“Domnul, știind acestea, ne poruncește zicând: “Să nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Și cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a eliberat de cele materiale și de grija lor, cum se va elibera de gândurile rele? Iar cel învăluit în gânduri, cum va vedea păcatul care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric și o ceață a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte și din fapte rele. Și păcatul se naște așa, că spiritele rele ispitesc pe om printr-o momeală care nu-l forțează și îi arată începutul păcatului, iar omul intră în dialog interior cu el din pricina iubirii de plăcere și a slavei deșarte. Căci, deși prin judecată nu voiește, făcând lucrurile se “îndulcește” și îl primește. Iar cel ce nu-și vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curățească? Și cel ce nu s-a curățit cum va descoperi locul ființei curate? Iar pe acesta de nu-l va găsi, cum va vedea casa cea mai dinăuntru a lui Hristos, căci suntem casa lui Dumnezeu.” Marcu Ascetul[1]

Xairly tong, zice Davron când mă vede lângă autobuz, Dabron cel Dobre, bună dimineața, unde xairly un fel de kheily scris și xeily în farsi, adică highly, adică bun și foarte sus și prețuit, ceea ce face kheyli khoch în farsi un pleonasm, căci ar fi foarte sus hoch, care e el însuși sus în germană, în timp ce hoç, citit hoș, e bine în turcă, iar în oltenește hoț înseamnă ceva bun, ăia care trăiesc sus în munte, hochii, ghoții, hoți și haiduci, hi-daci. Bun așa. Ar fi bună dimineața dacă tong ăsta ar fi dimineață în uzbekă și nu ertalab, earth-el-ab, sculare, ridicare din pământ, dar nu e asta, ci e tongue sau thong sau tong în engleză, limbă și fâșie de piele, dar și clește, de ăla de scos cărbunii din foc, de lucrat cu focul fără să pun mâna, căci asta e limba, comanda vocală la adresa oceanului creator al Logosului, al ideilor vii cu trup de Sa, slava, aducerea focului în creația văzută din simpla mișcare a unui limb, membru în engleză, că asta înseamnă limping mode, a șchiopăta, a nu mai putea face tu ca Adam căzut, a comanda vocal creației, a da din limbă spre împlinire ca Adam înainte de tăiere, tomo sau temne în greacă, care tăiere de Dumnezeu duce taman la apariția timpului și suflării cum o știm, thymos în greacă, in time în engleză, în temnița materiei despiritualizate, căci tam e iadul în sogdiană, deși pentru unii asta e chiar bine, ok, tamam, atât la turci, cât și la persani, căci dacă ați avea un grăunte de credință ați porunci muntelui și s-ar muta în mare, zice Domnul, el însuși s-ar muta, la comanda vocală, cuvânt viu, cu putere, blagosloveală, blaga-slova, cea care accesează puterea slavei prin cuvânt și vorbire, dvor-ba-re, lucrul care e poartă, davarul care e Tora[2], the-ora, rugăciunea, vorbirea sfântă, poarta, thur în germană, dar și în ebraică, porțile tora japoneze, door în engleză, dur în armeană, deși dur e interzis în turcă, căci dacă ai ușa închisă nu poți intra, durn e însă ușă în armeana veche, a durni e a intra la somn, noaptea, închizând ușa camerei, soba în grai popular în Crișana, locul în care petreci noaptea, vremea sfințeniei, saba, saba-tha, odihna ca de sabat, sobh e noapte în kurda iraniană, shav sau shab în cea turcă, în timp ce sobh e dimineață în farsi, sobh bexeyr, bună dimineața îi răspund și eu lui Davron, vorbesc de bine, căci asta e xailry tong-ul uzbek, să ai vorbire bună, să vorbești bine, să nu te tângui încă de dimineață ca să ai o zi bună, xairly kun în uzbekă, unde kun e și zi și soare și aici se vede atât de bine cum kun e sun, și cum în pronunție k-ul devine kh și th și apoi s. Cine are urechi de auzit și limbă de pronunțat să priceapă, pre-cep, să bage la cap.

Șoferii Rashid și Elki, Elek în maghiară, El-ge sau El-chyyai, viața lui Dumnezeu, El Cel Viu, Elohim, ne-au ambarcat, în barca busului, ca Noe în canoe, în teleaga, tele-go, cu care urmează să mergem, go, departe tare, tele în greacă, pe calea regală, Shahrokh, calea, rokh în uzbecă, roh în tadjică, road în engleză, roh–the, a Shah-ului, până tocmai la Bukhara, Bagh-kara, Țara lui Dumnezeu, într-una din traduceri. Roh safed e drum bun în tadjica dacică, roh-the safed, road saved, drum bun, luminat, alb, căci safe e și lumină în tadjică, sava safa-nta, sfânta. Ieșim pe lângă Bagcha, poarta de nord, poarta lui Bog, cea a lui Bog, poarta grădinii, a mlaștinii, a zonei de lângă râu, irigată, bogate, bogace în bănățenește, a oamenilor lui Dumnezeu, Bog-at, Cei conectați la El, bag e legătură în turcă, kapcsalat în maghiară, copci-alat, a pune copci, a lipi cap la cap, față la față, panim al panim în ebraică, cu Dumnezeu Tatăl, Bagh-Dad, Baghdad. Căci din Baghdad a plecat, la 918 după Domnul, și Ibn Fadlan, din Samarra[3] irakiană, fostul Sur-marrat asirian, spre Bukhara, al doilea cel mai luminat oraș al Califatului, în drumul său spre Rusia, spre Nord, pe Volga la Bulghar[4], luând-o de nevoie pe urmele lui Isidor de Charax[5], ocolind Caucazul și Regatul Khazar[6] dușmanii, ca să ajungă pe la est de Caspică, la bulgarii rămași pe Volga, islamizați cu numele între timp, de nevoie, să nu-i înghită de tot khazarii iudei.

Numele Fadlan are rădăcină arabă în fadl, cu înțelesul de excelent, interpret virtuos în engleză, to fiddle, om fidel, atent, figyelem în maghiară, fidel-am, credincios sunt, ex-cel-ent, ieșit din ceruri sunt. Unul din prenumele lui este Ahmad, cel iubit, amado, amat, iubit și iubitor de slavă, Akhmat Sila[7]. Cine s-ar fi gândit că Ahmed arabul e Amado în spaniolă, așa cum Rahman și Rahmon, nume arab și tadjic, e de fapt Ramon, tot iberian și el, ca romanii și ca Rama. În sogdiană, ‘βrwmyn, brumin, be-romîn, a fi romîn, dar și brahmin barahman, be-rahman, înseamnă grec, roman, venit din Imperiul Roman de răsărit, identic cu brahman-ul sanscrit, cei ce sunt be, oameni ai luminii, ra-man, de duh, ruach, buni ca lumina ra după unii și ca răul rah, după ebraică. De la Fadlan am aflat multe, la o mie de ani de la Isidor, pe aceleași cărări, kar-ar, săpate în piatra miezului lumii. Baghdad-ul la anul 800 era un uriaș de 90 km², o enormitate așezată pe Nahr Isa și Tigris. Nahr Isa e răul Iza în ebraică și arabă, Apa apă în greacă, Nero ab-Isa, nero Nilu, apa Nil. După cucerirea de către arabi a imperiului Sassanid începută cu infama și imposibil de explicat bătălie de la Qadisiyyah[8], de după și mai imposibil de explicat înfrângere a Romei de Răsărit la Yarmouk[9] și terminată pe la 750 cu cucerirea Sogdianei și Khwarezmului, despre care, cu voia Domnului, vom mai vorbi, arabii musulmani erau puțini și sălbatici, iar persanii erau mulți, educați și zoroastrieni și ca atare arabii au fost, de nevoie, toleranți. Pe la 900 mult vestita toleranță islamică încetează în Califat și începe persecuția atât a creștinilor, după cum aflăm, cât și a zoroastrienilor cei mulți care ori se convertesc, cei mai mulți, ori fug în India, cei puțini și potenți, ai căror urmași încă sunt marii bogătani ai Bombay[10]-ului după cum am văzut acum doi ani în Chak Chak[11] lângă Yazd, loc sfânt de pelerinaj zoroastrian.

Ibn Fadlan își plănuiește drumul până la Bukhara pe Drumul Mătăsii, urmând ca de acolo spre nord să o ia pe drumul blănurilor care ducea din Khwarezm la bulgharii cei bolkh-ari plecați din Balkh. Căci neguțătorii sogdieni stăpâneau mătasea și drumul cu China, iar cei din khwarezm stăpâneau blănurile și drumul de nord, al Rusiei și al turcilor înainte de venirea în Turcia. Călătoria începe Joi, 11^th of Safar[12], 309 după Hijra[13], ieșirea din Mecca și fuga la Medina a profetului, ce straniu că hagi-ra și yeshe-re înseamnă același lucru și sfințire și ieșire, adică 21 Iunie 921 după Hristos, din Baghdad, numit Orașul Păcii. Straniu, călătoria, safar în persană, începe în iunie numită în calendar islamic chiar Safar, luna călătoriilor, deși știm deja, so-far, că safar înseamnă și conducător, shofer, dar și scrib, învățat, sofar, ambele în ebraică, mult mai multe decât simpla călătorie care trece Tigrul, râul, la Nahrawan[14], locul de trecere a răului, ad litteram, Nahr-a-wan, Nahr-avan-(the), de unde au a-vansat avanti spre podișul Kermanshah-ului numit cum știm deja Qirmisin, cel roșu, al domnilor mezi, kir-mâzi, și apoi în munți la Hamadan-ul med cândva, Ha-Medan, și de aici în câmpie la Sawa cea Saba ca regina din Saba și ca râul Sava al Sârbilor, și apoi la Ray[15], Rey, rege în spaniolă, numit Rāgā în persana veche, orașul Regilor, ale cărui ruine sunt acum lângă Teheran, The-Eran, IranianuL, locul arienilor. Lung drum deja, mai ales dacă numai un pic văd cu ochii drumul în sine, munții și văile și soarele arzător, care cel mai probabil nu ardea chiar așa tare pe atunci. De aici Fadlan și cortegiul său trec prin Semnan[16], numit Sakanan de saka cei fondatori, șamani veneratori ai lui Semn, Shem, ai numelui, și apoi prin Damghan[17], deh-Moghan, orașul Magilor, al celor puternici Mogha Maga și Maha, că nu întâmplător cea mai veche moschee persană a fost construită aici în oraș peste un templu al focului zoroastrian, la doi pași de Hecatompylos[18]-ul lui Alexandru cel Mare, care, eliberat de parții parni la 230 după Domnul devine prima lor capitală, după ce au reușit să spargă marele zid de apărare persan de la Gorgan[19], al doilea cel mai mare și mai puternic zid din lume după cel chinezesc, și trecând agale prin atâta istorie, agal înseamnă bou în ebraică, caravana lui Ahmad ajunge la Nishapur, în inima, corazon-ul, Khorasan-ului, cor-a-zoon, inima vieții, numit și Kowr`Ashan[20], furnale de foc, la fel ca locul din Palestina, căci acest earth era hearth-ul, aici își aveau messeri-ash-ii mezi vatra, foc în sărbă, în acești munți, Gor-a-san, muntele sfânt, locul de viață și de moarte al lui Ferdowsi și al lui Harun al Rashid, lângă Mashhad, pe unde mi-a purtat și mie Domnul pașii și unde s-a și găsit singura bucată ce se păstrează din manuscrisul jurnalului călătoriei lui Fadlan.

