu mine comoara prezentei lui Dumnezeu. E inca senin si crestele inzapezite se inmohorasc de seara dupa ce s-au inrujit de lumina apusului. Pe drum in jos e aglomeratie mare ca toti turcii care coborasera au urcat inapoi sa se bucure de apus si acum coboara din nou. O mai ajut pe Freya sa coboare, mai schimb doua vorbe cu o turcoaica care sta in Germania si care nu mai stie cine e, ce e, unde e casa ei adevarata si ajungem imediat la microbusele care me duc la parcarea unde ne asteapta Abdullah. Zorba nu a vazut apusul si se uita la mine ca la un zanatic cand ii povestesc si cand Freya confirma. Vad pe el ca nu stie ce sa zica. O vreme tacem. O vreme mai lunga. La finalul ei ajungem in Kahta inapoi la
Hotel unde Irfan o invita pe Freya la masa si pe mine la o poveste despre ce vreau sa fac maine. Intram in veranada de dimineata, o vad altfel, mai bine, inauntru e o lavita acoperita cu covoare ca in Maramures. In timp ce ne asezam, pe nepusa masa vine ora rugaciunii si Irfan se catara pe lavita care pare-se e orientata spre Mecca. Face temenele din picioare, pana se lungeste pe burta in metanie completa. Iar si iar. Eu cu Freya stam si ne uitam. Stam o vreme. Omul se roaga pe rug, pe covorul de rugaciune. Oare rug si rug au acelasi sens adanc, inchinare catre Dumnezeu, rugaciune, jertfa, holocaust? Zor spas, bremi imi zice Irfan dupa ce termina. Gellek spas raspund eu. A fost o bucurie sa astept, sa asist, sa traiesc rugaciunea altfel, in timp ce si eu ma rugam cum ma rog eu. Bremi inseamna fratele meu, bræ, bre, bro si asa ajung sa inteleg si eu bre-ul turcesc. Da, maine Abdullah te duce de dimineata la Sanliurfa, Urfa cum ii zic ei, Ur-ul Chaldeei cum ii zice la Biblie si apoi la Gobekli Tepe si apoi la autogara sa iei bus de Mardin si acolo ma suni ca rezolv eu cazare, si te costa atat, zice el. Si daca vrei te duce Abdullah pana in Mardin dar extra. Prea mult extra, e numai bine cu autobuzul, o alta minune. Zor spas, Irfan. Shev bash.

Ajung la hotel, ma spal, ma schimb si cobor la o cina imbelsugata si apoi, minunea continua, ies pe terasa unde e plin, abia gasesc masa, imi iau un pahar de vin, o narghilea, si apoi inca un pahar de vin in timp ce ascult muzica kurda cantata live de niste baieti veniti parca pentru a-mi bucura mie inima. Muzica asta kurda, olteneasco-sarbeasca imi umple inima, narghile de uzum imi ia mintile, iar vinsorul rosu bun si fara mari pretentii ma inveseleste cat sa pot simti ce mult ma iubeste Dumnezeu. Slava Tie Doamne!