Ziua 4. Intrarea în Bukhara. Turandot și Pirandokht.

“Căci celor botezați în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns, dar atârnă de noi să facem sau să nu facem binele pentru care avem putere.

Mai întăi harul trezește conștiință, e ascuns în învățătura ce ne-o da aproapele, uneori se ivește prin citire sau învață mintea prin cugetare naturală.” Marcu Ascetul (Despre cei ce își închipuie că se îndreptățesc prin fapte, Cap. 61-63)

“Tată, ia de la Mine paharul acesta” zice Domnul Hristos în Grădina Ghetsemani. Pahar e pa-har, cel care face harul, care îl aduce înspre ființă, dar pahar e bahar, cum zic arabii, bichiere în italiană, un bihær, dar ba-har înseamnă cu har, căci ba în ebraică e cu, by, be, be-har, e cel ce are, cel ce e, har, paharul e baharul, izvorul în farsi, al unui har, și astfel vedem că Domnul Hristos nu de un pahar era tentat, ci era chemat de un har, ha-ar, o facere, o iluminare, o în-lumire, o aducere în lume, care însă, ca orice lucrare valoroasă, se plătește scump, cu viața, be-ul, care este dat har-ului, char-ului, χαιρε în greacă, khaire, salutul vechi grecesc, adeseori ultimul, un adieu ca a-Dieu, înrudit și înmuiat în hail și hello și hallow, venit prin hallo și khalo din kalo, frumos în greacă, cel plin de khar frumos și holy, hal-ie, ca Haile Selassie[1], cel sfânt și plin de slavă, sila-the, plin de silă, de putere, numele ultimului împărat etiopian, har ție, slavă, bucurie și viață, de unde vine și Cairo, cel slăvit, haruit, hărăzit, cel care e queiro în spaniolă, to care for, și așa tocare în italiană, a atinge e to care, și caresse, căci e chere, scump în franceză, cel întrupat în carne chair, da, scaun în engleză, căci viața trebuie găzduită, are nevoie să stea un-deva, căci steaua e locul de stat, un staun, stau-în, adică un scaun, adică un -stan și uite așa scaunele secuiești și stanele persane și apoi turcești sunt același lucru, locul în care stă viața, cei vii, vian-the, viande e tot carne în franceză, locul în care stă viața cea scumpă, caro în italiană, caro e carne în latină, caro-în, cea în care stă harul, cel care dă viață, iar cel ce are viață e ba-caro, bakar în arabă e cel puternic, plin de kar, adică de har, de kar-na, putere în ebraică, în care limba bekir e moștenitor în ebraică, be-kir, cel ce e domn în greacă, gur în farsi pronunțat ghiur, adică ghiaur, de unde gyuri în maghiară, domn, guru, fiu de domn, scump, be-ker și be-chere, fără griji, care golește bicher după bicher, bahar după bahar, căci știe că harul e fără sfârșit, izvorăște din-lăuntru, dintru, the-en-through, păziți-vă inima, căci din ea ies toate izvoarele vieții, zice proverbul.

Mă așteaptă Bukhara, sunt pe drum, lung drumul și frumos, kalo dromos, nu reușesc însă a ajunge, merg mult, dar nu înaintez, văz enorm și simt monstruos, mă afund în infinit, cel de la capătul nevăzut al oricărei drepte, dar tot un infinit sunt punctele infinit de mici, un epsilon bine ales, ce se înlănțuie și între A și B, orice segment de dreaptă, ca cel dintre Khiva și Bukhara, și astfel un pas e o infinitate de pași, inception, buclă în buclă în buclă, timp în timp în timp, gravitație și viteză variabilă în funcție de apropierea de Centru, de Sursa, Interstellar[2], între stele, sus de tot, dincolo de ele, timpul nu există și apoi din plan în plan, coborând, apare secunda, clipita care e clipped din eternitate, care mai jos e un an, care și mai jos e un veac, un veaț, și tot așa până la o eternitate cuprinsă într-o clipită, căci viața este vis și umbră, care e la rândul ei o fărâmă de eternitate, alta, aceeași, știu că nu știu nimic, știu totuși că în drum spre Buhara tot la khazari și la cumani mă gândesc, Djuvara[3] ar fi mândru de mine, deși eu nu prea sunt de el că, deși a mers în direcția bună, a mers rău, că nu ajunge să zici că domnii valahi și nu doar domnii, sunt cumani, ci mai trebuie să și înțelegi ce sunt ăia cumani, de ce sunt albi și roșii la față și blonzi cu ochi albaștri și ce relație e între ei și turci și slavi și germani, ce are de-a face edomitul cu israelitul și apoi unde sunt khazarii iudeizați și iudeii înșiși în ecuația asta, că altfel ai mari probleme moș Neagu’ să explici de ce sarcofagul lui Negru Vodă de la Curtea de Argeș lung de peste doi metri are pe el pomul vieții și steaua în șase colțuri a lui Remphan[4], ra-ma-phan, Ishtar cea care face rama, lumina vie, că de aia îi-star și Negru nu înseamnă neapărat negru, că negura nu e numai ceața dinspre munți, na-gur nagorno, ci și nea-gur, Domn Nou, Crai Nou[5], Grai-Nou, ger-ai nou, poate de alt neam, ni-ger, în latină de unde nigger, cel ce nu e nec sau neg, așa ca Neagu, de sămânță, ger, în latină.

Cumani în georgiană se zice kumanuri, cum ne zic secuii nouă românuri, dar în japoneză li se zice kipuchaku sogen, adică saocen-ii kipchak, adică saca-enii cei roșcați, dar și saca cei Cap-saka, șefii cei cap-seci, în coreană sunt numiți kuba salam, sala-am kuba, sfinții, neamul sala, salic cel puternic, cei de pe munți, Kuh-ba, cei veniți tocmai de la Cuca Măcăii[6], Kuh-ga Makah, care e tabără, așezarea de pe munte, în ebraică și persană, iar în chineză cumanii sunt ku man ren, trei ideograme, ku e un chip, man e o tabără, ren e un cort, chip om neam, neamul oamenilor fățoși, chip-saka kipchak, cei care stau în tabere, care tăbărăsc ca pe Tabor[7], the-Baar, muntele lui Baal, al Domnului, de unde se trag, în timp ce lithuanienii, litha-nienii, oameni ai pietrei și ei, cărora ai noștri le ziceau de atunci litha sau lifta păgână, le zic cumanilor zmogiskas, the-mog-is-kas, magii cei puternici, tari și furioși, dar citit zmogi-skas ar fi saka cei cu smoc în cap și, mai rău, saca cei închinători la zmei, zmau-ge, zmeu-geți zmuciți, apucați de nanadai, de draci, de zmei, și unde mai pui că zmeie e șarpe în rusă.

Del Carpine ne zice, cum știm deja, că Saqsin-ul, a treia capitală, după Etel și după Sarikel, sau a cine știe câta, era plasat în țara kipchak, kachpik citit invers, kaspici așezați la Marea Caspică, și era locuită de cumani. Despre cumani mai știm multe, din Codex Cumanicus[8] cel scris la Caffa[9], în Crimeea, ce surpriză, de genovezii aciuați pe acolo în stranie prietenie cu tătarii gothi khazari cumani stăpâni acolo, Kiri de Kirimeea, Gur-i cruzi ca gruzinii de peste mare, saka și ei, din Sakartvelo, și ce straniu e că gur e titlul imperial sasanid, purtat până la Yazdegerd gur al III-lea[10], kir, ultimul domn și stăpân sasanid, saqsinid, mort nu departe de aici, la Merv, odată cu imperiul. Știm din introducerea Codexului că têtêrii tătari cumanii își aveau capitala la Sarai, Sir-ai, locul Sir-ilor, numită și Sarikel, pe Don, capitala khazarilor, același oraș. Daca cevă arată ca o rață, duck, măcaie ca o rață, duck, atunci e clar o rață, cuman, khazar, saxon, sasanid, part sau dac, sau cum și-o zice, israelit în exil, toți de-un neam, dar nu de-o credință sau de-o culoare sau, într-un final, nici măcar de-o limbă, căci spiritul lui Babel este în lume și lucrează.

Știm de la Pliniu[11] că parții sunt rudele și urmașii Dahae, dakhaii, sau doar un alt nume pentru ei, în altă epocă. Și zic scriitorii Codexului, la 1300 d.Hr, că parthii sunt strămoșii cumanilor, să vezi și să nu crezi, Drăgoșele, ai găsit scris ceea ce ai primit deja prin in-tuition că daco-parții sunt strămoșii cumanilor ăia de-au venit la neamuri, la noi, acasă, la 1200, după Kalka[12], Neagule, dar tu știi deja, cum știe și Rawlinson[13] care ne-a mai luminat odată și despre englezii israeliți și acum ne zice, limpede, “we must see the Parthians as co-generers of the Cumans”, și vede și el că Parthava[14], Nisa, capitala daco-parților, Bârzava lor din Khwarezm, se pronunță în iraniana de mijloc Pahlava, ce straniu, daca nu aș fi auzit cu urechile mele că parth se pronunță pahl nu aș crede, dar uite că asha e și se și știe, iar Pahlava e numele dat de ruși cumanilor, Polovtzi, Pahlavtzi, pahlav-the, cei Pahlavi adică cei puternici, Parth-abi, cei ieșiți din Parthia, parții, dakhii, daci și ei, de departe. Și tot aici în Codex găsit-am ceea ce deja vedeam, că în adânc limbile turcice și persice sunt una, vorbite însă altfel, separate prin trai și prin voință, nu prin natură, și că, practic, dakhaii sunt perși turci sau turci perși în care se vede încă originea comună a celor două mari neamuri, israeliți amestecați cu edomiți, dar separați de credință, ca sârbii cu croații, ca rușii cu ucrainienii, ca azerii cu armenii, frați învrăjbiți până la ura eternă.

