“Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașului va fi ucis cu ușurință; și cel ce nu știe pricinile patimilor ușor vă cădea”. Marcu Ascetul. Capul 76, Despre legea duhovniceasca.

Umblu prin Tretyakov, ca printr-un vis trăit, acum câțiva ani. Mă opresc în fața unei pânze, o pan-tha, față a ceva, în ebraică, un quadro italian, cadru tăiat dintr-o altă realitate, un frame din care curge, pantha în greacă, un alt timp, o altă lume, o altă lumină. Prin fereastra deschisă în continuumul spațiu-timp mă privesc trei framadari. Iubesc cuvântul ăsta, mă trezesc rostindu-l de dragul auzirii lui, mă duce în timp, la rădăcini, peste șapte mări și șapte țări, framadar e comandant, conducător în persana de mijloc, pahlavi, limba parților arsacizi și apoi și a persanilor sasanizi, a împăratului Perouz, Pir-roș, cel Roșu ca focul, dar și a Împăratului Verde, Sargon, în pahlavi, ciudat, numele primul framadar Akkadian. Akkad citit invers e dakka. Framadarul e cel care dă frame-ul, creează cadrul de creștere, frământare, frame-dar-uiește, în care se plămădește, pentru că f e ph și apoi devine p, iar r e l-ul pelticilor, plamadar și framadar e același cuvânt, au aceeași noimă, noe-ma, sens, cunoaștere vie și suflet nou, dar și formă, for-ma, spre suflet și cel ce poartă sufletul, cei ce sunt frământați de gânduri, care frământă și plămădesc în frame-ul dat sub autoritatea lor, până asudă grinda cum încă mai zic bătrânele noastre întrebate cât trebuie frământat, scoțând glutenul din cei ai lor, glue-tain, cel ce ține și lipește, taina gliei, până ce aluatul muncii lor se ține laolaltă și dospește uriaș împreună, forment for-ment, cu doar un pic de ferment, de drojdie, leven în engleză, lev-in, în care e inima, ebraică, căci un sistem e viu atâta timp cât forțele care îl leagă sunt mai puternice ca cele care trag spre death-lega-rea lui, spre moartea legii care îl guvernează.

Ca o sfântă treime luptașă, arhangheli armați păzind veșnicia pe un bot de deal înverzit, lângă niște morminte noi cu pietre de căpătâi cenușii zăcând la umbră de codru des, cei trei framadari, trei spătari, trei spathabedi parți, spadă-vodă, conducători de oști și de destin, doni quijoți atemporali, cei trei bogatyri ruși mă cheamă în lumea lor să-mi vestească nemurirea. Primul e Dobrynya Nikitich[1] călare pe un bălan cal alb, fioros, cu barba ca de împărat achemenid, roșie ca scutu-i, cu coif hittit ascuțit, cămașă de zale și saka mare și dreaptă pe jumătate scoasă din teacă, arhetipul războinicului nobil, mare arcaș, dar și luptaș, feroce, dar și galant, un gal gallant, un viteaz curtenitor și șiret, jucător de șah vechi zis nordic, tafl, dar și cântăreț la guslă, chitara persană zisă și slava, cu o singură coardă, tutorele într-ale framadarii pentru Vladimir cel Mare, Valdamarr, Vlad-emir-ul rurikid, primul rege și emir creștinat al rușilor kievieni. Dobrynya e dobr-în-ie, cel în care e tărie și bunătate, om bun, dobre ca Dabron uzbekul, iar Nikitich e Nike-the-ish, omuL victoriei, căci Nike e victorie la greci, iar ish e om la evrei. Lângă el, mai mare ca viața însăși, Ilya Muromets[2], uriașul cu suliță, sula-the, Eli-ia Mara-Mez, Marele Med al lui Dumnezeu, Eli, căci deja știm că mezii sunt războinci prin excelență, așa cum Marin Preda l-a făcut pe al nostru un luptător din pământ, pe pământ, pentru pământ. Al treilea, cel mai mic, dar și cel mai șmecher, Aliosha Popovich cu arcul în mână, călare, cal-are, pe un roib, Eli-isha Pop-ab-ish, omul lui Dumnezeu, om ieșit din popă, căci era fiu de preot, sfetnic și cavaler al lui Vsevolod, Vasi-vlad, vasile vlad, împărat și rege, fiul lui Mtislav Sviatoslavici cel aliat cumanilor și mort la Kalka de mână de mongol, adevăratul dușman, venit după ei din fundurile Asiei, ca un nesătul duh de moarte.

Explicația oficială a cuvântului bogatyr ar fi un bun subiect de Seinfeld. Cică vine din turcă, din baghatur sau batur, care nu e decât altă scriere a unei pronunții vechi a lui bogatyr sau batyr, badele, cel ce face batiere mai bine, better, ca un better-an, un bătrân veteran. Da, are sens, rușii își numesc eroii lor cei mari cu un nume turcesc, al dușmanilor, care nume nici el nu are sens decât ca Bagha-tur, unde Bagha e Dumnezeu în persană, admit turcii, neavând o explicație pentru tur, dar desigur nimeni nu vede că Bog din bogatyr e Dumnezeu în rusă, Bog e Bagh și că în fapt, bogatyr e un bogha-sir, un domn al lui Dumnezeu, iar batyr e basir, Bashir al arabilor, domn puternic, căci tyr e tur și Thor, așa cum syr e și sur și Sor, dar și sir, sar și soare, domn de la evrei la asurașii indieni și sarții persani și că vorbim de aceeași limbă și același neam și că mergând pe firul ăsta ni se deșiră o altă istorie, vie și cu sens, adevărată, ale cărei ițe duc undeva, departe, într-un alt pământ, zam în persană și alt timp zam-an în ebraică, continuumul spațiu timp ebraico-persan, miezul lumii. Numele meu în farsi ar fi Aziz Bahadur mi-a zis un prieten drag, un sart tadjic-datchic-dacic, unde Aziz e cel drag, Drag-osh, iar Bahadur e Bârlea care e totuna cu Barlas, cei puternici, burly-is, tribul din care se trăgea Timur Lame, bahadurul, baghatur de fapt bogatyr din Boactaria, Bactria, locul vechilor daxi-daci. Și ce straniu că până în ziua de azi bogații rușilor, Bogh-at, păstrează obiceiul bogatirilor boacteri bactrieni de a-și avea un castel, o fortăreață, departe de oraș, reședința lor întărită, obicei păstrat chiar și de bolșevici, casă de țară, numită dacha, dacia, daxia, locul puterii al celor puternici. Cei trei bogatyri din fața mea, bagha-sar-ii, domnii lui Dumnezeu, rescriu istoria prin simplele lor nume, cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă pictura lui Victor Vasnetsov de aici din sala asta încărcată de istorie de la Tretyakov.

