Ziua 4. Hattusa. Hoinar pe o cale hittită

Am dormit bine, am visat ceva frumos cu Motănelul, nu-mi aduc aminte ce anume dar ăsta mi-e post-gustul la care mă trezesc în aceeași cameră rece că am stins caloriferul aseară să nu iau foc de la ciorapii spălați din nou. Mulțumesc Domnului pentru ziua de ieri, ziua de azi și găzduirea oamenilor ăstora, turci. Mă străfulgeră din nou gândul că neamul ăsta are agresivitatea tipică japonezilor. Și limba seamănă ca pronunție, așa mi se pare, duritate structurală cu cuvinte moi și dulci câte-o-dată. Îs curios când și cum apar de fapt japonezii în istorie că parcă sunt cam rude cu turcii, așa îmi zice mie intuiția. Oi citi. Dar până atunci citesc in Biblie.

Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer și slavă în locurile preaînalte!”. Și El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Dacă oamenii vor tăcea, pietrele vor striga, îmi tot răsună în cap, unde altundeva, cuvintele evanghelistului la intrarea Domnului în Ierusalim. Ia-ra-Salem, timpul, adică yahr-ul, iar-ul și împărăția, rai-ul, ra-ia-ul lui Dumnezeu, Ia-hava, cel aducător de sființenie, de pace, de salem, salama. Salama înseamnă sființenie sa coborâtă sub formă de lumină în sufletul viu, de unde saalam-ul arab, sa-al am adică “sființenie sufletului tău” si shalom-ul evreiesc care e același lucru sha-al om, unde sa e sha și e binecuvantată sufletului, ma-ului, om-ului de catre om, ohm. Îmi aduc aminte de expresia “iți iau ma-ul” și mă înfior, îmi pierd din pace, de unde se vede, cum începeau capitolele lui Jules Verne, că pacea e forma cea mai perceptibilă, mai recognoscibilă, experiențială, a sa-ființeniei, a ființării în sa, n slava, a lui Dumnezeu. Ceea ce e perfecțiunea, Adevărul în planul nousului, al cunoasterii, e pacea în planul sensibil, simțitor, oglinda în sufletul viu a perfecțiunii vii, a gloriei, a lui Sa. Și dacă mai coborâm o treaptă, din planul sufletesc ajungem în cel trăitor, fizic, pătimitor cum îi zic sfinții părinți, și de acolo la salut-ul nostru, salute, sau salud cum zic italienii sau ibericii, sa-la-ta, “Sa la tine” sau sănătate, sa-na-ta te, sfiinteniA să fie, să coboare, în tine. Frumoase saluturi, însa al nostru parcă e prea centrat pe trup, că de la slavă sau hi, heil, hello, care înseamnă holy, sfânt, sființenie, ajungem la pace și apoi la sănătate. Se văd aici alegeri spirituale și încețoșarea ochiului care îl vede pe Dumnezeu, în decăderea urărilor odată cu de-căderea omului din slavă și uitarea identității și chemării sale. Căci Uitarea, zice Sir Marcu, Ascet Jedi de pe aici din Ancyra, e unul din cei trei mari uriași ai răului. Alături de neștiință și nepăsarea trândavă, care țese veșmânt și acoperământ norului negru așezat peste suflet îmi zic eu mie îndemnându-mă să mă ridic din pat și din visare spre o nouă zi. Azi e ziua de mers la Hattusa și ascultat ce strigă pietrele. Mă echipez de excursie de o zi lungă, îmi burdușesc rucsăcelul albastru și cobor.

Masa nu e încă pusă. Lukyie, turcoaica blondă și frumoasă, vine la mine încurcată. Ieri a intrat la wc peste mine în timp ce mă pișam de plecare. Că de aia scria bayan pe ușă că e wc-ul doamnelor pe timpul zilei de muncă. Îmi cer scuze, își cere scuze, ne-am iertat reciproc și ca oriunde apare iertarea apare și prietenia. Suntem în sala de ședințe care e și sală de mic dejun, la parter. Ne întindem la o poveste în așteptarea mesei și papei. Papa bun. O văd că e obosită și cu ochii cârpiți, I pull a Gimini on her, cum ar zice Seinfeld, o întreb de ea și de viața ei. În orele de program lucrează și apoi merge la spital să stea cu tatăl ei bolnav tare, și are grijă de el și doarme acolo. Mă uit la ea, cu surprindere și respect. O întreb mai multe de familie. Tatăl ei e fost polițist, a avut o viață grea, dură, a fost dur și el, și viața ei cu el, acum are diabet și pneumonie și 62 de ani și e internat. De o săptămână face naveta asta servici spital și e obosită. Nu vorbește bine engleza, că nu are practică, se scuză ea și nu practică pentru că nu vorbește bine engleza, completez eu. Uite-așa. Ca japonezii care din orgoliu, pentru că nu pronunță bine, preferă să nu vorbească, să nu se facă de râs și ajung, în ocaziile în care sunt forțați să vorbească, să se facă de râs că nu vorbesc bine. Luckyie vorbește inteligibil. E singură la parinți. A mai avut un frate, mort de cancer acum 13 ani și de atunci sunt foarte triști. E singură dar nu e singură, e veselă dar nu acum, are peste 100 de veri ca frații cu care râde mult. Eu, de fapt, sunt veselă, zice ea. Și frumoasă, îi zic. Îmi mulțumește. Da, e frumoasă, e una din turcoaicele alea din filme și dacă nu ar fi trasă la față și tristă s-ar vedea mai bine. Îmi mulțumește pentru discuția în engleză. Și eu. Se ridică să meargă să așeze masa de mic dejun. Îmi zice ceva că nu va mai fi omleta de ieri. Eu mănânc orice, zic. Misafir undunu deli bundun yair. Ceva de genul. Îmi zice ea. O întreb ce înseamnă. Musafirul mănânca ce i se pune în față. Râde ușor jenată, îmi dau seama că ce a zis e ușor mai mult nepoliticos.