Theophilact din Simocatta[15] spune că vecinii perșilor, parții, erau numiți turci de către cei din răsărit, iar mai apoi spune în mod expres că hunii, care locuiau în estul Boreei, erau și ei numiți de perși turci. Estul Boreei, ce straniu! Toate legendele indo-europene vorbesc de Hiperboreea[16], ținutul de deasupra Boreei cum o vedem pe Harta lui Mercator[17] de la 1569, Orbis Terrarum, cu cele patru râuri ale paradisului curgând din Pitra Nigra, miezul Lumii, toată lumea a presupus că e Nordul, dar depinde de cum ții harta, că dacă e cu estul în sus, ținuturile de la Est de Caspică devin Hiper-Boreea, sau chiar poate că polul nord cândva era acolo, știu că nu știu nimic, dar știu că o coincidență nu e niciodată doar o coincidență, Dumnezeu nu joacă zaruri, toate sunt legate între ele în El, cel ce armonizează toate contrariile, ar-monos, le face pe toate Una, El, armonie și nu ritm, ritmul taie, sacadează, deschide porți care trebuie să rămână închise, ra-tama e lumină neagră în sogdiană, rah-tam-na, rău-negru-spre, tiomnâi e negru, întunecat în rusă, căci toamna e anotimpul apusului, înnegurat ca o temniță, tăiat de la lumină, ra-temna, în timp ce ritm-na e tăierea, sacadarea, saka-darea, tobele și țimbalurile șamanice, de voodoo și de război, uneltele și trăsăturile multora dintre saka, ale israeliților ce nu se închină la Tatăl Luminilor, numit Ahura Mazda de israeliții persi, tobe și ritmuri ale ha-ebrei-lor hiberieni ca cei din Hibernia[18] Irlandeză, Ha-Berea, locul în care stau heberienii iberi, evreienii, deasupra Bereei, în Hiperboreea. Dacă pe vremuri nordul era acolo, deasupra Caspicii, iar Hiperboreea era în Miezul Lumii, aici, pe drumul Bukharei, în Dakhia parților care sunt huni, care khuni știm că sunt cumani, turci, și dacă, pe cale de consecință logică dacii sunt turci și cumanii sunt turci și noi tot turci suntem, ca ungurii? Cum te cheamă pui de dac, Attila, e pur și simplu adevărat. Căci așa li se zicea ungurilor la venire, turci, cum ne-a lăsat scris in extenso împăratul Constantin Porfirogenetul în a sa “De Administrando Imperii”. Și continuă Codex Cumanicus că turcilor li se mai zicea și juguri și uiguri și uguri, așa cum se cheamă și azi rămășițele lor uyghure din Turkestanul de Est, actualul Xinjiang, fostul Tokharistan, Dakh-are-stan, locul în care stau dacii, Taklamakanul actual din vestul Chinei.

Procopius[19] în cartea sa „De bello Gothico” spune despre Massageții care l-au omorât pe achemenidul Cyrus, primul împărat pers, că sunt nimeni alții decât hunii și la fel zice Evagrius[20] în a sa “Biserica în Istorie” „Hunnii adică Massagetae”. Adică cum, massageții mæzo-geții, mezii geți, sunt cei ce l-au omorât pe persul Cyrus, adică parții se băteau încă de atunci cu perșii, adică mezii sunt masageții și dakhaii și parții și turcii și hunii și cumanii de mai apoi, ce straniu că pe sora lui Decebal moesul med o chema Meda, și asta înseamnă că imperiul mezilor și perșilor a fost de fapt al Mezilor israeliți duși acolo în robie de asirieni, dar eliberați de ei numai ca să fie mai apoi cuceriți de frații perși, da, parți și perși, parthi și parsi, frați și dușmani de moarte? De ce? Care e miza, care e miezul? Midha în sanscrită înseamnă răsplată, recompensă, leafă, cum zice Benveniste, leafa e life-a, viață, cele trebuincioase vieții, căci asta dă un duce celor care îl urmează, le dă viață, are grijă de ei în schimbul ascultării, un duce e un dace, dux și dakhs, un con-ducător, cel ce duce pe o anume cărare, lead în engleză, lead-er, cel ce face cărare, taie zăpadă, deschide calea, el știe sau nu știe unde merge și dacă ajunge, dar cel ce îl cred îl iau în inimă, în credu, sunt creduli și dilii și gullible, și îl urmează. Dar duce-le trebuie să le dea viață, midha, asta e miza, ăsta e miezul lucrurilor, mizda în avestană și în gotha veche și în slava veche, identice, cum identice dacă nu sunt identici și oamenii, adică pers goth și slav sunt aceiași, să le zicem parthi, straniu e că s-ul din sanscrită e h în avestana, dacă nu auzi th-ul din ele nu înțelegi cum s e h, dar apoi e limpede că th e s sau Z, Theo e Zeo și Thao din chineză e Sao din portugheză și așa San-ul japonez e de fapt Han-ul turc sau mongol, Than-ul saxon, Dan-ul evreiesc, don-ul spaniol, eso es zice spaniolul, ez oz zice ungurul, asta este, dar cum poate asta fi între maghiară și spaniolă, că dacă ascultăm ce zic teoriile nu are cum și asta e marea noastră provocare, cred ce văd sau cred ce mi se zice, sunt liber sau nu, adică am liebe-re, mă iubesc eu pe mine ca să mă trăiesc eu pe mine, leben, ambele în germană, căci love e live și libe și fără libertatea de decizie, de gândire nu există iubire și nu există viață, și mai bine să mor liber greșind decât rob având dreptate, căci doar în libertate se validează adevărul și neprihănirea, căci ăsta e Fi-ul lui Dumnezeu, liber și liver și lover pentru be-liverii săi și asta e miza cea mare, midha și mizda, Viața Veșnică, Mazda, dată de Ahura Ma-the-da, cel ce suflet dă, cel ce dă viață și asta era mizda la perși și la slavi și la goți și la greci cu a lor misthos, nu leafa lunară, ci Life-a veșnică, intrarea în Împărăția Vieții Veșnice, tema centrală a zoroastrianismului cum constată și Benveniste și cum perplex constat și eu de ceva vreme că zoroastrianismul e creștinismul de dinainte de Domnul, de fapt El, Cuvântul, Calea, Adevărul și Viața, Cel Viu de dinainte de facerea lumii, ad-davarul, Cuvântul care deschide Poarta, ieșireA din Geniza, singura, Calea, Usha, Yesha, Ish-ul, Fi-ul Omului, al Am-ului, I Am who I am.

Dar dacă la asta adăugăm că în turca plată și salar și răsplată e maas vedem care e mișmașul, midh-maas-ul, răs-plata vieții veșnice, miza cea bună, căci deja știm că math și maith înseamnă bine și bun și de fapt viu, ma-tha, mă-ta e cea bună, care îți dă viață, mishmash-ul e viața Vieții, plata plății, plata Vieții veșnice, za-plata e salar în bulgară, plata e argint în spaniolă, Argentina e țara argintului, arge-in-tha, a muncii, urgos în greacă, urgie și argie, care dă răsplată bună argaților, cu Buenos Airesul de pe Rio Plata[21] unde odată ajuns poți rămâne căci merită, poți sta de mas cum ziceau bătrânii, math, căci ai toate cele trebuincioase și e bine, ca la o masserie italiană, locul unde numai messerii ajung, ma-sir-ii, domnii cei vii, sufletele nobile, meseriașii care știu care e miza, mezii, miezii lumii. Mishma’at în ebraică e ascultare, mith maath, mitt e cu în germană, a fi cu acel lucru care e bun, maath, viu, ma-as, în care poți face mas căci dă viață din belșug, maas, care atât de tare ne lipsește miss-maas încât unii sunt dispuși să facă mishmash-uri ca să o obțină, să sară gardul staulului, hoți și tâlhari care voiesc să viiască veșnic, să aibă midha noastră fără să plătească cu mizda lor, veniți doar să junghie și să prăpădească, cum zice Domnul în evanghelia după Ioan, apostolul, shliash-ul, apostol în ebraică, solias, sol-ish, solul trimis cu o solie sfântă, the-holy, să facă lucrarea, askholia, să cheme oamenii la ascultarea veștii celei bune, eu-anghelia, și celor ce își iau răgaz de la lumea asta ca să o primească, oprește-te și știi că Eu sunt Dumnezeu, să le aducă saperanța vieții veșnice, speranța Mizei, dar și calea spre ea, pace, liniște, skholia în greacă, să facă școală, askholia iskola, greacă și maghiară, treaba lui sfântă e să aducă și să facă sfințenie, is-holy, iar skholiaskholia, datoria dă tăria, să ne alergăm alergarea cu ochii țintă pe miză, pe midha, plată, pe Viața Veșnică.

Dar cum poate fi maas în turcă și math în galeză și ma’at în ebraică, ma-ash și ma-ath, locul sufletului și sufletuL, salar și bine, viață, unul și același lucru cu midha sanskrită, mæ-dha citită mæza, căci ăsta e scos la mezat, la vânzare, la primire de plată, și aceleași cu mizda, care e de fapt mæ-dha-tha, MizA, o dublă articulare, the ViațA? Adică îi vedem pe slavi, germani și perși având același cuvânt pentru aceeași realitate, mizda, clar provenită din rădăcina comună mæ-dha sau ma-tha sau maas sau ma’at, sanskrită, galică, turcă, ebraică și pe deasupra latinescul missa, liturghia, askholia care dă viață, ite missa est, aceasta este slujba, Logosul care se frânge pentru noi, Trupul care e pâinea cea care ne dă viață, pâine e matsa în ebraică, ma-tha e viațA, sufletuL, rațiunea de a exista, nomen est omen, shem-ul ne este chem-ul, misia, care dă viață veșnică, missa, căci asta e un misionar, are misia, misiunea de a da Cuvintele vieții, calea mizdei cea de zi cu zi tuturor celor care vor, ca la final de drum să primească Midha cea mare, Am-ul veșnic, Ha-Am în ebraică, homo care în latină e și mas, bărbat, mas-cul, de fapt mas-ge-el, cel ce e ființă mas, mai mare, mas fuerte, ma-is, sau ma-as, cel ce e Viu, Ma și care spre a obține misthos-ul grec sau mizda avestană ia decizii și acționează, intră în primejdie, cea pre-mejdie, spre mizda, cele ce trebuie făcute ca să obțin leafa, cele trebuincioase vieții, și mai ales Viața veșnică.

