Baștan în turcă înseamnă de la început, de baștină. Păi un baștan de pe aici de baștină era Sfântul Marcu Ascetul, cavaler Jedi de Ancyra din secolul IV cum îmi plăcea mie să-i zic când îl mai citam pe facebook. Un cuvânt al lui mă urmareste mereu. “Cel ce călătorește fără un scop plăcut lui Dumnezeu se ostenește degeaba”. Mă trezesc cu asta-n gând în camera un pic rece, pe cearșafurile albe pe care am dormit bine după ce aseară am făcut un duș zdravăn și mi-am spălat ciorapii și i-am pus la uscat pe radiator și s-au uscat aproape instant. Și apoi am stins radiatorul să nu ia ceva foc de prea mult uscat, afară erau zgomote de Ankara, până târziu, se aud și câinii din când în când, am citit in Biblie, m-am rugat și mulțumit pentru zi și am dormit bine. Și m-am trezit bine. Cu Marcu Ascetul din care m-am hrănit și încă mă hrănesc de atâta vreme. L-am găsit în Terapeutica bolilor spirituale a lui Larchet și apoi în cărticica pe care i-am răpit-o lui tata din bunkerul lui de la Miniș, Despre legea duhovnicească și Despre cei care își închipuie că se îndreptățesc prin fapte. Zice el la capatul 62, “căci iad este neștiința că amândouă sunt întunecate și pierzare este uitarea căci prin ea am pierdut din cele ce le aveam”, adică “Much that once was is now lost.(…). But there were some who resisted”. Acum și cuvântul ăsta, rezist, ca și celelalte cuvinte, poate fi maltratat în orice sens, că din păcate asta e soarta cuvintelor, să li se fure sensul primar și să li se dea unul de conjunctură, cultural, încărcat cu spiritul vremii, manipulat, manipulabil. Eu știam că de rezistat conservatorii rezistă la orice schimbare iar marxiștii revoluționează tradiția în sensul că o omoară, un paricid ritual la scara istorică. Dar nici marxiștii ăștia nu mai sunt ce au fost, în epoca post truth, când orice poate fi orice cunoștiința nu mai înseamnă nimic în sine, totul e contextuabil, iar adevarul se ascunde din ce in ce mai mult de cel ce nu vrea să îl re-cunoască. Cum zice Master Marcu, Jedi de Ancyra, în capătul 50 “neștiinta îndeamnă la împotrivire față de cele ce sunt de folos și nerușinându-se sporește numărul păcatelor” ca să conchidă la 83 că “mintea care a uitat de cunoștiința adevarată se luptă pentru cele potrivnice ca pentru unele ce-i sunt de folos.”

E 4 aprilie, azi, ziua Agora, stiam, am uitat, cum puteam uita, dar si daca uitam altii nu uita, “La multi ani!” asa m-a scos Mihaiță din visari, undeva pe la 8.30. Acum 17 ani am inceput sa consult pe altii in management, eu student inca fiind, sa vindec pe altii eu care aveam atat de tare nevoie de vindecare, doctore vindeca-te pe tine insuti, sa consiliez oameni cu firme eu care nu facusem inca nimic, da’ nimic, sa fac traininguri de vanzari eu care nu vandusem pana atunci decat trainingul ala de vanzari, ca Domnul Rotta hotarase sa imi dea o sansa, multumesc Razvan, ca sa nu mai zic ca urasc vanzarea, cu insistentele si lauda de sine si manipularea aferenta si cu burnoutul care asteapta dupa colt. Dar Dumnezeu e bun si are mila de noi toti, de mine a avut si are si dupa impietrirea si taiosenia nepriceperii, de fapt a priceperii pur teoretice, seci, a venit smerenia esecurilor, ca in victorii se vede caracterul si in infrangeri se face, alaturi de pricepere. Il aud pe Marcu soptindu-mi incetisor in ureche, cu vocea Fortei, care e mereu cu mine: “daca esti iubitor de invatatura fa-te si de osteneala, caci simpla cunostinta ingamfa pe om” stiut fiind, zice el, ca adevarata “cunostinta lucrurilor creste in proportie cu implinirea poruncilor; iar cunoasterea adevarului, pe masura nadejdii in Hristos.” Cam asta vad si eu uitandu-ma in spate, ca stiam multe si nu intelegeam mai nimic iar acum inteleg cate ceva si nu mai stiu mai nimic. Si mai vad ca acum Agora si noi si Gimini suntem structura de otel, inima mare, zambet larg si ca urmarim neprihanirea pacea si bucuria si toate celelalte ni se dau pe deasupra, asa ca unor prosti, prœst, priest-i in devenire ce suntem chiar daca nu suntem din Priștina iar in Cluj nu-i deloc asa pristine. “Atata adevar se cuprinde in constiinta fiecaruia cata siguranta ii dau blandetea, smerenia si dragostea.” La multi ani, Agora, la multi ani! Prosit!