Ne asezam toti la masa si papam bun chiar si fara omleta. Telemea, masline, rosii, chestii bune, ceai, mai putin bun, e prea tare pentru mine, ma ameteste, iar cafeaua e ness, mai bine beau una la ibric. In timp ce mancam Nimesay imi ia bilete de autobuz de Sungurlu, orasul de langa Hattusa, intra pe ceva site, le ia, mi le tipareste, i le platesc în caș, cash epocii pastorilor. Plecarea e la 10.30. Hamed, care inca n-a venit dar mi-a zis la telefon ca ma duce la autogara, nicio grija, ar trebui sa fie la 10.10. Pana vine el incerc sa vorbesc cu Nimesay. Nu vorbeste. E rea, inraita, o amaraste viata pe care o are. Mi-a si zis ieri ceva, ca se lasa folosita si nu are grija de ea. Acum nu vorbeste ca a venit Lukyie care cand afla ca merg la Hattusa imi zice ca ea e de loc din zona si neaparat sa merg si la Alaca huyuk, la vreo douazeci de kilometri departare, neaparat. Eu sunt numai ochi si urechi si notez in jurnal si multumesc. Nimesay tace zgomotos in continuare. O uraste pe Lukyie ca e frumoasa, realizez asta acum, in timp ce scriu.

Hamed intarzie. O sa pierd autobuzul. Slava Tie Doamne. Toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celui care il iubeste pe Dumnezeu, cum zice apostolul catre romani. In final apare mercedesul lui E classe, frumos, si el zambitor si relaxat si complet neinteresat de planul meu si cele 10 minute intarziere si autobuzul pe cale de a disparea ca magarul in ceata planului meu de azi. Dupa 10 minute de autostrazi de centura si sensuri ciudate ajungem la autogara si nu gasim loc de parcare. Mai dureaza 10 minute pana parcam, am pierdut autobuzul. Nu-i bai. Bay in turca inseamna barbat, de fapt, cel puternic, putere, care, nu-i asa e foarte periculoasa, poate face baiuri. Nu acum. Mergem pe coridorul urias de la etajul plin de birouri de companii de bus, se aud strigarile tipice, Istaanbul Istaanbul striga unul langa mine, Mersin, Mersin, altul cu ochii lucindu-inde speranta infipti in mecla mea de om alb care daca e aici trebuie sa mearga undeva, unde altundeva decat la Mersin. Eu merg la Sungurlu si de acolo la Hattusa cu ceva, nu stiu cu ce. Hamed imi ia un alt bilet peste o ora, Metro, cea mai tare companie de busuri din Turcia nu demult, ma ofer sa il platesc, e la un pas sa accepte, ma refuza si insista usor sagalnic, il intreb daca e sigur, ce sa mai si zica, e zgarcit, cum ii spuneam si lui Vlad aseara, zgarcit dar si grandoman, turc, si pe deasupra am pierdut busul din cauza lui, ii multumesc si mergem impreuna ca el sa-si manance micul dejun si eu sa beau o cafea. Locul in care mergem, un alt restaurant traditional turcesc, in autogara mare ca un aeroport, are doar ness la masinarie, o posirca otravitoare, mai bine iau o cafea turcesca, zis si facut. Ne asezam la papa, cafea si vorba. Ma intreaba cand si cum am trecut de la viata de executiv la cea de consultant si coach la cea de traveler. Ultimele trei nu se exclud, ii raspund, in ultimii zece ani ele se intrețes. E vorba tot de calatorie, interioara sau exterioara, de fapt aceeasi, ca in povestea rabinului din Cracovia, si apoi nu ceea ce facem ne defineste ci spiritul in care facem acel lucru, cum-ul peste ce. Ca sunt doua moduri de a trai viata, autentic, de dinauntru in afara, oglinda lui din afara inauntru, conformist, indus exterior, vreau versus trebuie, stresul permanentei conformari si starea de impostor, de fals, de suspiciune si permanenta grija de a nu fi desconspirat versus linistea adecvarii in Dumnezeu, a acceptarii cu recunostinta a orice vine, fie el esec sau penibil, in timp ce fac tot ce tine de mine, in facerea adevarului pe care il cred, in pace si bucurie, ca sa iasa ce cred eu ca e bine sa iasa. Si daca nu iese accept si caut ce e bun din faptul ca nu a iesit, inauntrul sau in afara mea bucurandu-ma de vulnerabilitatea vietii in palma lui Dumnezeu versus inghetarea in rolul, masca, exoscheletul existential, ego-ul, care “protejându-ma” de viata mi-o fura. Imi aduc aminte de Khrisna zicandu-i lui Arjuna in Mahabharata: “he who thinks he can kill and he who thinks he can be killed are both mistaken”. Eu imi beau cafeaua turceasca. El ma asculta in timp ce isi mananca ceva sandvisuri turcesti cu salata si cartofi prajiti si un suc de portocale. Si imi multumeste. Si eu lui. Pare a fi scena micului dejun din Pulp Fiction doar ca mie imi lipseste muffinul.
E vremea autobuzului si a “walking the earth until God puts me where He wants me to be”. Imi iau ramas bun dela Hamed pana diseara cand, la orice ora ajung sa il sun ca el sta aproape de firma si vine si imi deschide. Paidiomâi imi zic in rusa ca in turca inca nu stiu.