Ce straniu e acest mare zid construit se pare la 550 după Hristos de marele Împărat sasanid Khosrau[21], supranumit în pahlavi Anushirvan, Nemuritorul zic ei, A-na-serv-an, Slujitorul, cel dedat slujirii, cel căsătorit, se știe, cu o prințesă khazara, cezara, rivalul de moarte și nemesis-ul lui Iustinian cel Mare[22]. Zidul Gorgan, zis și Hyrkan, al hârcilor puse pe harță, cei ce fac harcea-parcea, harsh-pierce, taie și străpung, ca lupii și ca veneratorii lupilor, dacii, dar și parții, dar și hunii, dar și cumanii, zid numit și Werkhan, ca muncile, werke, ale unui Hercule, Herr-Gal, Domn Gal, zid neștiut de nimeni până de curând, stavila întinsă pe sute de kilometri de la Caspică, prin Tabaristan, the-Eberii-stan-ul iberian Ivirean evreian, până la munții Golestanului[23], Galii-stau-în, țara sfântă și ea Holystan, golită și ea la Marea Plecare spre nord și spre Europa de după căderea Arsacizilor, zidul dintre Persia și Dakhae, dintre perși și parți, păzind Verkhana, Per-khona, casa fiilor, Per-shona, căci kh știm că e sh, este zidul care apără Persiana de Gog și Magog[24], la fel cum Marele Zid Chinezesc îi apără pe chinezii shionezi de hunii numiți xiognu[25] în chineză, Shion-ganu, Sion-gen, cei născuți în Sion și ei, hunii care după cucerire, pronunțați han, conduc China. Zidurile nu rezistă. Winter is coming. Așa cum nu au ținut Porțile de Fier ale Caucazului[26], zidul făcut de Alexandru ca să îi țină pe sciții saka departe, închiși în negura nordului de poarta Derbentului[27], Dar-band, Dar-banned, orașul interzis în farsi, ușa închisă, care nici el nu a ținut. Căci dacă ne uităm unde e fortăreața Derbent și unde se termină zidurile ei și unde încep apele Caspicii e cale lungă și loc liber numai bun de trecut cu cavaleria scită cu scythe și același lucru îl vedem peste mare, la începutul zidului Gorgan, exact în continuarea Caucazului și Darbandului pe partea Khwarezmului, că el începe la distanță mare de apă, căci apa Caspicii, după cum știm deja, era mult mai sus. Și când iarna a venit, apele s-au strâns gheață la poli, au scăzut, s-au retras, și triburile pierdute ale lui Israel s-au întors spre sud, către căși, mulțumind lui Dumnezeu pentru un nou miracol al lui Moise și al lui Ioshua, că Dumnezeu a secat apele și s-au năturnit, cum zice tata moroșenește, către frații lor vitregi și dușmani de moarte de la Sud, de la Yug[28], de la Sug, Sogdia și de la Yud, de la Iudea.

Drumul curge, the way flows, vai Dragoș vai, du-te Drăgoșele du-te, în italiană, vai da’ de ce te-ai dus în română, de ce-ai ieșit pe door ca să te ia dorul, ai plutit cu flow-ul, flow-the, ca pe plută, raft în engleză și ce straniu că raft în farsi și tadjica daco-parthă înseamnă a merge, a se duce. Ne ducem. Spre Bukhara. Drumul regilor o ia pe la nord de Oxus, la marginea de sud a Kizilkumului, acum suntem la Sud, în nordul Karakumului, nu am trecut încă Amu Daria. Daca tot ne-am așternut la drum, Davron ne zice câte ceva, și ce bine le mai zice, cum că Herodot a numit Khwarezm-ul de acum, Parthia de demult, ca fiind Țara celor o mie de cetăți, e plin deșertul de acum de ruine, cele mai multe acoperite de nisip, dar unele vizibile, exact ca în Taklamakan, în Tarim, pe vremuri era o câmpie mănoasă, oamenii știu, se știe, și mai zice el că pe vremuri Oxus-ul curgea direct în Caspică, chiar zice, sunt uimit, ba chiar șocat. Ca să îmi treacă entuziasmul domnul Aidar pune muzică turcească în bus. Îmi pică greu, mă îmbolnăvește, în-bolna-ba-este, este în și cu bolna, boala-na, spre boală, căci un bolnav e un baal-navi, profet al lui baal, baal-na-ba, cel dat să fie cu Baal, cel luat de duhuri, de draci, cel dat dracului, boală înseamnă bou în moroșenească, bolnav e bull-nab, împuns de bull baal, căci cu copite și coarne era, în forma căzută pe pământ. Baal se citește boul sau bol, care în turcă înseamnă mare și bogat, aceeași construcție a semnificației, Bog-at sau baal-at, dumnezeul diferă, dar e clar că cel bogat, cel Bulat stă în baalat, locul domnilor, palat care în arabă e Qalat, același cuvânt cu Galați și Galata[29], cea din Constantinopolul, Constantino-baal-ul, orașul domnului Constantin pe care turcii îl numesc azi, dar nu demult, Istambul, Isten-poli, orașul lui Isten, al lui Dumnezeu în maghiară, dar și Estem-baal, locul în care este Domnul, baal e domn în ebraică, deși turcii, cuviincioși cum îi știm, zic că nu are nicio treabă cu poli, orașul, ci cu credința islamică și numele e Islam-bol, plin și bogat de islam. Straniu că Boleslav al rușilor însemnă cel bogat în slavă, plin de ea, unde e clar că și în slavă bole e tot bol, adică baal, puternic, plin, domn, Domnul Slavei, baale-slav, dar ball e minge, iar slava e de foc și uite cum avem fulgerele globulare și aura sfinților și mai ales fahrvaharul zoroastrian, fahr-va-har, cel ce vine și ne duce în har, mingea de foc cu aripi care e duhul fiecărui om după cum zice Avesta, încă din bătrâni, eschi în turcă, vechi, plecat deja din lume ca Eschil[30], ie-eschi-the, ieșit. Bale, bale, îmi zic în persană, adică bine, bine Drăgoșele, merge, vale, vale în spaniolă, iar b e v, știm, merge, la vale, unde e bale, mama lor de baali cum ne înșeală de milenii să credem că răul e bine, rah e ra, că întunericul e noapte, nap e soare în maghiară, nap-the e noapte în română, caldul e rece, cald și cold și că Edenul e pe pământ, Iad-in.

E dimineață devreme și primăvară. De-a lungul dromos-ului pe care umblăm ca un dromader, droma-der, cel făcut pentru drum sau drom-mader, drom-made-el, oamenii își seamănă ogoarele cu mâna. Imaginea asta, la ieșire din Canalek, sat din zona fertilă, cu canale, Canalet, e suficientă ca să fie limpede de ce au făcut Aralul după ce au secat puterea pământului prin abuz și a cerului prin păcat, și clima s-a răcit și apa nu a mai venit și frigul pe care îl aduc dracii cu ei s-a asprit și a doua cea mai mănoasă țară făcută de Ahura Mazda a devenit deșert. Intrăm și ieșim din Qoromon, citit Caraman cu a în loc de o, kara-man, omu’ negru, dar dacă citim persano arab atunci e kara-ma’an, adică țara apei, căci ma’an e apă în arabă, cea în care stă sufletul ma-in. În jur, dincolo de ogoare și de canalele săpate de saka, cu lovituri scadate, saka-date, secate adică săpate cu securea care secționează, cât văd cu ochii numai saksaul, copacul saka-the-el, cel de care vorbește cu mare drag Ibn Fadlan că fară el ar fi murit de frig prin locurile astea. Mai e un pic până la Oxus, până la podul peste Amu Daria, care ne-ar duce drept pe Drumul Regilor. Dar încă nu sunt gata să plec, să ies din Khwarezm și Margiana, să ies să mă avant dincolo de margiana pământului cunoscut de persani. Nu mă pot încă desprinde, death-prin-the, de țara dacilor, kara-dach-ii dutch, kara e țară în persană, căci Margiana mă cheamă, nu pot intra în ea mai departe căci Turkmenistanul[31] e închis mai ceva ca Edenul păzit de heruvimi, în egală măsură să nu iasă dracii din el și să nu intre omul în Iad. Mai am nevoie de un răgaz înainte de avântul spre Nord, spre steaua polară, I-shtar baal-ar, doamna ishtar cu ouăle de Easter. Crucea sudului încă mă cheamă, “iar de la Khiva, adâncindu-se în Margiana și Khwaresm, călătorul o lua spre Merv” zice Al Maqdisi, și dacă nu pot cu trupul vom merge în duh, căci la ce folos îi este omului zdroaba călătoriei dacă în Duhul are acces la toate minunățiile creației, cum zice un sfânt părinte.