Gata cu vremea visarii, Dragos, dedic ziua Domnului, imi fac flotarile de dimineata, sar in pantaloni si slapi, ma puțulesc in baia de la etaj pe care scrie bayan, adica femei, doamne, vad si nu bag in seama, ma aranjez ca sa cobor la mic dejun cu echipa, ca ei asa fac in fiecare dimineata si Nimesay a fost grijulie si m-a chemat. Frumos. Ma simt rasfatat si un pic stingher. La etaj ciorapii mei, spalati si uscati, inca stau aruncati pe fotoliu iar la parter firma face planuri, trading si profit iar oamenii sunt in roluri de business. Eu calator, ei capitalisti. Worlds apart, sau poate doar nadir si zenit ale aceluiasi univers. Sunt doua fete, Nimesay si o fata blonda draguta Akemir sau Ilkmer sau ceva neclar si un baiat Mustafa si o doamna, mama casei, anatoliana, cu batic, alba la fata si intruchiparea smereniei. Vorbesc turceste intre ei ca ungurii in preajma romanilor, fara jena de jena mea, ce sa si faca, dar totusi parca puteau face ceva. La noi toata lumea ar fi facut frumos cautand sa ma impresioneze sau macar sa ma faca sa ma simt binevenit. Stau in cur, afara e soare si frumos, ma uit la oameni printre imbucaturi de papa si ganduri. Azi merg sa vad Muzeul Istoriei Civilizatiilor anatoliene, o comoara de comori. Ducu m-a avertizat asa, inocent si profetic , cand am vorbit cu el saptamana trecuta sa am grija sa nu-mi pierd mintile acolo. Zice el ceva. Ma intorc la papa bun, ceva omleta cu carnati cu cardamom, bun bun, cum ii place lui Tarciziu cand vine pe aici imi zice Nimesay care mai vorbeste din cand in cand cu mine, masline bune, negre si verzi, telemea. Si ceai turcesc, de fapt lipton. Au si cafea, dar mai bine nu, ness. Ascult turca si încerc sa inteleg ca de alaltaieri am inceput sa invat, ca mi-e clar ca nevoia ma invata. Inteleg frânturi, particule de limba, numere dar mai mult zâmbete si mimică. Nimesay îmi oferă cafea turceasca si ceva prune sau caise uscate umplute cu nuci, foarte bune, mi se topesc in gura si se deplaseaza pe direct spre burta, s-o credeti voi, azi avem de umblat, merg teribil de bine cu cafeaua turceasca, buna, la ibric pana la urma. In care cafea Nimesay se apuca sa ghiceasca intorcand-o intai invers si apoi ghicind, dice-ind, ca in fiecare dimineata ce ii va aduce norocul, zarurile, ce dic sau zic zeii. Cel mai probabil inca un pic de amareala, intristare, decizii gresite si kilograme in plus, din pacate. Putem alege actiunile noastra dar nu putem alege consecintele. Pe linie de consecinta daca vrem alte consecinte avem de ales alte alegeri. Insa aici intervine supunerea voii proprii, recunoasterea greselii, pocainta in sens de indreptare, iertare de altii si de sine si abia apoi putem, ca avem putere, sa alegem cai noi si consecinte noi. Rara avis. Rosie si celalalt golden retriever stau la geam si cersesc. Cersesc tare, mai tare ca Papi ceea ce e greu. Afara e soare si frumos, ma asfeapta o zi buna. Sarut-mana pentru masa, a fost si buna si gustoasa si mai ales neasteptata.
Nimesay e suparata, o intreb ce are, zice ca nu e in prim planul vietii ei, ca se lasa abuzata, apuc sa ii zic cate ceva asa, pe trepte la iesire, vin si retrieverii, ma joc cu Rosie, zice ca poate vorbim diseara, eu cu mare drag, diseara vine si Hamed, sa fiu inapoi pana la 18.00 ca nu am cheie si ei pleaca, ma simt ciudat, constrans, restrans, accept, ieri nu am baut niciun pahar de vin, poate diseara, sper, sigur ca ajung pana la sase, hos cakal.

Ii las la munca si o iau la pas pe langa o firma de taxiuri VIP si niste zgârie nori ale unor zgârie branza, pe langa complexul mall-istic cu cafenele occidentale si desigur, vin, sper eu, poate diseara, prin pasaj si pe sub autostrada, la umbra careia un vanzator de fructe si legume isi etaleaza capsunii si verdeturile si mi se face pofta dar nu acum si ma indrept veselos spre statia de metrou de aproape. Metrou bun, modern, card, cobor, vine repede, nu e aglomerat, urc, sa purcedem, era sa zic paidiomai ca in Yekaterinburg, nu zic, nu zic nimic, plecam.

Ma uit la oameni in metrou. Mai mult la femei decat la oameni ca oricat de ciudat ar parea imi plac femeile si nu barbatii desi nu toate femeile, slava Domnului. Langa mine, o turcoaica frumoasa si tanara, fina, cu batic. Se vede ca e turcoaica, ce pisici sa fie altceva, sunt deja in Anatolia desi pe vremuri zona era Galatia, de la galati, gali-thi, ca si Galitia si Galicia, oameni albi, puternici si curajosi. Much that once was…. Fata are ceas Casio de metal, caftan kaki si geanta italiana, simte ca o studiez si se intoarce sfidator cu spatele. Ceva studenta. In vagon pluteste un melanj de occidental modern cu un traditionalism turcesc care nu e decat atasament fata de modernismul de acum 40-50 de ani, ala pana pe la Ataturk. O anatoliana fundamentalista candva frumoasa la prima tinerete dar acum trecuta bine de a doua, imbracata in negru cu batic negru, se sprijina cu capul pe umarul sotului ce are un aer usor mai modern in ciuda sacoului la doua randuri de nasturi si se uita cu mila si dispret la o tanara post-moderna in blugi, blonda, care mai inainte imi cauta privirea. Ankara mi se pare mai deschisa spre occidentali daca nu spre Occident. Vine statia, va trebui sa schimb metroul din Kizilbay spre Sihhyie. De fapt trebuie sa raman in el ca numai si-a schimbat culoarea. Ajung in Bilkend. E destul de pustiu, curat, atmosfera de metrou de Teheran. Vad foarte putine femei cu batic, anatoliene, cum le zic eu. In fata mea doua motanici. Blugi, sneakersi, geci de piele, una cu cercel in nas si suvite blonde iar cealalta blonda de-a dreptul, si alba si frumoasa dar cu pometi de asia centrala.

