M-am trezit bine, imi zic rugaciunile, laud pe Domnul, Slavit sa fie Numele Tau in vecii vecilor, ca tu esti drept si credincios sa ne ierti daca ne marturisim pacatele, ca toiagul si nuiaua ta ma calauzesc pe cale, chiar daca ea duce prin Valea umbrei mortii. Nu ma voi teme de nimic, ca am capul uns cu untdelemn si paharul meu e plin de da pe deasupra la masa imbelsugata intinsa in fata dusmanilor mei. Asa zice la Psalmul 23, cine sunt eu sa ma impotrivesc, asa scrie, asa citim, asa cred, paharul meu e plin de da pe deasupra. Simt ca asta este ziua in care se va si intampla. Ma bucura gandul. Pot fara dar e mai bine cu.

Hai, Dragosele, hai. Imi aduc aminte de o melodie sarbeasca pe care am mai prins-o in permisiile adolescentei mele la Arad. “Hajde, plavi moj safiru, hajde česnio mi nemiru”. Pe vremea aia cautam nelinistea ochilor preferabil albastri, azi imi place linistea ochilor verzi pistruiati. De care mi-e dor. Insa ma cheama Cappadocia. Ma misc repede, imi iau hotelul in Adiyaman, Hilton, mai scump decat bugetul dar mult mai ieftin decat ma asteptam. Si am nevoie de un respiro, de un rasfat, de o odihna, sunt obosit si oricum ma asteapta o zi de maraton cappadocian si o noapte de autobuz pana în Adyiaman. Rimeaza. De acolo vad eu, o zi de Mount Nemrut si apoi cel mai bine ar fi daca as gasi o masina sa ma duca in Sanliurfa si Gobekli Tepe apoi in Mardin si final in Diyarbakir. Suna a sprint maraton care cere o zi in plus. Da’ de unde? Hai sa trecem podul ala cand ajungem la el Dragosele, ca n-o fi un pod prea indepartat, chiar daca-i pe Eufrat si de acolo intri in Mesopotamia, intre râuri, meso între, potamia râuri, curgeri potabile.

Urc cu liftul la ultimul etaj, pe un fel de terasa acoperita, la fel ca vremea, la un mic dejun solitar si minunat, cu o abundenta de bunataturi grecesti, anatoliene, acum turcesti. Masline bune, omleta, rosii si branza buna, ceva mezelicuri, mezeuri si ele, unt si miere, curmale, minunatie si mai ales cafea buna si lapte pentru painea cu unt si miere, rasfat. Imi umplu farfuria de doua ori sub privirile usor deranjate si suspicioase, in spiritul orasului, ale anatoliencei intre doua varste care are grija de micul dejun, singurul alt suflet viu de pe terasa, probabil sotia proprietarului si mama fetitei rusinoase care stie ceva engleza. Ignor undele negative, ma bucur de dimineata asta vie si de planul zilei de azi incropit cu greu, printre nenumarate fundaturi de tururi de Cappadocia cautate pe net care ori nu erau deloc ori erau ingrozitor de scumpe. Aventura solitara scrie pe mine, daca da Domnul sa se aseze lucrurile cum am planuit, sa iau un taxi de aici de la colt, ca ieri, dus intors pana la Goreme si Derinkuyu si sa ma tot opresc pe drum inclusiv la Kocabag la vinarie sa ma ocup si de vinisorul care inveseleste inima omului cu zice la psalmi. Imi fac eu un tur foarte customizat, ca oricum n-am solutie. Triada imposibila a calatoriei, timp-bani-locuri de vazut/lucruri de facut/vinuri de baut, loveste din nou, si e clar unde.

Cobor satisfacut de la micul dejun si intru in camera. Vorbesc un pic cu Motanelul pe net, despre woawaaw, despre faptul ca ma simt mai bine, despre Vasile, zâna lui Vasile pe care o chinuie talentul si ca atare ea-i chinuie pe altii, multi, si apoi despre fiul lui Plesu cel consumator dar si producator si distribuitor autohton de droguri, despre dublul standard, despre punctul meu sensibil care e Plesu si mai ales despre minima moralia. L-am iubit pe Plesu. I-am citit, probabil, toate cartile, i-am sorbit cuvintele scrise sau rostite, i-am ascultat cu veneratie cantecele de pahar inregistrate demult, in exil la Tescani, am revenit mereu la el, bonomul bondoc cu savoir vivre si in cele lumesti si in cele spirituale, ma si revad stand la coada emotionat pe scena Casei Universitarilor la Cluj sa primesc autograf pe proaspat lansata si deja citita capodopera Parabolele lui Isus la a carei lansare de autor tocmai asistasem. Povestea hasidica a Rabinului din Cracovia m-a fermecat si de atunci ma insoteste mereu. Sa merg departe ca sa vad aproape, sa caut comoara de la capatul lumii ca sa o descopar apoi, cu ochii curatati de calatorie, nicaieri altundeva decat sub propriul pat. E, pana la urma, parabola chintesentiala a calatorului. Cum ziceam si mai demult, in alta parte, citandu-l pe Horatiu in ale lui Ode, animum non cælum mutans qui trans mare currunt, calatorul, calatorind, isi schimba cerul nu sufletul. Si totusi, ceva din cerul sufletului calatorului devine. Devine probabil, din ce in ce mai mult, el insusi, cel de pe patul din camaruta lui din Cracovia, acum vazut, acum viu. Ieri, pe drum spre Kayseri, scriam aducandu-mi aminte despre ingerii descrisi de Cazaban in Corpul Ingerilor, carte care urmeaza pe calea deschisa de Despre ingeri, a lui Andrei Plesu, care ii si scrie cuvantul inainte. Acolo am inteles prima data, ce inseamna angelos, trimis, mesager a lui Dumnezeu, citit an-hellos, cei luminosi, cei sfinti, cei cu halou, hallow, holy, scrisi αγγελος in greaca si ce ciudat ca exact la fel se scrie Anglia, αγγλια, tara anglilor, angelilor, ângerilor, cei luminosi dar care, atentie la neatentie ângerii cazuti fiind devin furiosi tare, angry, la fel ca duhul cel mare al raului din zoroastrianism, Angra Mainyiu, un fel de Manitou, Mainyi-thou cel Furios. Si tot acolo am inteles prima data rangurile ingeresti, cele noua, de la serafimi, heruvimi si tronuri trecand prin puteri, domnii si stapanii, pana la principii, arhangheli si ingeri, specii de fiinte extraterestre, locuitori fiecare ai unui alt cer, alta dimensiune, ce decurg una din alta de la prima la a noua, toate purcedand din cea de-a zecea, punct zero, Dea-cea, ca Dea insemana si zece in persana veche si Dumnezeu in aproape toate limbile. Dea-cea s-o fi fost chemand Dacia asa, sau Cappadacia. Sau macar Decea de langa Aiud.