Un pic mai jos în curgerea Tretyakovului dau de imaginile întoarcerii acasă. Trupele ruse trecând Amu Daria la 1870, tabloul lui Karasin mă aduce înapoi aici, pe tărâmul Sogdianei cea acoperită de uitarea, neștiința și negrija de care ne zice Marcu Ascetul, cei trei mari uriași ai răului, mai răi ca moartea, căci ea ucide numai trupul, pe când cel rău ucide și sufletul. Rușii ajung la Aral și la kazahi pe la 1830, kazahi și cazaci e clar același nume, legat și de cal, kazâ, și de putere, chazzak, în ebraică, cazacii se întorceau acasă, cu putere, la cald, după 1000 de ani de exil în vest, zapad în rusă, de exod în frig, în zăpada Rusiei. De la Aral, în cincizeci de ani au recucerit tot, cu aceeași viteză cu care au pierdut tot în fața arabilor la 700, Khwarezmul, Margiana, Sogdiana, Fergana și mai ales Bactriana, Ariana și Arachosia cea zisă în persana veche și Haurvathiana, casa croaților horvati ha-arvath-ieni și a sârbilor th-arbath-eni, sărb-ach-ani, unii oameni sarabi, ba-sarabi, frați de sânge și de munci, arba-ith, dar dușmani de spirit, de atâta vreme. Eliberarea Asiei Centrale, complet necunoscută în afara Rusiei și parțial a Imperiului Britanic, dușmanul din Marele Joc, frați dușmani din vechimea cea veche, mi se dezvăluie fantastic în fața ochilor prin mărturia Tretyakovului care spune povestea. Luarea Tashkentului la 1865 de către Mikhail Chernyayev, cu 2000 de oameni împotriva a 30.000 fortificați în spatele a 25 de km de ziduri, ce urieșenie, e o poveste demnă de un bogatyr, unul modern, supranumit Leul din Tashkent. Cel mai mult îmi place imaginea preotului ortodox deschizând calea prin zidurile zdrobite ale orașului din alte vremuri primului detașament de soldați roshi îmbrăcați în alb și roșu, ca un El Cid duhovnicesc într-o necântată de nimeni recoquista, cea din est, cea uitată de cei din vest pentru care estul e ost, fa-ost, a fost, dar nu pentru ruși, ei nu uită și nu iartă, și la vremea rânduită se întorc, cu Dumnezeu înainte, de fapt înapoi, acasă, în căutarea și re-găsirea Țării Preotului Ioan, a rămășițelor indicibile ale patriarhului Nestor și a nenumăraților ucenici creștini mezi ai săi, ce au împânzit Asia alături de frații lor zoroastrieni persani, până la venirea arabilor și apoi a mongolilor, după care, răniți de moarte, au ajuns să se topească treptat, forțați, fără tragere de inimă, sub spectrul morții, în islamul Al Ajam.

Îmi izbesc ochiul mai multe tablouri de Vereshchagin, pictorul luării Asiei Centrale. Veresh, zic ungurii, înseamnă roșu, ver-ish, om adevărat, roșu la față și la păr, un bărbat med ver, vir. Un ofițer rus în uniformă de deșert, alb cu roșu, rănit în piept, fuge dinspre ziduri spre ai lui și spre moarte sub soarele năucitor al deșertului, iar lângă, în alt cadru, un ofițer cu capul descoperit secondează un preot ortodox ce oficiază o slujbă de înmormântare colectivă peste o câmpie însămânțată cu învinși cât vezi cu ochii, Defeated, așa se cheamă tabloul, death-fate-ed, sămânță căzută și death-făcută, înainte de vreme pe câmpul palid ca și calul celui de-al patrulea călăreț al Apocalipsei, cel ce poartă Moartea însăși, cu coasa, katha, ce ascuțită cu cutia, cum zicea Ionu’ Moișanului gresiei care as-cute-este. Dar moartea nu e rea, e bună, mara-the e suflet, ma-lumina, ra-Theo, the, iluminarea sufletului, eliberarea lui la cele sfinte, defeated e și desfătat, cum știau strămoșii ce plângeau la naștere și se bucurau la înmormântare, în-mor-mound-are, intrarea în movila mare, mara-the, a morții, cel ce are, că cei mai mulți aveau doar o cofă și acolo îi băgau, în coffin, cofă-în, sau în cufăr, kover, sicriu în ebraică, Laszlo Kover e președintele maghiarilor, cover, dar și coffer, straniu însă că tot așa le zic evreii, dar și musulmanii necredincioșilor, kaffir, morminte umblătoare, goale de Dumnezeu, zic ei, goyim, goi, gauli, gali. Nu întâmplător “mah lanu valach” cum îl întreabă dracii pe Domnul înainte de a intra în porci în Samaria, în ebraică înseamnă pentru ce, ma’ din italiană, lanu, la noi, dușman-ești, valach, dușman-este, pe care dacă poți îl arzi de tot, olah, holocaust în ebraică, care cuvânt e roman, valah, în maghiară, budos olah cum ne ziceau, valahi împuțiți, dar de fapt valahi cuceriți, și care to bid biden, se supun, abide cu obida.

Pe un perete sumbru tronează Apoteoza războiului, o piramidă de cranii uscate de arșiță și de corbii ce se învârt a moarte deasupra lor, urâciunea pustiirii așezată pe nisipul kâzâlkum-ului, deșertul roșu, printre saksauli[3] uscați, patetice rămășițe ale plaiurilor verzi și mănoase ale Airyanem Vaejah, Ținutului Arienilor, numele celui de-al doilea cel mai manoș pământ creat de Ahura Mazda, după cum ne zice Avesta. Deși Vaejah ăsta zic unii că înseamnă mai degrabă vale de munte, vej sau vîj în sanskrită, viza și va-Iza care vâjâie vijelios pe văi în gios, Vișeul Arienilor, care aceiași unii zic că ar fi în Pamir, prin Badakhshan pe vaejah-ul Wakhanului în sus, singurul loc care se potrivește descrierilor din Avesta și mai ales din Vede, om vedea dac-om putea, de-om avea văd și om pricepe, de-om avea înțelepciune și-om fi de vază, wise, veda în sanscrită, vedere. Piramidele de cranii sunt blestemul ținuturilor acestora, cum știm din cronicile persane ale cuceririi mongole, Gog și Magog, Doamne ai milă de noi. Dar despre acestea vom mai vorbi noi.