Ies din metrou si ma apuc de treaba, ca nici calatoritul asta nu-i joaca sau joke, adica gioc, joc citit moroseneste. Afara e cald si in jurul iesirilor din metrou si pe sub ceva strada suspendata e un fel de piata Mărăști. Imbulzeala, fructe, fake-uri, nici macar “original fake” miros de transpiratie, cu care deja realizez ca va trebui sa ma obisnuiesc. Traversez. Se înlinisteste atmosfera si incep sa urc spre dealul citadelei pe care sunt si muzeele. Si, normal, Citadela, ciudad-ela, cetatea, city-the-el. Licee, universitati si cladiri oficiale se succed. Sarma ghimpata pe ici pe colo protejeaza ceva ce nu voi afla niciodata. Doi soferi se bat pe strada, ad literam, nu departe de un echipaj de politie care nu intervine. Asa sunt turcii, pasnici, cum sa nu-i iubesti. Trec de ei si dau de ziduri vechi, de bolte ce vand marfuri, bold ii zice in Ardeal la magazin, cica din maghiara, nu de la bolt care e vault si volta si bolta, ca in tot orientul si ca astea in care se vand tot felul. De o cladire mare si veche, cu plan basilical, atarna covoare anatoliene traditionale cu modele incase, sau morosenesti, sau totuna. Am mai avut sentimentul asta, felul asta de a fi, era sa scriu feelingul, in Cuzco acum multi ani si-o eternitate. Si pietrele seamana. Si strazile. Navighez pe alei ghidat de harta Triposo-ului. O straduta semipietonala pietruita urca spre castel si spre muzeu. E plin de ateliere de mestesugari, masteri mari mesteri, si de crasme inca inchise, closed. Cluj vine de la clusium, clusi, inchis, vale inchisa, the-close, closed, cluj-d. Poate ar trebui sa ma simt ca acasa, așa, dă Cluj, da nu ma simt, ma jeneaza ceva. Atmosfera e linistita, e o zi superba. Nu vad niciun turist iar turcii parca nici nu ma vad, nu exist. Cand ajung in fata intrarii in Citadela vad un taxi cu niste turisti americani, nu mi-era dor de ei, da’ lasa Dragos, sunt si ei moroseni de-ai nostri sau zălăone-s plecati demult ca nu-i asa, tătie-s diân Zalau.

Zidurile citadelei sunt coplesitoare, inca in picioare, se vad, ca la Niceea, straturi vechi, hittite, apoi elenistice si romane, apoi asa zis bizantine. Ridic privirea, o preling pe un zid in sus peste o cruce veche prinsa la vreo cinci metri inaltime si apoi mai sus sa vad tot zidul in splendoarea lui si era sa imi sucesc gatul de inalte ce sunt. Se vede ca a tot fost reconstruita peste un nivel ca din cenusiul maroniu al pietrei se vede din cand in cand albul marmurei si uneori apar coloane romane intercalate cu piatra fasonata. Cobor pe pamant la pisicile de Angora ce imi dau tarcoale. Pisici de Angora adica de Ankara, adica de Ancyra, orasul aflat pe creste de munti, tronând peste podisul Anatoliei la o mie de metri peste nivelul mari. An-gora, e clar, inseamna ân-gorâi, în munte, in slava, nu intru in intrebarea evidenta ce are de-a face slava cu Ankara ca are desi nu asa cum stim noi, ma centrez pe fapt, e un oras muntos, pe creste care se cheama Angora, în gorâi, în munti. Acum daca ne uitam la An-kara in turca am putea crede ca inseamna în-negru ca asa am aflat noi ca negru se zice kara in turca doar ca asta mai inseamna ceva, si cel mai probabil ăsta e sensul primar de tara, pamant, stanca, si, prin asociere, munte, stanca, kara-pati, cei facuti din stanca, Carpatii. Carpii erau oamenii muntilor, stancosi, taiosi, de piatra, ca si cărpătorul, taietorul, pe care se taie părădicile, fructul paradisului, in bucataria traditionala in zona Alba. Se pare ca turcii astia au mari probleme etimologice cu pamantul că la teren, land, the-lan, lanul, ei ii zic arad, arazi, loc de arat, oare cum poate fi, si la plug ii zic pulluk, baga pulugu in brazda, plug it in, nu te joke-a măi Mustafa, si nu te mai gandi la prostii, fii prœst.

Acum ca pe munte stau zeii si ca Dumnezeu in greaca e kyrie si Ankyra sau Ancyra inseamna si orasul lui Dumnezeu, al zeilor, nu e o coincidenta. Ca asa se chema si Cyrus, Kiros, om de la munte dar si om dupa inima lui Dumnezeu, kyr-os, purtator, ușa, portal al lui Dumnezeu, nume grec desi stim ca el era persan. Kyrie eleison, slava Domnului, cum ar zice domnul, kir Ianulea. Dar sa revenim un pic la Carpati, Kara-pati si Kara Iflak ca turcii asa ziceau Valahiei, adica Valahia Neagra cum am invatat eu prost la istorie. Pai daca Kara e munte si tinut si tara atunci Kara I-flak, Kara I Vlach, inseamna pur si simplu Tara Vlahilor, Muntii Vlahilor, Muntenia. Vlahii sunt aia la care vikingii le ziceau blakumen, cică oamenii negri, adica black-man, dar “b” e “v” si ei sunt vlackh-man, vlahii. Stai sa inteleg si eu atunci kara e negru ca la turci sau vlah e negru ca la black? Sau niciuna. Las-o aicea Dragosele ca iar ai luat-o pe coclauri.