Autogara Atis e moderna si mare, ca un aeroport de mare cum. Ajung la peron, un peron cu cel putin 40 peroane, gasesc Metro-ul de Trabzon care trece prin Sungurlu, baiatul de bagaje imi verifica biletul, e busul meu, urc. Sunt in autobuz. Ma fac comod si ma uit pe geam. Siruri, siruri de autobuze pleaca si defluiesc, cum ar zice tata militareste, spre autostrada de centura in timp ce alte siruri siruri asteapta sa intre. Cum imi zicea Hamed, un pic inainte, in Turcia orice loc e legat de orice alt loc prin autobus, poate trebuie sa schimbi dar se ocupa ei, exista un sistem si iti iei un singur bilet din A in B, si asta e, trebuie sa mearga, ca suntem 90 de milioane si calatorim mult. Face sens. Si da masura puterii tarii. Pe geam vad un turc asa la 50 de ani la costum scump si cravata, un sef, cu suvite peste chelie cum avea Basescu pe vremuri. Se scarpina in cur. Nu stiu daca exact acolo dar din fata asta se vede, pe langa moaca preocupata de vorbitul la telefon sau poate nu de aia. Pare ceva sef de prin autogara, nu calator. Ascult oamenii vorbind intre ei in jurul meu si din nou ma izbeste ce mult seamana limba asta cu japoneza. Autobuzul da sa plece. Vad doi anatolieni batrani pe pasarela, unde stau oamenii la fumat uitandu-se la
zgarie nori, ma uit la ei de pe geam, se misca incet, calm, puternic, “unde ne grabim?”, probabil nicaieri. Unul are niste matanii islamice in mana, identice cu cele ortodoxe si cu rozariul catolic. Merge si in timp ce merge isi ascute cu degetele colturile unei mustăți cărunte ce troneaza pe fata lui de akingiu batran. Imortalizez scena pe fundalul unei Ankara moderne, numai zgarie nori, soare si pruni si ciresi infloriti. Arata impresionant. Un oras mare, cu un aer de curat si cumva chiar curat.
Controlorul zambeste larg si cald unei anatolience cu batic, neagra si grasa si veseloasa cu doi copii, un baiat si o fata carora le rasoare soarele prin ochi de sub claile de par negru si pielea maslinie. Scena asta din autobuz e asa calda ca imi putea topi untul pentru painea mea cu unt si miere pe care de altfel o mananc aproape numai in calatorii desi imi place asa mult, si si in calatorii o mananc prea rar si nu stiu de ce, ma revansez eu, promit.

Ne asternem la drum, incet, incet iesim din oras, autostrazile sunt ingrijite, un turc de la ceva Brantner sau altfel de firma de salubritate, sau de-a dreptul de la primarie, uda verdeta pe marginea si mijlocul benzilor, se vad dealuri, palcuri de blocuri apoi dealuri goale si apoi iar palcuri de blocuri, mult verde si mult gri, bej prafos si stanca, multa stanca. Podisul Anatolian cu vai adanci, way-uri, dealuri pline de pietre, intre dale-uri secate intre timp, apoi bolovani si forme ciudate pe iarba arsa de uscaciune si iarna. Pe stanga se vad stanci si peisaje din povesti cu zmei sau cu hittiti. In departare se vad munti inzapeziti. Pe stanga se vede clar o cetate veche veche, pe care numai ochii mei o vad. Cand ai un ciocan in mana…!

