Ziua 5. Anatolia. Spre Kayseri. Schimbarea Cezarului bucuria prostului.

Pavel, apostolul neamurilor, mare calator si la cinci stele si la hostel , dupa cum el insusi marturiseste despre sine, le scrie fratilor Galateni, alora din Galatia Asiei Mici, aia cu capitala la Ancyra, Ankara, cea pe care el o stia asa de bine si in care tocmai m-am trezit. Scrie si el neamurilor, rudelor, fie ele si albi, gali, ca neamurile nu mi le aleg eu ci mi le da Dumnezeu, unii sunt albi si altii sunt semi albi, semi-ti. Iudeul frate cu gal-ul? Nu, nu, probabil doar văr, frate doar in Hristos.  “Mă mir că treceţi așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă evanghelie. (…) Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”. Afara s-a crapat de ziua si suna muezinul chemand drept credinciosii sa se inchine catre Mecca. Pavel se incapataneaza, caci stim ca salvarea nu poate fi decat personala. “În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume! Căci, în Hristos Isus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.” Cine are urechi de auzit…

M-am trezit ca batut. Cumva si odihnit si frant. Acum in timp ce scriu imi aduc aninte franturi din visul de azi noapte, un vis erotic ciudat in care eu nu eram, din fericire, decat spectator. Ma scutura un fior de greata. In camera asta s-au intamplat multe si in unele locuri se si vede. Doamne, iti multumesc ca ma pazesti cand stiu si mai ales cand nu stiu. Imi aduc aminte de Rick Joyner si a lui The Quest, cartea revelatie, si de batalia de la baza Muntelui, cu sufletele capturate de duhurile rele, prinse hipnotic si concret in bale vascoase si urdori mucilaginoase, suflete robite luptand impotriva celor care lupta pentru ei si eliberarea lor. Cam asta era spiritul visului. Si apoi imi aduc aminte de platforma de pe munte, la mijlocul urcusului, unde rezistenta fortelor binelui era puternica, ostasi ai luminii care aparau Calea si faceau loc pe ea cat mai multora din cei treziti din scarbosenia raului. Mi s-a parut ciudat cand am citit dar acum inteleg mai bine, el ii zicea locului astuia fortareata Galateni 2:20. Loc de refugiu, rezistenta, victorie si ajutor, tarie care vine din constiinta faptului ca…. “Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.”

Sar din pat, imi fac flotarile, ma spal, ma barbieresc, imi fac bagajul si vad ca e 9 si 10, dau sa cobor ca doar vin oamenii la birou si mancam micul dejun impreuna. Sau nu. Am uitat ca e sambata. E week-end si oamenii nu lucreaza, in afara de mama anatolianca a biroului, Janur. Cobor cu rucsacii facuti si gata de drum, cu Galatenii 2:20 rasunandu-mi in cap, iar Janur, care cred ca a venit anume pentru mine, imi face un mic dejun frugal, un ou si ceva masline, paine si rosii, minunat. Si beau un ceai, ca era cat pe ce sa imi faca un ness. Chiar nu vreau ness. Ii dau cutia cu ciurceli pe care i-am luat ieri din Sungurlu, traditionalele batoane georgiene de nuca sau alune cu coaja dulce peste, must de struguri sau fructe intarit, sau ar trebui sa fie dar probabil e ceva zahar cu gelatina colorata, ca vorba aia, parfum madam, original fake, sunt in Turcia.  Ii zic mai mult prin semne ca sunt pentru Nimesay si ea, çok tesekkur ederim pentru tot. Imi pare rau ca nu mi-am luat ramas bun cum trebuie de la Nimesay, ca tare mult bine mi-a facut. Mi-ar fi placut sa pot sa ii intorc binele. Dar asa e mai bine pentru ea ca i-l va intoarce Domnul inzecit. Imi iau rucsacii, ma inhamez, hos cakal, si o iau la picior pe cale, afara e soare, imi face bine, o iau voios la pas dupa ce binecuvantez locul si mangai golden-retrieverii fata de care am sentimente mixte. Recunosc un pic rusinat ca nu m-a ajutat sa stiu ca musca. A bagat un fior de fear in mine. E ca un fel de self-fulfilling profecy, daca stiu ca musca ma crispeaza, ma sperie, curge adrenalina, cainele nu stie daca e de fuga sau de lupta, presupune instinctiv ca e de lupta, pericol deci, hai sa-l capsez asa, preventiv. Nu fu asa, ca nu fu multa adrenalina, doar sentimente mixte dublate de multa rugaciunea inimii pe fundal. Las retrieverii in curte, sunt simpatici, ma latra de ramas bun, ajung repede la statia de taxi, galbene, iau unul, trec in goana pe langa palatul faraonic, resedinta personala a lui Erdogan, ajung repede si la autogara. Oi gasi eu ceva bus spre Kayseri zisa candva Cesareea si nu spre Nevsehir, nu Goreme, ca desi mi-e mai usor cu Cappadochia imi va fi mult mai greu de acolo cu Adiyamanul ce urmeaza dupa. Si pe deasupra vreau sa vad si Karahoyuk zisa si Kulltepe, movila neagra, movila de piatra neagra, fosta cetate hittita, la 20 de km est de Cesareea. O sa vad eu acolo cum. Din nou autogara, o stiu, deja sunt de-al casei, urc la etajul cu bileteriile, imediat ma agata un strigator de bilete, ii zic Kayseri, ma indruma spre un alt ghiseu, si uite asa ma fac repede cu bilet la Kamil Koc spre Anatolia adanca, la un pas de Cappadochia. Cum se zice corect Cappa-dochia sau Babba-Dochia? Si rad hâtru ca Moișanu’ -n barba in timp ce imi car rucsacii spre bus, spre imbarcare. A fost fain in Ankara, fara vin dar fain. Da’ mi-a ajuns.