Margiana[32] se chema demult Marguš, Markh-is, ceea ce e zonă de frontieră, Marca în limbaj germanic medieval, condusă de un Marchiz, un Marchiș, un Mărcean Mircea sau Mercea, e locul dincolo de care nu se merge chiar dacă orice linie nu numai că separă, dar și unește, to merge în engleză, tu mergi și unești, în română, căci pe orice linie de separare și de unire între neamuri au loc și hărțuirile peste graniță făcute de marksman-i, țintaș, om de frontieră care trage departe și bine, dar se fac și târgurile cu marfă, se merge cu merce la mercerie, la Marakesh market Mark-ad, după cum încă bine se vede sus pe râul Panci, rădăcina Oxusului din Pamir, pe marka dintre dacii tadjici și dacii afghani unde la fiecare pod e o unitate militară, dar și un târg de duminică. Numele de Margus era numele dat Margianei de către vechii ahemenizi, haxāmaniš în persana veche, ha-șaman-is, cei ce sunt șamani, Sa-mani, oameni sfinți, și ce straniu cum Bukhara a fost capitala Imperiului Samanid[33] islamic, Shamani-thii renașterii persane după cucerirea arabă, achaemenizii ahei șamani, același nume, același sens, oameni vechi și sfinți, achaios e agios, frați semeni de aceeași sămân-tha, dar cu credințe diferite, sângele apă nu se face, dar salvarea nu e în sângele nostru, ci al lui Hristos în noi nădejdea slavei.

În timp ce Ibn Fadlan a trecut spre Bukhara prin munții Khorasanului, Co-ratzon-ului, unde ratzon e rațiune, reason, motivație și voință în ebraică, pe la sudul zidului Gorgan, pronunțat deseori giurgian, adică georgian, Al Maqdisi, ca mult înaintașul său Isidor de Charax, au umblat pe ramura drumului mătăsii de la nord de zid și de munți, ceea ce ne poate arăta că pe vremea lui Isidor zidul nu exista încă, iar pe vremea lui Maqdisi nu mai conta, fiind fie spart, fie inutil sau așa au crezut ei până la Gingis Han, eu mizez pe prima variantă, după cum ne învață marile încleștări ale parților cu kushanii cumani, așa numiții yuezhii alungați din Tarim, care nu mai conteneau a se revărsa din Nord spre Sud, prin orice zid, Gog și Magog, urmașii amalecitului Agag[34], de neam edomit, saka. Maqdisi ne zice că ieșind din Nisa și mergând apre vest, spre capitala Margianei numită pe vremuri Merv, în farsi de mijloc, din Marg-ul persanei vechi, g devenit v și a devenit e, călătorul intră în ceea ce Isidor ne-a zis deja că se cheamă Stan Gatar, orașul în care stau geții acum numit Gever, putere în ebraică, dar și gyaurs, cei necredincioși pentru musulmani, diew-ur-ii cei închinații devi-lor, albi și puternici și necredincioși, parți. Maqdisi descrie cu lux de amănunte fațada marii moschei persane din oraș, bijuterie de faianță turcoaz, pe frontispiciul căruia tronau anathema, retro satana, doi șerpi dragoni, cei doi șerpi, aceiași de care tot vorbim, curentul manifestării și curentul eliberării, gemeni și nu chiar, ridicați la loc de cinste, urâciunea pustiirii, shikuts meshomen. Anathema, blestemat să fie în greacă, în fapt înseamnă ana-the-ma, adică fără viață, ana-demo sau ana-thymo, adică să nu mai existe. Dincolo de blasfemia anti-islamică sfidătoare, venerarea șarpelui, de fapt a dragonului căci fețele sunt clare, cu colți fioroși și coarne, moscheea oficial sunnită[35], ne mai spune multe, printre care faptul că era de fapt shia, căci numai în shiism se permit imagini în timp ce sunismul este eminamente iconolast, de unde și arta, obsesia caligrafiei, a arabescurilor, sau a armenescurilor cum îmi place mie a le spune, după inventatorii lor. De aici drumul spre Mary de azi, Marv de ieri, Marg de alaltăieri, ce fabuloasă călătorie în timp, fonetico- lingvistică, a degradării limbii și a spiritului în numele unui oraș, drumul ne duce printr-un oraș numit Abiverd, Abi-berd, Abba-ward, orașul Tatălui Abba sau al Apei, păzitorul warden al apelor Ab, unde berd e terminația armeană arsacidă pentru oraș, værd, Verdun, var-the-un, un ward the-var, oraș zoroastrian, cu templu al focului. Multe sunt de spus despre acest oraș, dar cea mai demnă de amintit e citadela Erk-kale, Ark-Calais, cetate-cetate care mă duce cu gândul în față la marea citadelă Gyaur Kale, Castelul Ghiaurilor, din Marv-ul Margianei, miezul marginii, spre care mă duce drumul minții, dar mai e până acolo.

E plin de șerpi și dragoni din vechime. Din China până în Dania cea numită Dacia pe hărțile vechi medievale, trecând prin Daxia bactriană, Dakhea parthă și Dacia noastră. Steagul dacic, stick-ul pe care se pune semnul care ne poartă în lupta, e, ni s-a tot zis, lupul cu trup de șarpe sau șarpele cu cap de lup. Eliade bate câmpii zdravăn pe minciuna asta, legitimând-o, făcând asocierea aiuritoare daci-daoi-lupi, nevăzând, de vrut sau nevrut, că acolo avem un cap de dragon sau de șarpe, perfect acordat cu trupul, că nu întâmplător se chema draco în latină, adică dragon, drac în catalană, drau în siciliană sau rau, the-rau, răul. Steagul dacic e identic cu cel parth, cu cel sasanid de pe arcul lui Galeriu din Salonic[36], the-Salonic, sau cel copt din oaza Kharga[37] din Egipt și e la fel de identic cu, surpriză surpriză, steagul de luptă roman de final de imperiu, deja germanizat dacizat prin invaziile de nestăvilit ale daco parthilor germanici ne-cunoscuți sub numele de gothi și vandali și gepizi și franci și burgunzi, cei ce i-au bătut pe hunii cumani rumâni pe Câmpiile Catalaunice[38] exact sub acest stindard identic cu cel galic al regelui Arthur, dar și cu cel al saxonilor de pe tapiseria de la Bayeux[39], al cavalerilor franci ai lui Charlemagne[40] și când mă gândesc în față, la plăcuțele de la Orlat[41], cartier al Samarkandului unde abia aștept să ajung și pe care se văd limpede samurai în armura grea cu coarne luptând împotriva unor parthi cu steag dacic, simt că e ceva putred în Danemarca vikingilor cu tot cu corăbiile lor cu cap de drac, drakkare. Același steag, același duh călăuzitor, drac, dragon, dregana în hindi, drăgan și Dragoș în română, căci dacă nu ne conduce Duhul Domnului dragos-ul devine drăcos, steag de șarpe cu trup de șarpe și cap de șarpe, de fapt de balaur, de dragon, care da, după cum știm deja de la chinezi, seamănă cu capul de câine, și astfel, dacă nu sunt atent și cred poveștile de adormit copiii lui Dumnezeu, pare că e cap de lup. Dar daca sunt viu și trés-viu văd că între capul de lup sau câine și cel de dragon sunt niște similarități surprinzătoare. Dar asta fac cei trei mari uriași ai răului, neștiință, uitarea și negrija, cum zice Sfântul Marcu, cavaler marcoman dintr-o altă margine de lume, ne fac să uitam cine suntem, să nu știm ce înseamnă lucrurile văzute și nevăzute, semnele și timpurile și să nu ne grijim de ele, întărind cele bune și ferindu-ne de cele rele ca de dracul, chiar de el. Numai știind că dacă ceva seamănă înseamnă că au substanță comună, că Dumnezeu nu joacă zaruri, că nu există întâmplări în Creația în care niciun fir de păr nu ni se mișcă din cap fără știrea și îngăduința, in-God-in-the, Domnului, doar așa putem vedea în versul unui alt apostol, dar și poet, Mark, “poets need to eat as well”, as-fel, că astfel e as-well, și că un poet sau actor sau scrib șofer flamand va face ce i se zice, va amesteca sensurile, va schimba litere, pronunții și sens petru a mâna oile, tzon, zoon, către abator, la porunca stăpânitorului veacui acestuia, ca niște vrednici kappo din lagărele de concentrare. “Fa-ceți loc” am văzut cu ochii mei panoul publicitar cool și trendy de la McDonalds în care prostirea și distrugerea sunt promovate ca dezirabile, intenționate, atacând identitatea, essenta, as-santa, celui care dacă vorbește greșit va gândi greșit și va acționa grecit, cum au zis persanii despre frații lor de altă credință, vor lua drac-ul de drag și druj-ul persan, rău și drac, drept druje al sârbilor, tovarăș, tov-ar-ash, ființă făcătoare de tov, bine în ebraică. Esenienii din Qumran[42], dar și Samaritenii, și mulți alții, spun că Iudeii au falsificat și continuă să falsifice Scripturile, știu asta și de la Brădescu și de la Nelu, “cum scrie și cum citim” practica rabinică ancestrală de criptare, ei știu Adevărul, dar nu îl urmează, vai de voi învățători ai legii, tzadiki sadici, și farisei fățarnici, care pe alții puneți poveri grele de care voi nici nu vă atingeți, vai de voi că ați pus mâna pe cheile Împărăției, nu intrați și nici nu lăsați pe ceilalți să intre, căci cheia e Cuvântul, Logosul, adică Calea, Adevărul și Viața veșnică, adică dvorul și ad-dvarul și ad-ever-ul.