Trecem pe langa niste munti ca in drum spre Mordor. Piatra peste piatra, piatra si iar piatra. Cenusiu, uscat, arid, desi abia iesim din iarna. Chel, ca un cal pe cale. Daca peisajul asta era acasa deja gaseam sigur vreo zece cetati pana acum. Trecem aproape de Balâ, un fel de Bâlea, alba si puternica, si intram in kirikale, a Domnului, kyr, cetate, kale. La sud de Ancyra, Ankara, ân-Gora, unde e plin de munti, iar mult mai la sud, maine, in Cappadochia, Cappa-dacia alti munti, Goreme, Gore-ma, muntii vii, insufletiti. Pana atunci insa, pe stanga lucrari la poduri si drumuri si apoi o moschee cu doua minarete si apoi doi tumuli. Vorbesc cu tata la telefon, totul e bine. Ma simt bine. Ma simt, sunt, privilegiat. Sunt fiu al Imparatiei ceresti, in Hristos, si asta ma face calator in lumea asta, in toata lumea. Fiind acasa in ceruri sunt acasa oriunde, în lume dar nu din lume.

Citesc de hittiti. Acum aproape patru mii de ani ei erau miezul. Albi si geti-thi. De la noi la daci sau la Caesar, ca si asa maine merg in Kayseri, Cesareea, sunt doua mii, exact jumatate. Cum ne uitam noi la ei asa se uitau ei la hittiti. Citesc in carticica cea mica cu hittiti, cea ramasa la mine si in triposo, la istoria Turciei. Ma atrage povestea lui Azatiwataya conducatorul cetatii Adanawa, Adana de azi, nu departe de Mersin si el nu departe de Tarsus-ul lui Pavel, apostolul. “I am
really Azatiwada, Man of my Sun, servant of the Thunder god,(…), during my reign there was peace and prosperity in Adanawa (…) and I built this fortress, named it Azatiwadaya (…) Thunder God and the deities directed me to do so (…) I sacrificed an ox every year, a sheep in the ploughing time and a sheep in the fall (…) Only the name Azatiwada is eternal, forever like the name of the Sun and the Moon.” Fenicienii, adica aproape sigur ca si evreii, le ziceau la astia din Adanawa, Danunieni, a-danuvieni, aia de la Dunare iar pe suzeranul lui il chema Avaricus, adica Urikku in feniciana iar Azatiwadaya e daya sau dava lui Azati. Azati nu-l descompun ca ajung prea departe. Cine-or fi fost hittitii astia? Om afla. Oricum cântul asta e o istorie in cateva fraze, cu ontologia si antropologia si soteriologia lor la suprafata. Oamenii aia stiau sigur ca la acceleratorul de particule de la Geneva nu se va descoperi nimic nou si ca unele
Nume sunt eterne, nu toate. Care din ele sunt bune si care rele, pariul vietii, mai ales ca pariul castigat aduce in eternitate, in ever, propriul nume, il face ad-ever-ad. Pana atunci insa hittitii faceau aproape aceleasi jertfe ca romanii si ca dacii pe Columna, un taur, o oaie, iar romanii, in rasparul kosherului mai jertfeau si cate-un porc. Or fi fost samariteni sau poate gadareni care, ramasita din tribul Gad, se inchinau la God, poate chiar in Godeanu, muntele sacru al dacilor. Munte in turca e dag, varf, acoperis exact cum acoperis inseamna dak, dack, dach, thack, dæc in limbile asa zis germanice, dar si slave, vechi si noi. Iar Gad citit invers, ca evreii scriu invers, nu-i asa, e dag. Si muntele e locul zeilor, stim asta, muntele Meru, la indieni, Moria la evrei, Mare la daci si români, urmasii lor, asa cum stim. Autobuzul baga mare intre timp pe autostrazi perfecte, turcii au o infrastructura impresionanta. Baiatul cu bagajele, ajutor de echipaj de bus, ca in toate busurile turcesti si iraniene, ne da ceva apa si suc si ceva cookie, un caca de cake, bun desi prea dulce. Beau din su, apa si vad ca trecem pe langa Golludag, munte in turca, dag, cu lac, golu. De unde si-au luat turcii astia dag-ul? Stiu ca nu stiu nimic.