Si apoi a venit, what the acooholics refer to as a moment of clarity, cum zice Jules, trezit, in Pulp Fiction. Zicea Plesu, in Minima moralia, ca omul poate accepta orice despre el, ca e mai prost, ca e gras, ca e betiv, ca e curvar, ca e urat, orice, dar isi pastreaza tromf superioritatea morala, acea minima moralia, acel “eu sunt de fapt bun dar lumea nu ma-ntelege” acea stima de sine, fara de care lumea lui s-ar prabusi, aratandu-ma, ca si de mine vorbesc, ca un impostor in propria viata, celorlalti dar mai ales mie. Si omul, cum fusei si eu, nu poate accepta asta, ca e rau in esenta. Totul pana la minima mea moralia, eu de fapt sunt bun, si pentru ca sunt bun mie mi se cuvine sa primesc ceea ce altora in aceeasi situatie, nu li se cuvine. Sau sa nu primesc. Sau macar ai mei sa nu primeasca. Nepotismul si traficul meu de influenta sunt bune, ale altora sunt rele. Eu sunt bun si pentru ca sunt bun pot face raul. Curat murdar coane Fanica. As putea pune lesne o eticheta pe credinta asta dar a pus-o mai bine autorul in Minima moralia. Nu mai aveam de ceva vreme iluzii, am inteles mai demult deja ca munca de activist politic a fostului meu maestru de la distanta il facea si il face rob la doi stapani, si lui Dumnezeu si lui Mamona, si stim ca asta in esenta nu se poate, ca virusul teologiei gresite a schimbarii in bine a acestei lumi, destinate in fapt arderii cum zice clar Domnul Hristos, odata intrat in om, daca il las, sfarseste prin a ma implica, a ma a-trage in lumea ce cade spre arderea finala si vrea sa ma ia cu ea. Da’ mai bine nu. Respecte maestre Plesu, si multumiri pentru calea deschisa pana aici, mai departe ma vor duce alti ingeri, si alaturi de multumiri, binecuvantari pentru calea dumneavoastra. Inchei discutia cu Motanelul usor amarat, nu tare, ca nebanuite sunt caile Domnului si nu sunt eu nici responsabil, nici judecator peste altul, si ma si asteapta Cappadocia.

Imi iau rucsacelul si cobor. La receptie dau sa platesc o jumate de zi de cazare ca sa am hotel pana noaptea cand am busul. Omul zice ca daca ii dau inca jumatate ma lasa sa stau si pana maine dimineata. Suna minunat ca busul e tarziu si cateva ore de papa, vin si poate somn dupa ce revin o sa pice numai bine. Ies pe strada, e tot noros si nitelus frig, nu-i bai, fac pasi spre coltul strazii unde ma asteapta un taxi. E un baiat tanar care, normal, nu rupe nicio boaba pe engleza. Incep targuiala, ca asta e, ma ia de sus tare, printre stele, eu il cobor inapoi spre pamant, mai sa-l dau cu capul de el, situatia e aproape rupta, am insa argumente, reperul drumului de ieri de la Karahoyuk, insa dupa ce am dat sa plec, da’ chiar plecam, pana la urma ne-ntelegem. Ii dau 400 pe toata tarasenia si in principiu pe cel târziu 7 seara suntem inapoi. Ma urc in Mazda lui galbena si cojita, in fapt o masina faina, mult mai faina ca aia de ieri, hai sa mergem. Vad ca omul da drumul la ceasul taximetru ca zice el ca politia. Ma simt usor deconcertat. Se jura insa ca 400 e, ca o sa vad cand ne intoarcem. Eu ma si gandesc ca va trebui sa il sun pe Hamed in Ankara sa ma scoata din cacat, ma rog, accept tensiunea, hai sa mergem ca deja stam pe uscat. Iesim repede din oras si blocurile, nenumarate de altfel, lasa loc caselor si apoi gradinilor de piatra cu ziduri antice printre merii oamenilor. Piatra piatra si iar piatra. Peste tot, in curtea unor firme, pe deal, pe câmp, peste tot, pietre sau ziduri, cine le mai stie. Butuci de vita de vie, batrani, contorsionati, ingrijiti altfel, nisipos. Se vede ca e un platou inalt, vremea e in spate, e rece, e frig, muntele inzapezit de 4000 de metri troneaza. Ma gandesc ce cald si verde e deja la noi. La noi in Cracovia, ma gandesc si zambesc usor amar.

Peisajul se schimba spre dune de nisip. Pe dreapta, undeva la mijlocul drumului, se vede un munte ca un con vulcanic cu un sir perfect rotund de pesteri sapate in el, ca un colier, undeva un pic mai sus de mijloc. Ne apropiem de Cappadochia, de tara sapata in piatra. Omul meu, turcul, isi alimenteaza honda galbena si decojita da’ cu zvang la lukoil. Asa zice el. Pe lukoil, care in mod evident e un peco, substantiv comun si la noi, scrie Kadoil asa cum pe Honda scrie ömer. Probabil asa il cheama pe turc. Cand plecam din lukoil vad politisti si dau sa imi pun centura. Probabilul Ömer face un Nțțț sonor in timp ce aprope isi da ochii peste cap dand cu ei in sus. Modul lui, de fapt gest tipic turcesc, de-a-mi zice ca “nu-i cazul”. O sa iau gestul asta cu mine, la colectie, e de tinut minte, o combinatie rara de aroganta chiar dispret cu o ciudata disponibilitate la comunicare, totusi nu suficienta pentru a se obosi sa spuna nu. Cam cum mâna bunicul boii.