Bine și totuși, cine sunt și unii și alții și alții, atât de similari deși am ajuns să îi vedem atât de diferiți, gothi, slavi și perși, huni, cumani și turci, mezi și gali și valahi? Israeliți și Edomiți, ce să fie, Drăgoșele, urmași de frați gemeni, Esau și Iacov, vorbitori de aceeași limbă, ajunși dușmani de moarte din nevoile lumii acesteia, din mândrie și slavă deșartă și din închinare la alți dumnezei. Căci ce este pentru unul askholia, însărcinare, treabă de făcut, pentru celălalt e ass-holia, o porcărie căci e na-ass-hole, nasol să fii pus să faci ceva greu, na-askholia, e nasolie, când nu știi care e plata sau nu crezi că o primești la capăt de drum. “A fi sau a nu fi” zice Hamlet, “A fost sau nu a fost” zice Porumboiu, să cred sau să nu cred, asta e lupta vieții noastre, ce să cred și ce să nu, pe cine, care e Calea, cine e Adevărul, cine îmi dă leafa aicia jos și cum găsesc Viața de sus, cine are viață în El însuși și mi-o dă și mie și cine numai mă păcălește, mă puckle ca Păcală, spirit rău, satana în engleza veche, ca să mi-o ia pe a mea.

Mirkhvand, istoricul persan din Herat, Ariana afghană, de la 1450 îi numește pe avari, khazari, uzi și bisseni ca fiind cele patru familii ale hunilor. De khazari am vorbit, de avarii eberieni încă nu, evrei avari și ei, domni ai slavilor pe la 500 la noi acasă în Ardeal, aveau o tabără de care în cerc, exact ca sciții, ca pionierii vestului sălbatic sau ca voortrekkerii buri în Africa de Sud în drum spre Transvaal[22]. Se zice că de la ei a rămas la unguri numele Vienei ca Becs, beciul bacilor, dar și titulaturile de Ban, de Craiova sau de Severin, nume de putere, pan polonez, van olandez sau von german, căci p e b, iar b e v și a e o, cum deja bine știm. Înnebunitor, nu-i așa? Uzii, după cum ne zice deja Ptolemeu la 200 d.HR, locuiesc pe Volga inferioară, parthi desigur, căci aia era împărăția lor, oamenii apelor, ai Uz-ului și Izei, căci Üz e ambele, li se mai zicea și Udos, cei uzi, Uzos adică, Uzii, cei izi, adică cei puternici, căci iz sau oz, triftongul ö, e un alt nume pentru putere în ebraică, ființare, is, sau as, Assii, Ashii, Oshenii, Wusunii[23], același popor, pronunție diferită, saka toți, Isaaka.

Partea stranie e că uzilor li se mai spunea Idun-i care e tot una cu numele grec al edomiților, Idumeeni, Id-ani e Id-am-ni, Edomi Adami, Adam-eeni, domni și ei, doni, de pe Don și apoi de pe Duna, numele Dunării, Dan-ab-iz, apa de unde se trag Danii, ceea ce ne arată că da, uzii erau saka, dar erau amestecați puternic cu edomiții și moabiții și amoniții cuceriți și închinați, intrați în cin-ul israelit la intrarea în Țara Promisă. Ei bine însă, cu bissenii avem probleme, că bissenii sunt bessi vizeni, busy little bees, iar vizenii, oamenii apelor și ei, nu?, sunt uezenii, uzii-gothii, vizi-gothii știuți la noi în istorie cu primul lor nume, bessi, trib tracic, adică parthic adică, mama lor cum se leagă, locuitori între râul Hebru[24], Euros astăzi, Ebru-ul evreu din Balcani și nu din Iberia[25] și însuși munții Hæmus, ha-emes e Adevărul în ebraică, actualmente Balkani, Baal-gani, ai oamenilor domni, baali, ai lui Baal sau Dece-baal ajunși și ei până departe tare sau veniți tocmai de-acolo, din Balkanabad-ul din Dakhia, Parthia sau Turkmenistanul actual ziceți-le cum vreți că tot aia. Și atunci nu pot să nu mă gândesc că bulgarii atunci la 600 și ceva după Domnul, când au venit în locurile alea la sud de Dunăre au venit ori acasă ori la rude, ori ambele, și ei știau asta așa cum știm de la Antoninus Placentius[26] că în văile Muntelui Sinai, al soarelui păcătos Sun-ie care sin-ie există o mănăstire, Cutila, probabil Cath-ila, Catul sau Cătunul, în care călugării vorbeau limba Bessa, wise-a, viza, uza.

În Davazdah rokh, o saga din Shahnameh-ul lui Ferdowsi, tradus ca 12 bătălii pe care eu l-aș traduce și drept Calea, dar și Timpul Înțelepciunii lui Dumnezeu, Da-wise-the rokh(d), este descrisă bătălia între Iran, arienii iranieni zoroastrieni conduși de Kay Kosrow, kay e rege în persană și Turan, turanienii sau turcii, condus de Afrasiab. Ir-an se bate cu Tir-an, the-Ir-an, Iru-(salem) se bate cu Tyru, Irun și Iruna sunt două orașe basce, San Sebastian și Pamplona, Ir e oraș în ebraică. Bătălia are loc în Gonabad în Khorasan, orașul cu cele mai mari, uriașe, qanate antice, achaemenide, de aici, nu departe, abode-ul Gon-ilor, a Khon-ilor, Hunilor khumani. Oastea ariană e condusă de Gudarz, Good-arth, făcătorul de bine, cel făcut de God, iar oastea turcică e condusă de Piran, același nume ca Perun, zeul cel mare, al tunetului la slavi, perun-the, Părinte și pere al tuturor pār-ilor și puerilor de piran-the pirande care cred în el, așa cum credeau o parte din ruși înainte de creștinare, dar și tokharienii din Tarim, din Turkestanul de est, numiți yuezhi, dar, surpriză, și rouzhi, rușii, căci știm că pe regele lor, din Khotan, turanic și el îl chema Piran Viseh, Perun Wise-the, însuși conducătorul oștii turanice în bătălie, venit tocmai acolo tocmai din Gansu, țara oamenilor sfinți gansu-er care citit invers e reusnag, rusnac din Gan-sa-is, Kansas, din țara cu Kenthu-urile, satele Da-yuezhilor, Daoi-geților, căci asta ar fi citirea normală a vitirii chineze care omoară consoanele în autismul lor emoțional lingvistic, ca aproape toți asiaticii mongoloizi.

Saga se mai cheamă Razm-e Gūdarz o Pīrān, bătălia, razm-e-re-tha, răzmerița lor deși totul începe cu uciderea lui Human, fratele lui Piran, da, human, khumanul uman, ha-man, the man, Omul, Am-ul, de către Bizan, viz-an, probabil Bess-ul cel wise și busy și apoi cu încă 11 bătălii viezurești, parte în parte, I wager you, pe viață și pe moarte, cu războinici berserki bursuci, în care arienii i-au învins pe toți turanienii spre bucuria Kay-ului Kai-ser Cai-us Khosrow, cel kosher, cel bun născut din bine, hosh-er-ab, cel nemuritor, Anushirvan. Mă străfulgeră amintirea, recordo în italiană, re-cord, repunerea la inimă, re-inimarea, reanimarea, operei lui Puccini, Turandot. Povestea este luată din Haft Peykar, șapte povești, de fapt șapte fapte împărătești, bey-kar, povestite lui Bahram, șahul sasanid, urmașul unui alt Khosrow mai nevrednic. Turandot e povestea fiicei nărăvașe a unui împărat chinez, în persană la fiică îi zice dukhtar sau dukht, daughter, adică Turan-dukht e fiică de Turan, de tyran, de tyr-an, sir-an, de domn turanic, Închinător la soare, thor, thurian, sorean, adică turc. Cum adică? Împăratul chinez era turan, turc? Atunci de ce zice Nizami, autorul lui Haft Peykar, în primul rând că prințesa era din Rusia? Era chinezoaică, turcoaică sau rusoaică? Era turcoaică de Turan, că așa le ziceau persanii la toate prințesele turanice, turan-dokht, aproape sigur din Turkestanul de Est, din Tarim, acum în China, locul Yuezhii-lor care își spuneau Rozhjii, Rosh-gii, oamenii cap, vârfuri, regi, Ruși, de unde venea și Piran. Pe fata lui Piran o chema cu siguranță Piran-dukht, piranda-th, o pirandă care a așteptat în van să îi ridice ode Pirandello[27], pirandelul, puradelul. Cine ce să mai înțeleagă ce, Drăgoșele, că e clar că se leagă, dar Doamne câte trebuie dezlegate și apoi, unde duc toate astea și cui prodest?

Pentru perșii sassanizi Turan însemnă ceea ce e opus lui Iran, dușmanii din țara dușmanilor, arsacizii parți cei de același neam în fapt și de credință diferită. Mă întorc la batălia noastră, de fapt cele 12 bătălii parte în parte, ca în poveștile noastre de demult, pe care Shahnameh le plasează în vremuri imemoriale însă aici îl găsim ca Shahenshah iranian pe Khosrow cel mare, Domn al Arienilor și al non-Arienilor, că ăsta e titlul său oficial, și asha devine limpede că acea vreme de basm învăluită în negura paleoliticului e de fapt anul de grație 550 după Hristos, iar turanienii sunt astfel hunii heptaliți[28], kushanii, cumanii huni, ghuz-ii cei goods, gothii geți din Dahae, israeliții mezi alungați și reveniți din Sogdiana în Khorasan, din Ariana în greco-Bactriana și apoi peste Hindukush până în Sindh-ul pakh-ilor pashtuni pakh-doni din Pakistan, rămași albi și blonzi și cu ochi albaștri uitați de istorie în Hunza, Hun-tha, valea din munții Karakoram, Țara-khoram, sfântă, și apoi, prin poarta Delhi-ului, poartă e delet în ebraică, Delhi-the, au ajuns și s-au înstăpânit pe Nordul Indiei până la Barsana[29], Bârsana din Uttar Pradesh, locul de naștere al Radhei[30] Radhika cea rodnică, soția lui Khrisna[31] cel Crișan, Kir-is-an, cel ce e kir și domn.