Ma asteapta Anatolia profunda, Cesareea parintilor capadocieni, Cesareea cea numita in turca, astazi, Kayseri. Kaiser-i, orasul kaiser-ului, al imparatului german, ce ciudat, nume identic cu cel original, orasul cesarului, desi se mai numea pe vremuri in turca si Kirsehir in care Kir inseamna domn, si stanca si munte, cum am tot zis iar sehir vine din persanul šahr, oras, loc al sahului, deci Kirsehir si Caesareea sunt acelasi cuvant, Kir-sah-re e acelasi cu Cae(r)-sa(h)-re in care in adanc domnul sau sahul muntelui, kir,  sau al cerului, caer, inseamna acelasi lucru, muntele si cerul si si domnul fiind acelasi lucru, Caesar. Fascinant e ca in maghiara kiraly, kir-al-y, kir-æl, kir-El, insemnand rege-Le cica venind din numele Caesar, are in compozitie acelasi kir grecesc ca si Kirsehir-ul turcesc. Iou ar zice fratele ungur si eu, ar replica un grec, confirmand, da, e bine, e Eu, e dupa voia lui Dumne-Z-eu, Domnu-The-Eu, Domnul Dumnezeu care singur e bun, Eu, eu in greaca, ca in eu-phoria, purtatorul de fericire, de bine, de Dumne-Z-Eu. Ioi de mine imi vine a zice, asta inseamna ca Io, Mircea voievod, insemna Dumnezeu insusi, cel Bun, prin Mircea Voievod, Vodă. Dar hai sa ne mai jucam un pic cu Cesar, Caesar, Cæsar unde cand Ce e prountat Ge, avem Gesar, asica Geza-re, Getha-re, adica cel Intelept dar si Rege al Getilor, amandoua in acelasi timp. Iar cita in sanscrita inseamna minte, asa cum orice om citav la cap stie ca a minti in engleza e cheat, a folosi mintea, min-cea, cum zice banateanul. Si asa cetatea, e locuL plin de intelepciune, ceta-the, sau lucrul plin de intelepciune, de minte, ceta-re, cetera . Asta il face pe Caesar, Cea-sa-ra, adica Cea-the-re, Cel Intelept, at literam. Iar atunci kurzii, kyr-thii, ar fi pe langa cei din munti, muntii, domnii si cei intelepti. La fel ca si kart-ii, kar-thii, cei din Kartulia spre care merg incet incet, Georgia. No.

Mai incet cu etimologiile pe scari, Dragosele, mai hai cu iubirea de fratii turci, ca stii cum cunostinta ingamfa, pe cand iubirea zideste. Caci prin cunoasterea deasupra ascultarii, cunoastere fara intelepciune si fara iubire de Dumnezeu, a venit si caderea din Eden, Iad-en, in Iad, dar de fapt citit Ia The-en, adica locul in care e insasi prezentA vie a lui Dumnezeu. Asa si zic Sfintii Parinti, ca Iadul e intalnirea intre iubirea perfecta a lui Dumnezeu si sufletul impur al pacatosului. Pentru cel sfintit prin nevointa prezenta lui Dumnezeu e Eden, e Rai-ul, RaIa, RaJa, Rege, e Regatul Cerurilor iar pentru cel necuratit, nevindecat si ne-spalat in purgatoriul vietii pe pamant, intrarea in prezenta lui Dumnezeu e Iad. Gnoza duce la cadere, cum la cadere l-a dus pe cel Sfant, Satan, Sa Ta en, cel in care e Sa, slava, glorie prin exaltarea voii proprii, sucindu-i mintile sa se creada mai presus de Dumnezeu Tatal, Creatorul din afara Creatiei. Drumul inapoi e greu si lung dupa cum ne zice Apostolul Petru si cum teoretizeaza pe larg Evagrie Ponticul in al sau Tratat de Praxis care precede neaparat partea a doua Gnosis. Calea inapoi vine prin auzirea Adevarului, crederea Lui, facerea, punerea lui in practica, din nou si di nou care e un lroces de despatimire, de curatare, de vindecare care duce la nepatimirea sufletului si pe care infloreste apoi din interior floarea iubirii din care, mai incolo pe drum, vine fructul gnozei autogene, a vederii nemijlocite a lui Dumnezeu, teoria teologica, intrarea in prezenta lui Dumnezeu nemijlocit de nimic, sfarsitul drumului, acasa. Ce e sigur e ca ce a cazut prin gnoza nu se poate ridica tot prin gnoza ci numai prin iubire. Ca iubirea e viata insasi a lui Dumnezeu, love is lœve is leben is live is life. A-L iubi pe Dumnezeu inseamna a-L trai pe Dumnezeu, a trai prezenta Lui Însusi, a ma reconecta, religa deplin la El, a anihila separarea adusa de voia proprie. Galatenii de dimineata sunt tot cu mine si zic “Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.””