Ajungem in Urgup. Orasul sta pe o stanca si e inconjurat de stanci. Dar stancile nu sunt chiar stanca, ci gresie nisipoasa, mai mult moale, tare pe alocuri, numai buna de scobit si facut camarute, tuneluri, galerii, case sau chiar un intreg oras in ea. Ma uit mesmerizat. Arata ca Bolovanul din Frazbile si granchioase, una din multele nuvele SF din Almamahurile Anticipatia care mi-au imbogatit copilaria. Drumul curge prin orasul de jos, pe langa Bolovan, ca sa faca un cot spre stanga si sa inceapa urcusul pe el cumva prin spatele lui spre prima oprire, am zis eu, la Asmali konak. Konak, frate, nu doar han pe drumul tarii. Oprim in parcare. Simt ca trebuie sa fac ceva poze. Simt ca vreau sa pipai si sa urlu Este, cum zice Arghezi. Simt ca deja sunt fascinat. Intru pe alei, intre case, intr-un labirint de piatra galben crem la suprafata, cine stie ce svaiter e dedesupt, clar ca e, se vede in alte parti cum piatra e sfredelita si de altceva decat de butucii grosi de vita. Trec pe langa niste flori la niste feresti sapate in piatra. Arata halucinant si magnific, mai urc si apoi vad ca e ceva intrare intr-un boutique hotel. Turcia turistica in versiunea ei premium, hoteluri de lux, boutique, felinare, fier forjat, piscine si insh’Allah, mai sus pe drum, o vinarie. Chemarea vinului vrea sa insala la mine dar ma tin tare, nu raman desi intru nitel cu Omer dupa mine, el fundamentalist ca Isus, de fapt Caiafa, intrand in casa vamesului, sa vada cum se calca dreapta credinta. Il si vad ca ar face, dac-ar putea, ca Murat al patrulea, sultan osmalau, betiv notoriu, care mergea deghizat noaptea prin cârciumi si ordona executia imediata a celor prinsi beti. Nu stam ci plecam. Am eu alta vinarie in ochean.

Dam gaz, dar nu mult, si oprim la niste platforme cu Baba Dochia la iesire din Urgup, la Peri Bacalari. Peri inseamna coloane, stalpi, pari. Arata ca Babele din Bucegi dar mai mici si mai subtiri, dar efectiv babele. Cat vad cu ochii se intinde um tinut de basm. Sfarmicios. Nu basmul ci tinutul. Si multi turisti, mai mult turci. De aici drumul turistic duce spre Nevsehir, nev-sehir, nav-sahr, orasul nou, in persana. Mai avem pana acolo. Acum o luam un pic in sus, spre nord, printre movile rosiatice ascutite, castele de nisip picurat pe plaja. Un intreg univers de nisip picurat pe plaja, intarit si trait. Guguloaie, pamant rosu, moturi si trupuri, carari, pesteri, coloane, sfarmaturi, ferestre in piatra, usi, inauntru camere, cotloane, case, afara buruieni si niste copaci anemici, pârâti. Ma dau jos scurt la Devrent si apoi la Deve Peri, vreau sa pun mana, vreau sa vad daca e genul de piatra pe care o stiu de lânga Cluj, locuri cu cetati vechi zic eu, cu o piatra veche, putrezita cum zic eu, ajunsa sfarmicioasa. Asa cum am vazut si pus mana ieri la Karahoyuk. Si asa cum sunt bolovanii rotunzi, trovantii, de care sunt plini padurile din jurul Clujului, mai ales pe Feleac. Piatra e foarte sfarmicioasa, parca nici nu-i piatra, e gresie, ca aia pe care o arunca Fat Frumos in spate din goana calului sa creasca deodata, Deo-dat de Dumnezeu, un munte. Sa nu treaca Scorpia. M-am lamurit.

Dupa vreo doua zeci de minute de drum de basm ajungem la Muzeul din Zelve. La intrare, in canionul uscat galben rosiatic, pe dreapta si pe stanga parcarii, pamant nisipos. Si din pamantul nisipos pietros se ridica randuri randuri de butasi de vita si pomi infloriti. Arata ca un paradis in desert, o oaza a bucuriei inimii strajuita de wigwamuri de piatra. Unul din ei, o coliba ca de Oblio, ascutita, scobita in piatra arata ca un cap de capcaun, căp-găun, cu gura si ochi pare chior. O fereastra e blocata cu pietre si nu vede bine. Alt musuroi de nisip intarit pe plaja e ars pe interior. Altul are etaj. Alta e inchisa cu o usa de lemn lacuit cu lacat nou si lucitor, cineva duce traditia mai departe, sau poate doar se catara pe cadavrul ei. Aud zgomot clapacitor de turisti, umblu dupa rasete, si undeva ascunsa printre movile, intr-o grota dintr-una, dau de niste ucrainieni intre doua varste, spre a treia, care mancau si se veseleau. Sunt din Zaporoje, locul cataractelor, the-poro-jiu, parii ascutiti care pareaza curgerea Jiului Dnieper. Par sau para sau pala sau palanca sau phalanga. zdrazvuite, zic eu in ruseste ca nu stiu boaba de ucraineana. Za draj voite, adica va voiesc dragul, the drag voi te, citesc si inteleg eu. Stiam eu ca rusa, slava, a influentat romana, ca asa ne-au invatat de mici copii unii care ori nu stiau ori stiau ei mai bine si nu vroiau sa stim si noi. Si ca de departe, indo-european, slavii si germanicii sunt inruditi. Dar sa avem acelasi mod de citire pe cuvinte de baza, silabe, e mai mult decat ciudat, e revelator, inseamna radacina comuna, limba comuna, acea PIE, proto indo europeana, un popor cu o fata si o limba din care provin toate prin impleticirea limbilor si pronuntie diferita cum scrie la Scriptura. Cuvintele de baza, scurte, asa ca the-ză-ță-tă-dă-de pozitionate ca sufix sau ca prefix, inseamna in toate limbile, fie slava fie latine, fie germanice acelasi lucru, articol hotarat, semn al completitudinii, a arhetipului, a lucrului perfect dedicat dar mai ales semn al Prezentei lui Dumnezeu. Ca in povestea olarului pe care o stiu de la Radu de pe facebook cred, care facea fiecare vas cu o mica imperfectiune pentru ca perfectiunea e semn si apartine doar lui Dumnezeu si ca un vas facut potential perfect ar fi fost luat in ceruri imediat, intreg sau pe cioburi. Hai n-apoi Dragosele. Oamenii, slavi, simpli si binevoitori cum ii stiu, ma poftesc sa ma veselesc cu ei. Spasibo balsoi, insist eu in rusa ca asta e si ca desi mi-ar placea ma cheama grotele din valea muzeu. Paka. Paka inapoi zic si ei, pace, ramas bun, si plec cu un gust bun, prietenesc, ca de frati indo-europeni.