Acum însă contemplu luarea cu asalt a Khivei, “Sub ziduri. Să intrăm!” cum și-a intitulat Vereshchagin vederea, o legiune de baionete purtate de coloana nesfârșită a soldaților imperiali ruși, uniforme albe cu pantaloni roșii, șerpuind la baza zidului ocru de cărămidă arsă la soare, opintindu-se, opinci-in-the-se, prin spărtură, o falangă macedoneană recucerind Margiana peste milenii, istoria mereu se repetă, roata se învârte, piatra Fortunei sortează soarta sarților, sar-the, a sir-ilor, a domnilor, a celor aleși, Eli-ashi, oamenii lui Dumnezeu, rock-ul schimbă norocul la soroc, cei plecați se întorc, chiar dacă peste multe veacuri, prea multe, pentru a mai ști de ce, ca Flota răzbunării din ceva nuvelă SF plecată în căutarea dușmanilor veniți din neant, călătorind mult peste viteza luminii, călătorind în spate într-un cerc interstelar, șarpele care își înghite coada, ouroborus, devenind ei înșiși dușmanii care au atacat primii, demult, pe urma cărora au plecat să se răzbune, omul își este sieși dușman, cel trupesc celui duhovnicesc, iertarea e singura cale, ie-heart-are, căci altfel, rănind pe fratele lor se rănesc pe ei înșiși, devin deva-în dușmanii ce simt calea și umblă pe ea în față ca să răzbune în spate, răs-bun, un bine mai mare, un boon, curgând ca pe un fir al Ariadnei care străbate timpul în sus spre origini, ar-e-gen, iluminarea vieții, Facerea în lume, în încercarea de a plăti ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, a stinge datoriile, căutând echilibrul, punctul zero, zero înseamnă sămânță în ebraică, orez citit invers, orz, nereușind decât să se adâncească pe spirala evil-uției, căci singura ieșire din veac-ul, veaț-ul, viața asta cea rea ieshte Yeshua, cel ce ie-usha, cel ce ie-sus căci în spate, în vechinicii, la poarta de întoarcere din Iad-en în Eden, în poartă la Țarigrad, stau săbii de foc ce păzesc strașnic spărtura și heruvimi teribili cu porunca să nu lase pe nimeni să intre ca să iasă, nu e cale de ieșire, acolo e doar intrarea, în-terra-are, iar de ieșit se iese pe ieshi-er-ea, usher-ului ușier, Iesus, Je-suis, Hristos în noi nădejdea slavei. Singura cale de a învinge maya, magya, magia, iluzia, zic indienii, e să nu lupți, să eshuezi, să ieshi prin usha care e Yeshua, Calea, Adevărul și Viața, Iesha, Ie-asha, adevăr în avestană, Ie-Sha, sfințenie, eter, slavă. Și ce straniu că yazata, Yasa-tha, în avestană, limba Avestei, înseamnă ființe sfinte, cei vii aflați în prezența lui Ahura Mazda, cei ieșiți, care sunt slăviți și chemați prin yazate, imnuri care evocă și invocă, chemând binele ca să avem binele în noi, căci ce văd are vad în mine spre manifestare, gând bun, vorbă bună, faptă bună, ca să poată ieși, Doamne ajută-mi!

Ies și eu din vis, aici și acum, în Tashkent, la Wyndham, e cinci și un sfert. Am dormit bine deși puțin. Mă simt ajuns, deja, tare repede mi s-a mișcat sufletul, ca și cum ar ști deja drumul și locurile și olaturile. Bine că ai ajuns, suflete, că în trei ore avem avionul de Urgench și ne și punem de urgență pe drum, dromos în greacă, the-roh-am-os, unde roh e drum în farsi, the-roh e astfel roh-the schimbând poziția cuvintelor greșit înțeles ca silabe, așa ca în jargonul parizian Verlan, și așa apare road în engleză, iar -am e a fi-ul englezesc, tipica terminație și din farsi și din română la aproape orice, plecat-am, road-am din românescul m-am road-at, hai să ne punem pe drum, Drăgoșele, să rodăm roh-ul, the-rakh-ul, căci calea rokh e soarta roc, căci o-rakh e drum în ebraică, orac-ul oracol grecesc care îmi zice derekh-ul, calea în ebraică, cu the în față la orakh, derech, derecho-ul drept în spaniolă, ca să mă feresc de alte căi strâmbe, sinistre, sinistra e stangă în italiană, căi greșite derakhim, căci pe ele drakhi-am, dau de draci. Preaiubiților, nu dați crezare oricărui duh, nu le faceți intrare în lume, dvar în ebraică, zice apostolul Ioan, ci cercetați-le să vedeți dacă sunt de-ale noastre, sau dvar-ul ăla e un dvor, door, ușă a unei căi greșite, derakh, prin care intră dracul în lume. Dar ad-dvar-ul, adevărul, e că deși deja ajuns simt că de-abia îmi fac rodajul, road-ag-el, cel ce manifesta, lucrează road-ul, pentru călătoria asta, cu voia Domnului plină de rod. Îmi aduc aminte de Marcu Ascetul, “cel ce călătorește fără un scop plăcut lui Dumnezeu se ostenește degeaba”, fără rod pe road, căci Pastorul, ro’eh în ebraică, ro-aht, t-ul se pierde în pronunție căci eh-ul este un eht aspirat, este Calea, road-ul, iar raft în farsi înseamnă a pleca, a umbla, și de plecat din Pamir se pleca pe ape, pe vale, vâjâind cu pluta, raft în engleză, pe bucăți de lemn, rafturi, pe viz-ul vaejah-ei în jos, rah-fa-tha, raft, e facere de drum, dar și facere de rău, căci rah ăsta e în ebraică. E rah să pleci pe rah-the, pe road, pe da-roh-ma, pe drum, pe dromos, dacă nu ești trimis, the-re-ma-is, derema-îs, dacă nu asta ți-e dharma, drumu’, dacă ai visat înainte, dream-is, căci drama, cale rea cu sfârșit pe măsură este dacă nu mă trimite Cuvântul Viu viu, the-Rema-is, unul din numele Mântuitorului în greacă, straniu de similar cu Rama al indienilor, lumina, ra, însuflețită, ma.

Încălțați-vă cu încălțările Evangheliei păcii, zice apostolul Pavel către efeseni, căci ce frumoase sunt picioarele celor ce vestesc Evanghelia, cum le-a zis tot el romanilor, aducând peste șapte veacuri cuvintele profetului Isaia vestindu-l pe Domnul Isus, Isa-ia, cel ce e-Sa, sfânt, e Isa, Isus în aramaică. Se ne încălțăm, dar Drăgoșele și să plecăm spre Aral, departe, ne așteaptă Khiva, cel mai bine păstrat oraș al Margianei, oraș de lut încremenit în timp, pe Amu Daria, Ria-da-Amu citit cu O, Râul Omu, râul viețuirii, de amu’ nu din ianuarie, Rio de Janeiro, de la naștere, gen-are-ia. Khiva e perla oazei Urgench, o insulă de verde între Kazalkum cel Roșu și Karakum cel Negru. În timp ce mă pun pe drum, fără mic dejun, navigând prin întunericul Tashkentului, îmi amintesc o discuție cu Dom’ Profesor. Ce e ăla călător, dom’ Dragoș? cum îmi zice el. Călătorul e însuși Dumnezeu. Căci Eu e Io, Dragoș voievod, rob al lui Dumnezeu, instanță manifestă a Sa, pe când Tu adică Thou în engleza veche e Zau, Zeu, The-Eu, eu-l articulat, the-Io, Dio, cel desăvârșit, îndumnezeit cum zice Radu, arhetipul manifest, Eu-El-ul, DumnezeuL însuși. Iar El e El, cum se roagă evreii, Oh, El, oh Doamne! Dom’ Profesor zice tare bine, tre’ bien, în călătorie e mereu o întălnire, un-el al lui Dumnezeu cu alt -el al Lui, o mergere departe ca să văd aproape, ocazie de oglindire unul în celălalt, de vedere, de mirare, adică de iluminare în Mihr cu mir, de înțelepțire prin Veda-re, iar d e z și wise e cel ce vidie, și e white cel weiss, Gandalf the White, omul alb înțelept, spălat, spa-la-at, lăut în spa, prin botez, batiz, by-the-iz, de către curgerea apei sfinte, viz.