Autobuzul curge, eu citesc de Hattusa acum, orasul cu 50.000 de locuitori la 1300 i HR zice parerea unuia inregistrata ca istorie, nu poate fi, ba e, hittitii erau si mari si multi si orasul avea, are, aproape 2 km patrati ca suprafata. Pana la fondarea Romei urma sa mai treaca 500 de ani. Orasul era masiv, zice carticica, abia astept sa vad. Continui sa citesc in leganatul busului si a sunetului limbii bipolare a turcilor, dulce-amarui, smucita. Smooched. Imi atrage atentia ceva. In Hattusa cuptoarele nu erau in case ci afara, folosite la gatit nu la incalzit, in ciuda iernilor anatoliene foarte reci!, zice carticica. Si ca muntii si dealurile erau impadurite, ca sa aiba hittitii nu-i asa, ce arde in cuptoare. Poate ca iernile anatoliene nu erau asa reci pe atunci, mai baieti, si poate ca precipitatiile era mult mai abundente de unde si padurile, iar clima era de fapt mult mai calda si mai umeda si asa puteau trai oamenii pe platourile astea inalte acum atat de reci iarna si aride tot timpul. Ca portul Theodosian la Constantinopol de aia e ingropat in Yenikapi de nici nu-l mai stie lumea si e la mare distanta de mare ca apa era mai sus candva si apoi a ramas pe uscat si Tarsus-ul era mare port al antichitatii si corabiile lui strabat toata Biblia pana in Apocalipsa si acum e la 20 de km de tarm si, ca la Efes, instalatiile portuare sunt la cativa metri buni deasupra nivelului marii actual si Milletul ala, mill-ed si malait de millet ce era, stim de la persi, port la o ditamai laguna la 600 i Hr si ia acum laguna de unde nu-i, poate de la Thermopile unde sunt cativa kilometri buni de lan de cucuruz intre izvoarele termale si monument si mare. Clima era mai calda si mult mai ploioasa ca nivelul marii era mai sus, cu vreo 6 metri mai sus, si era apa din belsug in râuri in loc sa fie blocata la poli dupa cum ne arata hartile lui Piri Reis si, surpriza surpriza, a politically corectului Mercator. Mari minuni se intamplara. Ca altfel ce sa cauti cu orase de zeci de mii de locuitori hittiti in ariditatea asta. Ca hittitii, desi poate loviti in cap ca se cam bateau cu ghioage, erau doar hit-iti nu tâmpiti si aveau depozitele de grane, pline, orz, mei, chestii. Citesc ca acoperisurile erau plate, clar ca nu se faceau pături sau maturi groase de omăt pe acoperisuri ca astea plate nu ar fi tinut deci clima era calda, ploua mult sa se faca millet-ul mare. Cica erau foarte curati, obsedati de spalat si purificat, pe ei si templele lor. Asa cam ca evreii, cu spalatul mainilor de cateva ori pe zi, a trupului odata pe zi, inainte de rugaciune, inainte de intrat in Templu, se tot spalau, poate ca nu degeaba il chema Suppiluliuma pe regele Hattusei, trag eu etimologia asta de par jucaus si rad manzeste. De atata ras manzeste in tura asta o sa ajung catâr, sau mai bine armasar. De spalat se spalau oamenii astia si in râu ce se chema in hitita Marashantyia, Mara-shantyia, santa sau sfanta Mara. No. Mai citesc eu ceva de Teshup, zeul tunetului, de Lelwani, divinitatea lumii din adanc, La-el-ba-an, zeul, ban-ul conducator al adancurilor, ma mai foiesc nitel, mai vad niste tumuli, clar tumuli nu povesti, si pana sa ma dumiresc busul trage pe stanga, in autogara din Sungurlu, isi face burada lui programata si ma-îmburdă-n autogara aproape pustie fara niciun taxi, nimic, doar un bus Kamil Koc plecand undeva. Ma debarc si ca omul care a picat din copac ma asez pe o banca sa ma rog un pic si sa vad ce fac.

E o zi superba, soare plin, senin, mi-era dor de soarele asta shine-in, Sungurlu asta e un oras mic, sunt la periferie, departe de lumea dezlantuita, intru in bold sa imi iau o apa mare, o buyuk su, cum mi-e procedura de traveling ca nimic nu e mai nasol la drum lung ca deshidratarea. Da’ de ce pisici buyuk si big se pronunta aproape la fel si inseamna acelasi lucru?, trec peste asta si il intreb prin semne turcesti si cuvinte internationale pe efendi-ul de la chioscul din autogara ca de tara daca imi poate chema un taxi. Poate. Revin pe banca si in scurt timp, cam cat as zice bir rica ya ederim, cum mi-a zis efendiul cand i-am multumit, apare in tromba o Dacia galbena. Byre reach you either am descifrez eu mesmerizat o varianta de citire in engleza, insemnand probabil eu, de asemenea, spre tine ma intind mult, cu pornire. Raman dator. Buyuk, nu kucuk, citit big nu kicsi-k, mic in maghiara si in turca.

Hassan Efendi e un taximetrist exploziv, un turc veselos, maniaco depresiv, calare pe o Dacia Sandero Stepway. Acum e in faza de manie, e veselos ca un porc mistret lafaindu-se in glod, azi se anunta o zi buna, de dimineata. Il intreb cat pana la Hattusa. Stie ce vreau desi locul in turca se cheama Bogazkoy, dar a mai luat el fraieri ca mine la tura asta asa ca se anunta o zi buna. Negociez de la 500 la 250 lire, am si eu motivul meu de minima satisfactie, oricum platesc dublu cat face. Hassan Efendi e agitat nevoie mare. A prins pestele dar mai are comisioane de facut. Am furnici pe toata talpa, podeaua frige ca un bec, asta insemana ca e vremea sa-mi pun pantofii si sa plec o aud pe Motanel fredonandu-l pe Andries pe fundal. Ma amuz. Demaram in tromba dar nu spre Hattusa ci spre ceva cartier unde Hassan mai hassaneste una alta. Intre timp ma tine cald. Romania si Turcia, prietene, face el semne cu degetele lipite frecandu-se intre ele, ca la pile. Evet, evet raspund. Zice ceva ca stiu turkce, eu zic yok. El zice piraz, putin. Io laud masina. Isi da seama si zice ca dada e facuta in Romania, mandru nevoie mare de masina si de el insusi si ma pocneste pe piciorul stang repetat si tare. Dacia hosh hosh, good good. Si arata bine zice el si constat si eu. Merge cu 120. Doamne, pazeste-ne! Acum 130. Inmulteste-ti Doamne harul! E exploziv omul, explodeaza duhul de akedie pe el. Imi zice sa mergem si la Corum ca e hos hos acolo. Ii zic ca nu. Zice ceva de Alacahoyuk, tresar, recunosc numele, vreau. Ii zic ca da. Extra, extra. Ii zic ca ii dau beshmis extra, 50, asa ma si gandisem. Excursia ma va costa pare-se 350 lire adica 63 usd imi fac eu un calcul scurt si necesar linistii de dupa si apoi vad ca am iesit dintre stanci cenusii si gonim, gone with the Stepway in goana, pe o vale cu iarba verde ca acasa, inconjurata, cum altfel, din toate partile de munti.