La intrarea in muzeu, dupa ce platesc biletul ma intampina un kopek, caine in turca. E simpatic. E un woawoaw. Imi pare rau ca nu am nimic sa-i dau de papa. El vine dupa mine cu acea credinta si speranta in bine pe care cainii, avand-o fata de noi cei rai se straduiesc din rasputeri sa ne invete si pe noi sa o avem fata de Dumnezeu cel bun. Intru cu kopekul dupa mine, dand veselos din coada. In fata mea sunt ad literam trei vai. Eu credeam ca e o plimbarica. Ma gandesc ca i-am zis turcului meu ca stau 15 minute dar habar nu aveam ce e aici. Cum e turcu’ si pistolu’. Asta e. Facem ce putem cu ce avem si ne-o incadra cumva.

Valea, vaile, Zelve sunt ramasitele unui fost mare oras isishast. Adica a celor care cauta isihia, Ia Sa-hia, ad literam fiintarea in sfintenia lui Dumnezeu, inlinistirea. La noi a ajuns ca sihastrie, ca cine face isishasm volens mai mult decat nolens se retrage de lume. Grecii le ziceau anchoriti, an-Chora-the, an-Chara, an-Har, cei ce cauta si se lasa in voia Harului lui Dumnezeu care e luminos si clar, chiara, Chara, ca biserica Chora cea in “restaurare” in Constantinopol la care si acum cand ma gandesc ma incearca o lacrima. Ma intorc cu surpriza la identitatea de forma si de sens adanc anchora cu ancora, an-chara, a sta in an-kara, in voia harului, dar char-ul e de fapt o piatra, chær-t in engleza insemana cremene, chiat-ra e piatra, car-pati sunt cei facuti din piatra, a ma ancora inseamna a ma lasa legat de piatra, care e un har, harul Domnului, in voia Lui dupa ce am facut tot ce stiam si puteam. Anahoretii sunt cei ce se retrag din lume, aici in Zelve si multe alte sihastrii, in pustie sau nu, sunt cei ce fug de lumea vazuta, cat pot si traiesc aici o viata demna si aducatoare de Imparatia nevazuta, cei ce se sfintesc aici pentru dincolo, sfintii vii, morti pentru lume, caci ei au inteles si au acceptat ca omul, ei, noi, suntem in lume dar nu suntem din lume.

Urc si cobor prin racoarea inca diminetii, prin praful rosiatic, intru si ies, bat la pas cele trei vai, cele trei cartiere ale oraselului isishast plin de chilii, de biserici, grajduri, mori, iarasi chilii. Kopekul vine dupa mine. Am companie si ma bucur. El se tot uita cu speranta la mine. Eu ma gandesc ca gasesc sa ii dau ceva de papa la iesire. Intru intr-o biserica sapata, cum altfel, in piatra. Vad urme de icoane pe zidarie, icoane dar altfel, doar ocru pe fondul bej al stancii, cumva naiv, vad un Sfant Gheorghe cred omorand un balaur care nu se vede. Asa si e, balaurii cei rai nu se vad. Marea inselatorie a diavolului e sa ne faca se credem ca nu exista. Ca un vas klingonian intrat in cloak, care ne lucreaza din nevazut. Si nu e unul ca e legiune. In nava centrala a bisericii e un baptisteriu sapat, cum altfel, in piatra. Aceasta e piatra pe care incepe si in care e sapata lucrarea lui Vasile cel Mare, episcopul Cesareei, parintele miscarii isihaste Cappadociene pornite din invataturile lui si a parintilor pustiei Nitriei, Keliei si Schitiei in desertul egiptean de la
sud de Alexandria. Din piatra si din apa se naste botezul din care iese omul regenerat, nascut din nou, pe care focul Duhului il sfinteste prin impreuna lucrare pregatindu-l pentru adevarata viata, cea de Dincolo.

E tarziu, simt. O iau pe ultima vale, spre iesire, cu kopekul dupa mine. Mai multi turisti turci, unele usor speriate altii doar curiosi ma intreaba, inteleg, cum e kopekul meu, musca? Ma amuz. Vad o deschidere in munte, uriasa ca o catedrala, probabil chiar o catedrala, nu o sa stiu ca e prea departe si nu ajung la ea, e pe partea cealalta a vaii. Am feeling de Huda lui Papara din Apuseni, la Salciua, arata la fel, am acceasi senzatie, e tot o huda, hut al ghod-ilor in care sta, se retrage, se inlinisteste, cine altul decat papa ca de aia e papala, ca asa si zice legenda ca Papara asta era un conducator din vechime, un papa cum le ziceau grecii la parinti, papa, tata. Ma indrept prafuit spre parcare si vad ca ia kopekul de unde nu-i. Tocmai cand vroiam sa ii dau ceva de papa. Las ca vine el. Ma las momit intr-o dugheana unde un mos anatolian ma imbie sa stau jos pana baba lui, o femeie ca pe la noi, imi face o placinta anatoliana, cu ce vreau eu. Cu ce vreau? Una cu branza si una cu branza si spanac, zic eu gandindu-ma la kopek si mai apoi la Omer care ma asteapta in masina si nu cred ca a mancat ceva. Ma uit la baba dochia din fata mea cum framanta branza, face aluatul sub ochii mei, il intinde pe plita sub care arde un foc de carbuni, e slow food, dureaza mult, o experienta minunata in sine. Vorbesc scurt cu mama la telefon pana se face prima placinta, ii zic ca sunt in Cappadochia, la bisericile din piatra, stie ceva, dar e mai bucuroasa, pur si simplu sa ma auda. E gata placinta, si apoi a doua. Din prima incep sa mananc, o iau pe a doua la mana, zic hos cakal cu drag catre mos si baba, caut kopekul din priviri, nu-i nicaieri, sa ii fie de bine si ma apropiu de taxiul in care Omer probabil ma dadea deja pierdut. Il indulcesc cu o placinta cu spanac si plecam.