Din varful Citadelei, incredibil de bine conservata, sa vede toata Ankara, cu Anitkabirul in care e inmormantat Ataturk, cu crestele indepartate inzapezite, cumva le vad si nu le cred, cu zgarie norii din departarea cartierelor de business si cu moscheile presarate in furnicarul de sindrila rosie ce adaposteste cele 5 milioane jumate de locuitori. S-a innorat. Sus pe zidurile din caramida si marmura bizantina e inghesuiala, cârduri cârduri de copii de scoala primara in excursie pe zidurile fostei maretii otomane sau a celor dinainte. Sunt impresionati si galagiosi. Si eu sunt impresionat. Si tacut. Un pic infiorat, m-a luat un usor fior de fear. Ma gandesc la copiii astia peste 20 de ani convinsi ca ei sunt buricul pământului, omphalosul, om-făloșii planetei. Cobor.

Ma refugiez de prezentul prevestitor de viitor în trecutul Muzeului de arheologie, pe drumul spre cel al Civilizatiilor Anatolienie. E un muzeu mic si frumos, modern, bine amenajat, o placere. Statui, rhytoane ca cel dacic din Bucuresti, monede, plăcuțe de argila arsa cu cuneiforme, seamana teribil cu cele de la Tartaria de la muzeul din Cluj, varfuri de lanci de 4000 de ani, simboluri solare ca cele de pe portile din Maramures, ceramica ca de Horezu, care neolitice cu roti si boi de e plin de ele prin muzeele noastre, am vazut recent unul in Muzeul din Alba, acelasi, chestii cu adevarat interesante. Inteleg ca nu inteleg. Cobor la demisol si intru in alta lume. E expozitie cu fotografii din Ani. Da, Ani, fosta capitala imperiala a armenilor, oras fantoma, oras al gloriei demult apuse a unui neam aproape apus dintr-un tinut aflat foarte la
rasarit, anatolian. Apusul Rasaritului. Ma pierd in imaginea unei biserici armenesti intreaga dar fara turla, in trei nave, inca in picioare, pe un fundal de cer albastru si nori hieratici albi si munti pietrosi inzapeziti, tronand pe o campie de piatra, otherworldly, da, asta e cuvantul, suna mai bine si mai potrivit in engleza, e pe alta planeta, nu poate fi aici, e intr-o lume de basm, e in Stapanul Inelelor, e intr-un basm cu zmei si Cosânzene, Co-sân-Ziana, Co-sân-Diana, Co-sân-the-Ana, Co-sânge-Ana. Da, Ani, te stiu, esti langa Kars, in planul meu ajung acolo dar cumva mi-e si frica sa sper ca ajung si la tine. Pari asa departe, la cateva mii de kilometri, a long time ago in a galaxy far, far away, cu canionul ala exact pe granita de acum intre Armenia si armenia ocupata de turci, cu orasul tau subteran, un alt Ani sub Ani, iarasi orase subterane, cu zidurile tale pazite de leul armean identic cu leul bizantin de pe BukoLeon si cu cel venetian de pe zidurile Famagustei. Langa mine, fermecati si ei, primii turisti straini altii decat americani, poate francezi, poate belgieni si apoi altii, tot occidentali, pasionati de istorie si avizi de cunoastere, chenodoxa, cunoasterea goala daca e goala de Dumnezeu, slava desarta pentru ca slava si cunoasterea sunt doxa, unul si acelasi lucru. Se vede, se simte, fascinatia pentru Armenia adanca, aici in capitala unei Turcii care a facut tot ce a putut sa nu o dezgroape, sau sa o ingroape inapoi, sa stearga orice urma vie sau moarta a ei. Peretii demisolului sunt tapetati cu fotografii din tara zmeilor iar strainii din jur au morga de profesori universitari de istorie, sub care se ascund vizibil copii nazdravani fascinati de basme, de zmei si cosânzene, asa, ca mine.

Ies si o iau la pas in jos pe deal spre Muzeul civilizatiilor Anatoliene ghidat de harta Triposo cu a carei lipsa de scara inca nu m-am obisnuit, au inovat-o de-au stricat-o. Muzeul asta e plin de contraragumente la ideea ca tot ce e nou e mai bun, mai avansat, ca “evolutia” e inerent buna si noi suntem mai avansati, cumva superiori, stramosilor nostri, care erau mai putin tech-savy si implicit cumva mai putin oameni. Ajung la poarta gresita, ma las directionat, ajung, platesc cu cardul, e soare, ma simt bine, abia astept sa vad hittitii. Mi-e un pic sete, gasesc eu o cafenea inauntru, poate chiar si cafea buna. Poate. Probabil nu, ca e plin de nesscaffe in Turcia. Unde e espresso-ul meu italian, de acasa de acasa sau de acasa din Italia, din Roma? “Il vechio e meglio che il nuovo”, ma învaluie tandru o replica din La Grande Bellezza. Se vede clar asta la Roma, se vede la Constantinopol, se vede aici. “Su con la vita, giu con gli riminiscenze” ar da si chiar dau replica turcii, salbatici vitali, daca ar sti italiana.