Dupa o jumate de ora de hos hos si de mare prietenie ad hoc romano turca punctata de pleznituri entuziaste pe piciorul meu stang în departare se vad stanci de zmei si ruinele Hattusei. E un munte de ruine cat vad cu ochii. Sic transit gloria. Imi aduc aminte de cuvintele evanghelistului de dimineata. “Și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanţuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”

Mergem prima data la Yazilikaya, Hassan opreste taxiul intr-un fel de parcare, nu e nimeni, nu se plateste nimic, in fata se vede un munte sapat, un canion tapetat cu basoreliefuri, loc de inchinaciune si poate de ingropaciune, ceva templu candva pe jumatate ingropat in munte si pe jumatate imbracat in piatra, acum daramaturi cat vad cu ochii si un munte sapat adanc, cumva imposibil, pe o tehnica demult pierduta, cea incasa, cea etiopiana, cea care face piatra plastelina. Practic faceau ce vroiau cu piatra, asa cum se vede si aici, in peisajul asta zis ciclopic. Mie imi place mai mult sa le zic zmei ciclopilor astora. Hassan vine dupa mine, sa se asigure ca am experienta maxima, incep sa obosesc cu maximul lui, imi zice sa fiu atent la pasi ca piatra e foarte alunecoasa, e slefuita ca sticla, deschid carticica cu hittiti si incep sa vad si acolo unde desi ma uitam nu vedeam. Sub ochii mei curg in piatra istorii de 3500 de ani, ce a mai ramas din ele si din ei. Cei 12 zei ai infernului, marsaluiesc incolonati spre dreapta cu coifuri ascutite si sicæ si sakae in maini, seceri de lupta, falxuri ca cele dacice si ca lancea lui Horea, coasa, katha, kasa pusa drept adica invers adica saka si ca arma stindard a capitanilor de corabii olandezi, dutch, in secolul XVI . Oare cum se zice corect, falx, phalox, paloș sau toate trei? Zei albi sau hittiti simpli, inalti, solizi, foarte solizi, cu barbi serioase, de iafeti, cu ciomege, maciuci, coifuri sau caciuli ascutite iar unele chiar incovoiate, calari pe munti, cu opinci cu varful pinched poarta unul o cruce cu picior lung, alti doi alte cruci ca egiptene cu infinitul in ele si frunze amintind de pomul vietii si sunt flancati de inorogi, de lei si de vulturi cu doua capete. Vulturul Constantinopolului e aici, sapat in piatra hitita cu 1500 de ani inainte de fondarea Constantinopolului. I am speechless, cum zice Elaine in Seinfeld, I am without speech. Ceea ce e bine pentru Hassan, care are rabdare cat un copil de 5 ani si care vine sa ma grabeasca sa vedem totul repede repede si sigur si hos hos ca el parca ar mai avea treaba. Nu ma las grabit. Ca nu-i greu sa nu-nteleg ce vrea cand omul e turc. Ma preling incet si facand nenumarate poze, mai mult cu spatele, catre iesire ca intr-o catedrala, asa cum si arata muntii in care e sapat locul asta care imi aduce aminte de Ollantaytambo din Peru. Ma simt coplesit.