În Farvardin Yasht, imn din Avesta[32] dedicat îngerilor păzitori, imn plin de iman, emuna, credință în  cei înainte mergători forward-in, cei for-ward, for-gard-in, cei ce ne sunt dați pentru pază, a fi gardieni, wardeni se închină laude și celor ce îi păzesc pe Thuriyas, turanienii thurieni ajunși până în Thuringia și Turin cu tot cu obiceiul lor de a face turnuri cum vedem la georgieni, la svaneții swanți, la ceceni și ingushi, dar și la Bologna cea pologna, dar sunt lăudați și forwarzii Sairimas-ilor, Sarmathi-lor, Sir-maith, Domnii buni sarmați de la Sarmisegetuza, sarmize-geți-za, Sir-Moesi-geti-the și Sirmium[33], dar și ai dahi-lor înșiși, toți iranieni, dintre care unii, deși din ramura turanică a neamului, au ales să lupte împreună cu arienii împotriva Danus, o ramură de turanieni, Thor-anieni danezi, și să îi învingă cu ajutorul lui Ahura Mazda, Domnul Tată al Luminilor Vii, Ohr-mazd, cel ce dă viață ma-the-da și cele trebuincioase vieții de aici, leafa pentru life-a, dar miza adevărată e mizda, viața veșnică, “mizda se cucerește mereu printr-o trudă și un merit dobândit în slujba credinței” zice Benveniste[34], contopirea în Mazda însuși, Ahura, Lumină din Lumină, ca arienii zoroastrieni, ar-anii ir-ani, iluminatorii, voi sunteți lumina lumii zice Domnul, cei ce luminează în întuneric și întunericul nu ne-a biruit prin harul Domnului, viitorii locuitori ai Ir-ului veșnic, Iru-salem, Orașul sfânt, al păcii, al salvării, sala-am, în ebraică și în arabă și în persană și în toate, învingători ai turanienilor plecați din Tyr[35], the-Ir, Orașul fenicienilor foe-en-geeni, dușmanii cei phony, și din Seir[36], muntele oraș al edomiților, the-Ir, toți închinători la soare, Surya în hindi, Sur-ie, soar-ie, care i-a înșelat că lumina pe care o dă e de la el și nu e doar un trimis, un mesager, un Shliach Soli-ash cu o treabă dată de Tatăl Luminilor, duh slujitor nevrednic care și-a părăsit locuința, luck-in-the, și astfel și norocul, na-rokh, și-a abandonat drumul hărăzit, ha-rosh-it, dat dintru începuturi, și astfel soarta, sor-tha, și, orbi călăuzind alți orbi, îi sortește damnării veșnice, domnire peste lumea fără de Dumnezeu în ea, pe toți cei ce îl urmează, șarți deșarți, the-sarti, așa le zic turcii la tadjicii persani aici în miezul lumii, din Uzbekistanul, fosta Sogdiana, până în Tadjikistanul Daciki-stan, Bactriana de Nord, în țara Împăraților Roshi, Roșii, Duci și Daci și Domni.

Cu ajutorul lui Dumnezeu revin un pic cu picioarele pe pământ, de fapt cu curul în scaunul de bus, aici și acum, în dreapta domnului Aydar, pe drumul ce se întinde încă spre Bukhara, lipit de Amu Daria, apa vie în deșert, între Karakum și și Kîzîlkum, urcând, încă lin, spre Soare Răsare. Ascult apostolul Mark la căști. Lights of Taormina. “Another crown can never mean a thing.” Mă gândesc la Tibi, mereu mă gândesc la Tibi când ascult piesa asta, îl și văd mereu cuceritor și mereu degeaba, Don Quijote nobil și tragic, nu pot cuceri lumea, pot fi doar cucerit de ea în luptă, “we are borg” zice satana, iar mai apoi “time is on my side”[37] îngână perfizi demonii, timpul mic da, timpul mare nu, căci a fost o bătălie în cer și balaurul și îngerii lui au fost aruncați pe pământ și umblau în turbare căci știu că nu mai au mult timp, zice la Revelație, și a fost mare bucurie în ceruri și a început răul cel mare pe pământ, și astfel singura cale de a învinge lumea, maya, magia, e de a nu lupta, de a ieși din ea, suntem în lume, dar nu suntem din lume, să fim bogați în inimă, Bog-at, și sărac în duh, Sir-ag, cu duhul înnobilat și dez-lipit de lume, căci la ce folos omului să aibă toată lumea dacă își pierde sufletul. “In the midst of antiquity ships had once set sail from Cartagina”, da, da, da, îi văd ca aievea cu ochii minții, am ajuns să-i simt ca aici și acum, frați, oameni, am-ini, amini, în vâltoarea lumii, spre spălare, purjare în purgatoriu, că asta făcea bunica la vâltoare, curăța, albea, scotea negrul din alb, sfințea și svânta, căci ispitele lumii ne sunt date spre curățarea inimii, in-spite, în ciuda aparenței, nu prilejul e păcatul, ci lipirea inimii de el, ataraxia e eter-a-hiia, “de te-ndeamnă, de te cheamă tu rămâi la toate rece”.

Oprim. Facem picnic la marginea drumului, de fapt a râului, al Ria, amu tha ria, Picnic la marginea Oxus-ului, într-adevăr am feeling ca de Călăuza[38], de ireal, de ceva ce nu ar trebui să fie căci de fapt e altfel. Mă îndrept spre malul înalt sub care curge un mic braț al Amu Dariei și privesc în zare, spre sud, spre Margiana. În față se văd firișoare de apă și lucii îndepărtate. E uriaș, aproape nu se vede malul opus, sunt peste 10 km, poate 15, îmi confirmă și Adi. Adi și Lizica sunt geologi amândoi. Îi întreb așa, în șagă, de unde se știe ce e în interiorul pământului că doar de forat s-a forat până la 12.5 km adâncime, iară rușii ăștia, raza pământului e 6800 și radarele de penetrare a pământului sunt recente, au apărut după ce am învățat eu la școală, în detaliu, structura internă a pământului, “era pe când nu se zări, azi o zărim și nu e”, Adi se uită lung la mine, știe ce zic, deși nu cred că îi place, și îmi confirmă, toată știința deja împământenită despre geologia internă a pământului, teoria geotectonică, e un eseu din anii ‘60, o părere a unuia, care a ajuns literă de lege în ciuda lipsei de cercetare empirică, unul din cei trei piloni ai teoriei cunoașterii științifice, raționament, experiment, observație. Și uite așa a ajuns omul modern să “creadă” în știință în loc să știe în știință. Dacă și în geologie și geografie se întâmplă astea, zic eu, ce să mai aștept de la istorie, lingvistică și spiritualitate? “Hic sunt leones”[39]! Mai ales de după capturarea ideologică masonico-satanistă a cunoașterii de către așa-zișii iluminiști și transformarea ei în armă de îndobitocire în masă, continui în forul meu interior căci știu că ei sunt în căutarea gnozei. De unde atâta sare, îl întreb, contemplând dunele de nisip presărate cu saksaul și acoperite cu o pojghiță fină de sare. “Sare fără apă nu se poate. Apă fără sare nu se poate” îmi răspunde el, îl ascult, simt că știe ce zice, nu înțeleg complet, accept. Mai și lasă-te învățat, Drăgoșele, măi băiatule, elev coșmar al profesorilor cum îmi zice Motănelul, și straniu e că George, frate-meu, îi zice lui tata “elevul problemă”, că niciodată nu poate sta locului, că mereu întrerupe, că mereu știe el mai bine, bagă-mă în seamă, bagă-mă în seamă, și cum ar fi zis nenea Sandu, “trunchiul nu sare departe de așchie”, așa sunt și eu, “stâmpăr n-ai, măi copile?”, cum ar zice Motănelul.

După picnicul luat la ceaihana, chayy-khona, conac-ul ceai-ului, adică al vieții, chayyi în ebraică, tea în engleză, adică Thea, Dumnezeu, tei în română, adică Dei, ne așternem din nou la drum. E reconfortantă revenirea la realitatea mundană măcar un pic. Busul se strecoară printre cratere pe o șosea ca bombardată. Îmi aduc aminte de Svejk[40] și visul cadetului căcăcios. Râd hâtru ca Muttley, în sinea-mi. Mi-a fost dor de Muttley. Și mi-e deja dor de Motănelul. Ce bine am clăpăci noi doi pe toate și pe toți acuma. Mergem paralel cu o cale ferată și urmează să ajungem pe autostradă. Pe aici va trece calea ferată ce va conecta India de Rusia și Europa prin Uzbekistan, Afganistan, Pakistan. Sună a The Great Game[41], bătălia între Imperiul britanic și cel Rus pentru Miezul lumii, cel datorită căruia am ajuns și noi să fim ca stat național, România mică și apoi independentă și apoi mare, căci englezii voiau Rusia îngrădită, dacă nu ruptă în bucăți, cum vor și acum, și astfel a ajuns Bactriana ruptă în două pe cursul râului Panci, izvorul Oxusului, la nord rămânând Tadjikistan-ul rus, iar la sud Afganistanul aproape englez, pe linia din 1873.

Davron ne povestește pe bus. După declararea independenței s-au aprins tensiunile cu Tadjikistan-ul, turcii cu persanii, care cereau înapoi Samarkandul și Bukhara, orașele lor străvechi și aflu cu puțin spus mirare că turcii zic că tadjicii, adică persanii, au venit mult mai târziu în zonă, că ei turcii au făcut orașele, efectiv aceeași poveste ca noi cu ungurii, tot turci. Ce, ești turc, nu înțelegi? Eu, sincer, încep să nu mai înțeleg nimic. Dacă până nu demult aș fi râs că doar știu că nu-i așa, acum încep să mă abțin de la a mai ști, că e limpede că atâtea sunt pe care nu le știu. Ce e însă clar e că Uzbekistanul, deși are multe, nu prea are apă, că e șăs, cum zicea demult un moț bătrân despre Arad, la șăs stau sășii și la munte kuh-manii, oamenii muntelui, Tadjikistanul e 90% munte, au apă din belșug, dar nu au gaz așa că atunci când tadjicii au oprit apa uzbecii au oprit gazul. Aflu cum, desigur, uzbecii sunt prietenoși, dar ceilalți nu sunt, că Uzbekistanul nu concurează cu vecinii, dar vecinii concurează cu ei, mai ales Kazakhstanul, că ei sunt rupți din soare, că în ultimii 30 de ani ei s-au tot dezvoltat, că sunt al cincelea exportator de bumbac din lume, cotton pentru cătane, că tradiționalul denim din Karakalpakstan era pentru hainele războinicilor cu căciulă mițoasă georgiană în cap, că președintele cel nou, fost prim ministru, în înțelepciunea sa, a propus după vizita în Horezum să se mai deschidă câteva fabrici de textile, zise Țepeș[42], propun. Să se facă țepele din lemn de prun, cum ne zice Andrieș.