Pe drum spre Goreme si muzeul celor 13 biserici sapate in piatra trecem pe langa Pasabagi “fairy chimneys”, seminee de basm, ca asta e numele oficial turistic. Surpinzator sau nu in engleza exista cuvantul peri insemnand fairy, zâna, fiinta supranaturala, spiridus. Stim ca p devine ph si apoi f si peri devine feri adica fairy. Dar ce cauta acelasi cuvant in turca? Si de ce tinutul asta de basm, fairy sau mai bine zis peri e de fapt un tinut al parilor, stalpi ascutiti, pari de piatra cu caciulite in cap? Pari il gasim in persana, de unde se stie ca a intrat in turca sub forma peri, de fapt, cred eu, e un cuvant vechi gasit si furat de turci, ca insemana, tineti-va bine, demon, deva sau peri, fairy, zis in latina si furia, fury si a fel si in kurda si armeana, aia de mult de dinainte de turci in Anatolia. Hai serios?! Adica acelasi sens si aproape aceeasi forma in persana, latina, engleza, kurda, armeana. Si mai mult. Pari are forma parig in persana de mijloc, adica fryg, prajina, lucru ascutit si la inaltime, phrigian, frigian. Cine are curiozitatea sa caute cum arata boneta frigiana, caciula purtata de ei ascutit, la inaltime, pe prajina care e omul inalt, o sa dea de caciula dacica. Ia-ma mai incet ca ametesc Dragosele, lasa-ma sa si-nteleg ceva. Par inseamna par in romana, lucru ascutit si demonic in persana si sub forma peri si fairy e basm, spiridus si fiinte spirituale, cumva bunute dar cand zicem fury, furia, in latina stim ca nu. Inteleg ca in varful peri-lor astora stateau fairy-le. Asta mi-e clar. Dar de ce forma asta identica si cu sensuri diferite cumva? Sap mai adanc. In sogdiana, sakadiana, de care cu voia Domnului vom mai vorbi noi, pairika, plyk, pr’yk inseamna demon femela. Hopa! In Oltenia priculici e un lup demonizat, demon cu chip de lup care omoara tot, sta de price, impotriva, ca asa e vorba, inteapa tot, prick, cu pricepere, price-peri. To prick inseamna a intepa, a gauri, a impunge cu ceva ascutit, o brisca sau prisca, un prici sau brici care taie si care odata taiat ma face pricajit. Si astfel vad ca zanele, fairies, peris sunt vrajitoare, demoni femele, care stau in varf, de munte sau de pari, si urla, yell ca ielele, si omoara si inteapa ca sunt fury-oase, sug sangele ca niste priculici ce sunt. Poate stia Bram Stoker ala ceva. Si cred ca si Vasile cel Mare stia ceva. Ca exact in locul asta au ales sa se inlinisteasca, printre pari si in varf de pari, isihastii, anahoretii cautatori ai Imparatiei lui Dumnezeu din ei insisi si aducatori ai ei in afara lor, pe pamant ca omul sfinteste locul. Imi inchipui, pot numai, cam cum au aratat inceputurile, ce chin, ce batalii spirituale, ce efort de luare in stapanire si priculit priculicii cu parii de lumina ai sfinteniei. Imi place imaginea asta Anahoretii, cavaleri Jedi ai luminii, ca Marcu Ascetul, cu sabii laser, pari de lumina, faruri ai Imparatiei. Pharos inseaman far si par, de lumina, in greaca.

Ma dau jos din masina, Omer imi face semn ca ma asteapta exact acolo. O iau la picior si la facut poze. Locul arata cumva la fel si cumva altfel si decat Peri Bacalari si decat Urgup si decat Zelve. La fel si mereu altfel. Aici practic e o padure de pari, de stalpi de gresie moale cu varfuri conice din roca mai tare, ca niste case in varf, numai bune de sapat chilii de anahoreti. Asta si faceau asa numitii stalpnici, sihastri care au dus inlinistirea mai departe de lume, catarandu-se in varf de stalpi si traind acolo dupa modelul lui Simion stalpnicul sirianul. Altii, si aici dar mai ales in isishasmul rus, s-au ascuns de lume la propriu, zidindu-se in chilii, lasand doar un mic orificiu de intrat mancare si iesit ramasite, inlinistindu-se in extrem, asa numitii zavorâți, the-dvor-thi, cei de dupa usa, za-vor nu inainte de usa pri-dvor, duor, door. Pe care fara dubii ii apuca dor-ul de ce-i dincolo de door, cateodata, asa numita tristete dupa lume, in praxisul isihast. Peisajul e cumva selenar, nisipul si roca uneori par albe de gheata, doar puhoiul de turisti turci ca furnicile ma aduce in realitate. Turcii chiar miauna ca niste pisici printre babe dochii uriase de piatra, niste cappa dochii cu caciuli un pic ascutite nu ca hittite ci mai mult ca dacice daca ar fi un pic mai aplecate. Locul e frumos dar e cotropit, nu e pic de liniste aici, ca dupa ce anahoretii au gonit peri-le, periculoase rau, ca peril, au venit turcii si i-au gonit pe ei, inca de demult, si isihasmul a plecat de aici, plec si eu, ca cine stie cine le locuieste acum.

Goreme acum, se numea pe vremuri Korama, Chorama, Chara-ma, locul Harului viu, al pietrei vii, al bisericilor sapata in piatra vie, nu mai putin de 13 si al unui oras sfant locuit de pietre vii ale imparatiei, intr-o coasta de munte, pe o vale. Locul a fost hittit si el, cum altfel, demult tare si apoi a devenit loc de retragere al crestinilor, retragere de lume, de arabi si apoi de turci. Turcii pana la urma le-au venit de hac, i-au hăcuit si spiritual si proper, hack-ed. E un muzeu bine organizat, aici e Turcia turistica, aici sunt turistii dumneavoastra. Cumva ma bucur, simt o usoara alinare a singuratatii alergatorului de cursa lunga. In
Kayseri, la doar 70 de km, Turcia e cum e ea de fapt. Aici si-a pus fata furata si fardata in vitrina. Trec din biserica in biserica, care mai de care mai surprinzatoare, icoane ca de la facerea lumii si apoi icoanele naive rosu pe crem de le-am vazut la Zelve, ciudate, diferite, ca niste anti icoane. Si apoi aud un ghid turc intr-una din biserici spunand cuiva in engleza, articuland gandurile care deja ma incercau, alea sunt icoanele iconoclastilor. Ca pana sa vina turcii sa transeze subiectul puritatii doctrinare si teologice crestinii s-au batut prin Sinoade pe multe teme spinoase ca natura Divina a lui Hristos, Sfanta Treime, natura divina a nascatoareri de Dumnezeu, Theotokos, disputa din care Nestor, desi patriarh, e exilat si duce crestinismul prin Persia si Sogdiana pana in China si nu in ultimul rand pe tema chipului sculptat, eidole si cei desenat eikone. Si unii ca nu, ca scrie in Scriptura si altii ca da, ca sunt doar ipostasuri, reprezentari a divinitatii si nu e inchinare la idoli. Si aici, in Chorama Goreme ajung sa vad si sa inteleg o frantura din ce a fost. Pana la urma si iconoclastii aveau icoane. Se vede aici, cum stau cu capul in sus in Tokali Kilise, biserica Tokali, chilia, e-kilise adica eclesia, se vede clar in icoanele ce ma inconjoara ca victoria cel putin politica si in unele cazuri chiar militara a fost a iconodulilor care au impus si legitimat prin dreptul fortei imaginea, eikona. Si apoi in Sfanta Barbara, Varvara si in biserica sarpelui si biserica marului si in manastirea de maici, icoane peste icoane, superbe, multe, prea multe, gata, am obosit. Locul e coplesitor si vine dupa alte locuri si ele coplesitoare, deja am facut prea multe pentru o zi si mai am inca jumate in fata. Ma rog, multumesc lui Dumnezeu ca m-a adus aici, ca ma duce si ma aduce si ingerii Lui vegheaza asupra mea deschizandu-mi drumul si ferindu-mi pasii, ies din biserica, ma scobor pe scarile de metal, ma indulcesc cu imaginea unui prun inflorit pe fundalul crem al stancii biserica si o iau spre iesire sub cerul pumburiu. Pe alee vad in sfarsit niste femei frumoase, inalte, una blondie, doua brunete. Rusoaice frumoase. E pur si simplu un pleonasm. Ma bucur, am un usor sentiment, fals dar placut, de familiaritate. Imi aduc aminte de Rusia si minunata calatorie cu Motanelul. Un cuplu imi cere sa le fac poze, probabil de la Nikonul care imi atarna de umar. Cu placere, imi zic. La sfarsit rusii imi zic thank you si eu le raspund plecand, satisfacut de surpriza de pe fata lor, ne za sto.