La intrare in muzeu, un fost bazar candva, ma intampina un obelisc hitit tronand peste amfore rosii uriase de tinut grau cu serpi incolaciti pe ele si pietre romane pe care nici nu le mai vad ca nu ma mai prea intereseaza. Acum ma intereseaza hittitii si cafeaua. Am la mine o carticica despre hittiti luata din Constantinopol, cea mai subtire si implicit cea mai transportabila, celelalte doua mi le-a luat Motanelul sa le duca acasa. Si totusi ce ciudat arata coloana asta pe care scrie Caesari Traiani, cezar si țar si kaiser, chiar lânga scari, la umbra, inainte de intrare. Poate ca, desi pare greu de crezut, totusi nu turcii au fost primii pe aici si ca au gasit pe cineva la 1000 dupa Hristos atunci cand au venit ei. Râsu’-plânsu’. Ma arunc cu capul in fata, ca nebunul, ca haporul, invit muzeul sa ma copleseasca si muzele sa ma amuze. Ma simt ca in avion, la Luncani, inainte sa sar cu parasuta, exagerez nitel, nitel mai mult, dar sentimentul e oarecum acelasi, insuportabila asteptare a saltului in hău, in hău-os, haos. Vestibulul ma ia in primire direct cu artileria grea, Gobekli Tepe, cele mai vechi constructii din lume zic ei, undeva langa granita cu Siria, departe, langa Sanliurfa, mi-ar placea sa ajung acolo, nu stiu inca, poate. Nu prea arata a cele mai vechi chestii din lume, poate ca exagereaza si ei nitel. Gobekli Tepe e construit ca si Great Zimbabwe, din Zimbabwe nu-i asa, aceleasi forme, acelasi tip de piatra, acelasi mister, cel putin cat mi-am dat seama din poze ca n-am ajuns acolo acum 5 ani ca m-am complicat cu viza mai greu de luat chiar si decat aia de Africa de Sud. Igluri mari de piatra, similare cu cele ce le-am gasit anul trecut in Godeanu dar prabusite, stalpi uriasi, tot de piatra, de fapt grinzi zic eu in forma de T, ei zic idoli, e drept ca au tot felul de lighioane desenate pe ele, pasari cu cap ca de dinozaur, pasari ca ibisi, scorpioni, mistret. Parca ma trage ata spre acolo, sa ajung sa vad eu, “sa pipai si sa urlu este”, ca tot invata Motănică Arghezi pentru bac si asta e un vers care mi-a placut inca de demult, de la bacul meu.

Se succed sau mai bine zis ma succed repede prin fata pesterilor vechi din Antalia in fata carora se stie ca era marea si acum sunt lanuri de fistic, unde s-o fi dus marea asta, au nume ciudate, karain, okuzini, ucagizli, de astea, le-as putea descifra dar mai bine nu. Si apoi un mistret cu coarne si un taur cu doua perechi de coarne, bine ca nu de coaie, boar si bour impreuna, ba-or adica cel puternic, facator al puterii, domn puternic, ca si bear-ul pronuntat de fapt bæ-ar, frate cu baar-ul nemtesc, cel puternic, baar sau poate, aproape sigur, Baal, bull-ul cel alb si puternic.

Eu credeam ca stiu istorie. Si un pic chiar stiu. Doar ca de ceva vreme, de vreo 8 ani, de cand am stat in fata zidurilor de la Sacsayhuaman deasupra Cuzco-ului am inceput sa vad ca mult din ce stiam nu e adevarat si ca mult din ce e adevarat nu stiu. Si cu cat vad mai mult, ca in Vede-le indiene, ca a vedea inseamna intelepciune, en-telos-patiune, pasiune pentru țel, si a vedea in greaca e theoria adica ad literam lucrurile, rhea, re-a sau imparatia, rai-ul, lui Dumnezeu, Theo, cu atat inteleg ca ce intelegeam, cele vazute, sunt fara valoare si ca in cele nevazute sta adevarul si sensul. Indienii, in Vede, în Rig Veda, vederea adica intelepciunea, rigăi, a regilor si a regatului, vorbesc de dharma, sensul vietii, talent viu de implinit de fiecare dintre noi prim vocatie, dar-ma, dar-ul sufletului, ma, ăla care sta in inima, in-e-ma. Grecii nu ii zic dharma ci dhrama, drama antică, acelasi cuvant, acelasi sens, Sensul, dar in metateza. dharma e drama, rolul meu in aceasta viata. Si ele amandoua, vad eu, vin de la da-ra-ma, adica dumnezeu da lumina sufletului, citit de unii da-r-ma si de unii d-ra-ma, ce ciudat, nu-i asa?! Darma asta ma dărâmă, nu alta.