Mă fascinează și mă provoacă de mult, o imagine, un fapt. La nașterea Domnului Hristos, la iesle, ies-le, locul de ieșire, Yesh-le, locul lui Yeshua, au fost chemați și au ascultat chemarea, pastori simpli de pe câmp și magi regi zoroastrieni din toate depărtările persane, dar niciun iudeu, niciun fariseu sau tzadik, nu au fost prezenți, ba mai mult, prin Herod[43], hero-the și ha-rode, rege roșu și el, sângeros, dahm în ebraică și dahmnat, născut din sânge, jâzii au încercat să Îl afle și să Îl omoare. Să stam un pic, Drăgoșele, să cugetăm la asta. Dacă Domnul era iudeu cum ni se zice, din spița lui David, care de fapt nici el nu era iudeu că era și moabit prin strămoașa Rut[44] și efraimit prin tatăl său Iese[45], Isai, Isa efratitul, atunci de ce iudeii care Îl așteptau pe Mesiah nu știau nici semnele ca magii care veneau în întâmpinarea Saoshyantului[46], Sao-Shant-ului și nu numai că nu îl doreau, dar erau dispuși să omoare copiii de parte bărbătească a unei întregi generații ca nu cumva una ca asta să se întâmple, ca nu cumva Moștenitorul Stăpânului să vină să ceară lucrătorilor viei înapoierea moșiei pe care au uzurpat-o, exact ca în parabolă. Cam cum îl ura Denethor[47], steward-ul din Gondor, argat-ul, pe Aragorn[48] cel de spiță de neam, moștenitor și Împărat. Iar ura asta s-a manifestat de la nașterea Domnului la omorâre și după Înviere și de două mii de ani încoace, ură crâncenă pe El și pe cei ce se în-cred, L-au primit în credu, în inimă. Și jâzii se pretind poporul ales de Dumnezeu, ei și numai ei. Pai ei sunt un singur trib, al lui Iuda, cel ce l-a condamnat la moarte pe Iosif fratele mai mic și binecuvântat și numai mâna lui Dumnezeu l-a salvat, manah e bunăvoință în avestană și persană, ca să îi dea în Egipt conducerea întregului neam al lui Israel prin fiul său Efraim, dar iudeii urmașii lui Iuda nu au putut înghiți asta și până în ziua de azi ni se zice că ei cumva sunt cei chemați să conducă, leul lui Iuda și tot despre ei aflăm că au și altă chemare, preoțească, și asta uzurpată de la Levi și leviți, care pe vremea Domnului nici nu mai sunt pomeniți că iudeii au uzurpat de la ei puterea cerească după cum au uzurpat-o de la Efraim pe cea seculară. Și apoi vedem cum celelalte triburi israelite, aflate sub aceeași binecuvântare și alegere, dispar din istorie și rămân doar ei, jâzii, jews-ii, doar ei sunt aleși, ne zic ei, cei ce au scris scripturile the-criptate. Și cele 10 triburi “pierdute” ale lui Israel, nu sunt alese, nu sunt sub același legământ al lui Dumnezeu cu Avram?, ba sunt, dar edomiții lui Esau nu sunt tot așa?, ba sunt, dar din safar se shoferește lumea, se trag sforile, saforile, și cine scrie istoria face legacy, lege și logo și legare și așa aflăm că deși toți sunt sub același legământ numai celor din Iuda li se iartă orice și Dumnezeu nu își ia fața de la ei orice fac, în timp ce pe Israeliții din regatul de nord îi face “să dispară”, iar pe edomiți îi blesteamă la orice pas, deși nicăieri nu ni se dă un motiv pe care ei înșiși, jâzii, să nu-l fi făcut, dar unii pică din har, iar alții nu, cei ce scriu istoria, ce scriem și ce citim, criptăm să știm, dar orăm din the-ora, Tora, ce vrem, că așa au ales ei, că ei sunt aleșii și restul sunt goyimii goi de Dumnezeu și neam-urile ne-Am, ne-Om, neoamenii, deși din aceeași spiță cu ei, neamuri. Asta este definiția superbiei, al adevăratului fascism, rasa superioară autodesemnată, aceleași reguli, în aceleași condiții, nouă ni se aplică, dar lor nu.

Desemnat e un cuvânt puternic. Radu[49] îmi zicea ieri că în gramatică sacră hindusă se păstrează o învățătură și anume că un cuvânt scris, în-semn-at, Shem-ah(t), Nume făcut în-semn, semnat adică semănat, conține semantic, semant-ic, tot semnul, sensul său, science și chance, sa-in-sa, dar este ascuns și fără putere, sămânță și nu rod, până nu e explodat în lume, shpota în sanscrită, adus în starea de a putea, sa-pot, aici și acum, spot, prin pronunția cu buza, sfat în ebraică, shphat făcut cu sfataim, sens vorbit într-un anume fel, a-nume, dvorbit, dvor-bit în rusă înseamnă ad literam ușa-ființat, căci semnul e mort și are doar putere potențială până nu e invocat, și în-voce i se dă viață, prin vorbire și pronunție și fonetică. Foe-natica înseamnă ad literam nașterea dușmanului, căci logoii căzuți ne războiesc prin gânduri ce se cer imperios făcute și de aceea e esențială carantinarea gândurilor căci fă-natica înseamnă nașterea facerii și dacă duhul de facere nu se supune făcătorului, că orice duh ne e chemat să ne fie slujitor, devenim fanatici, născători de o anume facere, fără oprire, fără măsură. Hamazor e un salut sacru zoroastrian în avestană, ha-mazor, cu sensul de “să vina cel mai binele”, majorul mayor, măsură pe care ne-o învață tradițiă, massor în ebraică, acea aurea mediocritas, aurita cale de mijloc, după cum zice Horațiu. Zic însemnă limbă, și organ și vorbire, în tadjica daco-parthă. Viața și moartea stau în puterea limbii, un mic mădular care aprinde patimi mari, zice apostolul Iacov, căci dacă un om e stăpân pe limba lui e stăpân pe el însuși, poate chiar pe El însuși, în-sa-ish, pe omul său din sfințenie care stă pe tron în Hristos, cu Hristos, true-in through-în, și comanda vocală existentă, ieshi-stanța, în ființă, ceea ce iese într-o anumită stare, în beein-tha, being, căci davarul, cuvântul vorbit în ebraică, este dvorul lui Dumnezeu în lume, poarta vieții, și la coborâre și la urcare, la co-birth-are și la work-are, căci nașterea e de la Dumnezeu, na-eshte, nou-este, pe când ridicarea, re-ducerea de aici și întoarcerea acasă în lumină, ra-ducerea, necesită stră-danie, extra-danie, co-laborare cu Duhul sfânt, work pentru urcare și asta numai în singurul Nume în care trebuie să fim mântuiți, Hristos, în semnul Lui, crucea, dar și peștele.

Sunt câteva semne și simboluri, sim-baal-uri, împreună aducătoare de putere și domnie și baal, care traversează timpul și spațiul, așa cum e șarpele, balaurul cel mare din vechime, satana. Care dintre voi îi va da copilului său flămând un șarpe în loc de pește? zice Domnul. Peștele este cele bun, cel care ne trece peste ca un Pash-the, cel ce pășește de Paște hotarul dintre întuneric și lumină, ce pro-pășește spre mai bine, Точикистон ба пещ, хамеща ба пещ[50], scrie pe versanții Pamirului cum scrie la noi pe te miri unde Basarabia e România, Tadjikistanul vă păși, înainte, întotdeauna înainte, peș e pas, pășire peste, trecere între lumi ca peș-te-le, că nu degeaba primii creștini erau pescari, de pește și de oameni, înmulțirea a fost a pâinii, a pain-ului, a durerii, dar și a peștilor, a trecerii peste lumea asta în lumea de dincolo, din moarte la viață, din ha-meth, moarteA în ebraică, că asta e Meta și asta e hames-the, om mort, de foame e sens secundar, iar pășirea Tadjikistanului e hamesa, adică mereu, adică până la moarte, adică jamais, niciodată în franceză, căci cine mănâncă din Mine, zice Domnul, are viață veșnică, pășește pe apă, în lumea de dincolo, peste marea cea amară cum îi zic sfinții părinți lumii pângărite de demoni ce stă între noi și Casa. Straniu este că preoții babiloniei erau îmbrăcați în pește cum am văzut la Luvru, iar zeul cel mare al filistinilor era jumate om, jumate pește, Dagon[51], Daghan, ființă, gan, Dumnezeu, Da, dakhan, dacian. Da înseamnă zeu, în sanscrită, iar ksa e țară, casă, deci Daksa, Dakasa, e țara lui Dumnezeu, casa zeilor din Daxia afgană, Dacia romană și Dahia parthă locuită de dahsas, the-saas, sfinții Dasa de care Rigveda[52] spune că sunt inamicii Arya, ai arienilor, parții opuși perșilor, thuranii opuși arianii-lor, israeliții edomizați și mezii israelizați închinători la Soare și Lună, le-au ținut cunună, opuși celor închinători la Tatăl Luminilor, Ohrmazd, Ahura Mazda, după cum ne zice Ferdowsi în Shahnameh. În sanscrită dasyu înseamnă oameni ostili, demoni, la fel ca daxiiu din Avestană, în timp ce în persana veche dahyu inseamnă țară, provincie, popor, desigur răzvrătit și inferior și demn de luat în robie și astfel dah ajunge în persană să însemne slujitor, rob, la fel ca dyh în sogdiană, căci astea sunt duhurile, dracii, slujitori care deschid calea, drakh sau derech în ebraică, dacă nu cumva se răzvrătesc și încearcă să supună prin patimi pe cei cărora trebuie să le fie supuși.

Așa credeau perșii din vechime, că parții, adică mezii israeliți, medes în engleză, adică mede-the, the edem, citit invers, edom-iții amestecați și conduși de cele zece triburi pierdute ale lui Israel, trebuie să le fie supuși. Și după ce Cyrus cel Mare, Sir Kir cu perșii lui, adică iudeii rămași în Persia după exilul babilonian, aliați inițiali cu mezii frați israeliți împotriva Babilonului, au sfârșit prin a-i cuceri, că de aia deși învățăm despre Imperiul Mezilor și Perșilor, de fapt numai de împărați perși aflăm, mezii au fost fie supuși, fie exilați, plecați departe, până dincolo de Oxus și de Jaxartes unde, aflăm de la Berossus[53] că Cyrus îs găsește moartea chiar de mâna Dahae-lor, a Dacilor, numiți de alții Massageți. Avesta ne zice despre Dakhi într-o yazata, yasht, adică o ieșită, un verset de adevăr ieșit în lume prin dvar, că Dahi sau Danhi, daci sau dani, duci danezi, doni și domni orișicum, și mai aflăm apoi din inscripția de la 500 î.Hr. a lui Xerxes numită Daeva, ce frumos, Deva și Dava, că Daha și Saka sunt același popor, Dhakha pronunțat diferit, pe pronunția unora Dakha și a altora Sakha, ca să-i găsim un pic mai târziu luptând alături de perși la Arbela, împotriva lui Iskander, Isaka-ander, Alexandru bărbat saka din Isaak. Karadachii, așa li se zice înfricoșătoarei oști, kara, a dacilor parthi arsacizi, infanteria cea mai grea și mai temută a perșilor, înarmați cu saka, sabia schythă a sciților, blindați din cap până în picioare cu uluitoarele armuri parthe, îmbrăcați în negru întărind confuzia kara negru în turcă și kara țara și oastea țării în persană. Caradașcă îi zice în Moldova la rădașcă, blindatul lumii insectelor cu cele două lungi săbii ca niște lănci pe care nu doream să le simt pe pielea mea, caradașca cea înarmată și cuirasată, înspăimântătoare ca și karadaksha, armata dacilor parthi de unde probabil își trage numele. Iar dacă la asta adaugi Drăgoșele că ăsta era numele oficial al regelui khazar de mai apoi, alt nume pentru o parte dintre parți, karadach-ul khazar Cezar, Dacul Țării, Țar și Duce, ți se limpezește și cine erau khazarii și de ce erau aliați cu romanii împotriva sasanizilor care i-au gonit pe arsacizi din Parth până în Perth în Scoția sau chiar în Australia. Traumele strămoșilor ne călătoresc în spirit și adn din veac în veac și nici nu știm ce dramă ne mână ca prin vis, traum în germana, pe drumul nostru ca un vis, dream, drium, spre destin, sensul vieții, dharma în sanscrită. Dacă nu mă eliberează Domnul de traumă, dharma mea va fi o dramă.

