“You may be sure, dear Crito, that inaccurate language is not only in itself a mistake: it implants evil in men’s souls.” Platon[2]

Haide de, zice tata câteodată în mare mirare față de câte-un miraj, mihr-ag, lumina se manifestă, materializare de lumină, de mirare și mirabil, mihrabil, mihr-able, dar și mihrab-el, vestigiul altarului din orice moschee, care arată că primele moschei erau temple ale focului și altarul era locul de unde venea focul, lumina, mihr-ab, ceva merawi, înșelător în ebraică, ca o mer-maid care nu e doar fecioară a mării, ci mihr-made, fecioară făcută de lumină, un miraj, ne-reală, înșelătoare, “ce să fac cu tine pântec care nu dai rod, că-ntre noi nu este punte și nu este pod”, zice Phoenix în Sirena, în Cantafabule[3], albumul lor capodoperă, înspăimântător de puternic și de real în magia lui. Haide, Drăgoșele, să purcedem, for-see-the-am, lucruL care este pentru a vedea, haide să mergem ca să vedem, vreau ca să pipăi și să urlu, este, să ne mergiuim, măi băiatule, să ne unim, contopim, cu ceva ce nu e lângă noi acum, să merem cum zic ardelenii și tadjicii în daco-parthă, haide, cuvânt straniu, găsit și în română, dar și în slavele de sud, bulgară și sârbă, dar și în turcă și azeră ca hadi sau hayde, desigur că turcii zic că ei sunt sursa, haide-de, căci ha-ide este aiciuL în maghiară, gyere ide e hai aici, unde ide e aici și ha e articolul hotărât în ebraică, ade e haide în greacă, adu, adică hai aici cu ceea ce ai și ești, ha-ade, ia-adă, unde?, aici sau agia, cum zic sud americanii la alla, acolo, a-gea, în acel loc, eja aicia cum ar zice albanezii, hai în acest loc, același cuvânt, altă relație cu distanța, idi suda zice rusul, haide aici, același lucru, dar ha-idi, haidi cum zice moldoveanul, e de fapt ha-i-gio, acesta e locul, hai-gio, hai în acest loc cu ceea ce ești, omul sfințește locul, ha-gea e hagia, sfințenia în greacă, căci locul odată sfințit are și el putere sfințitoare, dar nu el în sine, ci sfințenia din el, și locul ne cheamă, haide, hajra mai zice maghiarul, haj-ra, lucrul re de a veni, hai, dar și ha-ira, mergereA, cum se vede în latinescul ire și spaniolul ir, Ha-ir, mergerea, hayir e nu în turcă, exact pe dos, undeva au decis ei demult că merg pe căi separate, opuse, căci hayir e ha-year, la anu’ care se zice évet în maghiară, da e nu, nu e da, căci evet e da în turcă, ev-et, eu-etait, bine este, stare de bine, într-o greacă nevăzută, en effet, în adevăr, în-evet, a fi fost în bine, în-eu-été, înseamnă expresia în franceză, cum pisici pisiciosi en effet e en evet în turcă, de ce, și mai apoi, în aceeași ordine de mirare ontologică, ce caută Iov cel drept aici în miezul lumii, în Bukhara?

La vreo cinci sute de metri de mers agale, agal e bou, ad literam, în ebraică, mers agalit, ogoit, alene, a-lene, ca bivolu’, buffalo, printr-un parc în care stă să îmbobocească primăvara, ajung într-o piațetă în care tronează, îmbinat, in-binnah-the, clădit cladded, din aceeași ubicuă cărămidă nearsă, Ayub Chashmai, Cișmeaua lui Ayub, adică Iov. Chasma, cum mai ziceam, înseamnă și izvor, cișmea, în persană, dar și ochi, atât de om, cât și de apă, loc adânc, chasm în engleză, ca săpat cu cazmaua, cuvânt care zice dex-ul nostru că vine din cumană, khumana cea rumană, în care cișme înseamnă tot ochi și tot izvor, ce surpriză! Dar adevărata surpriză, sur-prise și sir-prize, capturare de domni pentru recompensă, e însuși Iov și prezența lui aici. Iov e Job în engleză, omul care face, împlinește sarcina, job-ul, lui Dumnezeu, job-ag, implinitorul muncii rânduite, jobb e dreaptă în maghiara opusă lui bal, stânga, baal cel rău, căci Iov e cel drept, nu ca Ioab al lui David[4], care deși Eu-ab, ieșit din bine, Jo în maghiară, Yah-ab, cel ieșit din Yah, cel mereu cu El, Yah-be cel Yahav, Ia-ahava, Dumnezeu e iubire, ahava e agapa greacă pronunțată cu prune în gură, Ioab cel iubitor și iubit de Dumnezeu, Iov. Biblia ne zice că diavolul, în ebraică Samael, Samuel[5] ca profetul, Samuil[6] ca țarul Bulgar, sama-El, acea parte din El care e sfințenie însuflețită, tâlhar care a sărit gardul și nu a intrat pe ușa oilor și din fericire nu are trup, se întoarce de la cutreierarea pământului și cere voie și primește ca să îl testeze în foc și patimi pe Iov ca să i se vadă adevărata inimă. Căci inima este nespus de rea și înșelătoare ne zice Scriptura și bunul simt și știm că de fapt doar Dumnezeu știe gândurile ascunse ale inimii, limitele, atașamentele ei reale și mai ales dedicările ei, Deo-dicat, adevărata dispoziție de pe urmă Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Lagu[7], leggja în vikingă, Legea cea vie. „Strâng Cuvintele Tale în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta, Dumnezeule”, zice psalmistul[8]. Căci unde ne e comoara acolo ne e și inima, și dacă asta îmi e intenția atunci acolo trebuie să îmi fie și atenția, căci intenția e scopul, in-the-end-ul, intrarea în cortul, în-tent-ul, lui Dumnezeu, zice tot David, iar ca să ajung acolo e necesar să acționez deja de acolo, din ce în ce mai mult, at-end, ca și cum aș fi ajuns deja la final și mă întorc după mine să mă călăuzesc pe cale spre final, being in Christ learning to be Christ like, zice Graham, unde îmi e atenția, at-end-ul, în acel cort voi ajunge să locuiesc, a-tend, să attend, să stau în tindă, și să en-tiend, să înțeleg cu adevărat întinderea iubirii lui Dumnezeu, cu toate addendum-urile ei, pe care acum, fiind la final, ad-end-am, le înțeleg.

Și Biblia ne zice și pe ce coclauri a colindat satana ca să îl găsească pe Iov, căci era cel mai de vază dintre oamenii Răsăritului[9], dar cine citește Biblia cu harta în față și mai ales cine poate vedea curgerea ei în istorie, căci noi știm de la știință că nu e legătură între ele, că Scripturile nu sunt istorie, ci un fel de basm și că nu poate fi ținutul Utz[10], în care locuiește Iov, chiar țara Uzilor care acum se cheamă Utz-beg-is-stan, unde sunt și stau Uzii lui Dumnezeu, Bæg care e Bagh și Bog, Uzbekistan. Muncile lui Iov încep cu atacul unor Sabeeni asupra alor săi, nu e clar cine erau ei, ce legătură aveau cu Saba și regina ei, și cu Sabinii și răpirea Sabinelor[11], vedem că îi găsim din Italia în Arabia, de unde au tot venit blestemele asupra miezului lumii și continuă cu foc din cer și cu atacul Caldeenilor, Gal-Dea-ani, Galii închinători la Dia, Babilonienii ce venerează pe Ishtar ce știm că e Dia-na, ziana, zeiță stea. “Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat. Numele Domnului fie binecuvântat!”[12] a zis el, și prin asta “Iyov sinned not, nor natan tiflah l’Elohim (charged G-d with folly).”[13] zice textul ebraic, că n-a dan tifla la Elohim, nu i-a dat cu tifla lui Dumnezeu, și asta îl face sfânt în cer și profet pe pământ, atât în creștinism, cât și în islam, dar chiar și în iudaism unde e considerat profet al neamurilor. În textul masoretic[14], doftoricit de doctorii în teologie iudei, masoreții mesharetim, slujbași, slujitori, în ebraică, shoferit ca să iasă bine doar jâzii jews, căci masorah înseamnă tradiție în ebraică, cea care dă măsura lucrurilor cum vor ei, nu aflăm mare lucru și ne dăm seama de ce de abia întorcându-ne la textul Septuagintei[15] în care, la finalul cărții, aflăm cu mare mirare, mihr-are, că Iov era edomit, nepot al lui Esau cel Edom, locuitor și rege în țara Ausis[16], a ausonilor, imediat după Balac[17] cel Vallach și deodată vedem cum uzii cei ausi, oshenii æși, sfinții, sunt, cum știam deja de prin alte părthi, edomiți, saka, împreună moștenitori cu israeliții iacobini ai binecuvântărilor lui Dumnezeu pentru Avram și urmașii lui.