Gasesc repede peronul si busul, Kamil Koc, ma checkin-uiesc fara sa fie vreun ce mare chin, imi dau rucsacul mare la burta busului, intru, nimic spectaculos, imi gasesc locul la geam, ma plantez si ma pregatesc de drum. Pe geam, spectacolul lumii. Care acum desfasoara sub ochii mei scena unui baiat de autobuz, insotitor-ul cu bagaje, snacksuri si apa  al altui bus care ii pupa mana repetat unui sef burtos si spre a treia tinerete pe peronul 7 al autogarii din Ankara. Busul se umple, furnicarul se agita in continuare, plecam.

Dupa ce iesim din oras, pe acelasi drum

ca ieri, cred,  imi atrag privirea doua, de fapt trei coline inalte cu multe blocuri turn, peste 20 de etaje, in varf in timp

ce pe deal in jos, la picioarele lor se vad ceea ce brazilienii numesc favellas, desi ceva ma face sa cred ca turcii le zic mahalale. Simt cum ma astern la drum lung si numai bine pot sa revin sa diger un pic din halca grea si aproape indigesta de hititi de ieri. Vad ca nu stiu nimic, inteleg ca nu inteleg, ce aflu e pe alte magistrale neuronale decat stiu deja, alte coordinate despre care nu stiu mai nimic imi dezvaluie o istorie, o realitate despre care nu stiam mai nimic si care acum ma izbeste nemilos in parbriz. Cum zice Babiciu ca zice Mark Knopfler,  sometimes you’re the windshield and sometimes you’re the bug. Ma simt un gandac strivit pe parbrizul hitit sub privirile atente ale zeului tunetului Tesup, pe care eu il citesc Te Sapa, FacatoruL de Glorie, adica Saba-te, PutereA Gloriei, Domnul Dumnezeul Savaot.

Rememorez ziua de ieri ca un film pe fast forward 32x. Ma socheaza piatra si modul lor de a trata piatra si cu piatra, ca un joc, ca o joaca, ca si cum nu ar fi grea si ar putea face ce vroiau ei cu ea, ma socheaza dimensiunile megalitice, zmeiesti ale constructiilor si sentimentul de maretie a locurilor, de teren de joaca a uriasilor, ma simt cumva ca in autobuzul din Etiopia ce ma ducea efectiv pe buze de prapastii din Gondar in Axum, pe crestele si vaile muntilor Simien si eu cantam Phoenix, mare este Roc, zace-ntrun abis Abisian, licenta lor poetica pentru abisinia si abisurile ei de piatra  care stateau sa ma inghita. Asa si aici. Defileul urias si piramidele maiase si modul de a integra raul si stancile aparent facand parte din munte in sistemul de aparare e ceva ce e altceva decat am stiut sau am constientizat pana acum.

Hittitii cu ai lor Zeul Cerului, Cær-ului si Soarelul, Syr-ului, sun domn ca un Sir englez care e de fapt progresia Kyr, Cyr, Syr, Sir care toate inseamna si Munte si Soare si Cer. Cine, ce sa mai inteleaga din astea si apoi Zeul sau Zeita lunii ca ba era feminina ba masculina, Man ca Moon si Mun-te. Afara, pe geamul Kamil Koc-ului, uscacounea stancoasa a Anatoliei, a Galatiei de fapt, cetati everywhere pufosilor cum zice un personagiu celebru. Sunt tot pe drumul de ieri care inca merge drept inainte ca ieri spre Hattusa ca apoi sa o luam brusc spre sud spre Kayseri, imediat. Dar inca mergem chititi spre hititi, sau asa pare.

In autobuz, pe scaunul pe care stau, in playback ruleaza imaginea zidurilor Hattusei, a ce a mai ramas din ele ca peste piatra ramasa erau ziduri de pamant si lemn. Poate. Dar poate ca nu. E mai multa piatra in zona decat pamant. Ceva mi se pare ca nu sta in picioare, si nici n-a stat ca nu mai sta nimic in picioare pe ziduri. Imi aduc aminte de Sacsayhuaman unde tot asa erau trei randuri de ziduri absolut uriase la baza si nimica sus, dar jos in Cuzco se vedeau clar zidurile ridicandu-se de piatra la inaltimi semnificative. Si imi aduc aminte de Tiryns, cel construit de ciclopi, de zmei, cum zice legenda, langa Mycene, unde zidurile, ca hittite, ca sa nu le zic direct hittite ca istoria le zice myceniene, mai au inca aproape 10 de metri inaltime si aveau mult mai mult. Si pe deasupra acelasi arc gotic mayas, khmer, japonez kofun, tracic, hittit, ca la asa numitele posterns, culuarele boltite pe sub ziduri pe care le-am vazut ieri si la Hattusa si la Alača Hoyuk dar si mai demult la Tiryns, si la Angkor Wat, si la Tulum si Coba si aproape oriunde exista piatra veche. Piatra sapata si taiata ca in branza, ca la Yazilicaya. Ma fascineaza o imagine de acolo, cu casca regelui hitit calare pe doi robi, doua popoare, sau doi munti si care arata a casti dacice, ca cele din muzeul de istorie din Bucuresti, mai ales cele ale celor doi robi. Om fi si noi hititi, gethiti, get-ul frate cu ghit-it-ul. Ghita, te-astept diseara la portita. Hittilor li se zicea si Hatti, hat-ti si cum g e h ca in George, Jorge, Horhe, hatti sunt gat-ti  si a e æ adica gæt-ti adica getii, gātā, cum li se zice tuturot oamenilor facuti din pamant, gea, Ga Ia, in Avesta, biblia zoroastriana, una din cele mai vechi scrieri din istorie. Acuma ca din gæt ajungem usor la gœt, la goti in toate formele lor, adica cei buni, good, cei ai lui Dumnezeu, Gott, cei inalti Haut, cei aprigi si inrobitori, hoti, asta e o alta poveste, mult mai tarziu in istorie. Care isi are insa socantele radacini pe aici, pare-mi-se.