Dacii aveau câteva simboluri clare de identificare, steagul dacic, sica ca o seceră, sick-le în engleză, pumnalul dacic, dacar dagger sau sæx sæka, falx-ul phalox o seceră saka pusă pe palancă, pe pulan, lancea lui Horea, căciula dacică și moțul dacic ascuns de ea, dar pe care îl vedem pe direct pe Tropaeum Traiani[54] la burii daci învinși, opinca, cămeșa, limba. Și pe toate le găsim în spate la parthi, la israeliți, la toți germanicii, la turci, la indienii sikh, la japonezii cu yari-ul lor, sulița coasă scythe scita, gar e suliță în engleza veche și g devine y în pronunție cum vedem la Marg care devine Mary, yari e gari, același obiect, același nume, pronunție diferita în Sussex, Sou-sæka față de Osaka, Au-sæka. Daci, daci everywhere evrei-were, pufoșilor. Căciula dacică și moțul de păr, tzopf în germană și top în engleză, moți și țopi din Apuseni, sunt iarăși peste tot, de la mormântul soldaților de teracotă și căciulița împăraților chinezi la căciulița scitică, toca dogilor venețieni, căciulița marinarilor olandezi, boneta frisiană și cea frigiană, căciula armeană și cea sasanidă, peste tot în est este în vest was-th, înainte de daci și mult după. Suman-ul e haina de deasupra tuturor celorlalte în Maramureș, suma-în cel care le în-suma pe toate, haina identică cu cele din caucaz și din Pamir, numite sukhman, saka-man, ceea ce poartă saka, care în georgiană se cheamă choka, jeaca, jacket saka a georgienilor kart-i din Sakartsvelo[55], Sakar-tevel, țara, lumea Saka, tevel e lume în ebraică, the-vel adică welt cu articolul la sfârșit, lume în germană.

Mă simt ca Sinbad[56], cel fără de rău, sin în greacă și bad în engleză, ajuns din întâmplare în Sesam[57], Saas-am, locul sfințeniei și al sfinților, peștera lui Ali Baba[58], Eli Abba, a lui Dumnezeu Tatăl, o nesfârșită sală cu comori, oriunde pun mâna e minune, e aur, argint și nestemate, iar ghidul meu, Duhul Adevărului, îmi luminează toate, toate înțelesurile ascunse mi se deschid, cine sunt eu câinele acesta, întreabă Ben Hadad, sirianul când primește profeția sfințeniei, așa mă simt și eu, de ce și pentru ce mi se deschid cuvintele să își spună umblarea prin lume și menirea inițială, de ce și pentru ce mi se deschid din nevăzut sulurile istoriei, ale destinelor, ale rădăcinilor, a sângelui și chemării în Adam, căci salvarea e în Hristos, iar desăvârșirea e în Adam prin lungul șir al străbunilor, prin lucrarea Duhului Sfânt. “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” zice porunca a cincea, arătând că toate rădăcinile omului pământesc, ben adam, sunt în părinți și că de acolo ne vine puterea și tot de acolo ne vin traumele, iar salvarea ne vine din ben ish, fiul Omului, dar eish înseamnă foc în ebraică, din Fiul Focului, Domnul Hristos și cei care Îl aleg, cei care iau adam-ul, în ebraică pământ și roșu și Adam, adică Edom-ul și îl transformă, se lasă transformați prin har, în foc, se nasc din nou din spirit prin botezul focului, căci Hristos e un Duh dătător de viață, devenind ben eish adică fii ai Focului, ai Slavei, ai Luminii, ai ieșirii din lume, ai lui Yeshua.

“E lung pământul, ba e lat, dar ca Săgeata de bogat, nici astăzi om pe lume nu-i ș-avea o fată, fata lui, icoană-ntr-un altar s-o pui, la închinat.”[59] Așa zice Coșbuc, Hosh-bogh, Dumnezeu bun, în Nunta Zamfirei. Zamfira e Zam-phera, unde zam e pământ în farsi, iar zem în farsi slavă, zemlia, pământ jos, low, iar pher e a purta, poartă, dar și fiu și fiică, per, Zamfira e astfel fiica pământului în farsi. Doar că zam e zama și zama e zem zem în arabă, apă sfințită, adică sânge, adică dahm în ebraică, iar dh e z și Zamfira e Dahm-pera, fiica sângelui, al cui sânge, aldam în arabă, adică el-dahm, identic cu ebraica, de unde vine aldămaș-ul, înțelegerea pecetluită cu sânge, din vechimea daco-parthă israelită și nu din maghiară cum zic neterminații de la Dex care nu au nicio șansă să vadă că Săgeată e Saka-tha, cel Saka, persanul. Căci așa cum credeam mai demult că “tătie-s din Zalău”, acum văd cum toate drumurile duc în Persia, în miezul lumii, Împărăția de mijloc, buricul pământului, navel în engleză, navi-el e profetul lui El, Dumnezeu, în ebraică, căci în jurul și la Cuvântul profetului se construia Împărăția. Ghorbâne shomâ în farsi înseamnă “Eu sunt sacrificiul tău”, “mă sacrific pentru tine”, după traducerea oficială. Dar korban înseamnă sacrificiu și în ebraică, to curb e a tăia, a sacrifica, a muri, spuse corb-ul never more. Shoma e soma greacă, trupul, deși the-ma e sufletul, la greci par a fi una, nous sommes, noi suntem, în franceză, dar e și trupul nous-ului, trupul lui Hristos suntem toți împreună, în-spre-Unul. Cea mai nobilă formulă de a spune mulțumesc în persană este “Seh-paas daram”, “păzesc trei-ul, păzesc treimea”, ad literam, căci seh e trei în farsi, paas e a păzi, daram e a face, dar-am, mă dăruiesc, sunt un dar al. Treimea zoroastriană[60] e gânduri bune, vorbe bune, fapte bune cvasi identică celei budhiste, cu cele trei maimuțe, see no evil, speak no evil, do no evil.

Doar că Seh e miel în ebraică, ma-El, sufletul lui Dumnezeu, iar Seh de fapt e Saah, Sa-ag, facerea, materializarea lui Sa, a sa-ființeniei, iar când Ioan Botezătorul zice văzându-L trecând pe Domnul Hristos, “iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” el zice iată Sfântul lui Dumnezeu, iată Sfințenia Lui, iată Împăratul, căci este Sah-ul, Shah-in-Shah-ul, Regele Regelui, Împăratul Împăratului, Seh-ul lui Dumnezeu, Mielul. Iar Seh paas doram înseamnă în fapt mă dăruiesc Regelui, fac trecerea, pass-ul, Sah-ului, aduc Sfințenia în lume, onoarea, noblețea, mulțumirea, spas în kurdă, spasiba în rusă, să se întâmple sfințenia în lume, spasiert în germană, sepas-artha, facerea sfințeniei și a mulțumirii în avestană. Dar când Sah-ul își dă viața pentru oile sale, căci ro’eh, pastor în ebraică e roy în franceză, Sah-ul moare, e Șah Mat, căci mata, mate e moarte în italiană, spaniolă, dar și în ebraică și farsi și arabă și amharică, și română, stai că sunt matol, mat-el, mort de beat, de fericire și de viață, stai să mă dezmeticesc, des-meta-ce-esc, a ieși din ceea ce e moartea minții și să înțeleg cum zic lingviștii și istoricii că mattare și matar vin din latinescul macto și nu au nicio legătură cu mata din limbile semite, dar nici cu make-to și macht din germană, puterea care face și dacă te crezi macho și nu faci, te face șah-mat.

Căci asta a pățit și Împăratul Roșu, Peroz Întâiul[61], Piroș cel roșu, ucis aici, lângă Marv la 484 de hunii hefaliți[62], ha-fa-talit, talit e cort în ebraică, cei ce fac și trăiesc în corturi, hunii albi din cele șapte triburi. Dar hepta e șapte în greacă, sa e tha e ha, hafta în farsi și saptaha în sanscrită, ha-fata, cea care face, al șaptelea centru de sus în jos, materializatorul, muladara, mul-a-dar, cel ce dăruiește pământului, mâlului mull, sfințenia lui Dumnezeu, Sa-fata, sfințească-se Numele Tău, care curge din eter în mater-ie, ma-eter, eterul însuflețit, sa-panta, Sapanta, pantha rei, curgerea lucrurilor, curgerea luminii în lume, a ra prin ray în rei, prin om și nu numai prin soare, căci Împărăția lui Dumnezeu, a cerurilor, e în inimile voastre, ciel e cer în franceză, siel e soul în olandeză, împărăția cielului e în sielul vostru, asta e țela, țel în rusă, căci locuirea lui Dumnezeu în inima noastră e emanarea Sa în lume prin emunah noastră e scopul, sa-kopf-ul, capul lucurilor, iar curgerea sa-ului în lume e în afară prin sun, sa-in care e ra, dar înăuntru omului sa devine ra prin duh, ruach în eraică, ra-ach, cortul luminii, rosh, capul în ebraică, căci gândurile bune fac ra-țiune, cele care țin ra, și apoi curg în vorbe vii, rostire, ra-stare, starea lui ra, și apoi în fapte, în piatra, chiat-ra, fiat-ra, fie lumina, facă-se, sfințească-se, sapantha și hafta. Heptaliții sunt khunii cumani, israeliți și ei, oamenii muntelui kuh, închinătorii la soare kun și sun, oamenii khun, khun-ish, Kun-ish-ga, Kanishka, cushanul, cumani evreywhere. Ce tragedie a fost atunci pentru Imperiul de mijloc, s-a pierdut Margiana, dar și Ariana cu Heratul, dar și Arachosia și Sindh[63]-ul, Pakistanul și India, th-Ind-ul, India. Dar despre aceste lucruri vom mai vorbi noi când ne apropiem de Bactriana cea Daxi-că și budhistă, zilele următoare, cu voia Domnului. Dar tot aici, în Margiana, a murit și ultimul împărat roșu, Yazdegerd al treilea[64], Yaz-the-guærd, Păzitorul Yaz-ului, Yah-is, a Yes-ului, a lui Yeshua, ultimul dintre sasanizi, după bătălia de la Nahavand[65], ultima mare bătălie cu arabii, pierdută la 642 după 10 ani de bătălii pierdute în mod misterios una după alta în fața arabilor, atunci când s-a pierdut totul, mai mult s-a pierdut la Mohacs[66] zic ungurii pentru a marca dezastrul cel mare, frații perși ar zice că cel mai mult s-a pierdut la Qadisyyah în 636, un alt Kadesh[67], sfânt și el, kadosh, God-is, când razboincii luminii, spathabezii sassanizi au fost zdrobiți din nou și mortal de închinătorii la Allah-u-Akbar, iar legendarul Rostam Farroukhzād[68], Rost-am cel drept, căci rost e drept în farsi, iar Far-roukh-zād, for-rouach-saad, cel ce și-a dat duhul, rouach, spre sfințire, saad, zād, chiar și-a dat duhul, șah-mat, Zād is dead[69].