Dar ce ușor ratăm întâlnirile, dându-ne notă, Doamne ai milă de noi, de mine, și dă-mi har să te văd în tot și în toate. De Crăciun mi-a trimis Brădescu, bhrate bun, un colind minunat. Luatu-s-o, Dusu-s-o, luatu-s-o dusu-s-o, corinde corinde, luatu-s-o dusu-s-o, Dumnezău cu Sân’Pătru, într-o atmosferă siderală, ultima, voci din ceruri și tobe de război bizantine vestesc judecata de apoi, judecata de acum, un moment în timp, o clipită, o străfulgerare, Dumnezeu își întoarce fața spre mine, coboară să mă întâlnească, să vadă ce e de văzut, să văd ce e de văzut, bogatul nu vede, așteaptă domni mai mari, halucinant, bogatul așteaptă domni mai mari decât cei mai mari domni, a nu înțelege, a nu vedea e păcatul capital, să stau față în față cu Dumnezeu și să nu-L văd, să nu mă cutremur, să mă întâlnesc cu Creatorul, El să vină la mine, da, în chip de om, dar El, cei trei îngeri veniți la Avrum sub stejarul lui Mambre, cine are ochi să vadă, Sfânta Treime a lui Rubliov, trei îngeri sau trei călători, ochii ne dau nota, ochii sunt lumina sufletului zice Mântuitorul, dă-ne Doamne harul să ne curățăm în viața asta ochiul ce te vede pe Tine, cum zice Sfântul Augustin, să vedem ca săracul care mulțumește omului, Domnului, care știe că orice om îl poartă pe Domnul ce îi intră în casă în ziua sfântă, acum, azi, azeh în ebraică, nu mâncarea contează, ne-om împrumuta în sat și-om mai aduce, omul contează, Domnul din omul, întâlnirea, intră Dumnezeu în casa săracului și la el nu e sărăcie, ci e the-rich-ie, în cele nevăzute nu în cele văzute, atât de înșelătoare, săracul știe sorocul, știe the-rakh-ul, drumul, porunca și datina, cele date și datorate către călător, cel lipsit, aproapele, data e lege în farsi, duty, care e iubirea, omenia, aman-ia, săracul are mila, știe semnele, omen-urile și știe să semene întru neputrezire și are credință emunah și rămâne om, Am, având viață în el, Am-en, viață veșnică am-are, care se vede încă de pe pământ în amare, în câtă iubire locuiește în inima omului, către Dumnezeu, către sine cum l-a făcut Dumnezeu și către aproapele care e Dumnezeu, călătorul, cum toți suntem străini și călători pe acest pământ. Căci iubirea e ținta poruncii zice apostolul Ioan, după dreptarul Domnului, love e lăv și lăv e lev, inimă în ebraică, și lev e life, viață, inimă, in-ie-Ma.

Un sfânt grec egiptean spunea că doar de trei lucruri îi e frică în viață, “când va fi la ieșire, când va fi să mă înfățișez în fața Domnului și când va fi să dea judecată asupra mea”. Doamne, ai milă de mine! Dar cel ce a crezut în inima lui și a mărturisit cu gura lui nu mai vine la judecată, ci intră direct în viața veșnică, zice Scriptura. De aceea sunt atât de frumoși aducătorii Veștii celei Bune, Eu-Angel-ia, îngerii buni, frum în ebraică înseamnă evlavios, credincios, frum-os înseamnă purtător de evlavie, ad literam. Englezul zice, “it takes one to know one”, nu cunoaștem, ci recunoaștem, întâlnirile sunt priviri în noi înșine, în oglindă, mirări în mirror, nu știam că sunt așa, clarificări, vezi Doamne dacă sunt pe cărarea neprihănirii și lămuririi, separarea aurului topit de impurități, și dacă nu sunt, adu-mă, înainte să fie prea tărziu, să mi se termine timpul și calea, ora și orakh-ul.

Întâlnirea presupune că am ceva de dat celuilalt, dar și ceva de primit, e un echilibru nevăzut în toate, și eu și el dăm și primim, ceea ce avem nevoie, numai Dumnezeu știe, nimic nu e întâmplător, nici un fir din cap nu ni se mișcă fără știrea Domnului care ne aduce la un loc, El e locul de întâlnire, suntem chemați să intrăm, să ne apropiem, să mă deschid, să risc, să mă încred în Domnul de sus ca să mă pot întâlni cu Domnul din fața mea. Ratarea întâlnirii e mereu o eroare de poziționare, cine sunt, unde e Dumnezeu aici, cine e cel din fața mea și ce am de făcut. Dacă nu știu cine sunt și nu știu cine este cel din fața mea nu voi ști sau nu voi vrea să mă poziționez corect. Gnose te auto, găunos ești în sine Drăgoșele, ga-no-is, ființă nouă, goală, este, umple-te cu Dumnezeu, caută-L și găsește-L, în toți și în toate, fă bine și umple-te, womble-te, umblă-te și proiectează-te în nenumăratele oglinzi oglinjoare care sunt toți fiii lui Dumnezeu, frați strălucitori împreună umblători pe drum care mă fac să mă văd cum nu m-am mai văzut, și astfel “cunoaște-te pe tine însuți”, “nosce te ipsum”, cu-naște-te pe tine însuți. Și când ajung să stiu că în fața mea stă Fi-ul, existența lui Dumnezeu și eu sunt tot un Fi al Lui atunci știu cine sunt și cine e și cum să fim, fără teamă căci iubirea adevărată alungă teama, dar cu deferență și respect pentru că cel din fața mea e însuși Dumnezeu.

Ăsta e locul de întâlnire, adevăr și iubire în același timp, și și, nu ori ori, apropiere și discreție, Mire și Mireasă, mihr și miere, uniți în koinonos, unire în greacă, ko-in-onos, cu-in-una-os, cunună, cu-in-una, în cununie, cel cu care ești una, Lumina și Lumina-sa, Yin și Yang, gin și giang, Chyai-in și Chyai-in-ga, viață-în și ființă de pământ în care e viață, în ebraică, femeie și Django cel ceangău, merry și marry, mireasă, aarus în farsi, se mărită cu Măria-sa, ma-aarus, cea curată și iluminată, arush e soare în sanskrită, ar e iluminarea, producătoarea de ra, pentru mine, a mea, pentru suflet, ma. Nu ajunge să mă golesc de mine ca să îl întâlnesc pe celălalt, trebuie să și fiu, trebuie să aduc ceva la întălnire, pe mine, ființa mea ca o jertfă vie, korban chai în ebraică, tăierea vieții ad literam, darurile mele puse în slujba celuilalt, trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine, El e mirele, bruth-faths în gota veche a lui Wulfila[4], e cel ce brith-face, cel ce face legământ, în ebraică, tăiere împrejur cu brici-ul, cum se poate ca să fie unul și același cuvânt și sens și în ebraică și în gothă și în celtă, căci brithish e brith-ish, om al legământului, și astfel primește binecuvântarea ca Avram, dar prin credință, din Hristos, Mirele, nimfios în greacă, nim-fios, Fiul care dă numele, cel în viața căruia intră mireasa, eu, rob legat, cum zice apostolul Pavel, cel ce nu am doar de primit, am și de dat, pe mine cu toate ale mele, căci nimic din ce am nu e de la mine, ci sunt toate daruri, pentru ceilalți căci ne suntem mădulare unii altora, renunțarea la mine nu ajunge căci am o misiune, chyuv în ebraică, o rațiune de a exista, chay-ab, sursa vieții, o sarcină, job în engleză, ceva de făcut pentru celălalt, “renunciation is not enough, you must act, but you musn’t attach to the consequences of your actions”, îi zice Krishna lui Arjuna înaintea uriașei bătălii de la Kurukshetra, Kuru-kshetra, pământul, șatra, chiatra, locul de adunare și întâlnire a Domnilor, kiri-ilor, ai siri-lor, fiilor soarelui, în sanskrită, la Sari-chietra, Piatra Soarelui.