Peisajul curge, si brusc o luam la dreapta, spre Kayseri. Ma simt un pic ca si cum mi-as da drumul pe topogan. Sunt de o saptamana in Turcia, ma simt obosit, dar cumva sunt mai putin decat ar trebui la cate am facut. E mai greu decat ma asteptam, pe toate planurile, insa Domnul e cu mine si ingerii Lui imi deschid caile, dupa cum am primit incurajare prin Adi. Plutesc. Merg cu Domnul! Cum stau si rumeg alune din punga pe care scrie Ocakl pe care am luat-o ieri din Sungurlu odata cu ciurcelii pentru Nimesay, ma uit pe geam la Anatolia, pamantul din Rasarit, si ma uit, cum altfel, spre rasarit, spre Armenia de Vest, azi Kurdistan, spre Ararat departe, spre Georgia, spre Caucaz, Yerevan, spre Iran. Pamantul de Mijloc se deschide in fata mea, sub pasiimei, de fapt sub rotile cu cauciucuri chinezesti ale busului Kamil Koc care goneste pe autostrada turceasca impecabila. Calatoria de 1000 de li, drumul asta mai putin al matasii cum ma gandeam eu, mai mult al limbii de matase si al radacinilor, cum descopar, drumul care incepe cu un singur pas, pe care l-am si facut, mai multi chiar, e tare lung. Ma simt ca Imparatul Rosu, cel de peste 7 tari si 7 munti si 7 vai, care are revelatia intr-o dimineata ca sta departe. Da’ tarevdeparte mai merg. Si ma si ia o oboseala de prima saptamana de travelling, ca asa si stiu ca patesc. Insa la un moment dat coada ochiului imi prinde pe geamul celalalt, spre apus, locul cu bunatati, niste forme cunoscute, o bucata, nu lunga dar inalta de zid ca bizantin, se recunosc clar paralelipipedele regulate, e in curtea unui fel de firme, sau ferme, ma uit mai atent, da, erau baloti de fan stivuiti arheologic, pentru pasionati. Ma intorc la rumegat pacalit de turci si de obsesiile mele dar inviat in spiritul meu cautator de pietre vii, de la hittiti la greci si la romani si la cine mai stie cine.

Motai un pic, ma las sa atipesc leganat de bus si de aripile istoriei. Ma trezesc cu cuvantul Malitya in cap, un oras deasupra Adiyaman-ului cel vazui pe harta si ma gandesc la numele lui vechi, Melitene, ca milit sau melid am aflat cu surprindere ca inseamna miere in hittita, cea dulce, cea buna, melio, megliore, ca meiu-ul care era bun, mai bun, ca malaiul care era bun, mai bun, ca malitiozitatea unui care e bun, mai bun, cel mai bun crede el. Si de aia pica, mandria merge inaintea caderii. Praf si pulbere s-a ales de hittiti si de mierea lor. Au venit altii peste ei, mai buni, mai, mei, si le-au rapit toate cele, rape, si le-au bagat in sack si apoi si-au zis ca mai bine sa stea un pic, sa stall, ca stolurile de rapitoare si sa stea de tot sa-si faca staul aici, acolo, peste hittiti, cu malitiozitate. Venitau asirienii si apoi frigienii, urartienii, si apoi grecii si persanii si apoi romanii. Si apoi turcii. M-am trezit din motait cu curu-n sus. Da’ chiar asa, ce cauta turcii aici, in tara altora, catarati pe pietre si istorie si limba care nu le apartin? Si la fel si romanii, ce cautau p-acilea si pana la Eufrat si Tigru, ce voia acel apus asa de-n rasarit? De ce trebuia imperiul asta roman sa se tot intinda, tot mai mult si mai mult. Asa cum au facut rusii dar la rusi era rau si la romani si la romanii saxoni ai zilelor noastre e bine. De ce la unii e rau si la unii e bine? Buni romanii astia cu sediul la York si la New York, Ghiork, Gheorghe. Ce PR bun si-au facut astia! Simt in spatele povestii asteia pe Papa cu-ale lui coroane puse una peste alta, si se mai simte o caciulita aplecata in fata de doge italian. Aia de seamana cu casca hittita. Busul ma alina, alene incetisor asa alone cum sunt curgand spre Cappadocia, adica Capadokia, cappa-dokia, cap de Dochie si de daci. Am luat-o razna. Pai cum altfel. Asta face gnoza, rataceste. Sau cum zicea George frate-meu, ca diavolul ma lasa sa cunosc cate vreau, imi chiar atata curiozitatea, numai sa nu ajung sa stapanesc nimic, sa nu vad clar, sa nu inteleg de fapt, ca sa nu pot numi si numind sa stapanesc. Diavolul ma vrea rob in timp ce imi promite libertate si devenire ca dumnezeu impotriva lui Dumnezeu in timp ce Domnul ma vrea liber in timp ce ma indeamna in robia Lui eliberatoare, in robia devenirii intru sine, cu El, ca tata iubitor si intelept si atatputernic alaturi.

Asa imi aduc aminte ca zicea Sfântul Vasile cel Mare, unul din cei trei mari Sfinti Parinti Cappadocieni, episcop de Cesareea si fratele mai mare si mai doct a lui Grigore de Nyssa: “omul e o faptura careia i sa dat porunca sa devina dumnezeu!” Am nenumarate notite in telefon din Terapeutica bolilor spirituale a lui Larchet, inclusiv pe asta pe care o caut si o gasesc. Ce comoara e Terapeutica asta, manual de vindecare care pe structura carteziana data de un crestin occidental convertit la ortodoxie, profesor de teologie la Sorbona, care e Larchet suprapune sistematic invataturile vii ale misticismului si ascetismului rasaritean. Mai caut in notilele mele de lectura. Notite e putin spus, ca am buchisit temeinic terapeutica acum 6 ani si am apeoape 200 de pagini de “notite”.

Alaturi de Grigore de Nyssa mai e un Grigore, de Nazianz, intre cei trei mari parinti cappadocieni. Grigore e un nume puternic, e egregorie, egregor, veghetor, spirit, inger, unii cazuti, duh cuprinzator. Echivalentul in latina a lui Grigore e Vigilantes, ca razbunatorul american, dar in fapt weg-el-ante, cel ce merge inainte pe drum, pe weg, deschizatorul de drum, luminator, veghetor, weg-at-or, facatorul de drum, Luceafar, inger. Daca nu cumva cazu. Masonii asta viseaza si ritualizeaza in betia lor initiatica, gnostica, sa ii cuprinda egregorul, spiritul, luminatorul, facatorul de cale, veghetorul, dar ei nu vad ca-i ia behemotul, veghetorul cazut. La fel si cei cu festivalurile, meciurile de fotbal sau de orice, sarbatorile, orice transa, toate aduc un spirit care vrea sa cuprinda pe toti cei ce participa de bunavoie si apoi si fara buna voie ca si  spiritul asta vrea sa mananca si gura lui ceva. Apostolul Ioan zice preaiubitilor, nu dati crezare oricatui duh ci cercetati-l. Cei ce n-o fac risca sa dea de un egregor cu coarne chiar daca la interfata e inger de lumina, aia care mai pot, care mai au baterie. Ca zice tot Vasile cel Mare ca “Puterile cerului nu sunt sfinte prin natura lor ci sunt sfintite de harul Duhului” cum am citit mai recent la Cazaban in Corpul ingerilor. Si daca puterea cereasca s-a rupt de Domnul, s-a oprit si curgerea Duhului si umplerea cu har si viata si astia traiesc acum pe aburi, putrezind de vii, putrezind eterul in ei, eter care, al cincelea element fiind cum zice acelasi Vasile, Basileos spiritual preluandul pe Aristotel, comstituie trupul ingerilor si trupul de slava al celor inviati vum zice si Origen si un pic mai apoi Sfantul Augustin din a sa Cartagina africana. Caci Ingerii nu sunt decat lumini secunde care provin de la Lumina perfecta. Sau cum zice Sfantul Grigore de Nazianz “Ingerii sunt “a doua lumina”, un râu care curge din prima Lumina si participa la ea; oamenii sunt a treia lumina”

Meditez la aceasta a treia lumina in timp ce autobuzul goneste temeinic spre Cezareea. Ne apropiem. Vad munti, de fapt un munte foarte mare si inzapezit, clar inzapezit, in fata. Habar nu am ce munti is, ca is mari, as zice in jur de 4000 de metri. Ercies Dagi, muntii Ercies, Ercies inseamna Hercule, Dag inseamna munte, sau varf sau acoperis, in olandeza si germana dak, adica dac, orice ar fi insemnand asta. Tara asta e coplesitoare. Anatolia, da, da, asta si ziceam. Cumva arata ca in Arizona, nu ca as fi fost sa stiu, noroc cu propaganda. Iesim dintre stancile unor platouri care ma debusoleaza. Se vede o movila mare, incep sa am claritate ca am luat-o razna si apoi in fata se vede Kayseri si muntele inzapezit pe fundal unde iarna schiaza turcii. Aia care schiaza. E aproape senin si soare. Imi prinde bine. Ma lupt cu gandurile de intoarcere. “Ce cauti tu aici Dragosele?” imi tot suna in cap o voce binevoitoare de confort. Iar vocea blanda si linistita a Domnului, un susur bland, imi zice sa merg in fata ca mi-a deschis drumul si ingerii Lui vegheaza, bine veghetori, iar El e cu mine. Insa dorul de casa revine in forta pe flancuri, cateodata, mai ales la oboseala. Ritmul e prea ridicat. Am nevoie sa schimb ceva. Primul lucru ar fi sa nu merg cu autobuzul de noapte maine noapte ci cu unul de zi, a doua zi,  la Adiyaman chiar daca asta inseamna sa pierd o zi. Sa vedem. Cu intelepciunea vederii in nevazut, theoria, vom vedea, ca in Vede.