Cum au reușit arabii să distrugă și Imperiul Sasanid și cât pe ce și pe cel Roman de Răsărit, că dacă nu erau zidurile Theodosiene ale Orașului cădea și Romania, e un mister pe care numai Kaba[70] și închinarea la dracul djin-ăuntru eliberat prin înșelare și prostie îl pot explica. La British Museum, ascunsă departe de ochii privitorilor, se păstrează scrisoarea răspuns a lui Yazdegerd al III-lea, ultimul nostru mare Împărat, către califul Omar[71], kali-full, cel plin de frumusețe în greacă, dar și de moarte, căci Kali[72] e zeița hindusă a morții. Omar cerea persanilor să se predea, să renunțe la politeism și să se închine în arabă la Allah-u-Akbar. Yazdegerd, al cărui dharma, e nomen-ul citit invers, dræg-ad-zay, cel drag Zeu-lui, zice că e șocant ca un așa-zis om al lui Dumnezeu să nu știe că persanii nu se închină la foc, ci la Dumnezeu prin singura formă pură de manifestare în creație, focul, atas sau atis în farsi, dar și azar, a-jar, în persana veche. Ajar citit invers e Raja, rege, iar agir, foc în kurdă, e riga, citit invers, Rege. Închinarea la foc te face rege, ra-ge, ființă de lumină. Pentru unii însă focul e chin, pojar, pa jar-ul, focul care fuck și face, ægon e muncă în greacă, agonie, ogon e foc în rusă și alte slave, aguna în bengali, straniu e că aguna în ebraică înseamnă femeie păcătoasă, probabil închinătoare la foc sau, mai sigur, demnă de a fi arsă de vie în agni, foc în hindusă, ignis în latină, spre purificare prin aprindere, up-prindere, spre perfecționare, per-facit, ca mielul de jertfă, agneau în franceză, pher-get, ființă pură, fire-get, ființă de foc, fericit. În arabă foc e nar, așa cum glorie, slavă e nur, o femeie plină de nuri e luminoasă, glorioasă, iar na’ar e fiu în arabă și ebraică, om de onoare, ho-nor, Lumină, nahr de nor de na’ar, râul de slavă care face fiu-l, existența. Ataș citit invers e Sata, sa-Tha, SfințeniA însăși, iar citit atesa în turcă sau tüz ca în maghiară focul se vede că e a-Theos, Thios, Dumnezeu însuși, Ti, cum îi zice focului în Kerala[73] în India, Ti-is, Tüz, Deus cel care arde ca focul, ert în kazahă, și arzând, artha-ind face pământul, ard în celtă și eret în ebraică și earth-ul ars în engleză, adică făcut, arth, iluminat, adus în lume, Dumnezeu, un foc mistuitor, care prin botezul focului ne face fii și vii, pe fiecare după firea lui, fiirea și fire-ul său, ca să facă foc, faire fire, fai-re, prin El însuși care dă față vieții, face viață prin foc, să ne țină în viață, alive, în inimă, a-lev, în ebraică. Olov e foc în uzbekă, un alav citit o ca farsi tadjica și straniu, Allawiții sunt secta shia din Siria care l-a dat pe Bashar al Assad[74], pe vremuri persani închinători la foc, precum Adjara[75] din Georgia, după cum îi zice numele a-jar, azar, foc, în farsi, cum spuneam.

Arabii au fost, zicea Yazdegerd, niște sălbatici care își îngropau de vii fetele nou născute, jertfa demonilor, în timp ce persanii au fost mereu călăuziți de Ahura Mazda, creatorul înțelepciunii și a vieții, spre adevăr, pace și armonie, iar cele cinci închinări pe zi, rugăciuni cu yazate, cuvinte vii din Avesta, dar și îngeri yazata ieșiți din Yeah, The-Yeah, Da, sunt lucrări de sfințire a omului și a creației spre gloria lui Dumnezeu. Straniu că peste timp arabii și toți musulmanii au preluat rugăciunile zoroastriene. Pentru că sălbaticii, după ce au cucerit Imperiul prin lucrarea răului au golit de conținut cochilia și și-au însușit forma, lupul îmbrăcat în oaie, căci tot ce e bun în lumea arabă și musulmană de la perși vine, cum însăși arabii recunosc în rarele lor momente de sinceritate. “Dar noi nu suntem ca voi. Noi, în numele lui Ahura Mazda, Creatorul Înțelepciunii, practicăm compasiunea și iubirea și bunătatea și neprihănirea și iertarea și ne îngrijim de cei nefericiți și în nevoie. Dar voi, în numele lui “Allah-u-Akbar” al vostru comiteți crime, creați chin și suferință”, zice Sah-ul. Un alt Sah, împărat al Romaniei, Constantin IX[76] Cel născut în purpură, în puritate pură de fiu, pur în persană, scrie că numele zeului la care se închină arabii e de fapt Alla wa Koubar, adică “adevăratul dumnezeu e Afrodita”, zisă și Ishtar și Astarteea și Isis venerată de ei sub numele de Koubar, Gow-bar, fiul sau fiica vacii, cow în engleză, gow în farsi și arabă, care se ascunde sub imaginea arhanghelului Gabriel, Gabar-El, Cobora-El și Gavara-El, Coborâtorul și Vorbitorul, care s-ar fi arătat lui Mahomed cel deloc purul după cum zice chiar tradiția musulmană. Moshelim înseamnă conducător în ebraică, ma-shalem, suflet al păcii, dar și Moshe-el-im, Fiii, ce confortabilă e autodeclararea sfințeniei. Cu înțelepciune și sa-piințenie ne îndrumă sfinții părinți înainte văzători să ne ferim de vedenii ca de dracul, că cel mai probabil dracul este, care poate să ia chip de înger de lumină, yazata.

Intrăm în Xomoshulum, un tulum homo, dar și un ha-moshulum, ha-mashal-am, Mausoleum, locul de trai de veci al unui Ma-salam, suflet sfânt, unul dintre conducători, moselim, un moshel, Mausol cel mare[77] conducător din Halicarnas acum Bodrum în Turcia. Am ieșit din Sapcha și mergem de-a lungul Divud kol, un canal al Oxusului, lacul, golul lui, David, Devi-the, cel dat devi-lor, dracului, devi-el în persană. Dar dev e și dew și de aici Deo. Cum știm care e cine? Cine e Dumnezeu Adevărat și cine e cel rău? Căci devout e un om dedicat, devi-at, dar zeilor, deviat, cel ce se lasă condus de zei, de zeu, se golește de sine devoid, scapă de the-void-ul existențial lăsându-se locuit de Dumnezeu sau devine developer, devil-ab-er, cel din care iese diavolul, căci trebuie bine să cercetam, să church-the-am, pe cine lăsăm să intre, căci ce ne locuiește aia devenim, devi-in-am, după cum zicea Socrate că are un dæmon, un Duh în el care îl luminează. Cuvintele sunt înșelătoare, căci diavolul le-a atacat de când a căzut, căci cuvintele sunt îngeri și o mare parte au putrezit odată cu căderea, capturate, golite de sens și de viață, îmbătrânite în rele, așteptând eliberarea, restaurarea tuturor lucrurilor, arătarea Fiiilor lui Dumnezeu care aduc Lumina și alungă întunericul, minciuna, răul care cântă, chant și shanta, Numele sfânt al lui Dumnezeu, așa cum Dumnezeu a cântat lumea în Creație sfințind-o în-cântându-ne, în-sfințindu-ne, fermecându-ne, pher-make, facere de fii, per, puer. Noi avem nevoie, cum zice apostolul Ioan, să poruncim cuvântului să se deschidă și să mărturisească ce duh îl trimite, dvor-ba, ușa vie a cărui duh e, ca să știm dacă deschidem ușa inimii sau nu. Și dacă nu, tălpășița, drace, drum bun, akyol în turcă, ak e alb și yol e drum sau poate vol, zbor, drum alb, roh safed în tadjică, exact același sens, roh-the safe, drumul bun, dar și duh luminos. Suntem în Urganch, încă, da. Urga e casă în mongolă, lucrare în pământ, urgie, dar și Ur-ga, pământul Domnului. Trecem iute pe lângă Sharshara Kafe, mă gândesc că charcherot înseamnă lanțuri în ebraică, carcera, kar-cer, cer de piatră. Mergem spre est, Sarki în arabă, locul de unde vin invaziile, in-va-Sion, Xiongnu, hunii, oamenii din Sion, șarpele, shark, căci shark de la șarpe vine, pericolul, farkas în maghiară, dar și lup, fore-go-is, abandonați, că vin lupii, sakraf citit invers, sakra-fa, cei ce fac sfințenia, te trimit la cele sacre.