Inainte vreme, pentru mine, epoca pietrei, paleo si neo-litic, epoca bronzului, fierului, nu insemnau mai nimic, niste intervale de ani invatati la Istorie pe care oricum nu ii mai stiu exact. Iar hititii, babilonienii, asirienii, frigienii, urartienii erau niste nume mitice, fara relevanta reala istorica, ca doar istoria incepe de la fondarea Romei, 753 î Hr, a Atenei istorice tot pe la 760, a Cartaginei, tot pe atunci, a Imperiului persan al lui Cyrus un pic mai tarziu, pe la 600 dupa iesirea triburilor pierdute ale lui Israel din robia asiriana. Ma uit acum si ma intreb, de ce toate acuma? Si tot atunci, teoretic, au trait si Buddha si Zoroastru, toate au loc atunci. Pai de ce? Si inainte? Ce ne facem cu muzeul asta plin de oameni barbosi inaripati, cu bratari in forma de soare si cu gambe de Ghilgames, ala de tine leul la piept ca pe o pisicuta, plin de aceiasi oameni cu aceleasi bratari dar cu cap de pasare fecundand pomul vietii cu ceva con de pin, ala de troneaza in curte la Vatican? Ce ne facem, Gogule, sau Gugu-le cum ti-o mai fi zicand tie munte sfant al dacilor, cu grifonii, oamenii taur, cu coarne si cu picioare de bull cel baal adica cel vaal-ens si val-entin, cei val-orosi, adica val-or-os, purtatori de facere, de valoare, val, de putere, bal. Ca nu degeaba e Bæl zeul razboiului la akkadieni. Si ups, mama soarelui, si la romani, Bel. Pai ce ne facem mai Ioane, sau Ewan-e, ionian de-l lui Ion ce esti tu?

Hittitii astia erau spaima egiptenilor, ca prima batalie din istorie despre care s-a pastrat ceva e cea de la Kadesh intre egiptenii lui Ramses, Ra-mases sau moses adica Moise, Fiul lui Ra si hittiti, undeva in Siria de azi si undeva la 1200 i Hr. In muzeul de arheologie din Constantinopol am vazut placa de ceramica arsa scrisa in cuneiforme cu tratatul de pace, varianta hittita desigur. La Abu Simbel, anul trecut am vazut templul in care Ramses se lauda ca a fost un fel de victorie a lui, mai mult remiza dar stim si zice si el ca au facut pace dupa, deci era ceva putred la Abu Simbel. Greu cu hittitii, dar h e gh, asa cam cum ajunge Gheorghe Jorge citit Horhe, deci ghititi iar i e æ si iese gæti-ții sau ghea-the-the, geții-ții astia dublu articulati. Albi, inalti, puternici, cu un cap mai mari ca evreii dupa cum stim din stela neagra a lui Shalamanaser, asirianul, cu caciuli drepte ca niste coifuri, hittitii astia vin de nicaieri si merg nicaieri in istorie. Sau asa pare. Desi istoria zice ca bastina lor era in Asia Mica, stim din Biblie ca Urie hetitul e trimis la moarte de un David care se cam culcase cu nevasta-sa de-a iesit din ei doi, cine altul decat, Solomon. Oare de ce se chemau vracii sfinti ai dacilor solomonari? Da’ chiar hai inapoi la hittiti ca nici tu nu te mai poti urmari, Dragosele. Cand o sa citeasca Motanelul ce ai scris, ii si vad fățuca, o sa strambe din nasciorul ala superb si cârn al ei si o sa zica, prea complicat, prea serios si prea mult.

Gata, ca am obosit si eu. Las in urma locul asta plin de putere si de pietre si de tumuli ca la noi si de basoreliefuri si relicve mai ales de tauri, si de cerbi si de tapi ca asta e, coarnele pe casca unui luptator, oameni incornorati, sunt semnul zeilor. Zeii le dadeau coarne si la propriu si la figurat. Maretia are pretul ei. In iesire trec si notez locuri ca râul Dicle, adica Tigris voi afla mai incolo, Gusir Hoyuk, Kortik Tepe adica Top adica Topa, varf, movila si apoi Catalhoyuk si munte-le mount Hasan de acum 8000 de ani cu zeitele grase si impreunate in toate pozitiile si picturile murale pe rosu ocru de sange. Langa tauri, in completare e plin de soare, discuri solare ca Apollo si Baal, soarele si ba-ar-ul sau ta-ur -El sunt unul si acelasi zeu, drac, in forme de agregare diferite. Cruci si zvastici de acum vreo 5000 de ani. Stim ca nu stim nimic. Vad ca maine dupa Hattusa, capitala cea mare a hitittilor, as putea ajunge la Yazilikaya unde, in stanca, sapate intr-un canion, sunt basoreliefurile celor 12 zei ai infernului marsaluind cu casti ca niste cusme drepte si sabii curbate ca secerile, ca sica dacica si sick-ăl-ul englezesc, ala citit sicăl sau sicăr, siceră. Vreau, clar vreau. Vom vedea. Iar langa, nu foarte departe desi nu imi dau seama mai ales ca habar nu am cum ajung si pana la Hattusa, e alt oras hittit, Alacahoyuk ii zic turcii, ai carui sfincsi de la poarta de intrare sunt chiar aici sub ochii mei, in muzeu, halucinant si halucinati. Is ametit tare tare, am pe cap si in jurul meu o ceata cognitiva. Asa ziceau ca simt si angajatii ambasadei Canadei la Havana dupa ce le-au facut cubanezii ceva voodoo.