Ajung in Kayseri, debarc, e o vreme frumoasa. Cele 5 ore au trecut usor, inca e devreme, am timp sa incerc si sa reusesc sa ma azvarl pana la Karahoyuk, daca oi gasi cu ce. Pana atunci dau sa imi iau bilet de Adiyaman, pe zi daca se poate. Intreb la diverse tarabe unde sunt refuzat taios mi se pare mie, poate numai mi se pare, mai incerc. In sfarsit dau de un ghiseu obscur Kahta Petrol, da ei sunt cei cu busul de noapte, de zi nu?, yok imi raspund ei, asta e, uite-asa s-a dus incetinirea ritmului meu, vrei? vreau, la 9 seara maine seara cu jumate de ora inainte sa fii in autogara. Hos, zic, platesc, tessekur ederim, plec. E un oras mare, autogara e departe, nu am nervi de busuri si luat bilete cu nimeni vorbind engleza, iau un taxi spre hotel. Scump domle, scump. Domnia si prostia, stiu, se platesc. Pesin. Ajung in centru la hotel decent si foarte ieftin pe care mi l-a recomandat lonelyplanetul la budget. Minunat, desi placatul cu rosu la onstrada principala aglomerata nu ajuta la stil. Insa camera e mai mult decat decenta si mai mult decat ieftina. Desi, nici aici, oricat de binevoitori ar fi, sau ar parea, nimeni nu vorbeste aproape niciun pic de engleza, in afara de fetita proprietarului hotelului care zambeste frumos, curioasa si rusinata.

Ma cazez, ma despachetez, camera e mica dar are tot ce-i trebuie, ce-mi trebuie, de fapt, imi iau rucsacelul albastru si dupa ce intreb fara succes la receptie de o masina spre Kultepe ma avant spre coltul strazii sa dau de vreun taxi. Ma gandesc ca poate mi-oi tocmi masina printr-un talkmuch sau talmaci sau cum ii zice daca tellmuch in viata in limbi straine. Sau poate ma inteleg prin semne, sau, mai sigur, prin bani si oi ajunge la Karahoyuk care e acelasi lucru cu Kultepe, altfel spus, altfel talmacit. Kara insemana, cum ziceam, negru dar inseamna si stanca si tara, iar hoyuk, ca padurea Hoia din Cluj, inseamna movila, deal, inaltime, ceva sus, hi, citit hai sau hoi, adica un hoiuc. Kül insemana cenusa, negru, cul-oare, culorat, iar tepe, teapa si tap sau top insemana Topa, movila, varf. Ca sa nu mai zic cum kul, fara doua puncte, inseamna sclav, vasal. Doua nume complet diferite insemnand acelasi lucru. Semn de loc adanc in istorie si neamuri si limbi, semn de treceri multe si cuceriri, straturi, straturi, de nu mai stie nimeni cine e de fapt, mai putin aia de-au pus mana pe biblioteci si arhive si le-au ars sau le-au ascuns, sa poata deveni cu usurinta albul negru si negrul alb.

De la iesirea din hotel la coltul strazii sunt 7 pasi, atat. Sunt doua taxiuri in asteptare, ma duc la primul ca soferul pare mai tanar si poate stie doua cuvinte pe engleza. Nu stie. Spre Kultepe? Nu intelege. Spre Karahoyuk? Asta intelege, vag. Negociez dur cu el, turceste, aproape sper ca renunta si nu vrea, Renault-ul lui Kangoo nu-mi face cu ochiul. Dus intors?, ma intreaba. Nu, oi ramane acolo sa sap dupa hittiti. Sigur ca dus intors, oricum el trebuie sa se intoarca, asa ca aia nu se pune. Accepta. Urca in masina, urc si eu. Suna pe cineva, frate-sau deduc eu, basadeste ceva cu el, apoi mi-l da la telefon, omul vorbeste engleza utila, chiar buna, ne intelegem. Da, frate-sau taximetristul a inteles bine, asta vreau, e hos, multumesc. Plecam. Gonim prin orasul vechi si apoi nou si apoi gata, am iesit din oras, e un soare frumos, imi place starea, ma las dus, se leaga lucrurile, o sa ajungem imediat, in vreo 20 de minute deduc eu din harta de pe triposo. Cand sa ajungem, dupe o trecere la nivel emotionanta cu multe cai ferate, vad movila din departare, nu e inalta desi sunt vreo 15-20 de metri, dar e mare, tata e mare, e imprejmuita si inchisa si e dupa 6 seara si probabil am vebit degeaba. Turcul meu opreste si intreaba niste turci tigani de pe marginea drumului ce si cum. Poarta pare inchisa dar nu e. O carare oarecum marcata ne urca pe movila pustie, intr-un soare limpede si cald, de apus, apus peste 4000 de ani de vieți si destine din care au mai ramas doar intinse ziduri daramate si mormane de piatra sfarmicioasa ca putrezita si cioburi la liber. Un sit de intinderea si insemnatatea Troiei, fosta colonie comerciala a Imperiului Assirian pe drumul spre Malatya, un loc mult peste Alaca Hoyuk de ieri, lasat in voia Domnului, acolo unde a stat si pana cand “restauratorii” turci au zis ca asa sa-i ramana numele. Turcii incearca impunerea unui basm arheologic identitar national, am tot citit, ca ei cumva sunt urmasii hititilor si ca grecii si romanii cumva au venit dupa, si uite-asa am uitat de Alp Arslan si selgiucizii veniti la 1100 dupa Hristos. Daca prin asta am intelege ca sub ei sufera si acum cu limba, credint- si identitatea furata urmasii galilor hititi, indo europeni albi si inalti si frumosi atunci as zice ca bine zic. Dar ei zic altceva. Scamatorii si hocus pocus geopolitice identitare de rasu plansu, cum fac si vecinii nostri rude cu ei, aia de la apus. Pana atunci zidurile enorm de groase de la Karahoyuk se huluie, cum zice Motanelul din inepuizabilul ei bagaj de arhaisme oltenesti, si cum zice engleza de mijloc, la fel. Ciobul de ceramica hitita luat la intamplare dintr-un zid face ca sa fi meritat calatoria desi incep sa ma simt, ca back-packerii prin Thailanda sau Cambogia, templed-out de atatia hititi. La intoarcere, in crepuscul, ma bucura imaginea unei turme de vitelusi ce aproape blocheaza drumul pe fundalul muntelui urias, Hercule, inzapezit, ce troneaza peste vechea Cesareea.