Trecerea lui Yazdegerd la cele sfinte am văzut-o păstrată ca miniatură într-un manuscris din 1595 al Rowzat as Safa[78], istoria regilor persani de la începuturi până înainte de Chingis Khan[79], lucrarea monumentală scrisă de Mihrkvand[80], tradusă poetico-paseist și ticălos ca Gradina Purității, arabizat, adică cu sensul furat, în loc de Zilele Regilor, adevăratul sens în farsi, căci rowzat, citit rooz, e într-adevăr trandafir în arabă, rose în engleză, oricât de straniu ar fi, dar este de fapt zi, zile, în farsi, limba în care a scris Mihrkwond, iar safa sunt șefii, shofet sunt judecătorii și regii în ebraică, șefuții, safa-the, cei ce fac șofatul, conducerea, ca shoferii safari. Duc cu mine imaginea ultimelor clipe ale ultimului împărat refugiat într-o moară de apă din Merv, pe Murghab[81], apa murgă, la Margiana imperiului sau dus deja pe apa Sâmbetei, a Sabatului impus de arabi, căci nu-i așa, ce straniu, ei sărbătoresc sâmbăta iudeilor și nu duminica Domnului, cum altfel, că doar islamul care omoară în numele păcii este creația iudeilor.

Aici, acolo, la Merv, la miază-zi de Oxus, era marginea de miază-noapte a Persiei, dincolo de care se întinde Sogdianz Saka-diana, a saqqa-lor, cei opuși, cei rebeli și revoltați, în arabă. Merv-ul Margianei este una din multele comori ale lumii ascunsă sub negura timpului și a uitării în deșertul de nisip și întuneric care e Turkmenistanul de azi. Așezat la confluența dintre Jeihun, zis și Oxus al cărui uriaș braț curgea cândva pe aici și Murghab-ul, apa neagră, murgă, ce cobora din munții Golestanului persan, Var-ul zoroastrian al Margianei din Mărginimea Persiei a trăit multe. Mukaddasi ne spune că Merv-ul, Marg-ul din vechime, era un oraș umblător, căci pustiirea paradisului care a fost Miezul lumii nu s-a petrecut brusc și fără lupta și secarea Oxusului și a Murghabului și căderea din har a durat veacuri și orașul și oamenii s-au împotrivit cu îndiguiri și munci și zile și când au fost înfrânți s-au mutat după râurile care și-au tot schimbat albia, ca sugarul după țâța mamei, și astfel Mervul și-a mutat trupul, locuirea, mishkan în ebraică, s-a tot mișcat, lăsându-se pe sine în urmă ca șarpele pielea, ca urmele unui trovant pe nisip.

Când Ibn Fadlan, ținându-se îndărătnic de drumul lui, in-derekh-nick, în drum ține, în ebraică, trece prin Merv la 920 orașul încă era o metropolă. Așezat în mijlocul oazei, wuazei vizei cu apa udă ca într-un ued arab, pământ fertil care dădea de o sută de ori bobul de orz semănat, iar al doilea an, din rămășițe, dădea 30, Margiana era o umbră a celei de pe vremea lui Alexandru, Dhu al-Qarnayn[82], cum îi zic arabii, când Strabon ne zice că a fost împrejmuită ca un Eden cu un zid de 1500 de stadii sub numele de Antiohia Margiana[83], ca să păzească vița de vie prețioasă ca Pomul Vieții, că nu întâmplător în toată antichitatea orientului vița e pomul vieții, vita pa-am-ul, face viețuirea vieții. Umbră fiind era orașul uriașului Gyaur Gala[84], castelul Gyaur, atât de similar cu Gyor-ul ungurilor, gyar înseamnă a produce, a fabrica, în maghiară, castelul domnilor mezi, albi și meșteri, producători de multe, dar mai ales de cărămizi, fa-brick în fabrică, pentru nenumăratele construcții ale orașului. Acum vița de vie nu mai este, cum nu mai este apă și nici glorie, ci numai praf, dakka în ebraică, ce au lăsat dacii în urmă, rămășițe de castele, Erdkala, castelul de pământ, Sultankala și alte kale, de moschei, dar și de mănăstiri creștine nestoriene, temple zoroastriene și stupe buddhiste, căci israeliții pe Dumnezeu îl caută în toate, much that once was is now lost, for none now live to remeber it. Nici măcar scrierile orașului bibliotecilor, căci așa i se mai zicea, nu au supraviețuit, căci peste toate s-au abătut mongolii lăsând în urmă zeci de mii de morți și pustiu până mult după, căci 150 de ani mai târziu, când Ibn Battuta[85] trece prin Merv orașul era încă o ruină.

Drumul lui Ibn Fadlan, după cum zice manuscrisul găsit în Mashhad trecea prin Margiana spre Bukhara și apoi spre Bulghar cel numit și Bolkhara, adică Balk-kara, o Bukhara în nord a celor fugiți din țara Balkh-ului, Bactriana. Lăsând în spate Margiana caravana de o mie de cămile a arabului fidel, venită din Sarakhs[86], Sir-ash, așezarea Sir-ilor cei săraci, prin Tilsitkala, straniu castel ce se cheamă exact ca Tilsitul[87] păcii lui Napoleon cu țarul Alexandru I[88], Ibn Fadlan și ai lui se află încă pe bucata de drum al mătăsii, de est, cu cel al blănurilor, de nord, și trecând prin Qushmahan, Kush-mahan, ma’on-ul Kush-anilor, ma’on e locuință, locul în care stă viața, ma-ul, trece apa vieții, Amu Daria, the-Ria, la Amul, Omul în pronunție tadjică, vadul de trecere, de evadare, e-wade, intrând în Sogdiana, trecând la Nord, așa cum trec și eu acum, încheindu-mi drumul minții prin Margiana și așternându-mă la lungul drum al Buharei, al Biharei, al Bog-kara-ei, pământul lui Dumnezeu.

[1] Despre cei ce cred că se îndreptățesc prin fapte. Cap 224.

[2] Biblia evreiască, cu referire la primele cinci cărți ale lui Moise

[3] Este un oraș istoric din Irak situat la 125 km nord de Bagdad

[4] Volga-Kama Bulgar, a fost un stat bulgar istoric care a existat între secolele VII și XIII în jurul confluenței râului Volga și Kama.

[5] A fost un geograf greco-roman din secolul I î.Hr. și secolul I d. Hr., cetățean al Imperiului Parth

[6] Khazarii au fost un popor turcic semi-nomad care la sfârșitul secolului al VII-lea d.Hr. au înființat un imperiu comercial major care acoperă secțiunea de sud-est a Rusiei europene moderne, sudul Ucrainei, Crimeea și Kazahstan.

[7] Expresie folosită pe scară largă în Cecenia pentru a-l onora pe Akhmat Kadyrov, om de stat cecen care a fost ucis în 2004.

[8] Bătălia de la al-Qadisiyyah a avut loc în 636 d.Hr. între Califatul Rashidun și Imperiul Sasanid

[9] Bătălia de la Yarmuk a fost o bătălie majoră între armata Imperiului Bizantin și forțele musulmane din Califatul Rashidun. Bătălia a constat într-o serie de angajamente care au durat șase zile în august 636, lângă râul Yarmouk, de-a lungul a ceea ce sunt acum granițele dintre Siria-Iordania și Siria-Israel, la sud-est de Marea Galileii.

[10] Numele oficial al orașului Mumbai până în 1995.

[11] Este un sat din districtul rural Rabatat, districtul Kharanaq, județul Ardakan, Iran.

[12] Este a doua lună a calendarului islamic bazat pe luna. Cuvântul arab ṣafar înseamnă „gol, eliberat sau gol”, corespunzând perioadei arabe preislamice, când casele oamenilor erau goale, în timp ce strângeau mâncare.

[13] Hijrah sau Hijra a fost călătoria profetului islamic Muhammad și a adepților săi de la Mecca la Medina.

[14] Canalul Nahrawan a fost un sistem de irigare major al perioadelor sasanide și islamice timpurii în centrul Irakului, de-a lungul malurilor estice ale Tigrului și cursului inferior al râului Diyala.

[15] Este capitala comitatului Ray din provincia Teheran, Iran. Ray a fost locul de naștere al lui Zoroastru în Avesta.

[16] Este capitala provinciei Semnan, situată în nord-centrul Iranului, la 216 km est de Teheran.

[17] Este capitala comitatului Damghan, provincia Semnan, Iran.

[18] A fost un oraș antic care a fost capitala dinastiei arsacide până în anul 200 î.Hr. Numele grecesc Hekatompylos înseamnă „o sută de porți”, iar termenul persan are același sens.

[19] Este capitala provinciei Golestan, Iran.

[20] Localitate în Palestina

[21] Regele sasanian al Iranului din 531 până în 579. A fost fiul și succesorul lui Kavad I.

[22] A fost împărat roman în perioada 527-565.

[23] Provincia Golestān este una dintre cele 31 de provincii ale Iranului, situată în nord-estul țării și în sud-estul Mării Caspice.

[24] Gog și Magog apar în Biblia ebraică și în Coran ca pământuri, triburi sau indivizi.

[25] Au fost o confederație tribală de popoare nomade care, conform unor surse antice chineze, au locuit în stepa eurasiatică de est din secolul al III-lea î.Hr. până la sfârșitul secolului I d.Hr.

[26] Porțile lui Alexandru au fost o barieră legendară construită de Alexandru cel Mare în Caucaz pentru a împiedica barbarii din nord (de obicei asociați cu Gog și Magog) să nu invadeze țara din sud.

[27] Fortificațiile de la Derbent sunt una dintre liniile de apărare fortificate construite de Imperiul Persan Sasanian pentru a proteja pasajul estic al Munților Caucaz („Porțile Caspice”) împotriva atacurilor popoarelor nomadice din stepa ponto-caspică.

[28] Yugoslavia = Slavia de sud

[29] Galata este fostul nume al cartierului Karaköy din Istanbul, care este situat pe malul de nord al Cornului de Aur.

[30] A fost un dramaturg grec antic, considerat părintele tragediei clasice. Alături de Euripide și Sofocle, este unul dintre cei trei tragici greci antici a căror piese de teatru s-au păstrat în întregime.

[31] Este o țară turcică în Asia Centrală. Numele țării derivă din persană, însemnând „țara poporului turkmen”. Capitala este orașul Ashgabat, toponim persan, traducându-se aproximativ ca „orașul dragostei”.