Apostolul Mark îmi răsună în căști, mângâietor, învăluindu-mă în iubirea lui Dumnezeu topită în tânguire de cimpoi, “if there are no pipes in heavean I’ll be going down bellow”, la bulău, zicea el cândva, dar acum mă duce cu el în “the kingdom of gold”, unde sunt deja, știu, în miezul lumii, regatul de aur, ohr, lumină în ebraică, aur în galeză și òr în gaelica scoțiană în care cântă cimpoiul lui Mark despre marele preot contemplând răsăritul peste țara sa, ca un țar de la începuturi, înainte de prima mare cădere pe când preoții erau capii, rosh-ii în ebraică, regii, rușii, iar cavalerii îi slujeau pentru că onoarea întotdeauna se pune în slujba voii lui Dumnezeu și sabia se supune crucii. Se supunea. Îl revăd a nu știu câta oară pe Gandalf cel Înțelept, white și wise, călare pe armăsarul său buiestru, boiestrous în engleză, boi-is-through, prin care vine puterea și baiul, profilat ca un arhanghel schimbat la față în lumina de aur a soarelui celei de-a cincea zi, în fruntea rohirimilor călări, ra-herr-im, domnii luminii, herrii întorși cu furia răzbunării să-și apere nevoile și neamul, plutind parcă pe armoniile celeste ale corului de îngeri elfi ce vestesc victoria luminii și a eorlingilor lui Theoden, Deo-dan, Cel dat lui și de Dumnezeu ca don și dean, rege german cu nume grec și slav și israelit, ce poartă în luptă și izbândă steagul saxon, saka-son, calul alb, domn și judecător și framadar al ohr-ling-ilor, ființelor de lumină, de ohr, de aur. Theoden și Aragorn, germanul și slavul, parthul și persanul, israelitul med închinător la soare cu iudeul med zoroastrian, neamuri, călăresc împreună în zori, zdrobind creaturile întunericului prin puterea luminii sfinte, svet în rusă, dulce ca gloria, sweet, svieto, sfiento, spenta în persană, sfenta. În scaunul meu din spatele busului, cu capul lipit de geam, precum preotul lui Knopfler căutând înțelesuri în scripturi criptate în timp ce orașul încă doarme, visând și vizând, nu știu cât de wise, săgeata de aur a răsăritului înțeleptului cel alb, mă afund în negura Tashkentului spre aeroport și spre Margiana. Caelum non anima mutant qui trans mare curunt, îmi aduc aminte ce zice Horațiu citat de Scruton în “Beau, deci exist”, și mă bucur că e așa, deși nu e numai așa căci niciodată nu te poți îmbăia în apa aceluiași râu, căci nici eu nici râul nu mai suntem aceiași.

Îmi place mult Benveniste[5]. Parcă îl aud pe Andrieș în căști, îmi place Gelu, foarte mult, îmi place Gelu, foarte mult, foarte mult, mie îmi place însă Benveniste și al lui Vocabular al instituțiilor indo-europene. Nu știam nimic despre el, că e mort demult, că omul e un monstru sacru, că se preda la Filologie, dar din alte cărți, ci doar am fost îndrumat spre carte acum un an și am început să buchisesc și m-a prins aproape imediat în ciuda urieșeniei lucrării. “Rolul lingvistului e de a descâlci împletirile sensurilor până la factorii dintâi” zice el. Cum să nu-l iubesc? E primul, cred că singurul, om până acum care mi-a zis ce simt și fac și eu ca dar și chemare a lui Dumnezeu, sigur că nu mi-a zis, ci mi-a scris, și eu am citit la mine în birou, la distanță de zeci de ani. Oh, ce mi-ar plăcea să stăm la o poveste, la un Pinot Noir de Beaunne, învechit, poate și cu Scruton, aș fi și eu ca Petru pe Muntele schimbării la față, etimologico-ontologice, desigur, Cuvântul care dă Ființă, e bine să fim aici, să mă apuc să fac niște corturi, nu că m-aș pricepe, dar ca să fac și eu ceva. Zice el ceva, zice el multe, însă m-am regăsit personal în afirmația “oaspetele are același respect ca și tatăl”. Eram în Georgia, în Caucaz, pe valea Racha, Regia, sub zăpezile veșnice ale Dachtau-ului, sus la Nikortsminda cu a sa biserică georgiană a satului, o catedrală capodoperă de la anul 1000, parcă luată de la sau mai bine zis dusă la Novgorodul rus Veliky, cel mare, cu ochii minții și văd una din biserici aproape identică, doar că albă ca lumina, iată-mă dus de Niko la prima lui revedere cu familia, la prima supra tradițională, masă festivă, cu fața de masa supra-pusă, ca să cinstească întoarcerea nepotului risipitor după 10 ani petrecuți în America. Tamada, stăpânul casei, o instituție sacră a kartulilor, cum își zic georgienii deși e numele doar a unui trib din șapte, e tămăduitorul, vindecător în română venit cică din maghiară, vai de noi și de lingviștii noștri, fără desigur nicio legătură cu thauma-th-urgos-ul grec, cel ce urgește, muncește, urzește minuni, Dumnezeu însuși însuflețit, Theo-ma-th, cel ce dă viață, ma-ul, dau-ma-the, tatăl, stăpânul, cel ce face binele, dă ospățul cu vițel gras și vin și pâine și cuvinte cu rost, de îndreptare, în persană, chiar dacă rostite răstit, cum a și fost cazul.