Intru în sardoba, căci așa se cheamă în farsi fântânile în formă de stup din deșert ca cea în care am intrat prima dată la Meybod[18], lângă Yazd, în deșertul Lut, în Persia, cele care strâng zăpada și gheața din timpul iernii și păstrează apa rece, precum cea a lui Ayub, sard-aba, rece-apa, ad literam în farsi, fântâni făcute de domnii cei pricepuți ca Iacov în Samaria[19], construcții domnești, sir-dava, căci mare lucru e apa oricum, darămite atunci când lipsește, în deșert, the-sart, locul rece, al sir-ilor sar-i, sar-thii, domnii sarți, numele persanilor tadjici dacici care încă e viu aici în Transoxiana. Înăuntru e rece, cum altfel. Legenda zice că Iov a venit în căutarea apei folosind o andrea, o nuielușă de alun, cum căutau și la noi în vechime fântânarii izvorul, iz-dvor-ul, ușa apei. Îmi aduc aminte de Ishtakhri care zicea că în robod-ul Bukharei, rabad pronunțat închis, turcește, curge râul Sogdului, Zeravshanul[20]. Cândva, foarte demult, când ploua ca în vechime și râurile erau mari și deșertul încă nu apăruse, Zarafshanul, râul de aur, se varsă în Amul, în Oxus. Acum nu. Acum se pierde în nisipuri, halucinant, da, efectiv râul acela uriaș pe care îl văd aievea bolborosind furios, înspumat și năvalnic pe valea îngustă ce iese la Panjakent și de acolo spre Samarkand, lățindu-se monstruos, se risipește în bălți și băltuțe și canale de irigații și nu se mai unește cu Amu-the-Ria, murind aici pentru a ține în viață Bukhara, bahara, orașul izvor, orașul izvoarelor, cel cu o sută de fântâni publice ce împânzeau orașul din care puține au rămas, ca Bolo Haouz[21] cel din fața maiestuosului Ark al Buharei[22], spre care urmează să mă îndrept, havuz-ul Bălai, apa mare și albă, căci havuz e ha-viz, apA în celtică și română și maghiară și altele.

Da, Zarafshanul se pierde în deșert, se drain ca Drina[23] sârbilor și ca the-rain, se scurge ca apa, ca ploaia în nisip, la fel ca Sarasvati[24], al treilea râu sfânt al Indiei, a treia vale sfântă, sara-svati, ad literam, shore-sveti, care acum nu mai e, e moartă și îngropată, căci curge în subteran, a lăsat loc urâciunii pustiirii, deșertului deșart apărut din cauza deșertăciunii sarților care au de-sartat locul, l-au lipsit de sfințenie și apoi, pe cale de consecință, de viață. 100 fântâni iazuri, iz-uri, ape, avea cândva în Bukhara, încă de pe vremea lui Iov cel din Hebron, ha-Bran, tha-bron, thabron, ne zice și Dabron, cel dobr, bun, tabr în arabă, tov-re e lucru bun, în ebraică, ape bune, se bea direct din ele, de aici numele Buhara, izvor, căci apa freatică era pură și la suprafață, căci era Zarafshanul intrat în pământ, filtrat, căci zeama ce nu o filtra zam-ul, pământ în ebraică, o limpezeau ei, sogdienii, prin cărămizi făcute din lână de cămilă, lapte de cămilă, cenușă de saksaul și tamarisc, filtrau sarea și ieșea apa dulce și limpede, curată, care în italiană e limpieza, cum zice mătușă-mea Varvara din Sat Șugatag, Bar-Barah, fiu sau fiică purtătoare de sfințenie în ebraică, vară cu tata, moișancă și ea, pe care am auzit-o zicând a limpiezi, lampa-iza, apa curățată de lumină, lama-pa, făcută lama, rama, lămurită, lama-re-the, lucruL de Lumină vie, iza, numai bună de luat de sakagii, saka-geii, oamenii saka, sfinții din spița lui Isaak, oamenii vii care purtau apa vie, sfinții aducători de viață, profesie extrem de respectată aici, în Bukhara și în Samarkand, țara samarien-ilor, căci un vechi proverb sumerian zicea din vechime că cine stăpânește apa stăpânește viața, lucru încă vizibil atât de clar aici. Dar ce legătură poate fi între sumerieni și samarieni, că istoria oficială, draga de ea, ne zice să nu căutăm aici că nu e nimic, parol, pe cuvânt de samsar.

Pașii mă ies din adâncul Fântânii lui Iov, mă iz-vor-esc și mă poartă pe lângă Fântâna Albă, Boloi Havuz, care în turkica uzbecă înseamnă “fântâna de mai sus”, bol înseamnă belșug, e clar fântâna cea mare, din fața marii moschei catedrale, din fața intrării în Citadela, se vede simetria Bolgrad Belgrad Baalgrad, oraș mare alb frumos, al domnului, de scaun, cum mare e și citadela din fața havuzului, impunătorul Ark al Bukharei. Umblu ca-ntr-un basm, cu picioarele pe pământul gălbui nisipos al oazei izvoarelor, ued-ul eternei primăveri, bahare și bahar, și cu capul în nori, în aerul rarefiat și cețos al văzului, ha-văzului, al vederii și vedeniilor făcute ca din apă, viziuni și izvodiri, viz-iuni și iz-voda-re ale minții, ale văz-duhului, viz-duhurilor, ale duhurilor apei că nu degeaba știau bătrânii că Bog stă în bog, în mlaștini, și Bagh cel Bah în Bahlui și Vaslui, iar zâna apei, water fairy, water e voder, voda-er, apă în rusă, videre e găleată de luat apa, pronunțată zidere în moroșenească, cea ce poartă apă, sudoare, su e apă în turcă, so-tha, apA e soda în engleză, sudor în latină, transpirație, dar și umezeală, su-dar, cea ce dă su, apă, dar cum pot fi astea legate așa, turca și latina, ce zâna ziana a făcut babelul ăsta, ce fairy care odată ce nu mai e fair, albă, feher în maghiară, fire și feuer în germanice, devine o fire rea, fiară, o ființă, fie-in-the, fiere, fie-re, lucru care fie, vie, și care face rău, “patema ce vatema și face din om neom”, cum zic Pheonix la Cantafabule, pa-the-Ma, face Ma-ul să pată, poate să pătimească, și asta merge în el, va-the-Ma, intră duhul rău în el, în Ma, vatămă Ma-ul și ajunge să îl locuiască, in-the-Ma, și îl îndeamnă, îndemn, în-demon, care face din inima noastră, in-ie-Ma, peșteră de tâlhari în loc de Templu, te-umplu al Duhului Sfânt, demana înseamnă casă în persană, the-Ma-na, locul spre care merge Ma-ul, la îndemână, în casă, în casa sufletului care cărui Duh se dă, aia locuiește în mine, Duhul Domnului sau duhul lumii între care e vrăjmășie fără putință de împăcare, căci ce pace poate fi între păcat, capcana celor făcute, și sfințenie, promisiunea celor chemați, pro-misiune, misiunea noastră, de a ne rupe de lume și duhul său ca să ne înfiem și înviem în Duhul lui Dumnezeu, prin Cuvântul viu al Lui care înnoiește duhul minții noastre.