Revenim in Kayseri. Il rog pe turcul meu, dupa ce il platesc, sa ma lase langa zidurile de bazalt negru, la turla turn cu ceas din fata unui alt Ataturk calare la umbra unui nelipsit steag turcesc pe langa care trece un tamvai modern in contrast existential cu moscheea bastion biserica si bazarul inca viu din spatele lui. Fundatiile cladirilor vechi sunt la 2 metri adancime sub nivelul actual al orasului. Undeva langa vad o biserica, simbol clar al tolerantei si multi culturalitatii, multi kulti a turcilor, cum altfel decat inchisa, in renovare restaurare din care nu cred ca va mai vedea lumina zilei de dupa panourile de santier atat de inalte ca nu se mai vede decat turla. Practic n-a mai ramas nimic din Cesareea cea veche decat zidurile de bazalt ale cetatii bizantine si niste moschei foarte vechi, in stil arhitectonic selgiucid, ala adus pe sa de turci la 1100 in timp ce fezandau carnea de biftec tartar sub ea. Si ele sunt la vreo 3 metri sub nivelul orasului actual, clar arhitectura veche iraniano europeana, seamana cu turnurile bisericilor vechi de la noi, cu acoperisuri de piatra ca aia de la Densus sau cea din Santamaria Orlea, si alea desigur reformate din nastere la fel ca moscheile, sa sunt doua, din fata mea, doar ca facute cu multe sute de ani inainte de reforma si de Islam si de orice fel de turci. Structura uneia, hexagonala cu acoperis ascutit ca o casca hittita, sta lipita de un alt corp cubic, de bazalt, cum ma invata Leord ca arata volumul de baza al arhitecturii mediteraneene. Pare un baptisteriu legat de corpul bisericii centrale, candva, demult, pe vremea cand poate liturghia era aici oficiata de chiar Vasile cel Mare, creatorul ei, a celei celebrate in Ajun de Craciun si la Paste. ca cealalta, de duminica de duminica a fost facuta de Sfantul Ioan Gura de Aur, Chrisostomul. Obraznicia asta a turcilor, nedreptatea strigatoare la cer, furtul asta si de tara si de istorie si de identitate ma aprinde pe interior, mila vreau nu jertfa zice Domnul, dar eu judec in loc sa iert si judecata asta ma da prada furiei, maniei.

Citesc in Jurnalul de 2016, in 20 Iulie, unde m-a dus Iphoneul dupa cautarea dupa Ioan Gura de Aur data in Notes.

“Dorinta de razbunare, de a le arata eu lor, e un venin. Omul se distruge pe sine.

Sf Ioan Gura de Aur. “De pastrezi ura fata de dusman, ti se pare doar ca te razbuni pe el, dar te chinui pe tine insusti, ti-ai pus inlauntru mania ca un calau care te biciuieste, ca un vultur care-ti sfasie maruntaiele.” Si zice in continuare. “Mania alunga pacea, aduce tulburarea.

Mania ma instraineaza de Dumnezeu si de aproape.  Mania omoara blandetea, alunga Duhul Sfant. Plecarea Duhului aduce imprastierea gandurilor si dezordinea miscarilor din afara.  Aduce intuneric, se ascunde adevarul. Apare norul intunecat. Mania impiedica rugaciunea. Creste puterea in lupta impotriva aproapelui si scade puterea in lupta impotriva pacatului.  Sufletul devine neputincios. Mania stinge iubirea, alunga virtutile.” Asa ca mila vreau, nu jertfa, Dragosele, ca esti in lume dar nu din lume. Ca “trupul este nour si acoperamant”  cum zice cappadocianul Grigore de Nazianz, cel de-al treilea, cel nascut in Arianz, langa Nazianz. Arian-ză si Nazian-ză, the. Arian si Nazian. Inteleg sa ma agoiesc si sa revin la porunci si la umblarea in Adevar si Iubire in acelasi timp stiind că “omul foloseste contra firii, a sufletului, insasi puterile sufletului” cum zice Grigorie de Nyssa in Terapeutica. Si continua el zicand ca “un car de fapte bune condus de orgoliu duce in iad. Un car de pacate condus de smerenie duce in rai.” zicere pe care am gasit-o la un occidental, Joseph Tissot, in a sa Arta de a ne folosi greselile, care il are in centru pe Francois de Salle. Sa luam aminte, Dragosele.