Ma asteapta vinul. Inca un pic, Dragosele. Dupa ce ne vom fi catarat pe castelul Uchisar, un alt bolovan, Frazbile si granchioase din nou, parca mai mare, la iesire e vinaria Kocabag pe care o stiu din vinul lor baut in Constantinopole. Castelul nou, ca asta insemna, e tot sfredelit ca o termitiera. Asa si arata doar ca are steagul rosu cu semiluna si stea pe el, steag deopotriva comunist si mason si islamic. Ce sa mai si zic, ce-i prea mult e excesiv. Nunc est bibendum zice Horatiu in Ode.

Coborand de la castel Omer opreste un pic dincolo de vinarie, usor surprins ca e acolo. Deja stiu ca nu prea stie locurile, e departe de Kayseri si nu cred ca a mai facut vreodata ce face azi. E si el curios si deja ne stim si cumva ne-am imprietenit, vine si el cu mine. Intram la Kocabag. Inauntru e plin de sud coreeni care fac obligatoria degustare turistica. Eu ma duc direct la barul de degustare, atras magnetic. Turcul meu, altfel tantos si gomos, ca turcii, vine acum dupa mine usor jenat aproape ca un kopek. Nu e in mediul lui, simte deja ca a intrat pe terenuri miscatoare. Eu beau deci exist cum zice Roger Scruton. El nu bea. “Bucura-te de ceea ce esti si ii vei bucura si pe altii” zice Scruton ca zice Rabelais in Gargantua si Pantagruel. Asta si vreau. Ma uit la vinuri, pe unele le recunosc, pe cele mai multe nu, vorbesc cu turcii vinificatori, imi zic povestile de rigoare, nu-s interesat de povesti ci de vin, le zic ca le-am baut vinul in Istanbul, devin foarte interesati, vorbesc ceva engleza, unde, le zic, cu cat, ma straduiesc sa imi amintesc si le zic. Scump, foarte scump, nemeritat de scump. Da, deh, mai bine vin decent si foarte scump decat deloc. Degust vinurile din pahare ca de tuica, dețuri. Atata pot si ei, desi crama arata bine. Turcii vad ca ma pricep. Omer ar incerca si el, e la un pas sa bea ceva, macar sa guste, cu tot fundamentalismul lui, dar privirile turcilor de dincolo de bar il calmeaza. Imi iau patru sticle, hapor, din care una e identica cu vinul baut cu motanelul, motanica si nana in a doua seara in Contantinopol. Restul sunt unul degustat decent si doua mai scumpe, nedeschise la degustare, la ghici, in speranta ca vinisorul care inveseleste inima omului cand va avea mai mare nevoie, prin estul indepartat al Turciei, in Kurdistan, departe de lumea dezlantuita. Vinurile sunt bunute dar prea scumpe, insa sunt recunoscator. Altfel pleaca omul la drum burdusit cu vin, mai ales ca astfel se termina 5 zile de abstinenta fortata.