Ies, am iesit. Din nou in fata mea oblesicul hittit de la intrare. Arata si zice ca e facut din granit insa e sfarmicios, asa ca un granit putrezit cumva, ca un beton expus mult la intemperii care se descompune. Pun mana pe el sa simt, sa pipai si sa urlu, nu cred ca e voie dar nici nu scrie nicaieri ca e interzis, simt, am mai simtit senzatia asta acasa, la alte pietre ce ziceam eu ca e ceva ciudat cu ele, chiar e, granitul asta e sfarmicios. La fel par si falusul si borcanul de piatra ca alea din Laos, la Phonsavan pe care l-am vazut acum 6 ani cand umblam prin lume cautand uriasi si semnele si pietrele lor dupa ce i-am gasit indubitabil pentru mine prima data in Peru. De ceva vreme nu mai caut asta, nu in mod special, pentru ca stiu deja, am vazut deja destul, mi-e clar, asa a fost. Acum cateva luni eram in Egipt si intrebam cum taiau ei granitul ca sa nu mai zic de andezit. Ghidul meu care s-a prins din intrebari si apoi din discutii ca stiu cate ceva imi zice simplu, nu stim. Ca ei aveau unelte de bronz, hittitii la fel, si alea nici nu zgarie granitul, ce sa zic de andezit. Iar in muzeu in spatele meu e plin de andezit lucrat de hittiti. Cand l-am intrebat pe ghidul egiptean, Mozamel, un tip mai priceput si mai initiat decat eram eu confortabil spiritual, daca nu cumva topeau piatra, cu masinile de topit piatra de care auzisem prima data in Etiopia, s-a uitat lung si initiatic la mine si m-a directionat inapoi la muzeul de egiptologie din Cairo la etaj, in ceva sala, in care bucata de piatra care cica e ceva parte de statuie e de fapt, stie si el si stiu si egiptologii, o bucata dintr-o masina de topit piatra. Ceata cognitiva ma tine invaluita in ea. Daca n-as fi stiut cine sunt muzele astea ce locuiesc in pietrele ramase prin muzee si cam ce vor ele si cam ce pot ele as fi putut sa ma scuz. Da stiam si am venit anume si acuma ma lupt cu ceata cognitiva si scarba de viata, ca asta e pretul, cunoasterea se plateste cu viata. “A cunoaște iarnă este, a iubi e primăvară”, cum zice dom’ profesor de 92 de ani, aproape orb, de la bazin, ca zice Blaga. Bine zice Blaga, bine zice dom’ profesor. Hai Dragosele sa iesim sa nu ne pierdem mintile si biata de viata.

Cobor zăhui spre oras. Mai am cate ceva de vazut, istorie mai recenta comparativ, de aia romană. Si sa nu uit, pe drum poate gasesc încarcator de baterie de Nikon ca ori l-a luat Motanelul cu ea in poseta ori s-a pierdut la Mohacs, imi zic eu si rad manzeste. Si un card de memorie de aparat foto mai imi trebuie, ca in telefon ca sa fac poze tre’ sa sterg poze si in aparat nu am niciun card. Cobor. Trec printr-o parcare si in cativa pasi ma gasesc, voia Domnului, in cartierul cu turcisme si chinezarii electronice. Din cateva merhaba sau iyi gunler si aratat cardul si urmarit datul din cap si mainile intinse in sus si in jos spre strada dau si de loc de card si de loc de incarcator, platesc cu cardul, easy peasy. Ma bate gandul spre un kebab dar cumva ma abtin ca mai am de umblat. Inca ma chinuie Chucky cu check-list-ul lui, sunt inca la inceput de travel, lucrurile se înmoaie pe parcurs, imi zice experienta.

Ies într-o mizerie de autogara, langa maidanul arheologic ingradit si imputit, plin de pietre vechi inglodate in gunoaie, sub colina cu fortareata hittito-romana pe care flutura steagul turcesc. O nebunie de dolmuse si de strigate ma inconjoara odata cu Turcia profunda, de aia nefardata, nespalata, adevarata. Imi iau un covrig de ala bun de-al lor si niste cirese, da, cirese, ca ma razbi foamea si apoi trec iute pe partea cealalta a drumului si imi caut drumul spre colina cu Templul lui Augustus printr-o alta parcare uriasa de dolmuse. Ma strecor, incep sa apara cladiri vechi renovate, urc spre platoul central al orasului vechi, Ancyra lui Marcu Ascetul din care nu a mai ramas nimic si a lui Augustus cu templul lui alb cu rosu aproape intreg din varful colinei si Iulian Apostatul cu a lui coloana de la
baza colinei, păgâni, din care au ramas marete urme. Oare de ce coloana asta a prigonitorului crestinismului a ramas in picioare, ma intreb retoric in timp ce cobor spre bulevar, păgânii rămân, sunt tolerati, crestinii dispar, trebuie sa dispara. Turcii astia sunt un model de armonie si toleranta multi culturala, si religioasa, cum sa nu-i iubesti?! si realizez inca odata cât il uraste Islamul pe Hristos!

Cobor la pas pe langa multitudinea de turci ce se bulucesc si trec pe langa monumentul unui Ataturk calare incadrat de soldati cu casti nemtesti atacand la baioneta, da nemtesti, ca de, sa nu uitam ca erau aliati in Puterile Centrale si nemtii i-au consiliat si sprijinit temeinic si in punerea in practica a genocidului armean. Trec strada, greu, e un semafor interminabil, spre muzeul independentei Turciei. Aici, un cârd de copii, al catelea, adusi sa invete maretia patriei, cateva sali cu relicve si adunari solemne de ceara cu turcaleti in costume frantuzesti si cu fes pe cap si absolut nimic in engleza, totul in turceste. Si nimic despre panica acelorasi turcaleti cand grecii ajunsesera la periferiile Ankarei in 1921, pe cale sa recupereze Anatolia greceasca si armeana, Estul, inainte de tradarea Angliei, a masinatiunilor sovietice si a prostiei strigatoare la cer a lui Venizelos care au dus la pierderea a tot, inclusiv a Smirnei si la macelul de acolo descris de Hemingway, deschizand calea celui de-al doilea genocid al turcilor in 10 ani, cel grecesc. Cred ca daca as citi ce am scris as concluziona ca nu-mi plac turcii. Turcismul sigur nu-mi place, turcii insa sunt oameni si frati chemati in Hristos.