“Ce-ai căutat 10 ani în America și ți-ai lăsat familia de izbeliște, mai ales după ce ți-a murit tatăl, măi Niko?” Dar s-a oprit, căci, am aflat imediat, georgienii karți, oamenii pietrei, sakartii saka-arthi, saka aprigi mânuitori de saka, știu din primordii că oaspetele e un mesager al lui Dumnezeu, un înger, e însuși Dumnezeu și trebuie onorat și ca atare, să ne bucuram măi Niko, cu belșugul rafinat al bucatelor georgiene și cu mult vin băut din coarne de tauri, faceți-vă frați de sânge, de vin și da, am băut cornul până la fund, cu brațele încununate unul cu celălalt, bye bye Dragoș zice vară-sa, Nino, dar am dus bine, și s-a dus și vestea în sat, cum am aflat dimineața că cele două babe pe uliță care arătau spre mine ziceau că asta e călătorul care a adus cinste familiei Kobakhidze, aducându-i nepotul acasă după prea mult timp, rezistând la băutură multă și totuși purtându-mă cuviincios, după datoria oaspetelui, de a-și ține urechile surde, ochii nevăzători și limba amorțită, nu văd, nu aud, nu vorbesc, testul lor de caracter din vechime, pe care, parțial tocmai îl pic scriind. Căci “mehmon atoi Khudo”, oaspetele, guest e pentru gazdă, host, oștia lui Dumnezeu, gura lui, ieșirea lui în lume prin oștile lui adică cei ce îi sunt hosts, ca să ostoiască și să aline, Eli-in, sau să dea hodina, God-in, Khod-in, căci așa îi zic lui Dumnezeu, Khoud urmașii altor saka retrași în Wakhan, în Pamir în sus, la fel ca neamurile lor din Caucaz, mehmon e ma-emon-ah, suflet credincios în ebraică, dar e și meh-man, meg-man, om mare, mega, venit în ospeție, căci în farsi tadjikă, dacică, mai e o vorbă “Mehmon ferestoda i Khudo”, oaspetele e îngerul dat, fereșto-da, de Dumnezeu, Doamne dă și ferește ca în Ferești în Maramureș, alte neamuri de saka, în Carpați însă, cei făcuți din piatră, Kar-pathos, unde același obicei al ospeției se păstrează sfânt, cum l-am trăit pe pielea mea la mătușă-mea Irina ce găzdăluiește în Berbești, e gazdă, adică om bogat, cu stare, binecuvântat de Dumnezeu, însuși God-sta în gazdă la ei în Șușani, și eu ca oaspete ajuns seara tărziu și mi-au întins masa și până nu am terminat de mâncat nu s-au atins de bucate și ce rușine mi s-a făcut când mi-am dat seama că au stat atâta vreme după mine, căci până nu mănâncă oaspetele nu mănâncă nici Tatăl, căci amândoi sunt însuși Dumnezeu, și apoi dătătorul de viață, Fătarul, Paterul, făcătorul de bine, de vindecare și de minuni, tămadă, dă binecuvântarea, îngăduința, in-God-into, și mănâncă și feciorii, bechorii în ebraică, căci b e p ca Ploieștiul pronunțat de arabi, iar plow e flow și bechor e fecior, adică moștenitor, becher, n-are treabă, zicea Nea Iancu, butcher căci doar bacerii, bacii pot tăia din turma tatălui să mănânce și muierile și coconii.

Tatăl e stăpânul drept și iubitor al casei, familiei, gintei, își ține cin-the-a în cinste, cin-is-the, de’a cui ești hăi cocon, eram întrebat în Maramureș pe ulițele Giuleștiului ca să știe omu’ din cinul cui sunt de gen și ce cinste să îmi dea. Cocon e un cuvânt tare ciudat, fecior de boier, cocon domnesc se mai păstrează în scrierile vechi, dar de vorbit nu știu alt loc decât în Maramureș la aromâni și la greci. Cocoon, pupă și cocon, învelișul care ascunde sămânța, fluturele de soi născut din vierme, zierme îi zice în Maramureș, unde z-ul ăla e intâlnirea de pronunție între g și v, între werm și germ, cald în germană și persană, germisara e valea sara, calda germi în dacă, warm în engleză, legat de worm că el acolo stă, la cald, ca viermele, sămânța fluturelui, flutter-ul ce flutură, căci sămânța e zera sau zer în ebraică și ger în latina germenului, ger-ma-in, sămânță-viață-în, german e herman, frate, cel de aceeași sămânță, ce straniu, straniu e străin, strain e străin în engleză, îndepărtat, așa cum în Biblie neamuri înseamnă străin, dar noi când zicem că mergem la neamuri mergem la cei de aceeași rădăcină, root, la rude. Kokkos sau kokkon în greacă înseamnă sămânță și teoria zice că de acolo vine cocoon, și clar că așa e, dar sensul de sămânță de domn, de boier, sens limpede istoric și moroșenesc de unde vine?

Moroșenii au tare multe cuvinte vechi ciudate. “Îi die haram”, zice Pătru, văru-meu, fecioru lu’ matușă-mea Irina, uitându-se peste un gard în vale, de pe improbabil de drept și departe văzătorul platou al Drobâș-ului, drubušt înseamnă fortăreață în persana pahlavi, limba parthilor daci și cumani, după cum se zice și se vede limpejor în Codex Cumanicus cel scris la Caffa în Crimeea la sfârșit de 1300 după Domnul. Die haram în graiul moroșenesc înseamnă ceva lăsat de izbeliște, vai de capul lui, demn de milă. Teoretic, după dex, cuvântul vine din turcă unde înseamnă doar interzis, de neatins, da’ ce mama maicii lor să caute cuvinte turcești în Maramureș în graiul curent, vechi? În arabă haram e herem, că a e æ, corelat cu kerem în ebraică că h e kh, care înseamnă interzis, de neatins, are și sens de sfânt, chora în greacă, sau hora în sanscrită, dar sensul de demn de milă, jalnic, se păstrează doar în farsi, în persana modernă, dar și cea de mijloc, pahlavi, ceea ce arată pe unde a venit sensul, și sensurile nu vin singure, ci aduse de oameni, veniți cu sens și science, sains, de la sans, lipsă, la săț care vine din sat, când te așezi din nou și sfințești locul, făcând piatra kara să rodească prin care, scoțându-l din kharam după ce hram purta cor-itorul, kor e a munci în farsi, horind hori de haură de iluminare cu haur, ahora, aici și acum. După ce am înțeles metamorfoza am căutat un alt cuvânt ciudat moroșenesc, cocon, și m-am uitat altfel la el. Știu demult că o e a și astfel cocon e cacan deci kakan adică kaghan, șef, han, la toți tătarii, tat-jigii, albi arieni, iar apoi săpând am dat de qaqan, sensul primar în, ființă provenind din ghanul, gean-ul, geth-ul conducător, khan, sămânță de han, gakhan, qaqan, kokon, cocon, cuvânt adus de oameni venind de departe, călători din negura continuumului spațiu timp.

Călătorul, oaspetele, în tradiția ariană, ariamană, cum ziceam, are parte de același respect ca și tatăl, dar călătorul pleacă, iar tatăl rămâne, răs-mâne, și mâne și poimâne, mâne și mână familia dându-i mană, cele trebuincioase spre viață, mă-na, e capul, father-ul, cel ce dă fate-ul și faith-ul, Fătarul, cel ce face, făcătorul, pater în latină, pator în greacă, dar și Dad în engleză, Tată, Tată-le cum zic încă moroșenii, Tata-El sau, în fapt, The-Atta-El căci primul t pare a fi, poate fi, este, un articol hotărât pe tipic saxon. Atta e tata în turcă cum ne zice Attaturk, tatăle turcilor. Straniu e că numele unuia din primii împărați germani, Otto, arian pur sânge, cel ce îi zdrobește pe unguri pe răul Lech, e în fapt un Atta în care a devine prin pronunție o, ca în maghiară, ca în farsi tadjika față de cea persană cu Tashkent scris Toshkent, ca în rusă în care balșoi citim, dar scriem bolsoi. Adicătelea cum, Drăgoșele, neamțul Otto, neam–th tata de neam, era un Atta, în pronunție tadjikă, dacică, deutch-ica? Asta ni-l dezvăluie pe Herman germanul arian înrudit, în-root-ed, în aceeași rădăcină, frate de atta, hermano, în spaniolă, erman trăind în armon-ie cu Harman arabul, cu Arman armeanul și Armin dutch-ul, cu Irman iranianul și, anatema, cu Orman turcul, toți, pare-se, aryamani în fond, închinători la Irminsul, despre care vorbi-vom de ne va fi rânduit, rended, și de nu ne-o opri rendorsag-ul, poliția în maghiară, rend-ar-the-ag, cei ce fac și făptuiesc rând-ul, ordinea, o-rânduirea.