Drumul ne duce în sus, pe uscat, pe unde Ibn Fadlan a coborât pe apă. Îmi place Fadlan cu povestea lui. Trecem prin satul Tortkol, torticolis, sucire, torque, turc, turccul, satul e Turcul de fapt sau turc-cula, castelul, cula, chilia turcilor. Casele sunt de chirpici, dar cu forma celor de piatră din Caucaz, aceleași pe care le-am văzut la Ani sau la poalele Araratului, kurde, armene. Grădinile din fața caselor sunt făcute ca să fie inundate, acum acoperite cu pojghiță de sare, canale de irigații, viață grea. Dl Aydar zice că tătarii din grup, cei din Constanța, au venit pe fond de foamete în Dobrogea, pe la 1800. Nu e de mirare. Cel mai negativ lucru de pe vremea rușilor sunt șoselele, după cum puteți vedea, zice uzbecul uz-beg. Drumul e plin de gropi, e pușcat, rușii sunt de vină, cum altfel. Le-au făcut drumurile acum 40 de ani și nu le-au refăcut pentru ei după independență. Dacă nu le făceau nu mai aveau pentru ce să fie ingrați și obraznici uzbecii ăștia ucrainieni acum, de fapt găseau ei ceva, altceva, iepurașule, de ce n-ai căciuliță? Cum ar fi faptul că vreo 4 milioane de uzbeci lucrează la ruși, altfel ar fi șomeri acasă. Rusa e încă limba oficială, încă vine lumina din Vest, de la Moscova.

Davron cel Dobre dedicat datoriei, căci davr-an e dovere-an, ne face o surpriză. El e de fapt jurnalist cu studii la Cambridge, de unde acum îmi explic engleza lui foarte bună și atitudinea rezervată și precisă, de “agent de turism”. Ne pune un film al unui jurnalist american despre muzeul din Nukus, orașul de pe fostul țărm al Mării Aral, cel cu vasele eșuate pe fundul secat al mării de-a lungul falezei, capitala regiunii autonome Karakalpakstan, Muzeul Savitsky[43], o comoară în deșert, “The desert of forbidden art”, refugiul artei dizidente și anti regim sovietic. Sunt șocat de la bun început, nu aveam nicio idee despre ce încep să aflu. Muzeul e făcut de un artist refugiat aici ca să nu sfârșească în Gulag[44], mic nobil la origine, devenit electrician după revoluția bolșevică, și pictor în timpul liber și participă astfel la expedițiile sovietice din Khwarezm în căutarea Dakhiei și a strămoșilor. Aici, în deșert, printre tarantule, scorpioni și arheologi simte libertatea, în locul ăsta pustiu și fără apă, loc umblat de demoni, în care oamenii curățau vasele antice dezgropate cu bumbac căci apa nu era destulă. Omul simte istoria sub tălpi, în tot jurul Nukus-ului civilizației antice îngropate în nisip, rămășițe ale celor 1000 de cetăți orașe ale Khwarezmului de dinainte de pustiire. Savitsky pictează ce nu poate fotografia, învață ceva fantastic, sunetul culorilor. Culoarea e un culoar de lumină, un fascicol din rogvaivul în care se des-compune lumina pură, un tunel pentru o anume vibrație, un anume spirit. Colectează tot, vase, statuete, arme, costume vechi, e fascinat de modele și culori, de semnificația adâncă a acestora, așa găsește un costum tradițional karakalpak din denim, din materialul de blugi făcut din bumbacul zonei, și când îi înțelegi pe saxoni ca sakasoni și parți dakhi plecați de aici începe să aibă sens denimul american. Artistic face parte din curentul de avangardă rusă cu influențe ale Asiei Centrale, intrarea comunismului în Miezul Lumii ca otravă, ca ferment al modernității, naratorul american e entuziasmat când narează, eu îngrozit, eliberarea femeilor, emanciparea, revoluția noii epoci aduse de comuniști, ce experiment!, femeile care pentru prima dată își descoperă fețele în public. “Solve et coagula”[45], “the essence of new life” zice naratorul, lipsa reperelor, lipsa rădăcinilor, tăierea lor, “bucuria muncitorilor și țăranilor de a fi sovietici și a munci pentru comunism”.

În anii ‘60, simbol al modernizării comuniste, canalele ineficiente de irigații duc la dezastrul Mării Aral, așa zice naratorul, așa zice istoria oficială. “The wasteland of our soviet dream” îl traduc ei mai apoi pe Savitsky din rusă, care începe să se depărteze de linia oficială și să devină un sanctuar pentru operele celor care, la rândul lor, erau exilați din sistem ca un virus, ca un microb pentru deviaționism. “Am călătorit de-a lungul Mamei Rusii cu trenul până s-au terminat șinele. Și apoi am așteptat un camion ca să mă treacă deșertul până la Nukus. 1700 km de 20 de ori.” Picturi stranii se succed pe ecran, “Avansul fascismului” cu sovietici în prim plan, picturi din Gulag ale Nadejdei Borovaia[46], alte pânze ale Nataliei Goncharova sau ale lui Tansykbayev Ural. “Bolșevicii ne distrug cultura. Nimic nu e sfânt pentru ei. Secole întregi din istoria noastră ne dispar în fața ochilor” zice jurnalul lui Savitsky. Ca acum. Nu e de mirare că filmul e interzis în Uzbekistan, ne zice Davron și nu e deloc promovat în mediile bolșevic-progresist-globaliste din State. În ciuda faptului că omul era homosexual. Nu se ura destul pe sine, tatăl și neamul. Nu era pur ideologic. Ură pură. Văd pe ecran o pictură știută, Sfântul Serghei[47] hrănind urșii, cea de la Serghiev Posad, lângă Moscova. Mi se umezesc ochii acum ca atunci când am văzut-o pe zidul mănăstirii. “Arta este peste tot. Tot ce trebuie să faci e să privești.” Priviat în rusă înseamnă salut, pre-viat, spre viață, căci asta înseamnă a privi, a pre-vii, a înainte trăi, în lumea asta sau în cealaltă, căci unde privim ne e comoara și ne e comoara unde ne e sufletul. Omul nostru, Savitski, Soviet-ski, Sobiescu, adică fiu al sfințeniei, Saba-escu, ieșit din Sa-viet, din viața sfântă, cea comună cu Dumnezeu, com-Unul, a murit singur, tăiat, tamnat și damnat, temah e negru și spurcat în ebraică, tam e același lucru în sogdiană, căci asta aduce tăierea, temno în greacă, separarea de Dumnezeu și de ceilalți cu care suntem Unul, toamna vieții și înnegrirea sufletului, spurcarea și damnarea. Savitski s-a dus otrăvit de formalina cu care curăța bronzurile antice găsite în deșert, lăsând în urmă un muzeu făcut cu bani sovietici, dar pe valorile sale, un monument al libertății în exil, casă a nenumărate rarisime artefacte antice, dar și a 44.000 de picturi și opere grafice ale artei dizidente sovietice, expresia libertății refugiate în deșert, în deșertul Cumanilor.

Dacă vrei îți și spun cine sunt cumanii ăștia, îi ziceam într-o seară Motănelului. Acuma-nu, zice ea în limba română, persană și cumană, căci zic e zik, limbă, în toate trei și yazik, io-zic, în rusă. Dar acuma-nu e a-cumanu, dacă nu îi zic acuma rămâne fără cumanu, arăbesc sau armenesc de sfințenie nevăzută într-o zicere banală, tapiseria Logosului legând tot, logând tot, toate au sens, toate au science, chiar dacă eu vorbesc aiurea, orice scot pe gură, orice iterez, utterance în engleză, uteranță, uter-in-the, ceea ce nasc pe gură Dumnezeu împlinește și leagă în lege și logos, căci toate sunt legate cu toate, “from womb to tomb we are bound to one another, our lives are not our own”[48], zicea cândva un film, căci cine e Fiul lui Dumnezeu trebuie să Fie Dumnezeu, Safia, Sofia, să trăiască în sfințenie căci doar aia e întelepciune, sophia, de fapt să fie trăit de Dumnezeu, Hristos în noi, nădejdea slavei. Nădejde e speranță, în slavă, nadejda, dar în croată e nada, de unde vedem că nadejda e nada-eshte, nimic nu este dacă ne luam după lipsa de speranță a spaniolilor în Dea, căci nada e na-Dea, la Dumnezeu, acolo unde e speranța binelui și bucuriei, căci Da e Dumneeu în sanscrită și nedeia e sărbătoarea noastră veche de pe munți, na-Dea, cele închinate lui Dumnezeu, celui Sfânt!

Una din cărțile sfinte zoroastriene, Denkard[49], Dan-kard, piatra și inima Dan-ilor, cele făcute și de făcut de către Dani, căci kor și kord e a face și făcut în farsi, ca și kardan în țigănește, toți Doni și Domni și ei, dar uitați, Cartea zice că acea putere invizibilă care păzește sensul, inteligența, șansa la Sa, la slava Sa-lava, a omului este Vohuman, Bogu-man, sufletul viu al lui Bogu, Dumnezeu, adică Duhul Sfânt, iar semnul locuirii de către El e mulțumirea, satisfacerea, împlinirea, sațietatea. Doamne, mare ești! Și cine e locuit de Vohuman, de Duhul Sfânt, e locuit de înțelepciune și ceea ce face e prețuit în această lume, dar și în cealaltă. Dar când omul se retrage din prezența lui Vohuman, căci crede că e Bogus, Bogeyman, cum cred englezii saxoni și toți ceilalți parți saka-soni, el iese din Unul, din monada[50], cum zice Origen[51], și intră sub imperiul henadei, a multitudinii în Unul, a lui trei, zice Denkard, adică Vohuman, Akoman și Hesham și atunci Akoman îi tocește inteligența, iar Hesham îi distruge sensul. Akoman, zău așa, acumen e capacitatea de a luat decizii bune și rapide în lumea asta, e ascuțime și iscusință, is-cut-am, tăioșenie și pricepere materială, pământească în latină, acu-men, ac-sunt, construcție tipic persană, dar și engleză vedem, cea care duce la acumulare aici și acum, acum e τωρα în greacă, tora, the-ora, ceea ce face Tora ebraică, orațiA, învățătura pentru acum. Acumen sau a-cumen, e fie cel a’Cumanilor, fie cel fără Cuman, căci a- în persană e fără, ca în greacă, dar a– în cumană e cu, a lu’, ca în română, rhomana, khomana, cumana de ea, așa cum Ghent sau kent sunt pronunțate gutural de olandezi Rhent, khuman e rhuman, comân e român, mama mamii ei, Nea Neagule, că ajung la vorba ta, dar de pe cu totul alte coclauri, de aici, din miezul lumii.