Îmi revine ca de nicăieri o întrebare citită undeva, la un persan, ce limbă cred străinii că vorbim noi perșii când doar o aud, cu ce seamănă, întreba el și îi răspunde un altul că, de obicei, atunci când vorbește farsi cei din jur o confundă cu turcă, ebraică, franceză sau vreo limbă slavă, cum ar fi, croată, hrvatska jezik, je-zik-ul din Haurvathia cea veche, cu capitala la Kandahar, kand-a-har, orașul dinspre munte, în ebraică, turkică și franceză. Dacă ceva se aude ca farsi, se vorbește ca farsi, are sens în farsi, e evident că e o rață, duck în engleză, dacă, limba dacilor, ducilor și ducătorilor, chiar dacă acum, la multă vreme după ieșirea din Miezul lumii, limbile acelea nu mai seamănă decât pentru cei ce au urechi de auzit, căci acum sunt o persană stricată, cum zicea ambasadorul persan în Viena asediată despre limba nemți-lor, neam-the-lor, a neamurilor, ne-am, neom, patema ce vatema și îl face pe om să își uite rădăcinile, yoresh în ebraică, de unde a ieșit, de unde curge, nahr-ab care e curgere de râu, dar și curgere de neam, în ebraică, dar și în arabă, locul de unde ne vine năravul. Limba persană se zice allughat farisia în arabă, al-logat farisia, al-Logos al fariseilor, Doamne ai milă de noi, fars dili în turca azeră și parsi tili în cea kazakhă, inima farsi dacă mă uit la cuvântul dil care e inimă în persană. În farsi la limbă se zice zik sau zabun, cum zik persanii, ce zvonuri aduc ei, cum am aflat că se zice colocvial la limbă, zvon, de la o tadjică dacică din Bokhtar, cum îi zic ei la orașul Kurgan[25] din Bactriana de la nord de Panj, Oxusul de sus. No, da’ ogoaie-te o tzârucă, măi Drăgoșele, mă strunesc pe mine însumi un picuț. Ce zici tu aici, măi ficior? “Șe ziși raji?”, Ce zici, băiete, gagiu, în perfecta pronunție moldovenească, căci ce aud eu r e de fapt un gh, un kh, rajiu e ghagiu, gagiu, așa cum ruman e guman, cum se zicea în engleza veche human-ului, îmi aduc aminte ca din viitor de lecția de wakhi ce mi-a dat-o într-o dimineață rece de primăvară încă înzăpezită, pe Wakhan în sus, în Pamir, rumena și trupeșa și vesela ca o moroșancă, o vară foarte foarte îndepărtată, vorbind limba aceea veche, gheni pronunțată reni, o franceză cu un clar accent nemțesc, păstrată la frigiderul istoriei în Pamir, sus sus sus, acolo unde se bat munții în capete. O aud limpede cum mă întreabă ktio merai, către unde voi merge, ktio ăsta e limpede că e gde în rusește, iar a mere e ce știm noi ardelenii atât de clar că e, mere treaba, cum shârâci transliterez eu după intuiție cuvintele cărora le și înțeleg sensul, dar îmi și sunt traduse, cum derech, drum în ebraică, track în engleză și ștrec în moroșenește, cum umblu pe drum, asta mă întreabă vară-mea, cum mi-e drumul, îi zic, mă ascultă, apoi zice khot patzâm, casă pășim, vrea să meargă acasă. Și eu, dar acasă la mine, și nu, nu încă.

Sus în Pamir, în persana aia veche de tot că i se vede clar ebraica pe la cusături, la câine i se zice kud, cum gudă îi zice cățelei gestante în Sălaj cum îmi zice Flăviuța, iar cuțu e ku-the, câineLe în cumană, ku-man, oamenii câine căci se știe că îl considerau sacru, ku-in-e, câine, de fapt ki-in-e, în care e ki, qi, chyyai, viață, sau ku-the, ki-the, viațĂ, câinele, ca și kutya în maghiară doar că khoudo e Dumnezeu în farsi, iar dog în engleză e god citit invers, deși cățel, cel ce stă în casă să nu înghețe, e de fapt god’s-el, cel al lui Dumnezeu, pe direct. Câinele e sfânt și la evrei, kelev, câine e și ge-lev, ființă inimă, qalb în arabă unde câine e kalb, același kelev, dar și calf în germanice, vițel, în care se vede că englezii văd pur și inimos vițelul, deci ființa sfântă a lor e taurul, al-tawr în arabă, cel tare pe când la unguri cel sfânt, sir-the-is, e sertes, porcul, untura de porc e sertes zsir, unde shir e lapte, gras și smântânos de munte, cir, grăsime, ce mănâncă sir-ii, sir-thi, sarții, cei ce mănâncă porc și, cum zice tata, ce mănânci aia ești, devenim ca acela la care ne închinăm, ne în-cinăm, cinam, ne împărtășim cu el, și uite-așa sarții cei mâncători de porci devin sertes, sart-is, sért înseamnă și a răni în maghiară, iar în turkă înseamnă dur, aspru, nemilos, rece, exact ca sard în farsi, dar se simte o conotație peiorativă, pejor-at-ab, ceea ce vine de mai jos, picior, dată de cei ce au alte valori, care se închină la altcineva, taur sau pisică, cat, chat în franceză, dar chat e păcat în ebraică, cheat, că pisica e cea înșelătoare, animalul sfânt al egiptenilor. În Islam câinele e anathema, blestemat, ana-thema, ana-the-ma, fără sufletuL, pe dos. Coranul zice că îngerul Jibril, Ge-brill, ființă strălucitoare, teoretic fiind Arhanghelul Gabriel, dar venit în nume propriu, i-a spus lui Mahomed că îngerii nu pot intra în casele în care sunt câini sau imagini ale câinilor, iar Mahomed a lăsat poruncă să se omoare toți câinii, Doamne ai milă de noi, că Domnul nu poate fi legat de nimic din Creație și nicio ființă vie în afară de om cu liberul său arbitru nu poate limita implicit lucrarea lui Dumnezeu și pe deasupra Domnul zice că orice soliach, mesager în ebraică, angelos în greacă trebuie să vină în numele Domnului, altfel nu e de la El, nu e aducător de pace și de vești bune, semnul Domnului, ci de moarte și prăpăd, precum bufnița, boh-nika, căreia i s-a dus buhul că e purtătoare de bog, de duh, dar de ăla rău, o owl ce vestește moartea, öl în turkică, în care ölmak ar însemna a face moarte, öl-make, același nume cu olmecii, nomen est omen.

Sunt fascinat cum, de fapt, toate cuvintele din toate limbile au sens în oricare altă limbă, dă-ne Doamne ochi să vedem și urechi să auzim, pentru că au rădăcină comună în limba sacră vorbită de Adam cu Dumnezeu, dar mai ales pentru că stau pe o esență eternă care poate fi coruptă în manifestare, dar nu negată în identitate, pe Logos, cel care e Legea care leagă toate mlădițele la un loc în via lui Dumnezeu, în voia lui de vier gospodar care vede binele și doar binnah-El în tot și în toate și care dă apă și celor buni, bonimi, construiți în înțelepciunea binelui, dar și celor răi, rahi în ruach-urile rele care îi animă, și tot așa dă lumina și puterea creatoare a limbii, acel mădular mic cum zice apostolul Iacov, limb-ul în care stă puterea vieții și a morții, căci pronunția dă viață, bună sau rea, în funcție de duhul, vântul, care animă cu-vântul, cum rostirea e ruach-is-the-re, lucruL în care e duh, și dacă e Duh bun atunci are și rost, drept în farsi, ra-est, lumina este. Și așa putem vedea cum God-like e pronunțat luminos, ca Dumnezeu, în like-ul, de fapt în light-ul, în lumina Lui, dar devine gud-lak, good luck, când atenția se mută de pe El pe darurile Lui, de pe lumină pe lume, ne îndepărtăm și în lumină își face loc întunericul prin frica și necredința omului, care vrea să își cunoască și să își facă noroc-ul, na-rokh-ul, drumul, soarta, în loc să o descopere cu încântarea și veselia inocentă a copilului iubit și protejat cum suntem, dar uităm și tot uităm, wait-am, așteptând în zadar pe Cineva ce nu va veni dacă nu e chemat pe Nume. Și așa, de la pronunția galică, luminoasă, prin cea saxonă saka-sonă, ajungem la cea turkică, în care gudlak s-ar închide și mai mult, prin î-uri, devenid gâdlîk, am bănuit eu inițial, dar l-am găsit de fapt ca güzelîk, good look, și frumusețe și binețe, căci d-ul devine z prin dz, în care se vede că lumea lui Dumnezeu e și-și-și- la infinit și aceeași esență ia nenumărate forme, purtări de viață, for-ma, căci cine e ca El și e norocos e și frumos și bun și pe deasupra are și recoltă bună toamna, güzülük, anotimpul și sărbătoarea recoltei a zeului Lugh[26] al celților, GodLugh, cel care dă recolta bună sau nu, credeau ei, după instinct, intuiție, içgüdü în turcă, aici God îi, binele, singurul motiv bun, güdü în turcă, adevărată motivație, güdülenme, God-El-in-me, Dumnezeu în mine, cel ce îmi călăuzește pașii, mă păstorește, mă ghidează, güdüm e călăuzire, güdü e ghidu, Hristos în noi, nădejdea slavei, a bucuriei, öröm în maghiară, scris corect heureaux-am în franceză, singura Cale pe care pot umbla fără regret la final, regreth care e regres, întoarcere, că omul căruia îi pare rău de alegerea făcută, megbánás în maghiara, make-bănat, a face supărare că e drumul oprit, banned, și am pariat greșit, să mă smeresc și să mă întorc să cer Domnului îndurare, idurat în arabă e ceva ce se întoarce, îndărăt, se îndură, se dă de-a dura și își întoarce fața spre mine și îmi mai dă un dhuhr, o zi, miezul zilei în arabă, o jour, pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

În greacă omului smerit îi zice tapeinos, umil, ta-pein-os, omul purtător de durere, pain, de pedeapsă, poena, cel care își merită pâinea. Peino în greacă înseamnă foame, cel smerit e cel flămând, peinasmenos, menos în spaniolă e minus, cel ce are puțină pâine, îi lipsește, e pe minus, deși menos în greacă are sensul literal de minte, dorință, curaj, cel ce își dorește ceva, îi stă mintea la acel lucru, e mânios că nu are acel lucru din care se naște o dorință fierbinte de a avea din plin, mănos și astfel se dezvoltă o patimă, o mânie, care îl macină, îl consumă, îl face să aibă mai puțin din tot restul căci menos în greacă înseamnă și obosit, pe minus cu energia, cea pusă în slujba voii proprii, a unor obiective voluptorii, voluptos e plăcut, aducător de gratificare unde ptos e patos, facere, patere, iar volu e a voi, voljia în sârbă, a voi, volio e a iubi, în aceeași sârbă, voglio în italiană, voit, woulid adică would în engleză, nu ceea ce e bine, ci ceea ce vreau de unde vine de fapt pericolul, menace, scăderea, minusul, din minte, din izvodirile minții care minte și care ne îndepărtează prin voie proprie de nevoia proprie, de ceea ce ne e cu adevărat necesar, dar noi nu știm ce anume, doar Domnul știe, datoria nu dă numai tăria, ci și vindecarea și prin ea împărăția, the-Reya, Raiul, căci nimic necurat nu va intra, mai bine plătim aici și acum prin poena și pain prețul intrării în aici și acumul etern, în prezența lui Dumnezeu, unde nu este nici lacrimă, nici suferință, nici rid și nici zbârcitură, locul celor flămânzi de neprihănire și de Dumnezeu, cei care au ascultat și s-au lăsat conduși de Pastor în Adevăr, pe Cale, în Viață, the lower you head the higher you get, zice Tozer[27], să ne coborâm aici ca să țâșnim în eternitate ca mingea ieșită de sub ape, și astfel cel flămând e smerit, ascultător, framadarul poate fermenta doar primind leaven, drojdia, în inima lui, lev-in, în ebraică, leihvan în germana veche și lihva în slava veche e ceva dat cu împrumut, ceva gratis, din inimă, căci germanii erau ferm împotriva cametei, darul plămăditor și formentor al lui Dumnezeu pentru inima aflată în ascultare, în smerenie, tapeinoti în greacă, pentru cel ce astfel, asumându-și poena, pedeapsa și durerea își căștiga pâinea cea de toate zilele, “la pain quotidien”, în franceză, cea care “vale la peine”, merită durerea, efortul, pena în spaniolă, penalizarea în această lume care e nimic față de harul lumii de dincolo pe care îl primim ca plată.

Căci, cum zice Domnul, eu am de mâncat o altă pâine, să fac voia Celui care m-a trimis, căci omul nu va trăi doar cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, căci El e pâinea vieții și cine mănâncă din El, cel care e flămând după el, mâncare e lipsa în italiană, nu va mai înfometa niciodată, nu va mai înformenta, va ajunge curat și curățat, locuit fiind de Duhul Sfânt, împlinit de Domnul întru Domnul, desăvârșit, the-săvârșit, the Sa vârșit, vărsat în Sa, salvat în slavă, sa-lavat, spălat și scăldat în Lumina neapropiată a lui Dumnezeu, în Civitas Dei, căci asta suntem, cum zice Graham Cooke, cetățeni ai Cerurilor, pe pământ, spre curățare, în drum spre casă, dar suntem ca melcul, casa deja o purtăm cu noi, în Împărăția Cerurilor din inima noastră, căci ceea ce mă locuiește, in-dwell, e in-the-wel, e wel-the-in citit în ordinea inversă a silabelor, welt-in, lume-în care locuiesc, în mod quantic și misterios, fractalic, ceea ce e real în mare e real și în mic, what’s true in the natural it’s true in the Spirit. Ceea ce mă locuiește înăuntru, sudat în inima mea, weld-ed, e lumina și lumea mea, binnah și binele meu, adevărul și ad-dvarul meu, căci în interiorul nostru chiar se construiește ceva, o lume, o construcție, un oraș pentru eternitate, și ce-și face omul cu mâna lui lucru manual se cheamă, ferește-mă, Doamne, de mine și de dorințele mele nesăbuite, ne-saba-the, nesfințite și necunoscătoare, Te chem pe Tine, Doamne, locuiește-mă, călăuzește dinăuntru pașii robului Tău, a vasului Tău chemat să Te conțină, a vasalului tău, nobil vasileu supus ție, dar înnobilat prin prezența Ta în vessel-ul inimii mele, dă-mi Doamne veselia și ușurarea prezenței Tale care mă umblă pe cărările neprihănirii dinafară în lumea asta ca să aduc neprihănirea pe dinăuntru, arvuna a neprihănirii dinăuntru și dinafară în lumea de dincolo, în veșnicia cea veche, a fiilor lui Dumnezeu, bnei HaElohim în ebraică, be-in-ei Haellow-Him, în ei este El cel Sfânt, fii ai celui Preaînalt, Ava, Tatăl care e Ahava, iubire în ebraică, Eu-ahava, Iubirea cea bună, Jo-agapa, în maghiară, Yoga-pa, cea care face buna viețuire, Yoga, Eu-ga, om bun, buna ființare în trup, Iuga, nume vechi moroșenesc.

Dar tot ființa bună, cea mai bună, arhetipală, Eu-The, se vedea pe sine și Iuda, în timp ce, intrând în grădina Ghetsimani, îl sărută pe Domnul, îi spune astfel că îl iubește, szeretlek în maghiară, un șiretlic, “Iudo, cu un sărut îl vinzi tu pe Fiul Omului”, zice Domnul văzând în inima lui motivația reală. Szeret e iubire în maghiară, szeret-lek e szeret-like, ca iubirea, căci sărutul e semnul iubirii, deși teoretic în română vine din latină, din salut, dar de salutat salut pe toată lumea în timp ce de sărutat îi sărut doar pe cei ce îi iubesc, szeret, decât desigur dacă nu sunt șiret, shrewd în engleză și una zic și alta cred, golesc cuvântul de sens, science, de sa-in-sa, și îl umplu cu intenție rea, șireată în timp ce pretind că szeret cu un sărut, pe obraz, na-cheek, neshikah e sărut în ebraică, cu gândul la banii trădării, penze în maghiară, pensie în română, dar penze e de fapt ban-the, ban-uL, căci ban în engleză, a pedepsi, se pronunță ben care e pen, cel din a penaliza, căci a da cuiva bani pentru viață e de fapt o pedeapsă, căci viața e miza, mizda cea mare, nu banii. În moroșenească îmi zice tata, Gheorghe a lui Ionu’ Moișanului din Giulești, mare culegător de folclor, tradiții și cuvinte moroșenești venite din negura timpului, că la a da cu camătă îi zicea mîzdă. Când mi-a zis m-a curentat, căci deja știam de mizdă, plată în germana veche, slava veche și avestană, cu sensul încă păstrat de viață, midha în sanskrită, dar totuși și plată, rod al vieții, al muncii sau al banilor, mîzdă, camătă. Camătă vine în română cică din slava veche kamata care înseamnă dobândă, plata banilor, dar ăsta e și sensul în greacă, doar că în greaca veche în cuvântul κάμᾰτος, kamatos, se vede și sensul adânc, de chin, de muncă grea, până la epuizare, care te lasă fără viață, căci asta face dobânda, do-ban-the, face ban-uL, dar astfel te pedepsește, do-banned, plătești banii cu viață, îți dai mizda pentru mîzdă, care lasă omul fără vlagă, comatos, ca pe muncitorii dacilor, care cică ar fi cei cu coamă, nu cei ce se chinuie și muncesc, comatii, coma-the, cumanii, coma-anii.

“Oamenii iau din limbă doar sensurile care le servesc interesele”, mi-a zis odată Leord, replică la unul din cuvintele mele. Limba, la origine, este to say, adică cea sfântă, Sa-ie, ća y est, zice francezul citit saie, a spune exact ceea ce este, asha este, sfințenie și neprihănire, adevăr, identitate între formă și fond, căci cuvântul, davarul, e poarta, dvarul, lui Dumnezeu în lume, aduce o esență de dincolo, adevărul, în care există identitate și congruență între formă și fond, limba face lamba și lampa, curățare și lumină, căci lamb-ul e cel curat, și lampa e cea care face lama, lumina și lumea. Vorbirea voastră să fie da-da, nu-nu, zice apostolul, dascălul, the-schoolul, solul și muncitorul lui Dumnezeu, profesorul, pro-faith-ar, cel care ne duce la credință, profaith și profet. “Language is never nonsense, language is layer upon layer upon layer of…” moși și stră-moși, dor va dor, din generație în generație în ebraică, cu înțelegerile și alegerile, a-lege, logosul de care s-au legat, bun-rău, pariul lor, deciziile lor, dici-the, ceea ce au zis și au făcut sau nu, un șir șiret de szeret și shrewd, de adevăr și minciună, minte-ina, lucruri ce nu sunt reale, ci făcute în minte după voia proprie, un drum de traume și răstălmăciri, rise-tell-much, îmbrobodiri, faceri din vorbe, făcute ca să transforme albul în negru, sărutul în salut și szeretlekul în șiretlic, suprapuse peste sensurile adânci, sfinte, voia și vocea lui Dumnezeu, voce e voie-ce, voie e cale în franceză și voie în română, tot una, modul meu de a umbla și umblarea mea mă duc undeva, la un tip de vie, și dacă ascult vocea Lui, merg pe calea Lui și ajung la El. Vocea cui o ascult, pe calea lui merg și voia lui o fac.

La a da bani împrumut, în latină, îi zice prestare, știu de la Benveniste[28], cu sensul de presto-re, lucrul aflat la dispoziție, asta e interpretarea doctă, dar pre-stare e spre a sta, ceva dat spre buna stare a cuiva, și practic împrumutul e ceva dat spre a ajuta pe cineva să stea, să aibă stare bună, și sigur că trebuie dat repede când are omul nevoie nu după, dar aici se vede limpede câte straturi de interpretare are un cuvânt și că toate au valoare de adevăr, că există o înlănțuire temporală și consecvențială între ele, că una e la rădăcină și restul sunt consecințe și consecvențe ale aplicării și a modului de aplicare, învățări din practică, înviețări care ne dau povețe, po-viață, cum să trăim, să ne facem viața, cum e sfânt și bine, cum se pretează să trăim, preter în franceză care e pretre în latină, preot-er, ceea ce face preotul, ce face și nu ce zice, că ăla e modelul viu, bun-rău, cel ce face slujire, prestează, pre-staza, sfințește, binecuvântă, ne împrumută duh, har, face întărire, pre-tare, spre a fi tari, spre a fi în stare, prestare. Praesto esse în latină înseamnă a fi la îndemână, a se oferi, împrumutul care mi se oferă acum, dar pre-sto eshe este ceea ce iese spre a sta, ceea ce mi se dă să pre-sta asha, spre a sta în sfințenie și adevăr, Asha, bine în hindi, scris achchha, dar pronunțat ashia, speranță în sanskrită, Împărăția cerurilor, și așa prestate e ceea ce primesc în ajutor pentru a putea sta în adevăr, neprihănire, singura speranță a slavei, căci de aceea se zice că cel ce dă îl împrumută pe Dumnezeu, căci neprihănit fiind își ajută fratele, în care locuiește însuși Domnul, să rămână în neprihănire, și asha rămâne și el, deși în spiritul lumii cel ce dă e prost, prostu esse-re, a împrumută înseamnă a fi prost, căci uneori cel împrumutat vine și cere iertare, prostite în rusă, că nu mai pot da înapoi ce am primit, iartă-mă, îți sunt dator, nu mai stau în asha, repune-mă în demnitate, ai milă de mine, și mare îți va fi răsplata în ceruri.

În timpul ăsta, aici pe pământ, am ajuns în parcul din fața havuzului, prins între marea Moschee și marele Ark care se și întrevede printre copacii deja înverziți, inverted, învârtiți, întorși din moarte odată cu Nowrooz-ul, printre care se strecoară, pe drumul lui, statuia unui negustor sogdian de pe drumul mătăsii, cu toiag și barbă, cu privirea țintă în zare, ducând de dârlogi un șir de cămile bactriene încărcate cu speranțe, curaj și calcule, îndesate în desagi, the-saka și samare, samar e măgar în maghiară, mergând spre Samarkand și de acolo pe Zarafshan în sus spre Pamir, prin Irkeshtam spre Kashgar și apoi prin Taklamakan, Dakh-la-Macon, Tabăra Dakhi-lor, spre Dunhuang și coridorul Hexi, visând la frumusețile și bogățiile Chang’an-ului, capătul drumului, Xi’an-ul de azi, Shian-ul, vechea capitală a Chinei, a Shinei, Shion-ul, Sion-ul, azi doar capitală a provinciei Shaanxi[29], Shan-thi, a celor Santi, sfinți, ca parthii din tribul Xanthi. Sunt descumpănit. Drept să spun, mă așteptam să dau de altcineva aici, un prieten vechi din copilărie, călare pe măgarul lui, mergând invers, în răspăr, rise-păr, de mi se ridică părul pe spate, hâtru și înțelept, făcând haz de necaz, făcând hosh din ne-hosh, face binele sau îl vede acolo unde nu pare că e, nu răspunde cu kaas la ne-kaas, cu furie, în ebraică, cause, acolo unde poate să aleagă să nu vadă cauza de furie, cel ce învinge absurdul prin râsul la adresa lumii, prin râs fac rise, mă ridic peste circumstanțe, fiind isteț, istehzo înseamnă în turkica uzbecă a-și bate joc, a face pe istețu’, a ironiza lumea și spiritul ei, kinoya e ironie în uzbecă, ironizează, maestrul detașării care chinuie înapoi ceea ce îl chinuie nelăsându-se chinuit, căci dracii se îngrozesc de cei ce binecuvântează pe cei ce le fac rău, zice Marcu Ascetul, sfântul safant și savant, înțeleptul, sofia-at-ul, cel ajuns la înțelepciune, sofitul sau sufitul, cel ce face lumea de rușine, shama, sinonim pentru ironie în uzbecă, shame, pe care mai apoi l-am întâlnit sus în Pamir și în tot Dacichistanul, același spirit persan dus mai departe de un alt effenda, turc, marele hermeneut al cucok-ului, Nastratin Hogea[30], effendi Hagi, sau Afanda cum i se zice aici în Bukhara, orașul lui de baștină. Poznaș însă cum e, mi-a făcut-o, s-a mutat cu măgarul lui cu tot în alt parc în fața altei moschei pe care, cu voia Domnului, o voi vedea-o eu, la bun răgaz, cum zice fratele Radu.

Turcii uzbeci zic că Afandâ, învățător în turkică, effendi în turcă, afentis în greacă, de fapt αφέντη, authéntēs în cea veche, înseamnă domn, lord, autehentic, au-Theo-in-this, omul care se află în Domnul, e spontan și autentic, așa cum bine ne arată Muallim Hodja, învățătorul Khoud-ja, om, ge, al lui Dumnezeu, Khodo, God, turc de-al lor și de-al nostru de aici din Bukhara, chiar dacă încă și acum cei mai mulți locuitori ai orașului se consideră tadjici, persani, sarți, domni, sir-the, frați firește cu cei din Sirte de departe, și încă se vorbește persană pe străzi, dar mai ales în bazare, căci acolo sunt sirii, sar-ii cu sarsanalele lor, căci bazar e ba-sar, be-sir, unde ba e be, particula ebraică pentru a fi cu, căci domnii stăteau la oraș, ba-shahr, erau înțelepți ba-shiri erau vaziri, viziri de vază, bozorg-i negustori de bazar, unde bozorg e mare în persană, iar boșorog e limpede un bogat bătrân, better-an, care se crede mai bun ca alții besser-an, bădăran veteran de la oraș, bazar-ge poate din Bazargic. Turcii otomani, athamani și asemani, aseman e cer în persană, iar asman e sfânt în turcă, conducătorii sfinți ai Tatălui, atta în turcă, attamanii, oamenii lui Dumnezeu, Atmanii lui Brahman, zic, cum altfel, că Nastratin Hogea e al lor, Nasreddin Hoca, Sfântul Nazareth-din, d-aci din Akshehir, de lângă Konya, în Anatolia, unde, chiar în mijlocul orașului își are un parc și un monument numit Mijlocul Lumii, Buricul Pământului, lângă care tronează statuia lui mergând invers pe măgăruș, la fel ca aici în Miezul lumii, în Bukhara, doar cu un turban mai mare, să-l încapă, căci turbanul e churban și korban, sfânt în ebraică, e șalul de intrare în mormânt, türbe în turcă, al celui pornit la luptă, cu dușmanii sau cu spiritul lumii, adevăratul dușman ce poate fi învins numai prin smerenie și înțelepciune, fahm în arabă, căci de aia i s-a dus faima și i-a crescut turbanul. Ak-shahr înseamnă alb-oraș, în turco-persană, Orașul alb, ak e alb în turcă și shahr e oraș în persană, shahr e de fapt the-Air, tha-Ir, OrașuL, în ebraică, așa că Tyr-ul care e The-Ir sau Seir, Sa-Ir, vechiul nume al marelui oraș Petra, vechiul Shire, tot așa Ak-Seir e un fel de Bălgrad turcesc, orașul alb, deși dacă citim Akșehir[31] invers ne dă Riheshka, Rieshka pronunția lui Rijeka[32], orașul din Croația numit Reka, râu în slovenă, Fiume în italiană, fluviu, curs de apă, ap-saar în germană, dar și în persană, ieșit din apă, din curgerea ei, ca apsarele[33] budhiste, doamnele apei, Ap-sir-ele, dar apa e aqua în italiană, una din modificările de pronunție celtice recunoscute, și așa orașul ăsta alb, de pe malul apei, aqua-shore, Akshar, Akshehir nu e altceva decât Apshar, orașul apei, acum demult dispărute ca și aproape secatul Akshehir Golu[34] de nu tare departe. Îmi amintesc de spălătoria auto pe lângă care tocmai am trecut venind încoace, între Cișmeaua lui Iov și Marele Havuz, pe care scria Vody City, Orașul Apei în ruso-engleză, Bukhara, orașul izvoarelor, bahar, dar și al lui Dumnezeu, Bagh-Ir, Bahaer, orașul situat pe malul apei, Ba-aqua-the-Ir, Orașul baaguatirilor bogatiri, așezat pe Apa.

Și așa cum pentru arabi Golful Persic e, zic ei, al Arabiei și „O mie și una de nopți”[35] sunt povești arabe și nu persane în ciuda zoroastranismului, a împăraților sasanizi și a Sheherezadei care înseamnă Shah-reza-the, DoamnA și StăpânA, în persană, sau Sheher-e-zeda, Doamna, cea născută la oraș, tot în persană, desigur că, precum turcii, și arabii s-au împroprietărit pe Afandâ Nasred-din Hosha. În arabă nasr înseamnă victorie, succes, cel ce ajută la victorie, na-sar, la înnobilare și domnie, dar e de fapt legat de apă, de belșug de apă, de irigație și curgere a apei ca Nasser[36] cu canalul lui, căci e de fapt nahr din ebraică, râu și curgere, căci orice curgere e o victorie dacă aduce, conduce și duce la viață, căci asta face apa, nero în greacă, mai ales atunci când ne duce, ne curge la viața veșnică, na-rai, la râul de apă vie, nahr-ai, ce izvorăște din tronul lui Dumnezeu pentru toți cei înfiați, curățați de păcate și înviați prin botezul în apă, Apa, Tată în maghiară. Nasreddin astfel înseamnă Nasred-din, domn, dean, victorios, al curgerilor de ape, nomen est omen, Na-Sret-din, cel venit dinspre Siret, cu szeret, iubire în maghiară, adusă din sred-ul lucrurilor, miezul, mijlocul în slavă, din inima lor, serd, tot în slavă, din împărăția domnilor, Sir-the-lor, a sarț-ilor. Arabii însă îi zic altfel lui Nastratin și anume Juha, care e o inversare de silabe a lui Ha-Ju, Haji. De ce inversare de silabe? Pentru că Nastratin mergea invers pe măgăruș, de aia, că odată inventată o explicație, oricât de stupidă, repetată la infinit, repetatio est mater studiorum, perseverare diabolicum, devine adevăr pentru cei cu mintea îmbolnăvită de trândăvie cum zice Marcu Ascetul. Da, de aia e Jiuha, și nu pentru că haji, ha-Jiu, ViuL în traducere ebraico-persană, e scris de la stânga la dreapta, și doar consoanele, deci h-j- și arabii scriu de la dreapta la stânga, fără vocale deci j-h-, jiha, de fapt jyha care y e echivalentul lui ü, un u-i, scris de unii i și de alții u, Juha, Yuha, Yudha, Iuda, cel bun, Eu-The, Jo-tha, Ju-ha, Cel Bun, Ha-ju, hagi cel sfânt scris invers. Juh e oaie în maghiară, iar păstor e juhasz, juh-ash, oaie om, pastorul cel sfânt, cel ce are binele, jo-has, sfântul, haju care face hazu’, juhu’ care face joke-u’, care în loc de jihad, jiha-the, face jukha-the, jucat, care râde de absurd și acceptă misterul, cu bucuria detașării.

Și acum îl aud pe afandâ, pe potecile Badakhshanului, coborând de sus din Pamir, poteca e pa–treca, cea ce face trecere, dar și pot-ag-a, făcută lângă apă, potamos în greacă, cea care dă putere și face cale ca să pot trece, din acoperișul lumii în platitudinea ei, spre câmpie, călare pe măgarul Toyota, the-Yota, cel învățat, în spate, spunându-mi snoave din Bukhara, cu accentul lui tipic tadjic, dutchic, nemțesc. Cică într-o zi Afanda Nastratin s-a dus la bazar, să își vândă o vacă bătrână și cam bolnavă, și știind că nu știe să vândă așa ceva l-a năimit pe un aprod de bazar să i-o laude și să i-o vândă și ăla a început că e o vacă bună, dă lapte bun și mai mult, e gravidă și în curând va da un vițel, și vaca s-a vândut imediat. Învățându-și lecția, Afandâ merge acasă și cum în curând urma să vină în pețit alai mare după fata lui cea mică, a peți e a feti, a fetch-i fata de la casa părintească, îi zice neveste-si ca să îl lase pe el să o laude că o să fie bine și vine alaiul și Afandâ începe, că fata lui e bună, dă lapte bun, e gravidă și în curând va făta o fatah, cum îi zice la fată în arabă.

Dar mie cel mai mult îmi place povestea lui Afandâ cu emirul cel aspru căruia nimeni nu îndrăznea să îi refuze nimic de frica khanjarului[37], hangerul încovoiat ca o cange care stă agățat, hang ca un hanger, de chimirul oricărui saka, persan sau turc. Kemer, sau kammar, e centură, dar și burtă, cămară, în persană. Și într-o zi vine la Afandâ emirul cu un măgar pe care tare îl iubea și îl roagă, îi poruncește să îl învețe să vorbească, poruncă-este, pa-rank, ceea ce face cel de rang mai mare, rang e culoare în persană, a range of colours, căci castele prin culoare se diferențiau și emirii erau aproape toți albi sau cel mult bărnace, burn-ag-e, făcuți arși de soarele aspru de peste pustă, barna e maro în maghiară, burn-e. Și Afandâ se gândește, nu mult, și apoi îi zice emirului că sigur că da, porunca e lege, dar are nevoie de trei ani pentru asta. Emirul se bucură, știa și el că e nebunie ce cerea, dar mai știa că el, emir, nu putea fi refuzat, și atunci sigur că da Afandâ, trei ani, sigur, și pleacă fericit lăsând măgarul, samar-ul maghiar cu samarul lui în spate, pe mâna lui Hagi. Odată plecat toți ceilalți învățați din Bukhara vin la el îngrijorați, cum ai putut accepta așa ceva Afandâ, e nebunie, nu se poate. La care Nastratin le zice, dragii mei, trei ani e o perioadă lungă de timp, multe se pot întâmplă în răs-timpul ăsta, emirul e bătrân, eu sunt bătrân, măgarul e bătrân, nu se știe care moare între timp, care dintre noi merge în marea trecere, în marele Hajj, pelerinajul la Mecca cerească, adevărata sfințire. Căci sfântul, agios în greacă, ashios, purtătorul de adevăr asha, din cer pe pământ, în jos, a-gios, e cel trecut prin foc, eish în ebraică, cenușă sfințită ash-is, căci orice jertfă va fi sărată, sfințită, cu sare, sa-re, lucru sfânt, și orice om cu foc, cel curățător și sfințitor, cel ce face sfinți pe Așii Wusuni din Osh, pe uzii ausi din aushbekistan locul de unde au plecat oshenii lui Ioniță Asan, cel asanat, curățat, însănătoșit, sfințit, assan-the ca Armand Assante[38], aththan-the, Afanthe, scris authan-the în greaca veche, Afanda autenticul domn, unicuL sir, Sar-ul, Sar-the-ul, sart-ul.

Istoria secretă a mongolilor[39], păstrată de pe la 1200, zice că locuitorii din Khwarazm și Maveranakhr, Margiana și Sogdiana din vechime, se numeau Sartuul adică Sarti. Și tot așa se mai chema încă o populație din Mongolia ce se trage din urmași ai unor negustori din Khorezum rămași în provincia mongolă Zavkhan, foști locuitori ai Kharkhorin-ului, capitala Karakorum[40]-ul, Țara Haram sau Choram, Sfântă și în greacă și în turcă și în arabă și în persană, dar și muntele sfânt, Har Haram, în ebraică și farsi, cel aflat la ieșirea de pe valea sacra Orkhon[41] a turcilor, Arkhon, casa cetate, Ark-khona, în greacă și farsi, locuită de nobilii archonți, nume vechi grecesc, orkhon-thii, Sar-ii, sarții, Domnii. Știm că în mongolă Sar înseamnă lună și de aici unii zic că sarții erau cei cu steagul în formă de lună, semilună. Sar e lună, dar e și doamnă în ebraică, Sar-a care iese seara, asha ca Sara, doamna și sora lui Avraam, căci soția unui domn e doamna lui, Sar-a, Sara, dar și sora, cum ne-a arătat însuși patriarhul din moși strămoși, și cum știm că Luna, Diana ziana, Isis sau Ishtar Astarteea era sora și soția lui Apollo, soarele, osiris, a-Sir-is, baal cel appaling, apollo-ing. Aici se între-văd vechile închinări în care primatul se dă ori Soarelui Sir ori Lunii Sar, ori masculinului, ma-eskil-in-ului, sufletul cel vechi, necreat, eski e vechi în turcă, ori femininului, famen-inului, fa-man-in, cea care face viață și man-ul după căderea din Eden în Iad-in, ori bărbatului man ori femeii întruchipate de lună, moon, și așa avem calendar solar, anual și calendar lunar, lunar cum au iudeii și islamul, și asta e o fațetă a bătăliei, între lună și soare, între zi, nap în maghiară și noapte, nap-the, între day și night adică între Dei și nigh-the, nimicuL, între dai că ai și n-ai că nu dai.

Ali Shir Nava’i[42], zis de turci Alisher Navoi, Eli-seer Navi-e, Domnul și Profetul lui Eli, nomen este omen, scrie limpede din Herat-ul de pe vremea lui Ștefan cel Mare, că popoarele iraniene erau sart-i, Sart Ulusi, poporul Sart, unde e clar că Sart nu de la lună și mai ales semilună vine că și turcii turanieni erau deja islamizați, unde Ulusi înseamnă popor, Wallace-ii scoțieni, olaszi-ii italieni cum le zic ungurii, sau olahi nouă, walachilor, ualahi de ualas Valah. La fel ne zice despre Sarții din Margilanul[43] din Ferghana, perși și nu turci, și marele Babur[44], mogulul Indiei, urmașul lui Timur, Babur, Ba-Boier-ul, Ba-Boor-ul, cel cu putere, cu mărire, ca Bur-e-best-ul de Burebista, moșu-său din negura timpului, cuceritorul turc, dar de fapt persan ce ne-a lăsat Baburnama[45], Faptele lui Babur, de fapt Babur-name, numele lui Babur făcut prin faptele lui, scrisă în turca chagatai, cea-geta, căci chagataii erau Geții, geții plecați din Taklamakan, da-yuezhi cum le-au zis chinezii, dar apoi vorbitor de persană, cum altfel, căci în toată India mogulă și după, se vorbea limba imperială din vechime, fariseeana, limba oficială, până la 1800 când au interzis-o englezii. Babur, care venind din Ferghana a stăpânit o vreme Kabul-ul, Kaaba-la din Hindukush, spune că locuitorii vilayat-ului, village-at-ului, Kabulului erau Sarți sau Tadjici, Tat-ge-thi, oamenii frumoși, tatli înseamnă frumos, drăguț, nobil în turcă, ceea ce e tat, oamenii conducători, capii, tête-erii, tătarii, tadjicii, dacicii. Cum pot fi toate astea adevărate, ar fi într-adevăr un lucru interesant, frumos, nice, naghz cum pronunță tadjicii, adică merakli în turcă, un miracol, mehr-ag-el, acel lucru făcut din lumină.

Dar sarții sunt peste tot, în timp și spatiu, de la chinezii mongoli din Dunhuang, în provincia Gansu, urmașii uriașei colonii comerciale sogdiene de pe drumul mătăsii, care încă își mai spun sarți sau sânți, cu înțelesul deslușit de domni și sfinți, până la siberienii din Bukhara, da, emigrați în Siberia, care încă și mai zic lor înșilor sarți, deși acum casa lor e la Tobolsk, Tara și Tyumen[46], dar daca t e pronunțat înmuiat th devine Sobolsk, Saba-el-isk, cel ce este Saba sau Sava, sfânt, iar Tara nu e doar Terra, ci și Sara, Doamne, dar și valea în același timp, iar Tyumen devine Shyumen, Samăn ca și Ismail Somoni, Șamanul tadjic, sart. Și astfel ni se arată Sarti și locuitorii din Tartus-ul sirian, citit Thartus, Sartus la fel ca cei din Sofia, numită Serdica în vechime, citit Serdița, capitala Daciei Mediteraneene, cum au numit romanii provincia locuită de tribul serdi-lor, sârghi pronunțat sârdi li se zice în Maramureș la sârbi, sar-be, cei ce sunt domni tadjici, tzadici, sfanți în ebraică, sadici ca domnii saduchei, the-dacei, sădacii sarti sar-thi, domnii, mezii sarti sârdiți, zărdiți la cap, nebuni în luptă, dar și în muncă, cu osârdie, moesi mezi moesieni din Mesembria[47], pronunțat Mesebăr de bulgari, Meze-bher, Mezi-poartă căci bher e per și phoros și e a purta, Mezi-am-bria, locul unde au Mezii bria, bri’a chadasha înseamnă făptură, creație nouă, dar bria e și un nume vechi tracic pentru oraș, care e de fapt baria, cartier și oraș, bario și var-ie, loc cu bria, bria-ge, locul cu oraș, pe care de obicei ajungi pe pod, bria-the-ge, bridge, căci e înconjurat cu apă, în care te îmbeți, ubriaco în italiană, a-bria-go, a merge la oraș să bei o horincă care te iuțește, hurry-in-ga, numit azi Nessebar, bar-ul adică var-ul Nessi-lor, purtători de steag al victoriei, Nike și Nissæ, a Mezilor din Parthavnissa, cei cu midha în ei, evident, pronunțați Nezî Mezi ca Moș Nicolae și Moș Mikulas la unguri, sarți moeseni ca Moișanu moroșeanu și Moți ca mocanii refugiați la Moeciu, oamenii muntelui dintr-o bucată, cu brișcă la ei, cum poartă orice sart care nu de-sertează, căci desertul de-sart-is, locul în care locuiau cândva sarții și care, pustiindu-se, sarții au de-sartat, au plecat pe pustă, locul s-a golit de ei, s-a deșărtat, și așa, cele o mie de cetăți ale Miezului lumii, mijlocul și inima lumii, sârdce, ceea ce e serd, în slavă, s-au acoperit de nisip și de uitare, căci odată ieșit sar-ul din sart, sart-ul din serd, odată făcută sortita, locul devine sordid, sortit pieirii. Căci omul, am-ul, viețuirea, sfințește locul și “După cum părăsirea trupului de către suflet duce la moartea trupului și părăsirea sufletului de către duh duce la moartea sufletului” zice Sfântul Grigore Palama[48].

Revin cu greu în Buhara, în parcul din fața Ark-ului, lângă statuia negustorului de mătase sogdian, sart, aducându-mi aminte de sfântul, sadhu, Saadi[49], poetul persan, în al cărui mausoleu din Shiraz limba persană s-a apropiat de mine și nu m-a mai lăsat. Šâyad ki ba pâdšâh bigoyand/Turke tu birext xune Tâjik, zice el, Said că by padișah/Turcii tăi breached hun-(ge) Tadjik, adică, “Spus să fie Padișahului că turcii tăi au briciuit sânge tadjic”, dacic, într-un amestec de română, engleză și turcă, numită persană. Colac peste bufniță, cum zicea un personaj de teatru, adaug că în greacă χύνω αίμα, huno aima, înseamnă a vărsa sânge, huno e a vărsa, a curge și aima e sânge, și e limpede că aima e alma pronunțat înmuiat, suflet, viață, al-ma, ma-ul și că similaritatea huno a curge în greacă și huno sânge în persană și turcă, dar și curgere ca în Jaihun, Oxusul, Chyyai-hun, viața curge ad literam, dar și sângele vieții. Și e limpede că nu e nimic limpede, că asemenea simetrii nu pot exista, nu după cum am fost învățat că este lumea și istoria și limba și așa zisa știință, și că cine controlează trecutul controlează prezentul și construiește viitorul și e clar că e un spirit mincinos și rău, care transformă răul în bine, adevărul în minciună și ziua în noapte și că nu știu nimic, dar măcar știu asta, și, în timp ce mă îndrept spre impozanta poartă de intrare în Ark, străjuită de turnuri ce strech-uie, se ridică peste zidurile de cărămidă arsă de 20 de metri plus cei încă poate zece îngropați, mai știu că Bukhara a fost unul din orașele strămoșilor, sarți tadjici, domni dacici, saka dakha, stăpânii Margianei și Bactrianei, a Sogdianei și a Ferghanei, pierduți acum printre străini și prin munții Tadjikistanului și prin toată Asia și Europa, somnambuli ai destinului, amnezici ontologici, oameni cărora li s-a furat trecutul ca să le poată fi furat prezentul și mai ales viitorul. Și-mi sună în urechi vorbele lui Savitsky[50], pictorul dizident rus, “the Soviet did everything for people to forget their history, their roots”. Da, dar nu numai sovieticii, ci toți moderniștii, așa-zișii iluminiști, progresiști, magicieni jâzi, căci nu întâmplător toți sovieticii erau iudei. Și în timp ce mă apropiu de magnificul cămiloi bactrian din fața porții Ark-ului îmi aduc aminte de o replica din The Thin Red Line[51] a lui Malick și o parafrazez. Dacă ne mint cu atâta nerușinare despre astea, ce altceva ne mai ascund?

[1] Hajj este un pelerinaj islamic anual la Mecca, Arabia Saudită, cel mai sfânt oraș pentru musulmani.

[2] În traducere: „Poți fi sigur, dragă Crito, că reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor“ (în Phaidon, secțiunea 115, e). Phaidon sau Fedon este un dialog scris de Platon. Acest dialog a fost socotit uneori, de-a lungul veacurilor, cartea cea mare a umanității.

[3] Cantafabule este albumul formației Phoenix, lansat în 1975, al cărui text este scris de Andrei Ujică și Șerban Foarță. Conceptul albumului a plecat de la un bestiar din secolul al XIV-lea găsit de Andrei Ujică, după ce a stat 1 an în Semenic. Bestiarele sunt cărți medievale în care se evocau animalele de origine fabuloasă, ca simbol al forțelor binelui și răului.

[4] Ioab a fost comandantul oștirii lui David, al doilea rege al Israelului, conform Bibliei ebraice.

[5] Samuel este un judecător evreu care apare în narațiunile Bibliei ebraice și joacă un rol esențial în tranziția de la epoca judecătorilor biblici la constituirea unui regat sub conducerea lui Saul. El este venerat ca profet de evrei, creștini și musulmani

[6] Samuil (958 d.Hr. –1014) a fost un țar al Bulgariei care a rezistat cu succes atacurilor bizantine timp de 40 de ani.

[7] În Old English

[8] Psalmi, 119:11

[9] Iov, 1:3

[10] Țara Uz este o locație menționată în Vechiul Testament, cel mai proeminent în Cartea lui Iov, care începe: „A fost un om în țara Uz, al cărui nume era Iov. “.

[11] Răpirea Sabinelor a fost un incident din mitologia romană în care bărbații din Roma au comis o răpire în masă a tinerelor din celelalte orașe din regiune.

[12] Iov, 1:12 VDC

[13] Iyov, 1:22 – Traducere Orthodox Jewish Bible 2011

[14] Textul masoretic este textul de referință al Bibliei ebraice care grupează scripturile ebraice în așa-numitul TaNaK (prescurtate de la Tora-Neviim-u-Ketuvim).

[15] Septuaginta este traducerea Pentateuhului și a celorlalte cărți ale Vechiului Testament din ebraică în greacă.

[16] În Septuaginta Iov este descris ca trăind în țara Ausis, la granițele Idumeei și Arabiei.

[17] Balac a fost un rege al Moabului descris în Cartea Numerilor din Biblia ebraică, unde sunt relatate relațiile sale cu profetul Balaam.

[18] Meybod este un oraș din districtul central al județului Meybod, provincia Yazd, Iran și servește drept capitală a județului.

[19] Samaria este un nume istoric și biblic folosit pentru regiunea centrală a Palestinei, orașul fiind capitala Regatului de Nord al Israelului.

[20] Zeravshan este un râu din Tadjikistan și Uzbekistan, Asia Centrală. Numele său, „împrăștiere de aur” în persană, se referă la prezența nisipurilor purtătoare de aur în cursurile superioare ale râului.

[21] Moscheea Bolo Haouz este o moschee istorică din Bukhara, Uzbekistan.

[22] Chivotul Buharei este o fortăreață masivă situată în orașul Bukhara, Uzbekistan, care a fost construită și ocupată inițial în jurul secolului al V-lea d.Hr.

[23] Drina este un râu din Balcani cu o lungime de 346 km, care formează o mare parte a graniței dintre Bosnia și Herțegovina și Serbia.

[24] Râul Sarasvati este un râu divinizat menționat pentru prima dată în Rigveda și mai târziu în textele vedice și post-vedice.

[25] Bokhtar, cunoscut anterior ca Qurghonteppa sau Kurganteppa, este un oraș din sud-vestul Tadjikistanului, care servește drept capitală a regiunii Khatlon.

[26] Lugh sau Lug este o figură din mitologia irlandeză. Membru al Tuatha Dé Danann, un grup de ființe supranaturale, Lugh este portretizat ca un războinic, un rege, un maestru artizan și un salvator.

[27] Aiden Wilson Tozer (1897 – 1963) a fost un pastor creștin american, autor, editor de reviste și mentor spiritual.

[28] Vocabular instituțiilor indo-europene – Émile Benveniste, pag. 175

[29] Shaanxi este o provincie fără ieșire la mare din China.

[30] Nastratin Hogea este o figură satirică care a trăit în Evul Mediu (în jurul secolului al XIII-lea), în Akşehir, și mai apoi în Konya, sub conducerea dinastiei Selgiucizilor. Nastratin a fost un învățat și filosof care sprijinea oamenii de rând în defavoarea elitelor, cunoscut pentru povestirile sale amuzante anecdote.

[31] Akşehir este un oraș și un district din provincia Konya din regiunea Anatolia Centrală din Turcia.

[32] Rijeka este principalul port maritim și al treilea oraș ca mărime din Croația.

[33] O apsara este o membră a unei clase de ființe cerești din cultura hindusă și budistă. Este un tip de spirit feminin al norilor și apelor, care mai târziu a jucat rolul unei „nimfe” sau „zâne”.

[34] Lacul Akşehir (în turcă: Akşehir Gölü) este un lac endoreic de apă dulce tectonic din provinciile Afyonkarahisar și Konya, în partea de sud-vest a Turciei.

[35] “O mie și una de nopți” este o antologie de povești culese de-a lungul secolelor de diferiți autori, traducători și literați din diferite țări.

[36] Gamal Abdel Nasser Hussein a fost un politician egiptean care a fost al doilea președinte al Egiptului din 1954 până la moartea sa în 1970.

[37] Un khanjar este un pumnal tradițional originar din Oman, deși de atunci s-a răspândit în restul Orientului Mijlociu, Asia de Sud și Balcani.

[38] Armand Anthony Assante, Jr. este un actor american, cunoscut în România pentru rolul principal din filmul California Dreamin’.

[39] Istoria secretă a fost scrisă pentru familia Marii mongole Khans ceva timp după moartea lui Genghis Khan în 1227 de către un anonim autor .

[40] Karakorum a fost capitala Imperiului Mongol între 1235 și 1260 și a dinastiei Yuan de Nord în secolele 14-15.

[41] Peisajul cultural al Văii Orkhon se întinde de-a lungul malurilor râului Orkhon în centrul Mongoliei, la aproximativ 320 km vest de capitala Ulaanbaatar.

[42] ‘Ali-Shir Nava’i a fost un poet timurid, scriitor, om de stat, lingvist, mistic Hanafi Maturidi și pictor care a fost cel mai mare reprezentant al literaturii Chagatai.

[43] Margilan este un oraș din regiunea Fergana din estul Uzbekistanului.

[44] Babur născut Zahīr ud-Dīn Muhammad, a fost fondatorul Imperiului Mughal din subcontinentul indian.

[45] Bāburnāma sunt memoriile lui Ẓahīr-ud-Dīn Muhammad Bābur, fondatorul Imperiului Mughal și stră-stră-strănepotul lui Timur.

[46] Tobolsk, Tyumen, Tara și Torino erau districtele de mijloc ale provinciei Tobolsk din Imperiul Rus în sec. XIX.

[47] Mesembria a format un pentapolis grecesc la Marea Neagră, împreună cu alte patru polisuri grecești: Odessos (azi Varna), Tomis, Histria și Apollonia.

[48] În „Terapeutica bolilor spirituale” – Jean-Claude Larchet, pag. 38

[49] Saadi Shīrāzī (1210 – 1292), a fost un poet și prozator persan din perioada medievală.

[50] Igor Vitalievici Savitsky a fost un pictor, arheolog și colecționar de origine ucraineană, în special de artă de avangardă.

[51] The Thin Red Line este un film american de război din 1998, scris și regizat de Terrence Malick.