Pana la intrarea in Hattusa propriuzisa nu e mult dar e multa piatra si munti care cumva sunt si munti si ziduri, parca facuti, parca lucrati, parca pusi cu mana. Arata ca terenul de joaca al uriasilor, asa cum ii ziceam caldarii din Fagaras dintre lacul Capra si Arpasel, acolo, la Fereastra Zmeilor si la Trei pasi de moarte. Iubesc Fagarasul. La intrare platesc, pentru Hassan nu trebuie, niste ghizi locali pârâți incearca sa ma agate, Hassan isi apara prada, nici picior de turist strain, cateva grupuri de turci, urc in Stepway ca nu se poate vizita decat cu masina, asa de mare e si Hassan ma duce, priceput ca un ghid, ca o calauza, pe cararea initiatica a celor albi si mari, a galilor de dinainte de numele de gali. Trecem repede, fara sa oprim de Templul cel mare care e mare ca amprenta la sol dar e mic, ca sters, ca inaltime. Orasul, ca toate orasele vechi are trei parti. Primul e orasul propriuzis inconjurat de zidurile principale, ziduri de caramida nearsa, cumva babiloniene, peste fundatii uriase de piatra, probabil ramasite si mai vechi de la zidurile de dinainte, cele din piatra de sus pana jos. Apoi zona nobililor, o fortareata cu ziduri proprii, pe o inaltime. Si apoi, pe inaltimea inaltimii citadela, palatul regelui si sfanta sfintelor. Se pastreaza impartirea trinitara, pe sistem de caste, asa zisa a indo-europenilor, in ordine inversa, oratores, belatores, laboratores, cei ce se roaga, cei ce se lupta, cei ce muncesc sau brahmanii, kshatriya, vaishya cum ar zice Jawaharlal Nehru in Descoperirea Indiei. Orice templu, adica orice casa a Domnului, orice cetate, orice davara, dava sau var, orice biserica si orice loc sfant e impartit asa, curtea, sfanta si sfanta sfintelor, cum mi-aduc aminte ca am vazut si la Aswan, intr-unul din cele mai vechi temple egiptene pastrate si care, imi confirma atunci cu sclipiri de apreciere in ochi Mozamel ghidul, ca e similar la identitate cu Templul lui Solomon. “Și le-a zis: „Este scris: ‘Casa Mea va fi o casă de rugăciune.’ Dar voi aţi făcut din ea ‘o peșteră de tâlhari’.”” zicea Luca‬ ‭ca a zis Domnul de dimineata despre Templu dar mai ales despre adevaratul templu a Domnului, omul, impartit si el, la randu-i, cum altfel in cele trei parti ale lui, ca si castele din castel, partea ganditoare, nous, partea irascibila sau thymos si cea faptuitoare, epithymos, dupa cum zice Platon si zic Sfintii Parinti, egipteni sau cappadocieni.

Hassan hoș hoș catara Stepway-ul vreme de minute bune pe aleile ce urca sus pe culmea cea mai inalta. Parcheaza. Ziduri uriase impietrite si inverzite sunt strabatute cumva ca prin vintre de un tunel, ii zice potern in engleza, care arata identic cu cele mayase, khmere, incase, myceniene si dacice, in arc frant, pietre puse peste pietre in adancul muntelui sau de fapt a zidurilor, numai Dumnezeu si cei ce le-au facut stiu cum. Trec prin tunel aproape fara sa ma aplec si fara sa scot frontala din rucsacel ca desi era intuneric aproape bezna la un moment dat de lung ce e poterna asta tot se vedea luminita de la capatul tunelului. La iesire ma intorc si raman masca. Un portal de pietre ciclopice, ca la Mycene sau Tyrnis, mascheaza gura subtraverseului dar ce e socant e ce e deasupra si in stanga si in dreapta. Peru, Ollaytantanbo si mai rău, Japonia, cu ale ei kafune. Unele de la cica 1400 dupa Hristos si japonezele de la cica 700, identice cu cele de aici adica movile de forma cvasipiramidala placate perfect cu piatra. Kafune suna ca si coffin si ca si cofă si in toate se ingropau oameni inca din vechime. Incep sa inteleg cum se leaga turcii de huni sau xiongu si astia de chinezi si apoi de japonezi si limbile lor si ma opresc aici. Ma intorc spre padure, spre stanca uriasa fasonata vizibil din fata pantei placate cu piatra. Arata ca baza unui turn urias de straja la intrarea unui pod suspendat demult disparut.

Mai revino-ti mai Dragosele, ca numai uriasi, pietre si zmei vezi. Pai daca asta vad, ce sa fac. Pai sa te mai opresti sa te mai inlinistesti ca din preaplinul inimii vorbeste gura zice la Scriptura. Ca poate e cum vezi dar poate nu si daca nu te ogoi te zahui de cap. Ca bine zic. Da’ numa’ inca-un pic.

Urc scarile kafunelui hittito incas si cobor la Hassan care ma intreaba hos si zic hos si ma duce mai departe. In fata mea sunt Poarta leilor si zidurile duble. Poarta dar si leii aduc bine a zidurile si leii de la Mycene. De cand imi pregateam traseul acum vreo sase luni si am vazut primele poze cu Hattusa am intuit ca Mycene e sora cu Hattusa asa cum si cu Troia sora era, mæcenianul frate cu trăianul si frate cu hætitul cel getit. Leii megalitici strajuiesc poarta zmeilor acum daramata cu gura ranjind spre cel ce ar fi vrut a intra. Leul, nu taurul, pazeste cetatea, vad eu. Incinta prabusita a fost prea bușita ca sa reziste, desi din unghiurile pietrelor ramase in picioare se poate intui inchiderea in bolta, in unghi ascutit, care candva dadea sens leilor. Totul e mare, ciclopic si incas. Fac ceva poze si cobor, pe langa un cuplu de turisti turci cu doi copii. Hassan ma duce un pic mai departe la poarta cu sfincsi, fiinte sfinge, apoi pe langa alte pietre uriase langa ziduri elenistice, ceva templu din alta epoca, o mie de ani dupa. Apoi urc la picior spre citadela si apoi spre ramasitele castelului inconjurat de canioane prapastioase pe toate partile, legata de oras prin poduri demult disparute. Incep sa fiu coplesit. Sunt. Ca Arjuna in fata macelului, inaintea lui, contemplandu-si dusmanii adica verii, prietenii, maestrii aflati acum la capatul ascutit al ucigatoarei lui sageti. You must act, but you musn’t be attached to the consequences, imi repet eu in timp ce cobor, urc in masina lui Hassan si plecam impreuna spre Alacahoyuk sa vad alte pietre hittito incase, trecand de parca nici n-ar fi pe langa muzeul Hattusei pe care nu mai am putere sa-l vad. Pe drum spre si apoi de la Alacahoyuk spre Sungurlu Hassan conduce tot prea repede desi e mai apatic ca akedia trece iute de la agitatie la depresie cand se termina ziua dupa ce dogoarea amiezii a mai consumat din viata. Ma deconectez de la pietre ca nu mai pot si ma conectez la cuvinte, din turca, mai ales ca vad reclame si panouri scrise ca ne apropiem de oras, de autogara cu autobuzul ei de intoarcere spre Ankara, dar nu inaintea unei cine la un fel de fast food turcesc ca Hassan n-a mancat nimic excursia asta si nici eu, si e cam pe buletinul meu pana il platesc, sofer si ghid bun de ocazie ce mi-a fost.