Vad ca ma trezesc judecand, erijandu-ma in impartitor al dreptatii istorice, judcator al neamurilor si descifrator al intelesurilor si adevarurilor ascunse. Da. Orgoliu, semetie, trufie, slava desarta. Aici in Cesareea, in rasparul invataturilor celor 3 mari Sfinti cappadocieni. “Pentru ca, daca scoti din purtare ingamfarea, patima maniei nu mai are prilej sa se iveasca. Caci pricina acestei boli este ocararea si batjocorirea. dar simtirea ocarii nu-l atinge pe cel ce se deprinde pe sine cu smerita cugetare.” si “odata deprinsa smerenia mania nu va mai avea nicio intrare in suflet” zice Sfantul Grigorie de Nyssa.

Umblu pe strazi, prin bazar, printre vanzatori de salamuri, de dulciuri, de ceai, de mirodenii si ma gandesc ca Cesareea a fost, candva, imediat dupa Niceea si dupa Conciliu, un bastion al crezului si credintei crestine asa cum o stim noi, o piatra a unghiului care a cazut puternic peste arianismul lui Arie din Alexandria si credinta sa, larg raspândita, ca a fost o vreme, un timp in Creatie, cand a fost Tatal fara Fiul care nu fusese nascut inca si Sfanta Treime nu era nici treime si nici sfanta. Si ca lupta lor a fost nu numai cu Arie ci si cu Iulian Apostatul, nepotul lui Constantin, Imparatul care a incercat sa intoarca Imperiul la cultul zeilor cei vechi, ai idolilor care deja, dupa venirea lui Hristos stateau deja idle, fara putere. Si imi aduc aminte desi vreau sa uit de infrangere lui Valens arianul, la Adrianopol in 376 in fata gotilor arieni si ei si ca neam si ca credinta, a gœtilor, cei crestinati de Wulfila, gœtul, getul, care a si tradus Biblia in gota getă, si asa ne-au ramas peste vremuri scrierea si limba si alfabetul getic.

Gata, am obosit. Trec prin bazar satul de toate, mai putin de-un pahar, ba poate de-o sticla, de vin bun. Degeaba. Nema bere, nema vin. Am cautat. Nema. Nicaieri. Proprietarul de abc in care am indraznita a intreba de, anatema, bere, mai ca m-a luat la impins vagoane “Vezi bere undeva?” Caut, caut si caut degeba. Am gasit un bar bomba ce mi-l recomanda Triposo. Am intrat, am iesit repede, era o crasma de drojdieri in care se fuma ca-n iad. Eu vreau vin, nu alcool. Renunt. Renunt si ma duc sa mananc pur si simplu si nici aici nu scap, dupa ce comand mancare buna, anatoliana, chelnerul care ma intreaba pur si simplu ce caut aici, pe jumate curios pe jumate dusmanos. Era sa ii raspund ca nici eu nu stiu. Turcia adanca nu e ceea ce pare in Turcia turistica. Sau cel putin asta traiesc eu. Sunt obosit. Oboseala imi aduce o lipsa de sens. Vad ca sunt prea multe ite, ca sunt prea singur desi Domnul e cu mine si simt si stiu asta. Trag de mine prea mult. Ce caut aici? Imi vine sa dau cu toate de pamant. Nu dau. Nu inca. Ma indrept spre hotel, rupt, frant, imi iau apa de la un alt mic abc in care nici nu intreb de bere, ma uit si stiu deja ca n-au, nu, n-au, sunt fundamentalisti, fundamentalisti islamici, chiar da. Camera de hotel ma invaluie cuminte, cu muntele Ercies inzapezit in negura ferestrei.

“Se cuvine sa ne aducem aminte de Dumnezeu mai des decat respiram si in afara de asta noi nu trebuie sa facem nimic altceva” zicea candva acum 1700 de ani in Cesareea, Sfantul Grigorie de Nazianz. Bine zicea. Dar ma gandesc in acelasi timp ca Domnul e Pastorul cel bun si ca El a venit ca oile Lui sa aiba viata si viata din belsug. Si ca acesta, vinul, este sangele Lui care a spalat pacatele mele. Si adorm.

 

3 thoughts on “Ziua 5. Anatolia. Spre Kayseri. Schimbarea Cezarului bucuria prostului.

  1. Ziua 5. Anatolia. Spre Kayseri. Schimbarea Cezarului bucuria prostului.
    este unul din cele mai tari articole despre calatori pe
    care le-am gasit. Tine-o tot asa si continua cu astfel detalii.
    Succes!

  2. Calatorului obosit ii sta bine sa se odihneasca :) Cu cat inaintezi, cu atat vad ca Anatolia e tot mai tare (aka ca piatra), mai greu de forat. Incursiunile in istoria vremii ma provoaca sa ies din cutiuta. E f interesant in afara cutiutei. Mersi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.