Acumen, fără-cuman, în greacă e οξύνοια, oxynoia, citit ohi-noia, nu-cunoaștere, ad litteram, căci cine nu are coman-dan-th, nu are cap și nu răzbește, și așa cum Akoman înseamnă în Avestă priceperea lumii acesteia înaintea celei de sus, a văzutului fără înțelegerea nevăzutului, care, pierzând sursa în timp pierde și rodul și se pierde și pe sine, negându-se. Tot asha zic sfinții părinți că “așa cum ieșirea sufletului din trup duce la moartea trupului, tot așa ieșirea Duhului din suflet duce la moartea sufletului”, care devine din ce în ce mai prins în materie, ma-terra-ie, pământul însuflețit de Dumnezeu, mega, dar și magia și maya, și se pierde odată cu lumea când Ma-ul lui Dumnezeu se retrage complet din ea, ridicându-se în sine, Mazda în mizda, midha cea adevărată. Așa cum Akoman, acumen, stăpânește de fapt trupul și puterea paftuitoare, epithymos-ul grec, și când trupul cu simțurile preia controlul mintea se întunecă, tot așa și Hesham-ul, Hashem-ul ebraic, ha-shem-ul, numele, nomos-ul, noima, sensul se pierde, dacă nousul e golit de ini-Ma lui Dumnezeu, de Duhul Sfânt, și acționează steril, în cunoaștere abstractă, alterată, neroditoare, ruptă de viața Vie care e Da, Dumnezeu care locuiește în inima omului, în thymosul lui. Ce clar se vede aici că Hesham e Hashem-ul ebraic și care e relația iudeilor cu perșii și de ce, căci persanii Seh pas doram, păzesc Treimea cea de-o singură ființă, gânduri bune, vorbe bune, fapte bune, având Duhul Sfânt în inima omului, arvuna împărăției care va să vie, Olam Haba, a-lume haben, haven și heaven, speranța noastră a tuturor, întoarcerea Acasă la Domnul, y gobaith e speranță în gaelica irlandeză, i go baith, Eu merg acasă.

Acasă au venit și cumanii daco-parți atunci când au venit în Dacia, în țările romane, în valuri, dar mai ales după 1223, așezându-se pe Milcov, Melek-ab, apa Regelui în ebraică, la Huși, în locuri bune, hosh în turkică, farsi și daco-partă, după marea înfrângere de pe râul Kalka, din Donețk-ul de azi, din țara galilor, Gal-ga, Gâlgău și Galga-tha, Golgota cumanilor. Bătălia ni-i arată pe cumani luptând alături de rușii Kievieni și Galici, dușmanii lor de moarte de până nu demult, frații creștinați luptând împotriva celor încă șamani, semeni de Shem-ani, Shumani, Khumani cei conduși de Koten[52], Goten care pronunțat gutural e Rothen ruteanul, căci între goth și roth stă doar pronunția guturală pe care am auzit-o prima dată în Georgia, dar nu am înțeles-o și apoi la olandezi, dar nu am băgat-o în seamă, dar care mi s-a luminat ochiului minții și urechii inimii sus în Pamir, acolo unde femeie se scrie ghen și se citește reine și de unde știu cum se citește corect Cumania, Rumânia. Cronica Kieviană[53] de la 1183 le zice cumanilor cei plavi și polovți, pahlaviți parthaviți, “Ishmaeliți fără dumnezeu”, “hagareni blestemați”, “sursă a răului”, “dușmani ai lui Dumnezeu și ai creștinilor”. Grele cuvinte. E clar însă că rușii kievieni îi consideră pe cumani fii ai lui Ishmael cel ce se trage din Agar, roaba Sarei, mama primului născut al lui Avraam. Despre moștenirea abrahamică a lui Ishmael[54], Ish-Ma-El, om după sufletul lui El, Dumnezeu, multă scriere a curs și fără concluzie, con-cluj-ie, cu închidere e, dar cine Îl cunoaște pe Dumnezeu știe că voia Lui e ca “toți oamenii să vină la cunoștiința Adevărului și să fie mântuiți”, căci ne iubește și ne binecuvântează pe toți cei care ne lăsăm binecuvântați umblând în căile Lui, fie că suntem cumani albi, mezi edomiți roșcați, fii ai lui Esau și deci ai lui Isaac sau cumani negri, fii ai lui Ismael, de fapt ai Mahalathai[55], fiica lui, Mahalița, a treia soție a lui Esau Edom după primele două hittite, iafete, albe, grase și frumoase din care au ieșit primii, edomiți cu toții, saka, din același tată, dar din mame diferite, același neam și totuși nu.

În altă parte aceeași cronică le zice cumanilor “Fii ai lui Itlar”, straniu, căci dacă adăugăm în fața lui Itlar articolul hotărât ha, ha-Itlar devine Hitler. Itlar citit invers e Ralti, Ra-El-the, Soarele, închinătorii la el, cel Rău, raah în ebraică. Urusoba[56] e unul din conducătorii cumani ai cărui nume ne-a rămas, Ürüsov, adică Irisov, cel strălucitor, cel născut -ab, din Iris, Ares[57], zeul războiului, citit invers e Ab-Osuru, Ab-Osiris, cel care îl are tată pe Osiris[58], Soarele. Rușii încep să se bată cu cumanii în secolul XI, după creștinarea rușilor din 988, făcută de Vlad-i-Emir, Domnul Lumii și Păcii, Lumina. Până atunci nu știm de vreo mare dușmănie și de vreo mare bătălie, căci erau de același neam și credințe, și chiar și după, în cronică, îi vedem pe cumani și pe ruși arătând la fel, înzăuați și înarmați la fel, în cămașă de zale, mail armor, me’il înseamnă atât ascunziș, cât și haină, acoperământ, în ebraică, mail armor e haina armură, ascunziș al trupului, făcută din zale mici, mărunte, ca meiul, cel măcinat, meil în scoțiană, rușii și cumanii aveau aceleași căști, erau identici, doar că unii aveau steaguri cu cruci, iar alții aveau steaguri cu ciucuri și vrăjitori cu pălărie hună țuguiată ca o scufie de noapte, skif e numele saka în ukraineană, dar și turkică, mi fa schifo zice italianul, mi-e scârbă de vrăjitorul olandez dutch și dhaka, de Gandalf cel Sur, surkh înseamnă roșu în persană, de unde numele sorg-ului, cel roșu ca Sor-ul, Soarele, la care i-au rămas închinători humanii cumani, cei care nu se închinau ca frații lor perși Luminii, focului și lui Ahura Mazda, Tatăl Luminilor și al Vieții. Cuman e Kayoman, Kayo-man, Rege în farsi, chyyai-manii, oamenii vii, oamenii vieții, cumani din Ciumani din Secuime, roșcați, pistruiați și voinici ca Vlad care de acolo se trage, cei care ciuie cum se zice în Bistrița la chiuit, chyyai-at, strigătul vieții, bucurie și victorie, Jaya sanskrită, adică Chyyaia, Viața, cei vii kir-mezii, domnii vieții veșnice, sărbătorind viața, midha, la chermeze, qermez în farsi înseamnă roșcat, cârmâz cărămiziu, ger-mez, din sămânța mezilor, din neamul lor, gher-man, german, roșcați și blonzi, carmen e “cea roșie” în germană, carmin garmin german, în sanscrită roșu e crimiga, cram-ga, gothii de Crâm, roșii ca cynabar-ul și ei și lucrători cu mercur la extras aurul, kin-eber, din neamul lui Eber, eberieni evreieni de lângă Yalta[59] care e de fapt Gyalta, gialo-tha, cea galbenă, cea albă, cea gală, Ga-tha cea ca Galda de gold de sus din Apuseni, unde sunt moții cei metzi și mezi, sir-mezi sârmizi în-sârmați și za-armați, sir-medes sarmathes, domnii cei buni, Sir-Maith-ii, cei buni Hosh-anii, în farsi și turcă, Kush-anii, kushan e numele cumanilor în chineză, cei Hosh, buni, cei de sus, hoch, de la munte, kuh, oamenii muntelui kuh-manii, kun-manii închinători la soare kun și la luna moon, soarele și luna le-au purtat cununa, la apollo și diana, sân-diana sânziana, la baal și ishtar-thea, închinători la draci crezând în binele lor. Druj în farsi e înșelare falsitate demoni, duhuri rele, în timp ce druj e bine și prieten în slavă, drux-the e trust, căci asta e viața, un pariu pe viață și pe moarte, cine e cel Adevărat, cine are Usha și Yeshua din Edenul căzut, din Iad-in, din Iad.

Revin cu picioarele pe pământ, în Răul cel mare, cum îi zic sfinții, în iad-in-ul de aici și acum. Afară, în deșert, printre buruieni și tufișuri uscate văd o turmă de oi și un măgar, camuflate cețos prăfos, în timp ce mă leagăn ca o cămilă bactriană pe furtună, corabia deșerturilor, pe cale să-și vadă speranța cu ochii, an dochas, speranță în irlandeză, să andocheze acasă, în oază. Un buldoexcavator lucrează la continuarea autostrăzii, decopertează, îi e plină cupa de pământ aluvionar, pe aici cândva ploua mult mai mult, era mult mai verde, trecea un râu mult mai mare. Mi s-a părut că mi se pare. Dar nu. Chiar văd trei movile, curgane, în depărtare, Kattarkurgan, pe drum spre Samarkand, Kurganele mari, așa ca și Cainenii Mari. Kata în uzbecă e mare, kata în greacă e mic, în engleză e tăiat, cut, ce surpriză, iar Kurgan e clar, movilele alea de e plin la noi de ele, kir-gan, unde sunt îngropați domnii. Deșertul e cald vara, rece iarna noroc că e vântos tot timpul, mă hlizesc eu nițeluș. Uzbecii transformă a-ul în o, tash-kent e tosh-kent, tamariscul e tomorisc, ca ungurii.

Asist în bus la o aprigă confruntare de palmarese turistice. Babeta din Iași își manifestă superioritatea numerică vorbind cu domnul Aydar, “Oh, Maroc, lăsați! Vă sugerez să vizitați Namibia”, e un spectacol, tonul afectat, centrul atenției, să nu ratăm. Mai zi, Drăgoșele, mai uită-te în oglindă după bârna ta care se vede ca un pai în ochiul ei. Mă potolesc. Îmi aduc aminte de dictonul lui Shackleton, “Fortitudine vincimus”, pe care mi l-am însușit, prin perseverență vom învinge, prin perseverența smereniei, Drăgoșele, prin supunere, ascultare și umblare constantă în datoria care-mi dă tăria, nu pe coclauri, nu pe vârfuri de superbie, ci “eu nu am o inimă mândră și priviri trufașe și nu mă ocup de lucruri mai presus decât mine” cum zice la Psalmul 131, stau potolit în harul Domnului ca un copil înțărcat la sânul mamei. Doamne asha ajută-mi că pare-se că numai asta nu fac. Afară mă însoțește încă deșertul cețos luminos difuz, biciuit de un vânt tare și cald, Sărăcilă îi zice în Oltenia, Sirocco[60] în Creta, îmi zice Brădescu, Scirocco-el, Sărăcel. Din confrutarea de palmares la care asist aflu că în Maroc este un oraș numit Susa, ca cel din Persia ca Shush-ul din Arthak-ul armean, ca Shash-ul Tashkent, evrei evreywhere.

În bus sună o muzica excelentă, un jazz fusion, Sami Yusuf, azer persan și apoi Anwar Brahem un tunisian care știe corzile sensibile. Cântă la tradiționalul instrument cu coarde arăbesc ut, un fel de laută, el-ut-a, unde văd că laută e ut-uL. Dl Aydar vine spre mine să îmi zică, să mă convingă, să mă turkizeze, mă gândesc hâtru că nici nu trebuie, că sunt deja, mă simt presat, aleg să nu îl resping, cu greu, dar o fac. Îl laud că știe multe. Și îi spun că cred că e un loc foarte singur să știi așa multe. Da, zice el, puțină lume e interesată și și mai puțină înțelege. Da. Căci slova ucide, pe când iubirea zidește. Dacă intru în slavă fără iubire, mă arde și raiul devine iad, doar iubirea, eu-be-rea, ființarea bună de dinăuntru și Hristos însuși ne pot trece prin slavă în slavă până la Tatăl, căci toți cei ce în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat, și în el, în me’il-ul Lui, în haina Lui sfântă, curățată de sânge în sânge, în armura Lui, mail armor, putem trece, că nu noi trecem, ci El, și putem yeshi prin yashar, poartă în ebraică, ieșar, și găsim pășune în hodina lui Khoudo, Godot, God, pentru gadinele[61], tzon-ii, zoon-ii, son-ii ce suntem, să ne bucurăm la bahar-ul lui Bagh, Bog, Dumnezeu Pastorul nostru, bucuria noastră, oriunde am fi în lume, în Bogota, Bog-ata, în Bucharest-ul ciobanului Bucur, Bog-ar-est, sau aici în Oaza Bukhara, în Baharul Viz-ei, Izvorul Apelor, unde tocmai am intrat. Prin aerul cețos, însorit, difuz și prăfos ca de după o furtună de nisip care tocmai s-a potolit, se văd case răsfirate încadrate de pomi verzi, îi recunosc, duzi, toot în farsi, tooth, ca fructele care arată ca un dinte și iți rămân pe dinți. În afară de duzi și niste plopi nu au lemn, decât saksaulul ăla care dă gust bun la saslak-ul de miel, hmmm, de-abia aștept.

Pe ritmuri azere în difuzoare sună ceva ca Ia “liuliuliu Samarkand”. Mă simt parcă aș fi în parc în Valdivostok[62], dar în loc să îmi tai venele de tristețe rusă mă veselesc maniacal azer, pe ritm de disco și accente de drumul mătăsii. Trec pe lângă Hamza Market în Nofach, Nou-fach, cel făcut nou, Novaci, Noach, Noe care Nou-e. Pe plăcuța de intrare scrie în chirilică, kir-eli-ag, ceea ce face Domnul Dumnezeu, Бухоро, citit Buhoro. Așa scrie. Bihoro din Bihor sau din Bihar, Izvorul, dar poate fi și Apa rea, vizhoro, unde viz e apă și horo e a-raah, cea rea, în ebraică. Straniu că viz e apă în galică și maghiară și română, dar nu mai știm noi, însă biz sau bez înseamnă fără în rusă, besii fără biz, vizii fără viz, că de aia au plecat, goți și vizi-goți, că au rămas fără apă. Ai viz? Bez, zice rusul, de unde să am vez. Vrei viz, aici bez, dar dacă vrei, Voda, vate-ne cum zice italianul, trebuie să pleci, vado-te cât ai vide cu ochii până dai de ud, de uzi și de vizi. Aici, case paralelipipedice cât vezi cu ochii, din chirpici, kir-face. Plin de cărămidă aparentă tipic olandeză, dutchică, dacică. Hmm. Dutchii. Dacii. Dagii, vârfurile, șefii, munții, cei care stau în vârf și au acoperiș. În sfârșit văd verde în fața ochilor. Stânga dreapta. Lacuri, bălți artificiale de pește. Cu sare pe margini. Lizica zicea că apa e sălcie, practic apa de irigații e sărată și odată ce se evapora rămâne sarea la suprafață. În fața noastră o Lada veche, rusească, care cară un munte de ceva de trei ori mai mare ca ea, aici în orașul Seherezadei, a lui Aladdin[63] cel cu lampa și al covoarelor zburătoare, între zidurile uriașe ale căruia tocmai am intrat, slavă Ție, Doamne!

Sunt obosit. În afară de un somn bun mai vreau doar miel, vin și shisha, cea căreia prietenul meu persan Mamali, într-o seară de Teheran, demult, m-a învățat să-i spun cum îi spun ei, Habel Babel, Turnul Babel. Ajung într-un restaurant grădină a paradisului care se pregătește să iasă din iarnă, care îmi aduce aminte din nou de Teheran, de domnul Vahid și de paradisul de la poalele Alborzului[64], pe valea Damavandului[65], în care într-o dimineață Dumnezeu a venit să mă întâlnească pe o bancă la un ceai de o oră cât un veac și un veac cât o viață, nouă, spunându-mi parola pe care tot El mi-o zisese cu ceva vreme în urmă și îmi cutreiera mințile, de pază, ca să nu deschid usha, yeshua, decât Celui binecuvântat care vine în numele Domnului, Hoshana baruch haba b’shem Adonai, “Luați, gustați și vedeți ce bun este Domnul”. Ceea ce de atunci încoace tot fac. Și imediat voi face și aici, în restaurantul în care dansează cambogian niște Apsare, ap-sara, Doamnele Apei, cele născute din cernerea oceanului de lapte, halucinant, buddhist, unde m-ai adus, Doamne? știu sigur ce văd, am mai văzut, dar de ce văd asta aici, în lumea care a fost zoroastriană, creștină și apoi musulmană, buddhismul răsare de după milenii de uitare, neuitat. Curtea e plină de viață, am shisha, saslakul de miel, shash-like, cum mănâncă sașii, tăiat, sfârâie pe cărbuni, aici la Old Bukhara Restaurant, unde în fața mea e o fată care seamănă tare de tot cu Miru, cu acasă, Motănelul se bucură cu mine, vine Vladimir cu vinul uzbec, suficient de puțin bun, e blond, înalt și rus, căci e rus, are bunici ruși, mama e născută în Sankt Petersburg și visează la Australia sau America. Eu îmi trăiesc visul. De ce să visezi la iadul ăla rece și fals, Vladimir, pentru bani, mă gândesc în timp ce sorb din Habel Babel? Vladimir vorbește rusă, uzbekă, engleză și tadjikă, deși dialectul lui, cel din Buhara și Samarkand e diferit de cel din Tadjikistanul dacic. O parte din sângele din el e tadjic. Mai mult decât crede el, mă gândesc eu. Ma Romania dan, îi zic, în farsi. I se luminează ochii. Mă Romania dîn, îmi râde și mie inima, aici, acasă.

[1] Născut Tafari Makonnen (23 iulie 1892 – 27 august 1975) a fost împărat al Etiopiei între 1930 și 1974.

[2] Interstellar este un film de science-fiction din 2014, co-scris, regizat și produs de Christopher Nolan.

[3] Neagu Djuvara (1916-2018) a fost un diplomat, filosof, istoric, jurnalist și romancier român.

[4] Remphan a fost subiectul închinării idolatre menționate de Ștefan la momentul morții sale în Cartea Noului Testament Fapte 7:43.

[5] Opereta Crai Nou de Ciprian Porumbescu

[6] Comuna Cuca Măcăii, situată între Pitești și Râmnicul Vâlcea, județul Argeș

[7] Muntele Tabor este situat în Galileea de Jos, Israel, la capătul estic al Văii Izreel, la 18 kilometri vest de Marea Galileii

[8] Codex Cumanicus este un manual lingvistic din Evul Mediu, conceput pentru a ajuta misionarii catolici să comunice cu cumanii, un popor turcic nomad.

[9] Feodosia, numită și Theodosia, este un port și stațiune, un oraș de importanță regională în Crimeea, pe coasta Mării Negre. În cea mai mare parte a istoriei sale, orașul a fost cunoscut sub numele de Caffa.

[10] A fost ultimul rege sasanian al regilor Iranului din 632 până în 651. Tatăl său a fost Shahriyar, iar bunicul său a fost Khosrow al II-lea.

[11] Gaius Plinius Secundus (23/24 – 79 d.Hr.), numit Pliniu cel Bătrân, a fost un autor roman, naturalist și filozof al naturii, comandant naval și de armată al Imperiului Roman timpuriu. A scris enciclopedia Naturalis Historia (Istoria naturală), care a devenit un model editorial pentru enciclopedii.

[12] Kalka este un oraș din districtul Panchkula din Haryana, India.

[13] George Rawlinson (1812 –1902) a fost un savant, istoric și teolog creștin britanic.

[14] Parthia (persană veche: Parθava) este o regiune istorică situată în nord-estul Iranului Mare. A fost cucerită și subjugată de imperiul Medilor în secolul al VII-lea î.Hr., a fost încorporată în Imperiul Ahemenid ulterior sub Cirus cel Mare în secolul al VI-lea î.Hr.

[15] Theophilact din Simocatta a fost un istoriograf bizantin din prima parte a secolului al VII-lea, considerat de către unii cercetători ca fiind ultimul istoric al Antichității.

[16] În mitologia greacă hiperboreenii, sau hiperboreii, erau un popor mitologic. Grecii antici credeau că Boreas, vântul nordului, a trăit în Tracia, și că, prin urmare, Hiperboreea era o regiune nespecificată în ținuturile nordice dincolo de vântul de nord.

[17] Gerardus Mercator (1512 – 1594) a fost un geograf, cosmograf și cartograf din secolul al XVI-lea din comitatul Flandra. El este cel mai renumit pentru crearea hărții lumii din 1569 bazată pe o nouă proiecție care a reprezentat cursuri de navigație cu orientare constantă ca linii drepte – o inovație care este încă folosită în hărțile nautice.

[18] Hibernia este numele latin clasic pentru Irlanda.

[19] Procopius din Cezareea (500 – 565) a fost un savant grec în antichitatea târzie din Cezarea Maritimă. Însoțindu-l pe generalul roman Belisarius în războaiele împăratului Iustinian, Procopius a devenit principalul istoric roman al secolului al VI-lea, scriind Istoria războaielor, a clădirilor și a istoriei secrete.

[20] Evagrius Scholasticus a fost un savant și intelectual sirian care a trăit în secolul al VI-lea d.Hr. și un consilier al patriarhului Grigorie al Antiohiei. Lucrarea sa care a supraviețuit, Istoria ecleziastică, cuprinde o colecție în șase volume referitoare la istoria Bisericii de la Primul Sinod de la Efes (431) până la domnia împăratului Maurice până la moartea lui Scolastic.

[21] Río de la Plata este estuarul format prin confluența râului Uruguay cu râul Paraná la Punta Gorda.

[22] Transvaal este un termen geografic istoric asociat cu terenul la nord de (adică, dincolo de) râul Vaal din Africa de Sud.

[23] Wusunii au fost un vechi popor de stepă semi-nomad menționat în înregistrările chinezești din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr.

[24] Râu cunoscut și sub numele de Maritsa care curge prin Bulgaria în partea superioară și mijlocie, în timp ce cursul inferior formează o mare parte a graniței dintre Grecia și Turcia.

[25] Ebru (în spaniolă Ebro) este un fluviu din nord-estul Spaniei ce se varsă în Marea Mediterană la aproximativ 160 km de Barcelona.

[26] Sfântul Antoninus din Piacenza (sau Placentia) (mort în 303 d.Hr.) este un sfânt patron al Piacenza în Italia.

[27] Luigi Pirandello (1867 –1936) a fost un dramaturg, romancier, poet și nuvelist italian.

[28] Hunii din Vest au mai fost numiţi hepthaliţi, ye – ta, sau hunii albi, sau hoa (chinezesc), houna (indian).

[29] Barsana este un oraș istoric și nagar panchayat din districtul Mathura din statul Uttar Pradesh, India.

[30] Radha, numită și Radhika, este o zeiță hindusă și consoarta principală a zeului Krishna. Ea este adorată ca zeița iubirii, a tandreței, a compasiunii și a devotamentului.

[31] Krishna este o divinitate majoră în hinduism. El este venerat ca al optulea avatar al lui Vishnu și, de asemenea, ca zeul Suprem în sine. El este zeul protecției, al compasiunii, al tandreței și al iubirii;

[32] Avesta este colecția principală de texte religioase ale zoroastrismului, compuse în limba avestană.

[33] Sirmium a fost un oraș din provincia romană Pannonia, situat pe râul Sava, pe locul modernului Sremska Mitrovica din centrul Serbiei.

[34] Emil Benveniste, în cartea „Vocabularul instituțiilor indo-europene”, pagina 146.

[35] Tir este un oraș din Liban, unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din lume.

[36] Muntele Seir este numele antic și biblic pentru o regiune muntoasă care se întinde între Marea Moartă și Golful Aqaba în regiunea de nord-vest a Edomului și la sud-est de Regatul lui Iuda.

[37] Replică din filmul Fallen, un film thriller supranatural american din 1998 regizat de Gregory Hoblit. Denzel Washington joacă rolul unui detectiv de poliție din Philadelphia care investighează crimele oculte comise de un ucigaș.

[38] Călăuza (1979) este un film regizat de Andrei Tarkovski.

[39] Expresia latină hic sunt leones ( lit. „aici sunt leii”) sau hic sunt dracones ( lit. „aici sunt dragonii”) este o expresie care este asociată cu hărțile geografice antice pentru a indica zonele încă neexplorate din Africa, recurent în istoriografie și în publicații, dar fără comparații în documentația cartografică medievală sau în foarte rarele descoperiri ale epocii antice.

[40] Soldatul cel bun Švejk este un roman satiric neterminat de comedie neagră al scriitorului ceh Jaroslav Hašek, publicat în anii 1921–1923, despre un bărbat de vârstă mijlocie, simplu la minte, cu bună dispoziție, care pretinde că este entuziasmat să servească Austro-Ungaria în Primul Război Mondial.

[41] Marele Joc a fost o confruntare politică și diplomatică care a existat pentru cea mai mare parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea între Imperiul Britanic și Imperiul Rus asupra Afganistanului și teritoriilor învecinate din Asia Centrală și de Sud și care a avut consecințe directe în Persia, India britanică și Tibet.

[42] Aluzie la „Dracula blues”, cântec al lui Alexandru Andrieș

[43] Igor Vitalyevich Savitsky (1915 la Kiev – 1984 la Moscova) a fost un pictor, arheolog și colecționar de origine ucraineană, în special de artă de avangardă. El a fondat de unul singur Muzeul de Artă de Stat al Republicii Karakalpakstan, numit după I. V. Savitsky, un muzeu de artă cu sediul în Nukus, Uzbekistan.

[44] GULAG („Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată”) a fost o ramură a poliției interne și a serviciilor de securitate sovietice care controla sistemul penal al lagărelor de muncă forțată și a închisorilor și lagărelor de detenție și de tranzit asociat.

[45] „Solve et Coagula” înseamnă a dizolva și coagula, a descompune o substanță în elementele sale de bază înainte de a o transforma în ceva nou.

[46] Nadeja Borovaia, Natalia Goncharova și Tansykbayev Ural sunt pictori și artiști ruși.

[47] Serghei de Radonej (1314 –1392) este unul din cei mai populari sfinți în Biserica Ortodoxă Rusă.

[48] Replică din filmul Cloud Atlas, un film științifico-fantastic din 2012, scris și regizat de familia Wachowski și Tom Tykwer.

[49] Dēnkard sau Dēnkart este un compendiu din secolul al X-lea al credințelor și obiceiurilor zoroastriene din acea perioadă. Denkard este în mare măsură considerată o „Enciclopedie a Mazdaismului” și este o sursă valoroasă de informații despre religie, în special în timpul iterației sale medii persane.

[50] Termenul „ monadă“, folosit în metafizică, înseamnă etimologic „unitate“. Unitatea perfectă este principiul absolut. Este unitatea supremă (Unul, Dumnezeu, Principiul numerelor), dar poate fi și la celălalt capăt unitatea minimă, elementul spiritual minim. Henada reprezintă opusul monadei.

[51] Origen din Alexandria (c. 185 – c. 253), cunoscut și sub numele de Origen Adamantius, a fost un savant creștin timpuriu, ascet și teolog care s-a născut și și-a petrecut prima jumătate a carierei în Alexandria.

[52] Köten (1205–1241) a fost un căpetenie (han) și comandant militar cuman-kipchak activ la mijlocul secolului al XIII-lea. El a făcut o alianță importantă cu Rusia din Kiev împotriva mongolilor, dar a fost în cele din urmă învins de aceștia la râul Kalka în 1223.

[53] Cronica de la Kiev este o cronică slavă veche a Rusiei Kievene. A fost scrisă în jurul anului 1200 în mănăstirea Vydubychi, ca o continuare a Letopiseței primare.

[54] Ismael a fost primul fiu al lui Avraam, patriarhul comun al religiilor avraamice și este considerat un profet în Islam. Mama lui era Egipteanca Agar (Geneza 16:3). Conform relatării Genezei, el a murit la vârsta de 137 de ani.

[55] Mahalath a fost, conform Bibliei, a treia soție a lui Esau, fiica lui Ismael și sora lui Nebaiot.

[56] Tribul Ursobici (în cumană Urusoba) a fost unul dintre triburile cumane menționate de cronicarii bizantini.

[57] Ares este zeul războiului în mitologia greacă. El este unul dintre cei doisprezece olimpieni și fiul lui Zeus și Hera.

[58] În mitologia egipteană, Osiris este zeul vieții de apoi, al vegetației, fertilității, renașterii și al morțior.

[59] Ialta este un oraș în Crimeea, în sudul Ucrainei, pe coasta nordică a Mării Negre.

[60] Sirocco este un vânt uscat din direcția sud sau sud-est ce bate în bazinul mediteranean când deasupra nordului Africii se instalează un maxim barometric, iar în Marea Mediterană, o zonă depresionară. Numele vântului, numit de italieni scirocco, vine din limba arabă – vânt cald.

[61] Expresie arhaică românească folosită pentru a define orice fel de animale, viețuitoare

[62] Aluzie la călătoria autorului în Vladivostok, descrisă în prima carte publicată: „Jurnalul omului rucsac. Transsiberianul” (2018)

[63] Aladdin este personajul uneia dintre poveștile populare din Orientul Mijlociu. Este una dintre cele mai cunoscute povești asociate cu Cartea celor o mie și una de nopți (The Arabian Nights), în ciuda faptului că nu face parte din textul original; a fost adăugată de francezul Antoine Galland, bazată pe o poveste populară pe care a auzit-o de la povestitoarea maronită siriană Hanna Diyab.

[64] Lanțul Alborz, scris și ca Alburz, Elburz sau Elborz, este un lanț muntos din nordul Iranului care se întinde de la granița cu Azerbaidjan de-a lungul coastei de vest și de sud a Mării Caspice.

[65] Muntele Damavand este un stratovulcan potențial activ, cel mai înalt vârf din Iran și Asia de Vest și cel mai înalt vulcan din Asia și al doilea cel mai înalt vulcan din emisfera estică (după Muntele Kilimanjaro), la o altitudine de 5.671 metri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.