Mancam la Bereket kebap in ceva mallisor cam pustiu, oprire de busuri ca e vis a vis de autogara de unde peste o ora jumate o sa imi iau Metro-ul inapoi spre camera cu radiator de la etaj pentru ultima noapte la Ankara. Hassan comanda ca e de-al casei, eu platesc ca sunt misafir, e pe dos ca la noi, dar trec cu gratie obosita peste asta, facem un zaiafet fara vin sau bere dar cu ceai ca deh, e Turcia reala, fosta candva Galatia, plateste el ceaiul, e un domn, chiar e, m-a binecuvantat Dumnezeu cu el azi cu toate ale lui. Beau din ceaiul prea fierbinte pentru mine si prea rece pentru el si ma gandesc ca za-Iafet e sarbatoarea lui Iafet, the, Iafet cel alb, Iave sau Iovan, primul fiu al lui Noe, Noah, Nowach, Novac.

Ii platesc lui Mustafa cel ciocuș, chok-hos, birul cuvenit baska ceva in plus, baska masa. Vrea mai mult, eram pregatit, nu-i dau. Vad ca incepe sa faca bulbuci pe interior, ii aduc aminte in semne si rudimente de cifre turcesti de intelegerea noastra, sa nu insele la mine, Inshalla, isi face niste calcule, se dezamorseaza, se inmoaie, accepta, a fost o zi lunga, e si el obosit. Mai da el un ceai, e boier. Primesc. Vine ceva sef, trece pe langa noi, Hassan il vede, devine slugarnic, face temenele, i-a disparut entuziasmul si aerul de boiernas, osmanlaii au o ierarhie foarte clara si fara drept de negociere. Imi iau ramas bun de la el si ii multumesc, si el mie, iau niste ciurceli georgieni, cu nume turcesti cum altfel, pentru mine si pentru fete maine dimineata ca sa fiu baiat gigea si la micul dejun sa dau un dulce, ma indrept apoi in lumina amurgului spre autogara de peste drum unde dau de acelasi chiosc cu acelasi efendi de dimineata, de aceeasi banca si de o ora in plus fata de program de asteptat autobusul. Cat timp astept si scriu si ma gandesc cum o sa intru in casa ca o sa ajung tarziu in noapte vad cum intra si ies doua Kamil Koc-uri care nu ma duc la Ankara dar ma agita cu speranta ca e Metroul meu. Care uite-l ca, intr-un final, vine. Ma dezhamez si ma asez ca batut dar fericit in scaun. A fost o zi lunga si grea si inca nu e gata. Si maine plec spre Cappadochia, spre Kayseri, Cesareea lui Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz si Basile cel mare si inca nu stiu nici exact cum si nici exact cand. Vom trece podul asta cand ajungem la el, adica maine dimineata, Dragosele. Pana atunci ia un pic de hodina ca e de la Dumnezeu, ghodină, sau odihna ca tot de la El e, Odin-ă ca e hos totul ca a fost o zi buna si in doua ore esti la Atis si de acolo iei un taxi ca nu e tare scump ca Hamed nu vine sa te ia de la autogara si nici nu te asteapta dar ti-a lasat cheia in cutia postala si o sa treci tu cumva de golden retrieveri, nu de Rosie ca e o dulcica ci de aia care musca, aia de seamana cu Nimesay, si o sa dormi bine, dupa un dus bun si dupa ce o sa iti speli ciorapii, poate seara asta nu, in camera cu radiator si pat bun in care a stat candva si Hamed cu sotia lui turcoaica din Romania, din Dogrogea, pe vremea cand era mai la inceput ssi nu avea Mercedes E classe si viata era mai grea si sa il binecuvanteze Dumnezeu cel mare ca mult bine mi-a facut prin el. Tessekur ederim, Hamed pasa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>