Dupa vreo jumate de ora de goana cu Mazda si dupa cateva intrebari la localnici, sunt din nou surprins ce saritori si prietenosi sunt turcii intre ei, ajungem la Derinkuyu si parcam langa biserica armeneasca parasita a satului orasel. In goana am trecut si prin Kaymakli, celalalt oras subteran muzeu, mai mare dar mai putin adanc, de care am aflat aici, recent, nu le poti face pe toate Dragosele. De Derinkuyu stiam, nu-mi vine sa cred ca am ajuns aici. Era o speranta, un vis, cand planificam calatoria nu vedeam cum as putea ajunge, aici sunt. Cica orasul subteran l-a descoperit un turc lucrand in spatele casei prin 1954. Prezentarea oficiala uita sa spuna ca aici erau casele grecilor si armenilor cappadocieni omorati sau goniti cu totul in 1923, genocidul e un modus operandi turcesc peren, si ca oamenii aia noi, turci adusi in locul lor de prin alte zari habar nu aveau de nimic din istoria zonei, habar nu aveau ca fiecare casa avea un tunel spre orasul interior, ca era, de fapt, un mod ancestral de viata, din negura epocii de piatra transmis prin hittiti si greci pana la stergere lor din istorie si “descoperirea” facuta de taranul turc. Care s-a trezit locuind in viata altuia, in casa altuia, casa mare si bogata, de piatra, asa cum vad in jur in ciuda avansatei stari de darapanare, ca deh, ala care primeste gratis sau castiga la loto, risipeste pe toate. E un oras vechi de 5000 de ani zicea cand am citit eu mai demult. Xenofon vorbeste de el in Anabasis, la 370 i.Hr. Eu cred ca poate e si mai vechi. Asa pare. Cobor pe scari. Cobor. Trec de una din gurile de intrare. O piatra ca de moara, ca greutate si forma, uriasa, e trasa in lateral, bloca pe vremuri intrarea. E o rolling stone, efectiv. Incap dar de-abia. Ma simt ca inauntrul termitierei, aia mare. Piatra e cumva putreda, consumata. Cobor si mai mult. Ajung la un spatiu mare, generos, unii zic ca aici era Biserica, altii staulul. Poate ambele. Ca asta visa si Baiazid, nu, din pristolul, priest-ol, de la Roma sa dea calului ovaz. Pot merge in picioare. Aici se vede ca nu e doar un refugiu, e un loc de locuit. Am senzatia de bunker atomic, ca ala de pe Calea Turzii in Cluj, in care am intrat cand eram in liceul militar, si care sade acolo nestiut de mai niciunul din cei care nu trebuie sa stie. Continui sa explorez, imi place. Cobor mai adanc pe tuneluri inguste amenajate si iluminate. Am si frontala, desigur, ca asa-mi place mie sa fiu, pregatit. Apartamente, paturi, coridoare largi, boltite, camarute, culuare, un univers. Piatra nu mai e moale, nu e sfarmicioasa, e serioasa. Aici mie mi-e greu si sa umblu, daramite sa lucrez, daramite sa sap piatra. Nici oxigen nu prea e. Desi ajung intr-un loc la una din gurile de aer de unde pot aprecia cat de jos sunt. Jos tare, peste 80 de metri, la nivelul 8. Cum iluminau oare? Focul consuma oxigenul. Cum respirau? Si vacile, si caii, si copii? Ma gandesc insa ca asta era si un loc de refugiu pe timp de razboi, invazii, persecutii sau turci. Si ca pana la urma mai bine respir mai putin decat deloc. Am o acuta senzatie de tunelurile Cuchi din Vietnam langa Saigon in care m-am varat fara sa stiu unde intru si in care m-a apucat o groaza dublata de niste crunte crampe musculare acum ceva ani. Simt, ca si acolo, un aer de “pe viata si pe moarte” in povestea asta. Pe alocuri vad din nou pietre de moara ca usi, de blocat accesul, unele inca mutabile, altele incastrate in roca, inchizand vizibil alte galerii alte niveluri, alter orase. Derinkuyu, si Kaimakli sunt foste sate grecesti care se numeau Malakopea si Enegup si sunt la 10 km unul de altul. Orasele sunt legate intre ele prin subteran, practic cele doua orase subterane sunt unul. Si de fapt sunt doua sute de orase cu minim doua niveluri intre kayseri si derinkuyu, adica e un urias oras subteran, de care stim, intins pe vreo suta de kilometri. Cate altele sunt de care nu stim? O lume intreaga sta in adancul pietrei, ascunsa de lumina, in intuneric. Cum si de ce? Deja vad si simt ca toata Anatolia e o lume a pietrei, vazute si nevazute si ca ascunde ochiului o parte a adevaratei istorii a lumii. De ce sa te bagi ca sobolanii in pamant pana la asemenea adancimi? Si cum? Aerul care intra pe pututile de aerisire nu era de ajuns nici pentru oameni daramite pentru animale sau pentru foc. Si pietrele alea de moara de inchidere spun o poveste crunta. Am obosit inauntru. Si fizic si spiritual. Urc, simt ca mi-e uda de tot camasa in ciuda racorii, simt crampe la coapse, razbunarea vietnamezilor, sau a hittitilor, am tras azi de mine, ies.

Imi iau un magnet kitchos de amintire, imi recuperez turcul si in drum spre masina parcata langa biserica mai ratacesc pe stradute. Multa, multa mizerie. Si multe, numai, case de piatra vechi, de vreun secol. Un oras din care a fost extrasa viata lui iar viata transplantata adusa de aiurea s-a prins prost. Omul sfinteste si desfinteste locul. Aici se vede limpede cenusa imperiului. Biserica din Derinkuyu e superba. Pare armeneasca, ma mir ca mai e in picioare si mai ales ca nu e in restaurare. E doar in parasire. Dau tarcoale zidului de incinta si admir. E fantastic de frumoasa. Din loc in loc, pe zid, grafittiuri in turca. Allahu Akbar, scris cu negru. Asta stiu ce inseamna. Langa, la cativa pasi, scrie bekle dedi gitti, ceva de genul “atentie, v-am zis (ca o) sa dispareti”. Gitti e gone, go to. Biserica are trei nave, plan cruciform, acoperisul e de piatra si cel in doua ape si domurile. La intrare in incinta strajuieste o clopotnita ca un turn armenesc, seamana izbitor cu baptisteriul de la Manastirea din Curtea de Arges. Intrarea in biserica, e ornata cu arabescuri armenesti, probabil cuvantul corect ar fi armenescuri. Ghirlande de pom al vietii sub forma de vita de vie se impletesc deasupra a doua port de bronz monumentale, inchise. Pe ele scrie mare cu grafiti Mahir, care inseamna mahăr, priceput, cel mare. Probabil Allah vrut-au a zice. Am inima stransa si deplang, sic transit. Inconjor biserica, poate a daca as inconjura-o de trei ori, ca de inviere, ar invia. Numai pietrele vii vorbesc. Pe iarba curtii sunt tolanite pietre, mai multe, printre care doua pietre de moara de inchis tuneluri, una ca noua, proaspata, alta veche, putrezita cumva, faramitata. Martori muti a unei vieti moarte.

Omer e fericit ca i s-a terminat ordalia cu ghiaurul. Am plecat spre Kayseri. Ceasul de taxi curge, e deja peste cat ne-am inteles. Aleg sa am incredere. Turcul pune muzica, s-a relaxat. Ascult si eu. Il intreb ce e pentru ca suna cumva ciudat, familiar. E muzica kurda. Straniu. Seamana teribil cu muzica noastra olteneasca. Dirli dirli dirli dai. Hop hop hop s-asa. Efectiv parca ii romaneste sau sarbeste. Canta Zilan u Derman, piesa e Gowed. Si apoi Halay. Si inainte am mai auzit una cantata de barbati parca era georgiana. Se aude distinct “și”, “m-oi”, fata, fatar, “ “se fac feti”, frünze verde de ceva. Si lilaitul ca gastele lililili, lelelelele. Efectiv suna ca muzica noastra, asa, olteneasca. Ti se pare, Dragosele. Da, da’ mi se pare bine. Il rog pe Omer sa mai puna odata Gowed-ul. Nu-mi revin. Nu stiu ce sa cred, ce sa zic. Urmeaz apoi alta melodie kurda, suna foarte de jale, cumva ciobaneasca. Si asa intram pe Valea inspre Mustafapasa, alt loc de basm, de feerie, de peri si de furie. Pe vremuri cand traiau grecii aici, ii spunea Sinasos, city of the sun. Sun-as-os, cel purtator de stalucire de soare, de Sun. Aici traiau greci si karamanlizi, crestini turci. Si niste turci musulmani. La schimb, in ‘24, aici au venit turci din macedonia si grecia iar grecii si karamanlizii au migrat pe insula Eubea, insula boilor buni, a taurilor bine hraniti. Asta vine exact in opozitie cu Lesbos unde nu erau boi, tauri, bos, deloc dupa cum stim, less. Euvia, viata buna, cale buna. Euboia, voia buna dar si fericirea lui Dumnezeu. Eu-bea. Si Iovia.