Incep sa simt oboseala, am cam umblat azi. Alunec in jos pe bulevar, hotarat sa nu mai merg la mausoleul lui Ataturk masonul si dupa ce scot niste lire de la un bancomat, ies la o intersectie, vad in treacat si neinteresat moscheea cea mare si o iau dreapta spre statia de metrou. Triposo cu hartile lui offline e inestimabil. E un pic trecut de cinci si la sase ar fi bine sa ajung la firma sa nu ma lase Nimesay inchis pe afara fara cheie, cu golden retrieverii din care unul musca si poate vine si Hamed si apuc sa povestesc cu el un pic, ca cred ca lui Vlad i-ar placea. Si mie. Oameni reali, caractere reale, asa cum or fi ele, toti oamenii au samanta invierii sadita in ei, ceva concret nu povesti de astea hittito-ataturciene din care lipseste viata. Cobor la metrou, am cardul incarcat, intru, vine trenul, spectacolul lumii. Un tip, asa ca Mircea Mercean, grizonat, cu mustata, imbracat serios, a serious man, asa per total, se inghesuie cu multa zdroaba la intrarea in metrou la Kizilmay, parca e Kramer in episodul cu metroul, sa-si gaseasca un loc. Ma uit mesmerizat. Pana la urma il gaseste. Se aseaza grabit si apoi se metamorfozeaza patriarhal seren, cu mainile incrucisate jos, peste vintre, o palma grea peste alta si priveste in gol pe deasupra mea, peste umar, usor in dreapta, in meditatie ca un sfânt, un hagi.

Ajung la vila la timp, pe un soare mieriu, ma gandesc la un vin bun la cina, Rosie latra veseloasa, Nimesay e suparata si serioasa, asa acum e ea cred tot timpul, are privirea aia de cadâna in dizgratie, furioasa pe viata si pe favoritele mai tinere si mai frumoase. Nu mergem la masa sa ii fac un pic de Gimini, ca asta simteam a face, vine doar Hamed cu mine, dar sa urc eu la “mine” la etaj pana termina el afacerea cu anatolianul de la el din birou, chestii grele, minereuri, cam 10 minute.

Hamed e un personaj. Tanar, dinamic, mandru dar diplomat, atat cat poate fi un turc, urcam in Mercedesul lui E classe nou, se uita la mine sa imi vada reactia, in spate e anatolianul smead, politicos si retinut ca asa e cand esti in prezenta sultanului, “the closer to caesar the greater the fear”, omul vine cu noi la
masa, de aldămaș ca au batut palma, oricum are avionul spre Mersin cred, un pic mai tarziu. Ajungem la un restaurant traditional turcesc, chelnerii ies in intampinare facandu-i temenele, apoi vine insusi patronul, e de-al casei, un baștan, iar eu sunt invitatul lui, e intrigat de mine, vrea sa ma impresioneze. Mananc bine, mult, meze-uri, șâșlâk de tot felul, foarte bun, fara vin, nici macar bere, ca e un loc traditional anatolian, canci vin si pe ziua de azi, discutam de traseul meu, maine merg la Hattusa ii zic, si apoi Kayseri si apoi spre sud Adyiaman, asa mi-e planul, dar planul imi e relativ fluid, primesc recomandari ma intreaba el, primesc bucuros, pot umbla linistit cu blablacar la ocazie, daca pot neaparat sa ajung la Gaziantep, Antep cum ii zic ei, zeugma in antichitate. Nu simt. Si neaparat Sanliurfa, adica Urfa, si de acolo Mardin, orasul de unde incepe Mesopotamia si de unde se vede ca-n palma. Asta simt. Nu stiu cum o sa inghesuiesc si Mardinul aici ca eu din Adyiaman aveam in gand sa merg direct in Diyarbakir, dar si Vlad si Hamed asa mi-au vorbit de Mardin ca ma simt tras acolo. Iar daca merg la Mardin trec prin Sanliurfa ca acolo s-a nascut Avraam, e Ur-ul Chaldeei din Biblie, adica a Galadei, Galda, tara galillor. Si langa e Gobekli Tepe, cu iglurile de piatra ca cele celtice, hmmmm, da, vreau. Sărumâna pentru sfaturi, sărumâna pentru masă.

Ma duc la somn fara vin, vorbesc cu Motanelul un pic, Motanica si-a gasit la Polus rochia de majorat cea negăsită, cu dramolete, in Taksim, în Istanbul, mi-e dor de ea, i-e dor de mine, ce caut eu aici. Ma cheama Anatolia, ma cheama Armenia, Caucazul, Persia. Dar tot ma intreb. Mai ales fara vin. Ma rog, multumesc Domnului pentru o zi extraordinara, ma rog de protectie si ma intorc pe partea cealalta sa visez hittiti, cu spatele la radiatorul pe care iar mi-am uscat ciorapii spalati de mana, intr-un efort futil spre inutil de a amana inevitabilul, imputirea trekkersilor. In timp ce adorm râd manzeste rușinat nițel amintindu-mi de steward-ul de pe Aerolineas Argentinas care in El Calafate m-a intrebat cum se zice in engleza la doctorul care are grija de picioare.