Aryaman înseamnă arian, dar mai înseamnă și oaspete, erman, frate, herman, ha-erman cu articolul hotărât ebraic, oaspete-Le, în persana atât cea veche, cât și cea de azi, hazeh. Aryaman era zeul, în fapt Îngerul, ospeției și al însoțirii, al căsătoriei, după cum zic Vedele, Rig, a regilor și Atharva, Asar-va, a-Sor-elui și a-sir-ilor încă de pe vremea lui Assurba-nipal asirianul. Aryaman mijlocește intrarea în familie a miresei luate din afara clanului, o făcea ariană, tha-arya, sar-ya saarya, e doamnă și soră, intrată în neamul soarelui, a arienilor cei de același neam și aceeași limbă, ermani germani Ge-air-man, ființe-ariene-sunt, de aur, de aer, de lumina ohr, cei ce aduc iluminarea, ar, oriunde merg, căci asta e sămânța lor, ger-ul, din Gerusalem-ul din Canaan, prin Gericho, care e Geri-khona, casa Ger-ilor, până în Gerash-ul de dincolo de Iordan și apoi în cel din Kerman-ul din Iran care e Gherman, căci nu întâmplător în lista triburilor fondatoare ale imperiului Achaemenid, persan, al lui Cyrus, apar germanii, și nimeni nu ne spune cum se poate una ca asta, că noi știm sigur că germanii vin de undeva de unde nu știe nimeni sigur, dar sigur nu de acolo, de ce?, că așa ne-a zis cineva cândva demult, la începutul școlii universale masonico-iudee, și dacă repetăm ceva la infinit tu trebuie să crezi, nu-ți mai bate tu căpșorul tău drăguț cu chestiile astea care te depășesc, Drăgoșele. Ia mai bine bagă și tu o distracție, distraction care e același cuvânt cu destruction, destructurare, distrugere, în spiritul lumii și al vremii, al pro-gres-ului continuu, evil-ution-ul e tot ce contează.

“Atila Dei gratia filius Bendekuz, qui est nutritus in Engaddi, Nepos magni Nemroth, Rex Hunororum, Medorum, Gothorum et Danorum, Metus Orbis terre, et flagellum Dei” menționează Priscus, diplomat, rhetor, filosof roman din Imperiul de Răsărit, la fața locului, la 400, în solie, soliach, în ebraică. “Attila, prin harul lui Dumnezeu, fiul lui Bendekuz, hrănit în Engaddi, nepotul marelui Nemroth, Regele hunilor, mezilor,  goților și danilor, frica feței pământului și biciul lui Dumnezeu”. Rar mai mult ferment caustic pe făcăturile istoricilor povestitori și conducători, shoferi, în ebraică, ca într-un text atât de scurt care multe urlă și hurl-a peste timp. Ce straniu, dăm de Attila cel hrănit în Engaddi, Ein Geddi e un oraș în Israel, nepotul lui Nimrod, Doamne ai milă de noi! tatăl hunilor, Atta-El, cum și menționează foarte timid niște citiri oficiale, care era credincios Domnului, nu știm ce Domn, putem însă crede că Domnului Isus și Dumnezeului Tată al Lui, căci îl vedem rege al goților deja creștinați de Wulfila, Attila cel îmbrăcat în mod, în moda, scită sau hună, totuna, care deodată nu mai e mongol, negru și sălbatic cu ochi oblici, ci doar un mare Tată, alb cu ochi albaștri, blond, hun, adică cuman, căci kun le zic ungurii cumanilor și kun e khun e hun, iar asfel khuman e human, oameni despre care avem tare multe de vorbit. Dar ce caută mezii în această poveste, cum adică rege al mezilor, nu știm noi că mezii sunt perși, nu Drăgoșele, știm bine că nu sunt, ci doar înrudiți, pentru că mezii sunt parthi, nu perși, parth nu pars, ambii părți ale aceluiași neam nobil cu multe nume, neam saka de sarabi sârbi și de sir-i, siri-mezi, sarmethii sarmați cu capitala la Sar-Mezi-geti-tha, Sarmisegetuza, locul geților Sir-Mezi, unde stătea dacă bine îmi aduc aminte și Meda, sora lui Decebal, dar și cavaleria dacă, aia care lipsește complet de pe columnă fiind însă plin de cavaleri sarmați, za-armați în zale ca parții, în-sârmați ca și catafractarii romani de răsărit copiați de la parți, straniu regat dac așa puternic fără cavalerie, dar și mai straniu că atâtea generații de istorici au putut crede câcatul ăsta.

Attila era nepotul lui Rugila, aflăm, Rushi-El, Rosh e rege și cap în ebraică, Rashi e nume de rabin, de cap, de calif, Harun al Rashid, ha-Aron thel adică cel Reshid, regit, rasha adică raja, maha raja Aron al Rush-ed, Ruși-la, căci the e el, articol hotărât, adică rusul adică regele, rușii regii, cum mai dă cu leuca etimologică în cap chestia asta poveștilor post-moderne care ne otrăvesc sufletul, pe fratele lui îl chema Bleda adică Vleda și Vlădică, Vlad cel Blood, sângeros ca Țepeș, iar titlul lui în finlandeză e Hunikuningas, regele hunilor, Hun-kun-in-ga-is, adică koenig-is în germană înseamnă kun-in-ga, ființă hun, cumană, cună, care e cunning, rege înseamnă din start hun și cuman, comandant, coman-da-into, in-the, hunii sunt khun-ii, soare și zi, fiu și soare, kun și sun în farsi și engleză același cuvânt, dar pronunțat separat gutural și aspirat până la separare. Anul trecut, mergând spre Mexic, cu oprire în Spania de unde am și luat covidul care m-a bolit cât am stat în țara umbrei morții de era să rămân pe acolo, dar toiagul Domnului m-a călăuzit și mânat la locuri de odihnă, citeam de istoria vizigotă a Spaniei, la 600 după Hristos și după căderea Romei. Și nu mică mi-a fost mirarea să dau de niște mari regi vizigoți care poartă în numele lor lumina lumii, pe primul îl chema Swinthila, the-Vintilă cel Sfânt-ilă, Sfințilă, Doamne ai milă de noi, strămoșul lui Recceswinth, Rege-sfânt, din neamul sfânt al lui Chindaswinth, tatăle lui, Cin-the-sfânt, care l-a dat jos pe uzurpatorul Iudilă, Iudeul iar apoi l-a lăsat pe tron pe Wittiza cel Viteaz fiul lui.

Auzi tu, Drăgoșele, pe ăla îl chema și era Iudilă, cum ajungi tu iudeu rege vizigot chiar uzurpator și dat jos ulterior dacă nu ești de același neam, măcar dintr-unul din triburi, ăla jâd a lu’ Iuda frate de tată cu Gad, God, Goth? Iar de la vizigoți, bessi-goți, ăia numiți daci mai demult, m-am dus la ostrogoți, goții de est, ai Estherei Ishtar, esther–gothi, că veniseră după căderea regatului part arsacid de mână de frate vitreg sasanid la 240, un pic înainte de retragerea aureliană. Și aici l-am găsit pe Totila, marele rege de după Theodoric fiul lui Theodemir, Theo-the-emir, Dumnezeu Domnul, Lumina lumii, mihr-o’-mir, fiul lui Valamir, Bal-emir, emirul puternic, val-or-os, domn, baal în ebraică. Nomen est omen, destin și sarcină, chemare shem-are, Hashem-are, job-ul chyuv chyi-ab în iconomia divină, rolul pe care ni l-a încredințat Dumnezeu Tatăl, Regele, și Totila era clar Tătilă, căci încă se mai zice așa în Bistrița, îmi zice Ana, tătile cuiva, iar înainte să fie Tatăle ostrogoților i se păstrează și numele vechi, de dinainte, de fecior, de bechor moștenior, de bade, fratele cel mare, Bădilă. Poate de aia Menumorut, Man-Marit, cel menit să conducă, omul cel mare al Bihariei, bahar e izvor în farsi, le zice solilor magyari, maga-ari, mahări, veniți peste pustie în pustă, că “datori suntem cu ospeție” căci vin de departe și sunt lipsiți de cele de trebuință, frați îndepărtați, neamuri ariene de aceeași limbă chiar cu pronunție foarte ciudată, nem kel ar fi trebuit ei să zică, no me qiere, nu-mi cere, adică nu-mi trebuie, dar sălbăticiți și cruzi și neiubitori de frați după cum vedem în imediata urmare a Cronicii lui Anonimus, degrabă s-au înstăpânit, in-stepan-ed, peste cei ce i-au primit, devenindu-le ștefani estebani stăpâni și step fatheri, tați de stepă, aspri și disprețuitori.

Ies abrupt din umblarea în matrix, adevărul e că mă simt ca Neo văzând codul mașină, am înnebunit și mă simt bine, și văd că stăm la intrare în aerport la ceva barieră. Yavash yavash, încet încet, zice în turcă domnul Haidar în stânga mea, tihnit și bucuros, ca omul stând pe cămila bactriană din fruntea caravanei contemplând pământul care se întinde la nesfârșit, the land streches out forever, a început în est, nu în vest, căci estul este și vestul e veste, va-este, va fi, e un waste land departe, un pământ care a fost și nu mai este, dar mergem spre el, spre Khiva. Trecem ușor de controlul de bagaje și pașapoarte și intrăm în aeroport. Intrare e kirish în loc de giris, kir–ish, domn om în greacă și ebraică, ieșirea domnilor, ieșire pentru domn, dar și loc de întoarcere gir-ish, om întors, dar și ger-ish, sămânță ieșită. Aeroportul începe să se umple. Toți poartă măști sau se fac că le poartă. Un grup de băieți mai mult turci mongoli, dar și ceva slavi, e o echipă de firmă în delegație, freamătă ca lupii tineri în așteptarea pradei, ceva cerb sau măcar unul dintre ei, între timp le vine șeful, un kirgiz subțire, un kirg-ith, thi-grik, greek, citit invers, the-krieg, tigrul, un războinic kir-geth narcisist, kir e rik citit invers, din nou invers, de ce invers?, îl aud pe Brădescu, că are sens, de aia, că scrierea e o criptare și vorbirea la fel și oamenii își ascund gândurile inimii de cei de alt cin, și așa vedem kirgizul ca un get rege domn ce e, îmbrăcat la costum scump, respiră lejeritatea puterii, se simte după cum le-au înghețat zâmbetele americane pe buze lupilor tineri deodată tăcuți. The closer to Caesar, the greater the fear. Cu cât ești mai aproape de Khazar, khazak sau Csar, omul cu putere, domn, Ga-Sar-ul, cu atât mai mare frica. Vorbesc cu Motănelul. Acum ești în Shiva? mă întreabă Motănelul știind că mă îndrept spre Khiva și știind că khi e chi care e shi. Evreii au obiceiul de a sta shiva pentru morți, a sta spre plecarea vieții, chyai-va, desigur fără nicio legătură cu Shiva, distrugătorul hindus. Îi spun că o iubesc, că ea e Chyai-ul meu, viața mea, în ebraică, Qi, citit ci, energie vitală în chineză, pământul rădăcinilor mele, gea, femeia mea, jena în rusă, gyna în greacă, geana getha, că e Georgeta. Îi zic că imediat decolăm. Dar i e u și v e b mă împunge ea, adică Khiva e Kuba, Doamne ce fain a fost în Cuba, la Havana, Tha-Van, portul cel bun, Thabana, Theba-na, locul puterii, al banului. Îmi zboară gândul la templele focului zoroastriene, cuburi cum le-am văzut la Naqsh e Rostam lângă Persepolis în drum spre Pasargadae. Unii zic că sunt închisori de demoni, ca și Qaaba de la Mecca, doar că demonul de acolo a ieșit, în mod vizibil, din locul tare, de piatră, Chifa în ebraică e Petru, acoperit, cover, în care stă necurăție și necredință kaffir în arabă, loc de păstrare și chivernisire pentru eternitate, l-or ascunde într-o piatră lumina să n-o mai vadă zice o colindă din Maramureș cântată de Hrușcă, harosai-ga, om bun, haraso, ha-rasho, regesc, rus. Oare de la Khiva vine a chivernisi? mă întreb în timp ce urc în avion.

[1] Dobrynya Nikitich este unul dintre cei mai populari bogatyrs (cavaleri epici) din folclorul Rusiei. Deși fictiv, acest personaj se bazează pe un adevărat conducător de război Dobrynya, care a condus armatele lui Svyatoslav cel Mare și l-a îndrumat pe fiul său Vladimir cel Mare.

[2] Ilya Muromets sau Ilya din Murom este unul dintre bogatyrs (cavalerii epici) din Bylinas din Kievan Rus. El este adesea prezentat alături de colegii Dobrynya Nikitich și Alyosha Popovich

[3] Arbuști sau copaci mici de 1–8 metri (rar până la 12 metri) înălțime, cu un trunchi gros și multe ramuri.

[4] A fost un got de descendență grecească capadociană, care a slujit ca episcop și misionar, fiind cel care a realizat traducerea Bibliei în gotică.

[5] Émile Benveniste a fost un lingvist structural și semiotician francez. El este cel mai bine cunoscut pentru munca sa asupra limbilor indo-europene și pentru reformularea sa critică a paradigmei lingvistice stabilită de Ferdinand de Saussure.