Movile ascutite, maluri de rau. Aici, candva, a fost multa apa. Si roca asta nu cred ca a fost mereu asa, parca e inmuiata, moarta, roca moarta, roca putrezita. La origine roca e vie, piatra e ciatra, chiat-ra, hiat-ra, fiat-ra, lumina vie. Zilan u Derman se tanguie in difuzoare: aiaiaiai, aiaiaiai si eu raman. Astia aici nu pot cultiva mai nimic, doar pomi si vita, in rest uscaciune si moarte. Zilan u Derman, din nou, hop hop hop, gherghere faci ghergere. Ha Meriem. Mie imi suna a hai sa merem, suna tare, mai ales cum o aud cantand. Pe drum e plin de politie. Ne apropiem de oras, se intuneca, vad un panou pe care scrie Palaoglu, imi suna a paleologu, ciudat, ce o fi insemnand oglu? Ca Paleologu stim ca inseamna logos vechi, paleo. Pala in turca inseamna, mai sa fie, pala, palos, a pali, sabie. Palaoglu inseamna fiul sabiei. Gata ca am obosit. Ajungem imediat, chiar langa hotel, e intuneric, ii dau banii lui Omer, cat ne intelesesem de dimineata iar el inchide cu un aer demonstrativ ceasul de taxi care arata mult mai mult. Vezi, sunt un om de cuvant. Slava Domnului! Ii multumesc si ies bucuros si obosit din taxi cu vinul in rucsacel si ma duc glont la fast food-ul turcesc de la colt si imi iau o minunatie. La pachet. Ca am vin, am camera, am papa bun, mai am cateva ore bune pana la bus, minunat. Multumesc lui Dumnezeu pentru o zi grea dar fantastica, mananc berbecutul la lipie, beau vinul alb usor racit, mergea unul rosu, aproape mistui sticla, ramasita intra la o sticla de plastic de jumate care-mi va indulci amarul si oboseala drumului de noapte spre Adyiaman. Si ma odihnesc un pic.

Cand plec spre bus, cu rucsacul doldora de vin si inima inveselita, e trecut de 10, strazile sunt pustii si nu gasesc taxi. Trebuie sa fiu la 10.30 in autogara ca la 11 pleaca busul de noape. Ajung la 10.30 fix, m-a luat pana la urma un batranel simpatic cu un taxi hodorogit, intru in autogara si dupa ce imi iau apa, mereu am apa la mine si asta e unul din secretele simple dar esentiale pe care le-am descoperit calatorind, ma duc ata la peron ca sunt chiar in grafic n-am timp de pierdut. Si stau. Si stau. La peronul meu, 6, si pe langa, se perinda busuri dupa busuri, stau cu rucsacii in spate, tresar la fiecare, nu-i al meu, trece vremea, mult dupa 11 imi las rucsacii jos, busurile vin si pleaca, al meu nu, imi iau iar rucsacii pe mine, intreb la baietii de la ghiseu, vine vine, cand, vine el, plec mai stau o jumate de ora, cand vine?, ne cerem scuze, a fost control de politie pe drum si intarzie, dar vine, cand vine? Se face 1 noaptea. Gandul ca am camera de hotel platita pana dimineata si vin si apoi oi vedea eu imi da tarcoale ademenitor. Cand sa cedez il vad pe unul din baietii de la ghiseu ca vine grabit, ma ia ca pe sus, sunt de altfel singurul pasager ce urma sa urce in autobuz in Kayseri, ce chestie ciudata, ca ma si intrebam ce si cum, ma ia si ma grabeste in afara autogarii, pe niste stradute dosite cumva prin autogara, mergem ceva, aproape 10 minute si iesim in lateral, la strada mare, in afara autogarii unde imi vad busul pe care scrie Kahta Petrol oprit, asteptandu-ma. Slava Domnului! Baiatul de la ghiseu ma da in primire baiatului de bus. Urc. Ma instalez, urmeaza vreo 7 ore de drum. Habar nu am ce voi face maine. Baiatul de bus vine cu telefonul si mi-l da sa vorbesc cu cineva. Cineva care vorbeste engleza ma abordeaza oarecum familiar de la celalalt capat.

Ma intreaba la ce hotel stau, ii zic, imi zice ca o sa se asigure ca busul ma lasa chiar in fata la Hilton, la iesirea din Adyiaman. Busul nu opreste final in Adyiaman ci in Kahta, un oras mai sus. Asa mi se lamureste misterul numelui liniei de bus. Si realizez ca oamenii astia sunt kurzi si ca orasul ala e kurd prin excelenta si ca agresivitatea pasiva de ieri a vanzatorilor de bilete are de-a face cu asta, la fel si faptul ca am fost singurul pasager din Kayseri si m-am imbarcat de parca ma refugiam. Ii multumesc si incerc sa ma pun la un pic de somnic. Scaunele sunt incomode, dar macar busul nu e plin. Ma uit un pic in jur, oamenii sunt simpli, cumva saraci, sunt multi copii. Parca e alta lume. Iar vine baiatul de bus cu telefonul la mine. Aceeasi voce la telefon, daca vreau tur maine, cum deschide Dumnezeu caile, sigur ca vreau. Ne auzim dimineata pe whatsapp, asta e numarul lui si o sa am wifi la hotel. Si cumva adorm. Ma trezeste dupa o eternitate baiatul de bus ca am ajuns in Adyiaman. Peste drum vad hotelul. Abia astept un pic de lux, care se materializeaza aproape instant ca nu stiu cum si de ce sunt cazat la 8 dimineata fara intrebari intr-o camera superba in care fac un dus si ma prabusesc in pat pentru macar cateva ore in timp ce imi strig in gand, ca in copilarie, casă!