[32] Este o regiune istorică centrată pe oaza Merv și a fost o satrapie minoră în cadrul satrapiei ahemenide din Bactria și o provincie în cadrul succesorilor săi, imperiile seleucid, parți și sasanian.

[33] A fost un imperiu musulman sunit persan, de origine iraniană dehqan. Imperiul era centrat în Khorasan și Transoxiana; în cea mai mare măsură, cuprind Afganistanul modern, părți din Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și părți din Kazahstan și Pakistan, din 819 până în 999.

[34] Este un nume sau un titlu semitic de nord-vest aplicat unui rege biblic. S-a sugerat că „Agag” a fost un nume dinastic al regilor lui Amalek, la fel cum Faraon a fost folosit ca nume dinastic pentru vechii egipteni.

[35] Islamul sunit este cea mai mare ramură a islamului, urmat de 85–90% dintre musulmanii lumii. Numele său provine de la cuvântul Sunnah, referindu-se la tradiția lui Muhammad. Diferențele dintre musulmanii sunniți și șiiți (shia) au apărut dintr-un dezacord cu privire la succesiunea lui Mahomed și, ulterior, au dobândit o semnificație politică mai largă, precum și dimensiuni teologice și juridice.

[36] Arcul lui Galerius sau Kamara și Rotonda sunt monumente vecine de la începutul secolului al IV-lea d.Hr. din orașul Salonic, în regiunea Macedonia Centrală din nordul Greciei.

[37] Oaza Kharga din Egiptul de Vest Psotheris. Este situat în deșertul de vest, la aproximativ 200 km la vest de valea Nilului.

[38] Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons a avut loc la 20 iunie 451, pe teritoriul actualei Franțe, și a fost ultima mare bătălie a antichității, precum și una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie.

[39] Tapiseria Bayeux este o pânză brodată de aproape 70 de metri lungime și 50 de centimetri înălțime care descrie evenimentele care au condus la cucerirea normandă a Angliei în 1066, condusă de William, Duce de Normandia, provocându-l pe Harold al II-lea, regele Angliei și culminând cu Bătălia de la Hastings.

[40] Membru al dinastiei carolingiene, a fost rege al francilor din 768, rege al lombarzilor din 774 și primul împărat roman sfânt din 800.

[41] Plăcile de la Orlat sunt un artefact descoperit în anii 1980, au fost dezgropate dintr-un mormânt de lângă Samarkand. Jumătatea stângă este decorată cu o scenă de luptă elaborată, în timp ce pe cealaltă parte este reprezentată o scenă de vânătoare.

[42] Dintre grupările religioase evreiești din perioada eleno-romană, grupări care sunt menționate și în scrierile unor autori greci și latini, aceea a esenienilor este astăzi, poate, cea mai cunoscută, datorită, mai ales, descoperirii la Qumran a Manuscriselor de la Marea Moartă, începând din anul 1947.

[43] Cunoscut și sub numele de Irod cel Mare, a fost un evreu roman rege al Iudeii, denumit regatul Irod. El este cunoscut pentru proiectele sale colosale de construcție în toată Iudeea, inclusiv renovarea celui de-al Doilea Templu din Ierusalim și extinderea Muntelui Templului spre nord.

[44] Personaj din Biblie după care este numită Cartea lui Rut. Era o femeie moabita care s-a căsătorit cu un israelit.

[45] Este o figură descrisă în Biblie ca tatăl lui David, care a devenit regele israeliților.

[46] Este expresia în limba avestană care înseamnă literal „cel care aduce beneficii” și care este folosită în mai multe moduri diferite în scripturile și tradițiile zoroastriene.

[47] Denethor II, fiul lui Ecthelion II, este un personaj fictiv din romanul lui J. R. R. Tolkien, Stăpânul Inelelor.

[48] Aragorn este un personaj fictiv și un protagonist principal în Stăpânul Inelelor de J. R. R. Tolkien.

[49] Radu Iliescu, prieten al autorului

[50] În traducere „Tadjikistan înainte, mereu înainte”

[51] A fost un zeu venerat în Siria antică în mijlocul Eufratului, cu temple primare situate în Tuttul și Terqa, deși multe atestări ale cultului său provin și din orașe precum Mari și Emar.

[52] Rigveda sau Rig Veda este o veche colecție indiană de imnuri vedice sanscrite. Este unul dintre cele patru texte sacre canonice hinduse cunoscute sub numele de Vede.

[53] A fost un scriitor babilonian din epoca elenistică, preot al lui Bel Marduk și astronom care a scris în limba greacă koine și care a activat la începutul secolului al III-lea î.Hr.

[54] Este un monument din Civitas Tropaensium romană (situl modernului Adamclisi, România), construit în anul 109 d.Hr. în Moesia Inferior, pentru a comemora victoria împăratului roman Traian asupra dacilor, în iarna anilor 101–102, în bătălia de la Adamclisi.

[55] Nume dat de localnici Georgiei.

[56] Sinbad Marinarul este un marinar fictiv și erou al unui ciclu de povești de origine din Orientul Mijlociu. El este descris ca venind din Bagdad în timpul califatului abbasid timpuriu (secolele VIII și IX d.Hr.).

[57] „Deschide-te Sesam” este o frază magică din povestea „Ali Baba și cei patruzeci de hoți” din versiunea lui Antoine Galland din O mie și una de nopți, care deschide gura unei peșteri în care patruzeci de hoți au ascuns o comoară.

[58] „Ali Baba și cei patruzeci de hoți” este o poveste populară din Cele O mie și una de nopți. A fost adăugată colecției în secolul al XVIII-lea de către traducătorul său francez Antoine Galland, care a auzit-o de la povestitoarea siriană Hanna Diyab.

[59] Fragment din poezia „Nunta Zamfirei” a lui George Coșbuc.

[60] Zoroastrismul este o religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran și Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul dintre bine și rău.

[61] A fost regele sasanian al regilor (shahanshah) al Iranului din 459 până în 484.

[62] Hunii Albi sau Hefaliții erau un trib nomad care trăia între China , India , Asia Centrală și Pakistan . Termenul Ephthalites derivă din greaca veche , probabil din hayathelites (la rândul său din haital , „mare, puternic” în dialectul Bukhara ), și a fost folosit de scribii persani pentru a indica un imperiu născut în secolul al VI-lea nord-est al Imperiului Persană .

[63] Una dintre cele 4 provincii ale Pakistanului

[64] A fost ultimul rege sasanian al Iranului între 632 și 651.

[65] Este un oraș din provincia Hamadan, Iran.

[66] Bătălia de la Mohács a fost la 29 august 1526 lângă Mohács, Regatul Ungariei, între forțele Regatului Ungariei, și aliații săi, conduși de Ludovic al II-lea, și cei ai Imperiului Otoman, conduși de Suleiman Magnificul.

[67] Bătălia de la Kadesh sau Bătălia de la Qadesh (mai 1274 î.Hr.) a avut loc între forțele Noului Regat al Egiptului sub Ramses al II-lea și Imperiul Hitit sub Muwatalli II în orașul Kadesh de pe râul Orontes.

[68] A fost un dinast iranian din familia Ispahbudhan, care a servit ca spahbed („mareșal militar”) al regiunii de nord-vest Adurbadagan în timpul domniei lui Boran (r. 630–630, 631–632) și Yazdegerd III (r. 632–651).

[69] Replică din filmul Pulp fiction (1994).

[70] Celebra construcție în formă de cub din Mecca.

[71] A fost al doilea calif Rashidun, guvernând din august 634 până la asasinarea sa în 644

[72] Denumită și Mahakali, Bhadrakali și Kalika este o zeiță hindusă care este considerată a fi zeița puterii supreme, timpului și schimbării.

[73] Este un stat de pe coasta Malabar din India.

[74] Este un politician sirian care este al 19-lea președinte al Siriei, din 17 iulie 2000.

[75] Este o regiune politico-administrativă a Georgiei.

[76] Constantin al IX-lea, Porfirogenetul a fost împărat bizantin între 913 și 959, fiul lui Leon VI Filozoful și al Zoei Karbonopsina.

[77] A fost un conducător al Cariei (377–353 î.Hr.), un satrap al Imperiului Ahemenid.

[78] Este o istorie în limba persană a originilor islamului, a civilizației islamice timpurii și a istoriei persane de Mīr-Khvānd.

[79] Genghis Khan (c. 1162 – 25 august 1227) a fost fondatorul și primul Mare Han (împărat) al Imperiului Mongol, care a devenit cel mai mare imperiu din istorie după moartea sa.

[80] Muhammad ibn Khvandshah ibn Mahmud, mai cunoscut sub numele de Mirkhvand, a fost un istoric person activ în timpul domniei sultanului timurid Husayn Bayqara.

[81] Bartang este un râu al Asiei Centrale, afluent al râului Panj și, în consecință, al râului Amu Darya. În partea superioară, este cunoscut și sub numele de Murghab și Aksu.

[82] “Cel cu două coarne”. Denumire dată de către arabi lui Alexandru Macedon. Apare în Coran ca cel care călătorește spre est și vest și stabilește o barieră între un anumit popor și Gog și Magog.

[83] Antiohia a fost o cetate fondată de Antigonus, general al lui Alexandru Macedon, şi mărită în 307 î.H. de Seleucus, care a denumit-o după numele soţiei sale, Antiohia, de origine tracă. Cetatea ar fi fost făcută pe locul uneia persane, numită de greci Artemis Persana, iar de localnici Meroe, adică Merv.

[84] Gäwürgala (cunoscută și sub numele de Gyaur Gala), care înconjoară Erkgala, cuprinde metropola elenistică și sasanică și a servit și ca suburbie industrială pentru orașul abbasid/selgiuk, Soltangala – de departe cel mai mare dintre cele trei.

[85] A fost un savant și explorator berber maghrebi care a călătorit mult pe ținuturile Afro-Eurasiei, în mare parte în lumea musulmană, călătorind mai mult decât orice alt explorator din istoria premodernă,

[86] Este un oraș din județul Sarakhs, provincia Razavi Khorasan, Iran.

[87] Tratatele de la Tilsit au fost două acorduri semnate de Napoleon I al Franței în orașul Tilsit în iulie 1807, ca urmare a victoriei sale de la Friedland.

[88] Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei..