“Roaga-l pe Dumnezeu sa deschida ochii inimii tale si vei vedea folosul rugaciunii si al citirii”. Marcu Ascetul

“Uă că atâta-i ďi hămnisât, în veci nu s-a sătura, magă arί bugăt!”. Așa mi-a zis Flăviuța că zicea străbunică-sa din Meseșenii de Sus, din Sălaj, că doar tăte-s din Zalău, despre unul flămând ca mine acum, lacom, care nu se satură. Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată cu cuvinte care străbat parseci de timp și vechi-nicii de spațiu. Hai să săpăm un pic în piatră, car, la kal-car în carieră, să descoperim comoara ascunsă ca David al lui Michelangelo în blocul de marmură, calcar metamorfozat, piatră albă și frumoasă întărită în foc, hai să vedem caracterul, karakteros, cara-cut-er-os, ceea ce e tăiat în piatră, să enquiry en-quarry un pic, fără ceartă și fără quarrel, bătaie și omorâre cu pietre, să vedem ce sens are, se-n-s, sa-in-sa, sains adică science. Hămňisât e hămesit, mort de foame, ha-mesim înseamnă ad literam, moartea, în ebraică. Hămesiți oșteni, hămesim Măria Ta! Bugăt e mult, după buget, da’ unul mare, bogat de la Dumnezeu, Bog. Iar magă, măcar că are sensul clar nu poate fi magari din italiană, că ăla e poate că nu e sigur, ca fericirea în greacă, makaria, nu e nici măgar din pashto că ăla e dar, e însă la fel ca spaniolul maguer, și portughezul macar, aproape, dar nu identic cu sensul italian, însă foarte aproape de cel ebraic al lui măgar, ceva dat, material și materializat, și de megar, a răsturna, tot în ebraică, că măgarul, cel ce răstoarnă, măgar e ayir în ebraică, mega-ayir e clar un ayir mare, măgar, cel încăpățânat și slab, cu carne macră, meagre de nu-l mănânci decât dacă nu mai ai ce altceva, sau de curiozitate, hai să vedem ce are Domnul pregătit pentru mine azi. În timp ce liftul mă așează pe parterul Wyndhamului și recepționera frumoasă de aseară îmi zâmbește, râd cu Motănelul în gând de Papi, cum frica lui cea mare de cățel e că undeva cineva mănâncă ceva, parafrazându-l pe Scruton[1] în definiția lui despre puritanism și fericire.

Terasa de mic dejun arată într-un mare fel. Sau poate ochii mei odihniți de om ajuns la liman văd așa, luminos, oricum ar fi îmi crește inima, afară e soare, fețele de masă sunt albe apretate, eu mă preumblu ca un prinț fără mască, chelnerii îmi zâmbesc, văd din mers un bufet de mic dejun de basm, recunosc niste fețe de români de pe avion, mă invit și mă invită să spargem postul de peste noapte, break-fast, împreună, în-spre-una, cum una sunt și post și phast adică fast. Să fie primit. Darius și Eliza sunt amândoi geologi și împătimiți ai cunoașterii văzute și nevăzute, după cum aproape că zic ei, cultul și ocultul. El clujean, ea cu rădăcini în Moldova, stau undeva la mijloc, la un loc de întălnire, loc cu verdeață și ape de odihnă. El cu fața omului care știe mai multe decât zice, cu aer de Moromete, ea iute și tăioasă și cândva blondă și frumoasă. Mă întreabă de mine, le zic un pic, cum de pot călători atât, avem o discuție despre consultanță, văd că li se aprind ochii, nu insist, le zic de Iran că de aia sunt aici, că Dumnezeu răscumpără timpul pierdut și greșelile noastre și drumul Pământului de Mijloc început și neterminat și alunec în Turcia și ajungem la Efes și la cei 6 metri de apă lipsă din fostul mare port și din toate mările lumii din antichitate și până acum. Am văzut și eu, zice ea. Îmi plac oamenii ăștia. De fapt îmi plac toți oamenii, deși sunt uimit și eu, și nu tot timpul și uneori nu toți, dar mă întorc la porunci și la decizia mea și din nou îmi plac toți oamenii, ba chiar îi iubesc, nu cu totul, ci numai ce Dumnezeu din mine mă face să văd pe Dumnezeu din ei. Ne ridicăm bucuroși de la masă, eu și tu și ei, Io și The -Io, Dio, Eu și The-Eu, Zeu, the-Eli, Ei, zeii. Căci eu sunt Io, viața vie a lui Dumnezeu, pe când Tu, thou-ul englez vechi, Th-iou, Theo, Tu-Eu, ești însuși Dumnezeu, DumnezeuL, iar restul oamenilor, suma tuturor El, sunt Elli, Ei. Eli, Eli Lama Sabactani?[2]

Ne urcăm în autobuz unde îl reîntâlnesc pe Haidar, tătarul erudit și panturkic cu care m-am conversat în aeroport în Istanbul, înainte de zbor, și el un adevărat personaj. Gaidar, cum îi zic eu greșit la început după numele unui rus vag cunoscut[3], că oricum G e H și aici se vede foarte bine, e din Constanța, ceva la vamă ori la frontieră, un spectacol de cunoștinte disparate și convingeri ferme, de frustrări și întărâtare, enciclopedie ambulantă, un pic semidoct ca orice autodidact, cu scheme cognitive relativ flexibile, uneori permeabil la logică și argumente, un pic enervant deși vorbește calm și liniștit, un pic tripat cum ar zice Miru, un pic seamănă cu tata, chiar și fizic, mai puțin ochii vizibil oblici, un pic seamănă cu mine, Doamne ai milă de mine, ma-in, maan, și de toți oamenii ha-maan-ii, humani. Nu e loc în bus lângă Darius și Eliza, merg temporar în spate printre tătarii care stau grupați, adunați ca o hoardă, hoard, orice e temporar are șanse de permanent, nu-mi place în spate, nu-i bai, nimeresc exact lângă Haidar, domnul Haidar, și ne punem la povești. Adică mă pun la ascultat, mi-am găsit nașul, nash înseamnă însoțitor în ebraică, na-ash, cel dat omului, de încurajare, dar și de provocare, pe drum. Încurajarea o văzusem la început, gen proxim și diferența specifică, acum am trecut peste încurajarea proximă direct la partea cu provocarea specifică. Haidar nu se oprește, nu se știe opri, sare din una în alta, le leagă frumos ce-i drept, nu îi pasă de ce cred eu că zice, îi pasă doar să zică el și zice, nu glumă, Doamne urât mă văd în oglinda asta vie, nu văd decât ce știu deja, nu recunosc decât ce sunt deja, îți mulțumesc că mi-ai dat-o.

Stau și încasez. Ca un boxer de categoria pană băgat în corzi de unul de categoria grea, stau la locul meu umblător și sufăr ordaliile, artha-Eli-le, ceea ce face sau permite să mi se facă, Dumnezeu. În ciuda agitației mele mute și disperate, nu-i frumos Drăgoșele, e om în vârstă, știe multe, mai ascultă și tu, fii respectuos, măcar nu din prima zi, stai și rabdă că răbdarea lucrează credința, iubește cuțitul care te lucrează, Drăgoșele, Haidar mă învață turcică. Toți turcicii înțeleg turcica, zice el, toți cei din Asia Centrală, suntem același neam, am venit la rude. As salam aleikum, îmi zice, înseamnă pacea să fie cu tine. Știu. Încerc să îi zic că înseamnă mai mult, as este sfințirea, aducerea lui sa care la noi e sa, salam e sa-al-am, adică sfințenie viețuirii tale, sufletului tău, l’ame, aleikum e alai-cu, cu alai, unde alyiah, în ebraică, și evident și în arabă, e a se sui, a se uni, a se alia, a merge împreună la, cu tine, adică ar fi să ai sfințenia sufletului cu tine, la tine, să vină, să se alieze cu tine. N-ai cu cine, Drăgoșele. Va alekum as salam, continuă neabătut Haidar în ciuda scâncetelor mele, e răspunsul, ba ție, la tine să fie pacea, unde va e exact cuvântul v din rusă, cu același sens, spre, spre tine. Pacea să fie cu mine, dă Doamne, ca să stau în Duhul tău și să rezist întâlnirii cu mine în oglindă. Îi mulțumesc domnului Haidar și mă refugiez la fereastră să admir frumusețile Tashkentului, ceva, orice.

Pe străzi, spre surpriza mea, se vede beteala ca de Betlehem, casa pâinii bet-lechem, casa vieții bet-lachayyim, casa Logos-ului și a Legii, bet-legem, toate fiind Bethel, casa Domnului bet-El, în ebraică. Alături de beteală, e plin de ornamente verzi, de primăvară. Ieri a fost echinocțiul. Ieri s-a sărbătorit Nowroozul în toată lumea care a fost cândva persană, de fapt zoroastriană, de fapt, zic unii, babiloniană. Prima dată am citit despre el pe aeroportul din Viena, într-un lung layover, așteptând zborul de Teheran, acum deja mulți ani. Nowrooz înseamnă ad literam new rise, un an nou, un nou ciclu, o nouă ridicare a soarelui, o nouă sorire, un răs-sorit, un răsărit, now înseamnă nou în persană, new și now, în persana tadjică îi zice na, iar rooz e ruj, zi, în kurdă, jur citită invers, jour în franceză, zor de zi, așa, ca o cireașă pe tortul primăverii. Zohr e mult și mare și tare în persană, un zehr nemțesc la rădăcină, zehr gut, adică zohr Khouda în persană, un fel de Mare este Domnul, cel tare în tării, the-Re în the-Rai, Regele, Re-ge-el, ființă care este Re în Ra-ia, în Împărăția Luminii. Căci Nowrooz e Nou-raaz, raza nouă, raza e ra-tha, luminA, noua lumină în facere, noua lume în facere, noul început, în-ceput, ceea ce e pus în căpută, ca să încapă, în cap. Căci rooz e rosh, că așa curge vorbirea, iar rosh e cap în ebraică, roof în engleză, capul casei, iar rosh e rooj care e roog la cei mai aspri, care pun capul pe rug să se roage și apoi pe rogojină să doarmă. Rooz-ul începutului e rooth, roșu ca soarele, dar și rută, că arată drumul și roata, roata sorții, a fortunei, făcută din piatră, roata rock-ului care vine la soroc, the-roc și împarte norocul, na-roc, la marele târg de început de an, de nowrooz, un iarmaroc, Year-ma-roc, unde se învârte roata, că de aia toate bâlciurile încă au roți de prezicere și împărțire a viitorului cel văzut de proroc, pro-roc, cel care vestește calea, orach în ebraică, oracol e orac-el, soarta, cele ce se vor face, faith, pe care doar pro-faith-ul le vede, profet ce e.

Nowrooz e sărbătoarea centrală a zoroastrienilor, venirea vieții, a noului ciclu, a primăverii, zarem în persană, de unde a răs-zări, a ras-sori pe răzoare înseamnă a se întoarce primăvara, rise-zarem, venirea luminii noi, nou-Ra-is. Îmi răsună colindele de Crăciun ce mi le-a dat cu har Brădescu în iarnă, year-na ce vine jahr și jahr, cei de la Byzantion, cântând Ziurel de ziuă, zori de zi, ziua se zorește, zohr-este înseamnă grabă-este în persană și uite așa rooz e ruj, zi în kurdă, jour în franceză, zohr în persă și zori la noi, zori de lumină, de soare, mihr în persană, scris și mtr, Mithra, mitt-the-ra, cel ce e cu lumina, Luminatorul cel mare, mehr, care dă cea mai multă lumină, mehr licht, cum a zis Goethe înainte de muerte, mehr-the, înainte de a merge, a mere pe ardelenește și tadjică, la lumină. Dar despre cele din urmă spuse vom mai vorbi noi că se cer, ker în maghiară, a fi tratate ca cele dintâi. Cum să nu te miri, mihri, Drăgoșele, ia te uită și te miră, în the mirror, mirar, mira-te, mi-ar zice un spaniol să mă uit, hwait, la ceva, cum în persană mihr e soare, dar și legământ și încredere, dar și lumină, în așa zisele limbi romanice e a se uita, a se mira, a se lumina pe sine, în arabă e conducător, emir, la fel ca în slavă, unde în mir se păstrează sensul de lume, cea luminată, lumina creată, de pace și prietenie, dar s-a pierdut sensul de conducător adus de aici din Mijlocul Lumii, de bogatâri ca Vladimir, Vlad-i-emir, Dragomir, Drag-i-emir, conducătorul cel drag, vlad-ul în celta veche, pronunțat și glad, cel vesel, cel luminos, glade, cel de aur, glod în metateza lui gold văzut atât de bine în zlot, aur pe poloneză, ăla luat din minele de aur de la Zlatna.

Despre Mithra se zice că e o veche zeitate zoroastriană. Mihra-m-aș. Poate un vechi dușman de zoroastrian, dutch-man. Căci mare dușmănie este din vechimile cele vechi între cei ce se închină la lumină și cei ce se închină la soare și zei. Între cei ce îl slăvesc direct pe Ahura Mazda, Creatorul, și doar pe el, și cei ce se închină la Mithra, scris Mihr în persana veche zeul soare, Apollo cel appalling, Ab-Baal, domnul cel căzut, Abbadon, cel ce se vrea abba-don, tată și domn, cum îi zice în apocalipsă, uzurpatorul, care s-a înstăpânit pe ce nu-i a lui împreună cu sfertul lui de îngeri, cei de sub el, cei căzuți împreună cu el, din dimensiune în dimensiune, ca etajele explodate metronomic ale turnurilor World Trade Center, spre întâlnirea finală de la Armagedon, pe Har-Meggido în ebraică, muntele Magit, vrăjit de magi, Mesgid, a moscheii, masjid, a Massaget-ilor. Fantastic cum uzur-pator înseamnă făcătorul de uzură, cel ce uzează și se uzează, usury înseamnă camătă în engleză, a împrumuta cu dobândă, uzura banului, a puterii cămătarului care, picând, vrea să se înstăpânească peste ce nu-i a lui, transformând tot ce atinge în aur, ca Midas[4], și astfel murind de foame, căci fară Dumnezeu nu există viață, este doar frig și putrezire și scufundare continuă din gres în pro-gres, ciclu după ciclu, rise după răs, volta după volta, revoltă după revoltă, căci fară pocăință nu exista iertare și fără iertare nu există iubire și fără iubire nu există nimic.

Lupta nevăzută se oglindește în văzut, bătăliile din ceruri se văd ca-ntr-o oglindă întunecată în războiul universal care se tot perpetuează de după potop, de după Babel și de după moartea lui Solomon, Saalama-an, omul sfânt, războiul între adevărații închinători, în duh și adevăr, străini și călători pe acest pământ, fiii iubirii, Ia-ahavah, fiii luminii vii, rama-anii, ciobăneii moldoveni din toate Miorițele, învingătorii de pe Golgota, pe de o parte și stăpânitorii lumii acesteia, așa-zișii războinici ai luminii, aducătorii de răs-baiuri, cavaleri Jedi, Jude, Jewd, the jews, de fapt ai Soarelui, Osiris, A-Sir-is, Ashuras, dar și ai lunii, Isis, Ishtar, i-Star, Steaua, Astarteea, A-Star-Dea, zeiță stea, Artemis, geamăna simetrică a lui Apollo, simetrA, citit invers, căreia romanii îi ziceau Diana, Ziana, zâna cea jiană, cea vie, adică spirit însuflețit, căzut. Liniile de bătălie sunt aceleași din vechi-nicie, e aceeași luptă, fractalic, și în ceruri, și pe pământ și în noi, what’s true in the natural is true in the spirit, zice Graham Cooke, “este un război întru ascunsul nostru, susținut de duhurile răutății, care se poartă cu sufletul, prin gânduri. Căci sufletul fiind nevăzut, puterile acelea rău-voitoare, potrivindu-se ființei lui, se apropie de el prin războiul nevăzut. Astfel, se pot vedea între ele, duhuri rele, și suflet: arme, rânduri de bătălie, înșelăciuni viclene, război înfricoșat, ciocniri de luptă, biruințe și înfrângeri, din amândouă părțile” după cum zice Sfântul Filotei Sinaitul. E aceeași luptă în toate cerurile văzute și nevăzute. Tu, Drăgoșele trebuie să o câștigi pe a ta, în văzutul și nevăzutul tău, asta ți s-a dat, cum zice Schindler, șindrilarul, ăla care nu-ți place, dar bine zice, din Talmud pare-se, cine salvează un om salvează o lume întreagă. Și tine minte, măi băiatule, urma scapă turma, on so many levels, vorba lui Mihai, lev-el, inimi-le, în ebraică, sau ceruri, aș zice eu.

Simt deja primordiile nevăzute ale Sogd-ului cum mă învăluie, aici pe scaunul din fundul busului, umblând pe pământul foștilor saka zoroastrieni, pe care Cyrus cel Mare, om după inima lui Dumnezeu, Kurush în persană, Kür-ush, i-a supus în Imperiu, devreme tare, pe vremea lui Solon al Atenei, soul de Saul sfânt sa-fiind, înainte să moară el însuși dincolo de Iaxartes, actualul Sar-the-Ria, Răul Sir-ilor, de mâna Massageților, conduși de regina Tomyris, Tohm-Rayis în persană, Tamar în ebraică și în georgiană. Tohm înseamnă bun în ebraică, de acolo și surprinzătorul Angkor Tohm, orașul de lângă Angkor Wat, Angora, Ankara cea Bună, muntele, en-kara, an-cyr-a, cel bun, al binelui, al lui Sir Cyr, un fel de Munte Sion al Cambogiei, căci, coincidență, orașul modern de lângă se cheamă Siem Reap, rupe-rea Siam-ului ca un reaper, locul în care i-au înfrânt, i-au secerat și cules pe thaii cei siami, Siani, Sioni. Sa-am e viețuire sfântă, Sa-an e unul care e Sa, sfânt sa-fiind, iar Sa e Tha și Tha-am e Thom și Tahm. Tam e bine, iar tamam e ok în persană și turcă și turcică. Rayis e Raisa rușilor, regina Rey-the a spaniolilor, Reza persană, Tomyris fiind Regina cea Bună a saka celor de dincolo de Râu, a geților sfinți, massai geți, a celor plecați, parted, parți, închinători la zei și la soare, Tamara, cea iluminată, the-mara, cea mare, mehr, mihr, cea binecuvântată, unsă cu shemen, ulei sfânt în ebraică, shamanic, cea miruită și făcătoare de bine Tam-ar. Mă întorc cu gândul la Kurush cel mândru ca un kuroi, statuile hieratice grecești ale domnilor demoni kyri, de o frumusețe înspăimântătoare ce le-am tot văzut în muzeele grecești, mai ales la Delphoi, la oracol. Cum poate fi un persan achaemenid om după inima lui Yahve decât dacă era închinător Lui, a-chayii-emun-the, credincios al vieții în ebraică, acheu, evreu fie israelit efraimit din cei plecați în primul exil, asirian, la 730, împreună cu mezii sau poate chiar iudeu din cei exilați babilonian la 590 la vărsarea Tigrului, în Pars, da, chiar acolo, țara de origine a perșilor per se și mult mai apoi a sassanizilor, saas-an-the, sasanach, săsălăi, zoroastrieni și ei? Cum și de ce ar fi prețuit el într-atâta pe iudei încât să le încredințeze guvernarea și vămuirea, de ce să îi fi eliberat el Cyrus pe ei din robie și ar fi reconstruit Ierusalimul distrus de Nabucodonosor dacă nu era de-al lor jewd jedi sau măcar israelit efraimit și astfel om după inima lui Hashem Adonai?

Căci da, și achaemenizii și sassanizii erau zoroastrieni și închinători la Ahura Mazda, OhrMazd în avestană, ohr e lumină în ebraică, mazd e ma-the-da, cel ce dă suflet, Cel ce dă suflet Luminii, Lumii, Tatăl Luminilor și al Lumilor cum zice la Scriptură că este Dumnezeu, Yahve. De partea cealaltă, massageții și mulți dintre saka, -s-k-, Isaka israeliți precum și aliații lor de mez-alianță, mezii arsacizi, parții, erau închinători la Mithra, Matera, Mothera, ceea ce a făcut materia, credeau ei, Soarele, și Luna, baal și astarteea. În cine să cred? Pe cine să cred? Cine zice adevărul și cine minte, un fel de joc mafia la scară cosmică. Cine e bun? Soarele văzut sau Tatăl luminilor nevăzut? Vreau să te pipăi și să urlu este, a urlat Arghezi, Argesthi, orgiasticul, masonul, materialistul, comunistul, progresistul. Peste tot haloimasul ăsta te trezești că vine și Mega-don-ul Alexandru închinător la Soare și zei și el, să-i radă pe închinătorii la foc și lumină, în apărarea israeliților saka și a mezilor madianiți, frați de credință idolatră, dar și rude, din același root, același sânge. E un război care tot curge din generație în generație, lupta dintre Templu și baalii și stâlpii astarteei, lupta din și pentru inimile oamenilor, iar de la moartea lui Solomon se vădește și lupta fratricidă a iudeilor și beniamiților cu restul de 10 triburi de israeliți, “la corturile tale Israele” zice Ieroboam efraimitul în fața răspunsului inept al lui Roboam iudeul, “ce treabă avem noi cu Casa lui David”, și duse au fost, întăi la Tirta, Tyr-the, apoi la Samaria și apoi în neantul istoriei, cele 10 triburi pierdute în exilul asirian în secolul 8 înainte de Hristos, atunci când începe istoria cum o știm noi și apar cartaginezii, grecii, romanii, chinezii Qin, mezii, perșii, saka, ziși și saas, fondatori de Chach și Samar-kand.

Sursele primare sunt esențiale, nu-mi zice tu ce să cred, nu mă duce tu, învață-mă să merg singur, caracterul se formează doar în prezența liberului arbitru, dă-mi undița, învață-mă să văd, să aud, să pipăi, să urlu de furie când realizez că tot ce am învățat e o minciună venită inițial din viclenia șarpelui și a fiilor întunericului și apoi din infinita prostie a celor prostiți, vreau să fiu și eu ca Arghezi, dar în cele nevăzute, să pipăi, să peep, să văd, să Vede, de aia zicea Marcu Ascetul că cei trei mari uriași ai răului sunt neștiința, uitarea și negrija, că dacă nu știm cine suntem și de unde venim, nu știm unde să mergem și cum ajungem acolo și cine nu ne vrea ajunși, și de aia nu-mi spune tu, Drăgoșele, lasă-mă să mă conving singur, să ascult eu cum sună limba și să văd dacă văd ceva, altceva, ceva din adânc, să contemplu eu direct fie Persepolisul lui Darius sau Pasargadae-ul lui Cyrus, Columna lui Traian, panel cu panel, arcul lui Severus la Roma cu parții lui daci, a lui Galeriu la Salonic cu sasanizii lui daci, să văd eu cele 150 de trepte, exact 6 metri care despart finalul Via Apia de nivelul actual al mării la Brindisi, și Classis-ul Ravennei, sediul flotei imperiale a Mediteranei de Est, acum la o pită de mers de mare, sau Sacsayhuaman-ul așa-zis incaș de deasupra Cuzco-ului, sakas-humanii, să văd eu și să mă umfle râsul la auzul basmelor explicative oficiale, plăci stricate repetate de oameni stricați care nu văd sau nu vor să accepte ceea ce e exact în ochi, eye-in, ayin în ebraică, exact în auz, auz-în, ozen, ureche în ebraică, în degetele lor, dește-le ce fac mâna, desht în persană.

„Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoașteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţișate în pilde, pentru că, măcar că privesc, să privească și să nu vădă și, măcar că aud, să audă și să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu și să li se ierte păcatele.” zice apostolul Marcu, el însuși, cel ce ne îndeamnă să luăm Împărăția cu năvală, să căutăm noi înșine, să intrăm prin perdeaua ruptă a Templului în Sfânta Sfintelor, să îndrăznim, căci Hristos a învins lumea, să ne luminăm ochii ca să intre lumina în lume, lume-în, să intrăm în iatac ca mihra la mihre, lumină din lumină la lumină, mireasa la mirele său, Choson în ebraică, chosen one, să trăim direct, să iubim direct, să cunoaștem direct, față în față, cum zice apostolul Paul, Saul și el cândva, nu ca-ntr-o oglindă întunecată ca acum, mediat și inter-mediat, căci știm că nu putem avea încredere în intermediari, mesageri, angelos, αγγελος, că au avut tendința să pice și să nu se mai ridice, nu mă încred nici în scribi și traducători, că știm că ei ne fac din vorbe, că îl au ca tată pe marele sofist, diabolos-ul, traducătorii ne traduc, cum zice nenea Iancu, că trebuie mers la Sursă, source e izvor în franceză, cel ce source-ra, sursură, la sursa vieții la râul de apă vie care izvorăște de sub tron, râul Duhului Sfânt, Duhul cunoștinței și al revelației, cel ce irigă inima celui ce știe că nu știe, celui care moare aici ca să trăiască dincolo, celui care știe că e vremea ca eu să mă micșorez pentru ca El să crească, Hristos în voi, nădejdea slavei. “Dacă inima este ușoară, extraordinarul vă apărea” scrie în Beijing, în Templul Cerului, că a zis Buddha, mi-a adus aminte nu demult Motănelul. Doamne Isuse, fii Tu, că Tu ești, ușurătatea inimii mele, du-mă Tu, să văd ce nu se vede, să fiu viu, și viu fiind să view, să mă bucur în inimă de Tine, să mă inspiri, in-spirație e în-sperație, speranță dinăuntru, nădejdea slavei, a sa-lav-ei, a iubirii și a viețuirii în sa, “dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” zice apostolul Ioan, și ne va da in-sapera-the, cunoaștereA de din, the-in, in-tuition, învățarea izvorâtoare, luminatoare de dinăuntru spre afară, a-far, pentru noi și pentru toți cei ce au ochi să vadă, watch, uăci cum s-ar zice în dulcele grai moldovenesc.

Îmi amintesc că am citit într-o carte despre Wakhan, acea vale din Pamir la granița dintre Tadjikistan, Afganistan, China și Pakistan, atât de ascunsă și îndepărtată încât nu-mi vine a crede că există, darămite că aș putea ajunge vreodată acolo. Darămite e un cuvânt fantastic, dexul inept ca de obicei se screme și îl leagă de conjuncția dar, însă nu zice nimic de dāram care în farsi e un cuvânt complex, legat de a fi, dastam, the-este-am, e participiul său trecut și are sens de a avea, a dori, a face, a mi se da, dāram-i-the, ceea ce mi se dă, mi-aș dori să am, dar e improbabil. Așa cum pare Wakhanul cu Nowroozul lui cu tot, cu străvechile obiceiuri de colindat ca de Crăciun la noi, khonagashtak, khona-gasht-ak, primirea de oaspeți gasht guest în conac, hona, home, cu jocul de oină, batting, bătând ball-ul cu bâta, cu scos boii la arat ca la tânjaua de pe Mara, obiceiurile noastre străvechi de sărbători de iarnă și de primăvară, toate la început de an agricol, primăvara, de Nowrooz, sărbătoare neînchipuit de răspândită, din China și Rusia, din India și Pakistan, prin toată lumea persană până Turcia, Israel, da, și chiar Egipt. Armenii egipteni din Cairo îl sărbătoreau la anul 1000, în plin califat arab musulman, sub numele de Nairuz. Așa zice la un manuscris găsit în geniza, ascunzătoarea, sinagogii Ben Ezra din Cairo, fascinant sensul implicat de ascundere de Dumnezeu al Genezei, facerea lumii și timpului, a omului, ascuns de Dumnezeu spre curățare, spre purgatoriu. În vechea scriere se păstrează mult din sensul vechi al Nowrooz-ului, ajungerea luminii vii pe pământ spre a da viață. Ni se zice cum Ahura Mazda, Ohrmazd, a creat focul care apoi trece, coboară prin cele 6 creații, prin cele 6 Amesha Spenta, am-isha, ființări ieșite din Sfânta, le viață, le animă, an-i-ma, aduce prin foc pe însuși Dumnezeu, suflarea Lui, prin toate cerurile, punându-le în mișcare. Dușmanul acestei lucrări e Angra Mayniu, Ființă furioasă, Angry maan, Ânger căzut și astfel furios căci îngerii, cei ce au în ei ger, căldură, garma în persană, warma în engleză, căci g devine w prin pronunție galica, aduc focul, lumina, sămânța vieții germe-in. Îngerii sunt fiii lui Dumnezeu cum se zice la Geneza 6, sunt puri, puer și per, porți și purtători de Dumnezeu, pher-este, fer-eshte, tari ca fer-ul, aprinși ca phyr-ul, focul pe care îl întrupează și aduc departe far-eshte, cum se scrie înger în persana de mijloc, para focului, para-ți, pentru mine, parthi, parții cei plecați, parted, îngeri fiind ca anglii, sau polonezii cărora ungurii le zic lengyel, l’angel. Îngerii purced, per-cad, poartă căderea, de la Dumnezeu spre lumi și dau viață întregii creații, din necreat, lumea 1, A-in, în care e A, începutul, Dumnezeu, prin cele șase amesha spenta create, dar nevăzute până în lumea cu 3 dimensiuni. Zece în total. Dea în farsi. Dio. Când Dumnezeu e prezent în Creația Lui se întâmplă Eden-ul, e un prezent continuu, infinit, nu există timp căci există Dumnezeu și, cum zic sfinții părinți, spiritul e materializat și materia e spiritualizată, în același timp, în absența lui de fapt, căci el apare doar la căderea în păcat și a Eden-ului în Iad-in, prin retragerea, ascunderea, genizah lui Dumnezeu. E ori Dumnezeu, ori timp, ori foc ori materie, căci de aceea schimbarea la față a Domnului, de fapt schimbarea noastră lăuntrică, metamorfozarea viermelui de mătase prin pupa în fluture, nașterea din nou, spălați de păcate prin botezul apei, de fapt al sângelui Domnului, umpluți de foc prin botezul Duhului, pregătiți pentru reunirea cu Tatăl care e Dumnezeu, un foc mistuitor.

Zoroastrienii, după cum am aflat acum câțiva ani în Yazd, ultimul lor loc sfânt, venerează lumina, lumina creată, ra, și mai ales pe cea increată după cum zice Sfântul Grigore Palama, energia increată, sa, în forma sa palpabilă, focul, cel ce face, fac-el, cel ce creează, fuck-el. De aceea, la începutul anului nou, în prima sa lună, Farvardin în farsi, Forward-in, cea de mers înainte, în toată lumea zoroastriană se cheamă lumina, focul, apropierea lui Dumnezeu, se schimbă hainele de iarnă cu cele de vară, căci frigul absenței Lui se topește în căldura venirii și se aprind cununi mari de crengi și li se dau drumul pe dealuri în jos, arzând anul vechi și păcatele, alimoriile ce încă se mai fac și la noi, Eli-morii, Dumnezeu e mare, Eli-mihrii, Lumina lui Dumnezeu, Moartea adică Iluminarea sufletului, Ma-Ra, prin întâlnirea cu Eli. Charon înseamnă pedeapsă în ebraică, burning wrath, traduce Strong în lexiconul lui ebraic, char-on, cel în care este char, căr-bune ars în engleză, jar. Wrath e mânie, wreath e cunună, roată de nuiele, burning wreath, mânia lui Dumnezeu sunt roțile de foc, alimoriile, cununile arzânde de Sânmedru, Sân-Mithra, Sân Doom-Mithra, zeul, domnul Mithra, Dumitru, căci la noi cununile arzânde, acum cauciucuri în flăcări, sunt și primăvara și vara, și la ridicarea luminii în lume și la stingerea ei odată cu desfrunzirea codrului și trecerea Styx-ului în tărâmul întunericului, al morții, pe luntrea lui Charon, grecul.

Straniu este că există un echivalent Farvardin-ului în tradiția ebraică sub numele Aviv, primăvară, cu sensul etimologic de orz în proces de coacere, bobul e făcut, dar nu e plin de amidon, e încă crud, un stadiu de creștere al orzului, barley care dă putere și face pe om burly ca bear-ul, baar-le. Snopul de orz verde, necopt, sau de grâu abia răsărit, verde crud, e prezent și la Nowrooz, se cheamă sumanak, semănat, dar și la Aviv, se închină lui Dumnezeu și se cheamă bikkurim, primele roade, primele spice, the-peak, the-beak, the-bikkurim, s-peakuri, spicuri de rod și de bucurie, bucurim, căci bechor înseamnă prim născut în ebraică, pronunțat și bhechor adică fecior, cu sens de moștenitor, becher cum zice nenea Iancu, omul fără griji, bucuros, cu averea, cu spicele, cu barley-ul, că zice la scriptură că pâinea dă putere inimii, în timp ce vinul o înveselește. Aviv-ul ăsta pică exact la sfârșit de martie de obicei. Dacă mă uit la numele inițial de hodesh-ha-abib, din cartea Estera, Ishtar-a, care descrie prima dată Avivul, văd că hodesh e Khoda-esh în farsi, Dumnezeu este, același cuvânt ca și kadosh, sfânt, Gad-ish, dumnezeiesc, iar abib este Ab-iv, ivirea, ieșirea Tatălui, Abba, Av sau Avi în ebraica colocvială. Avivul e revenirea lui Dumnezeu cel Sfânt în lume, renașterea, căci Aviv citit invers e Viva, să trăiască. Aviv-ul mai are însă un nume, Nisan sau Nissan, cât de straniu, parcă e mașină japoneză, bine că nu e a șaptea, seven adică sebun în japoneză, evrei everywhere pufoșilor, sau mai bine saka everywhere, de la O-saka la Naga-saka, plini de daimyo, Deo-mio, domnii mei care beau sake în timp ce își ascut katana de cătane ca să cut ceva cu ea ca și cu katha și șocant e că în Wakhan la circumcizie, pe care o practică și ei, îi zic kathna, tăierea, cu briciul cel ascuțit cu care se face brith-ul ebraic, legământul, circumcizia în a opta zi. Numele de Nisan și poate anumite obiceiuri pare-se au fost aduse de iudeii care au ales să se întoarcă din exilul Babilonian, din Pars, eliberați de Cyrus al lor. Numele e babilonian, se zice Ni-san, New-sun, adică Nou-soare, Soare nou, un fel de Nowruz, aparent identice, dar în fapt pe cine veneram, iar și din nou bătălia între soare și lumină, între Creator și creatură.

Revin, cu greu, în autobuzul în care au trecut doar cinci minute de când hălăduiesc în nevăzut. Domnul Haidar mă ia în primire, ca nou, să mai îmi spună niște cuvinte în turkică. Mă smeresc și ascult. Kunesh e soare, începe el, serios?, de parcă m-ar fi pândit în lanul de secară tot timpul ăsta. Unde se vede clar cum k prin kh, ch, sh devine s căci kun-esh e sun este. Iar kun e zi, kon-tinuă el. A con-ține înseamnă și a ține soare, rețin eu. Iar bună dimineața e vechea mea cunoștință din turcă, gunaydin, să ai zi luminată, în care eu am speculat că gun e good, gu-th, bun, și astfel urarea e bunaizi-in, căci d e z, deu-zeu. Dar dacă gun e și kun și astfel zi el însuși, iar aydin e strălucitor, senin, urarea e și soare senin, zi senină, cu mult sens. Bayram, vine tot din turcă insistă tătarul, petrecere, în încercarea de a arăta că, evident, turca e coada la prună. Îl înțeleg, și eu am fost și pe alocuri mai sunt așa, dar mai înțeleg și că bayram e Bagr-am, căci g se înmoaie în y ca din mag în may-ul din engleză prin mojen-ul sărb, iar asta face bayramul o petrecere, o sărbătoare dedicată lui Bag, Bog, Dumnezeu, cel din Baghavad Gita, cel insistent, bugger, ca să se poată manifesta, viețui, -am. Dacă e din turcă, apoi nu e din turca asta pe care o crede el, poate din tyrcă, limba din Tyr, pe care o vorbesc cei plecați și acum înturci spre casă. Ajungem la Moscheea centrală din Tashkent și scap din prinsoare.

Debarcăm într-o piață mare, însorită, aproape goală, flancată de doua moschei persane, una mare și una mică, de arhitectura shiită, cu porți magistrale și bulbi turcoaz tronând lucitori peste arabescuri caligrafice din azulejos[5], țesute criptic pe cărămizi de pământ ars, ca toate construcțiile vechi de aici, din miezul lumii. În spate se văd niște antene și un bloc comunist. În piață câțiva copii cu biciclete într-o parte, în timp ce în cealaltă doi frați înalță un zmeu. Parcă văd copiii Kabulului din Vânătorii de zmee a lui Khaled Hosseini, afganul, de care atâtea mi-a povestit Motănelul. Moscheea e sunnită, sântă, sun-tha, the-Sun, deși la origine fusese shia, sha, Sa, energie increată pură. Aproape toți persanii cuceriți de arabi după prăbușirea sasanizilor lui Yazdegerd în ultima mare bătălie, cea de la Nahavand, lângă Hamedanul de azi, Ha-Meda-în, Ecbatana medă și apoi persană din antichitate, au sfârșit prin a renunța la zoroastrianism și a trece la Islam. Dar, ca aproape toți cei cuceriți de arabi, s-au convertit la cel shia, cel ce îl avea în centru pe Mahomed și pe urmașii lui Hussein ibn Ali, fiul lui Eli, primul imam shiit, soțul Fatimei, fatah-ma înseamnă suflet de fată ad litteram, fata Profetului, pro-fate și pro-faith, și nu la cel sunnit al generalilor cuceritori arabi, pan arabi și doar arabi cum clar se vede acum de la înălțimea a peste o mie de ani de binefacere islamică în țările cucerite. Îmi zicea un cunoscut tunisian că la școală copiii învață că istoria începe la 700 d.Hr. când vin arabii, iar despre mia de ani de Roma și Cartagina și de jumătatea de mileniu de civilizație punică de dinainte de arabi nu se învață nimic. Practic până în ziua de azi scindarea sunni și shia în Islam se face pe falia etnică, arabi și non arabi, cei care au supraviețuit, cu câteva într-adevăr mari excepții, ca Pakistanul, India și Indonezia care nu au fost niciodată cucerite de arabi. Însă mai există o falie în mahomedanism, mai clară, între Islam al Arab și Islam al Ajam care e mult mai limpede, căci ajam, mestecător de cuvinte în arabă, printre altele, se referă la lumea persană, vorbitoarea de arabă “stâlcită” fariseană și eminamente shia, veniți târziu la Islam, ca niște ageamii în geamie, hajima, haji-ma, suflet sfințit, agios în greacă. Termenul Al Ajam, ageamii și sfinți în același timp, era ceva foarte negativ în perioada Umayyada, adică în timpul și imediat după cucerirea arabă, ca mai apoi, sub Abbasizii shiiti inițial să însemne ceva bun, căci cum zicea Califul[6] însuși, “persanii au condus (miezul lumii) timp de 1000 de ani și nu au avut nevoie de noi arabii nici măcar o zi, iar noi îi conducem de unul, două, secole și nu ne descurcăm fără ei nici măcar o oră”.

Unii zic că Ajam vine de la nevorbitul corect și stâlcirea cuvintelor prin pronunție, sau de la muțimea, incapacitatea de a vorbi corect, de la închiderea gurii, ajam, în arabă. Însă Bilad al Ajam, Împărăția Ajam, e Persia în arabă, iar unii zic că Al Ajam vine de la Jamshid, Jama sau Yama, unul din primii Shahi de legendă pomeniți în Shahname a lui Ferdowsi de care însă vorbește și Avesta sub numele de Yima Kshaeta, Yamah Xsaitah în avestană, Strălucitorul, născut din Vivasvat, zeul soare, Surya în sanskrită, Viva strălucitorul, sva-n-th-ul, sfântul, având-o ca sora geamănă, măi să fie, pe Yami, strălucitorul și strălucitoarea, Apollo și Diana, din nou, cum i-am găsit sub forma de yang și yin îmbrățișați rotund ca doua comete cu chipuri pe o veche poartă oltenească din Chilia de Olt, iar lângă, pe aceeași poartă, trona un Soare mare, cu ochi, de fapt cu două fețe contopite perfect, gemene, Gemenii născuți din Soare, fii de zeu, dar născuți oameni, corciți, khorshid, e soarele, Khor e Sor, soarele strălucitor, dar și ascuns, hid in shade, de unde și diminutivul Karcsi al ungurilor pentru Karolyi, rege, Khor-Eli, de fapt Soarele, Karcsid, ascuns în om, jumate om, jumate zeu, corcit.

Mă încumet să merg mai departe și citesc Ohr Mazda invers, Adzam Rho, unde Rho e Ra, zeul soare, lumina strălucitoare a lui Adzam, Ajam, cum frumos se vede și în forma bulgară a lui ageamiu, Adzamija. Ahur Mazda citit invers dă ceva și mai interesant, deși sensul primar e același, Ahur e Ruha, unde ruach în ebraică înseamnă Duh, Adzam Ruha fiind astfel Duhul Ad-Zam, unde Zam în farsi e pământ, legat de zemlia din slavă, tot pământ, și de zam-olxis, cel ieșit din pământ. Ahura Mazda Creatorul, invizibilul imperceptibil, se manifestă perceptibil prin Duhul Sfânt, care coboară să dea viață Pământului, vizibilului, Adzam fiind practic Adam, pământ și om și roșu în ebraică, Edom, tatăl edomițiilor numiți și madianiți, mezi, fondatorii Hamedanului, verii perșilor israeliți. Yama în persană și Jam în arabă înseamnă și sticlă, geam, materie și foc la un loc, translucid, ma’jam e substanță, spirit, în arabă, întrupat în întreg, jama în arabă, adică adunați la un loc, uniți, care gem unii într-alții, amestecați ca într-un jam, gem în arabă și în engleză, și practic astfel Al Ajam ar fi cei amestecați, corciți, de același neam cu ei arabii ismaeliți trași din Avram, însă mixați cu mezii edomiți, deci impuri în ciuda faptului că Edom Esau e frate cu Iacov Israel și amândoi nepoți ai lui Ismael, is-mă-el, cel ce e suflet. Ajam, citit Ash-am, locul de ființare al Ash-ilor, Osh-eni sfințiți, Assi, ne lărgește orizontul. Assii sunt locuitorii din Osh de peste munte de aici, în Fergana, îmblânzitorii cailor, oamenii de oțel, æss, acciaio în italiană, assia-ticii din Asia, cei ce trăiau și în Assam, ținutul indian de la poalele Himalayei, assa-am, as e sfințire, sa e sfințenie, am e viețuire, unde locuiesc sfinții sfințiți, ush-ile sfințeniei, oamenii lui Dumnezeu, curățați prin foc, eish în ebraică, care lasă ash în vatră după jertfa sărată și sfințită, consumată prin foc, spență, spentha, sphintita în iraniana veche, cum zice apostolul Pavel că vom fi toți sfinți sfințiți, assa-thi, assado, friptură zic spaniolii, focul care dă viață și mistuie, imaginea singură suficient de pură a lui Dumnezeu la care ash-ii ash-am-ii ajami zoroastrieni puteau să se închine.

Acum marea moschee din Tashkent, Khazrati Imom Maszhidi, în care tocmai intru, e sunnită. Imom în uzbekă, dar și în farsi tadjikă este imam, a-ul devine o, cum fac și ungurii, dar și rușii cu bolshoi care e de fapt balshoi. Maszhid e masjid adică moschee, the mosque, mosque-the, mosche-e-dhe, moje-the, cea care dă putere, moje, moge, magie, dar și pe Moise, Moshe-d, cea dedicată sufletelor sfinte, Ma-Sa. Khazrati e un cuvânt tare frumos. Khaz e putere în ebraică, de acolo vin khazacii ruși cu caii lor puternici, kaz în turkică, de acolo cumanul coz care înseamnă nuci și după care zic unii că e dat numele munților Cozia, nu după tăria lor și a celor ce s-au retras în ei, oameni cu coji tari, nuci tari, oameni tari, puternici. Rat e războinic, rat le zic ungurii sârbilor, războinici prin excelență, luptători până la moarte ca rat-ul șobolan, cei drepți, right, ritteri, cavaler în germană, care dă o raită, rider ce e. Khazrati e războinic tare și, aparent, sfânt. Războinicul luminii din secolul 9, anii 800, la puțină vreme după cucerire. Numele lui întreg era Abu Bekr Al-Kaffal Al-Kabir Ash-Shashi fiind astfel Fiul, abu, al celui puternic, moștenitor și prim născut, bakar baker și bechir, bechor în ebraică, ce se trage din neam necredincios, kaffir, Al-kaffal, adus la credința dreaptă Gabrieleana, puternica, Al-kabir, Al-Gabir, gabor și gibbor, cel puternic, în română și în ebraică, din așezarea Sașilor, Ash-Shash, unul din multele nume vechi ale Tashkentului care toate spun același lucru. Khazrati e și Haz-rati, agios-rath, unde rat e rath sau rad, road, roata, cea care merge pe rută, calea sfințeniei, haz e hajj, sfânt, hagi, hagios cu h aspirat în agios în greacă, Hagia Sofia marea catedrala a ortodoxiei acum moschee. Mare om. Mare moschee.

Printre două minarete de cărămidă arsă, pe sub bolta acoperită de scris caligrafic turcoaz, printre două domuri de o grație celestă și atemporală intru să văd cel mai vechi Coran care încă supraviețuiește de la 653, chiar așa pătat cu sânge, la propriu, cum e, Qoranul lui Uthman, Osman, As-man, omul care sfințește, al treilea calif bine călăuzit, însoțitor și ginere al profetului, cel din tribul Quraish din Mecca. Mă amuz gândindu-mă la Kramer cu al sau Assman, proctolog, asta sunt numele, cuvintele, același și totuși pentru unii mumă și sfințenie, as, pentru alții ciumă și putreziciune și păcat, tumah, în ebraică, ass. Asman ăsta a fost șeful comisiei de doctrină și propagandă, cenzură și mass media, al conciliului califilor de după moartea profetului însărcinat cu scrierea suratelor Quranului[7], în versiune unitară, unic aprobată și s-a ocupat de arderea, assad, a tuturor celorlalte texte imperfecte sau neapobate. Fantastică mi se pare rădăcină Qura pe care o găsim aici și în numele cărții, Qura-in, dar și în numele tribului lui Uthman, Qura-ish, oamenii Qura. Știm însă deja cum Qura e Qira, Chira și Kir, domnii, Kyrie Eleison, și avem astfel cartea lui Kir, Kiranul, Qyran scrisă de cel din tribul lui Kir, Chira-osh, Syraosh, the serious. Cartea cea groasă și veche, pagini groase de pergament pare-mi-se, s-criptate arab, criptare semită, e acoperit cu sticlă groasă și semintuneric și păzită de gărzi să nu dea Yama în ea. Nu simt nimic deosebit în preajma ei, mult mai mișcat am fost în Moscheea Regelui Luminii, Shah-Cherag, din Shiraz, când oglindindu-mă în shirin-ul shrine-ului, am povestit pe îndelete despre Dumnezeu Unul și frăția dintre toți oamenii cu însoțitor gardianul meu, tânăr prozelitor islamic ce m-a și cadorisit cu propria mea copie a cărții sfinte, varianta shi’a, nici nu știu de fapt dacă diferă.

Lângă moschee, pe latura lungă a pieței, se afla o medressa, Barak Khan Madrassa, Mother-the, loc de naștere, scoală spirituală, a lui Barak, cel binecuvântat și tare, în ebraică și arabă. E închisă, cel puțin pentru noi, azi. Aflu însă că prima școală islamică dintre toate, a doua Mecca, a fost la Petra, în Iordania, orașul cel tare, capitala fostului Edom, Aidam, madai citit invers. Și mai zice omul, ghidul, că există o teorie că însăși Mecca a fost de fapt Petra, căci, printre altele mihrabul, altarul din perete, al tuturor moscheilor primare spre ea sunt îndreptate și nu spre Qaaba din Mecca, Kubu-l, fost templu al focului zoroastrian sau închisoare de demoni, cum pare mai probabil, din care a scăpat unul mare. Petra e Mecca? Poate, cu voia Domnului, cândva oi ajunge să văd Petra ce mă fascinează din copilărie și Indiana Jones și Sfântul Graal și din Lalibela etiopiană și ale sale biserici săpate în stâncă în aceeași tehnica sabaeană ca așa-zisa Trezorerie, tres-aur-are, din Wadi Rum, uedul ud, wade-ul, văd-ul Romei. Oricum, în mod ciudat, mă atrage infinit mai mult decât Israelul.

În laterala mică a pieței intru în medressa mică, acum un mic bazar iluminat de soarele de echinocțiu și nowrooz care lucește, look-is-the, peste tarabe pline cu tradiționalele chestii tradiționale. Clopuri moroșenești uzbece tadjice pe care toți bărbații încă le poartă, o formă de kippah ebraică, stau îngrămădite lângă fluiere tipice asiei centrale, cvasi identice cu ale noastre, încadrate de nenumărate tablouri sprijinite pe zidurile de cărămidă arsă. Caravane, șiruri de cămile încărcate, traversează deșertul în pânze în ulei mari și mici, piețe medievale însorite prăfuite, cu aer de Samarkand arhetipal, trepidează arhipline de salvări, unii trebăluind cu negoțul, alții stând pe jos la umbra vreunui dud, în jurul unui tar cu zece coarde și a unui munte de pepeni roșii sprijinindu-se pe crestele înzăpezite din fundal care se văd mai bine pe altă pânză, coaste de munți abrupte cotropite de case tipice persane, ca cele caucaziene, popoarele lui Abraham Ibrahim Avraam Avrum ca nisipul mărilor înnobilând Hindukush-ul și toți kush-ii kuhii lumii, kuh e munte în farsi. Haidar cu masca pe față, Doamne ai milă de noi, vorbește cu unul din vânzători, în turkică și trage cu ochiul la mine. Mă desprind din capcană și îl las fără spectatori în timp ce mă îndrept spre grupul de tarabagii uzbeci tineri și ușor indiferenți, strânși în jurul unuia din copacii vieții din curtea medresei metresse. Mă văd venind, eu mă simt în sfârșit prima dată pe ziua de azi în călătorie, starea de relaxare în fața provocării mă însoțește, harul însoțitor al Domnului e peste mine, singur, niciodată singur. Korâsh kunce, ziua bună, le zic. Kun e zi și soare, -ce e the, iar korâsh e pur și simplu harasho. Băieții îmi răspund cu zâmbet larg și intrigați bucuroși. Yakshâ mâ, îi întreb, toate sunt ok, okeish? Yakshâ, zohr, îmi răspund ei radioși, toate sunt prima, zehr, prima-ntâi, yak-ish, căci yak e 1 în persană, iar turcii ce să facă și ei, au luat-o și pe asta. Mă întreabă de unde sunt. Rumânia dan mâ-îs le răspund, mi-s dân Romania, în timp ce îi mulțumesc respectuos în gând domnului Haidar pentru lecțiile din bus. Băieții sunt fericiți de discuție, îmi zic că suntem primii turiști, că a fost gol multă vreme. Rahmat, mai zic ei, mulțumesc, lumina sufletului tău. Nu pot să nu remarc în sine-mi că ra e lumină și bun în farsi, iar rah e rău în ebraică. Marhamat, le răspund, cu mare drag, cu mare inimă, cu suflet mare. Kata rahmat, le zic și eu, mulțumesc mult. Și iarăși aici kata e mult, mare, în timp ce katon e mic, tăiat, atât în ebraică, cât și în greacă, totul e pe dos, muma și ciuma. Un băiat zâmbitor, cu ușoare trăsături mongoloide, cu fața ca un soare și kippah pe cap, pe chip, pe keep, mă întreabă cum e cu Covidul, îi răspund în engleză, semne și zâmbet că e un căcat Covidul, că își bat joc de noi. Și la voi? Noi aplicăm sistemul uzbek, îmi răspund ei, ne doare în cur. Kata rahmat le mai zic odată, le strâng mâinile, bărbătește și plec încărcat cu un pic de lumină. E o zi bună.

Ne adunăm la bus, mă așez pe scaunul din spate de lângă domnul Haidar ca pe fecioara din Nurnberg, în așteptarea torturii, și pashli, plecăm, cum ar zice rusul. Pashli e pa-shliat, a face solie, a pleca să vestești ceva, un sol cu un sul, ebraica, mama mă-sii. Îndreptându-ne spre nu știu exact ce muzeu trecem pe lângă consulatul republicii Tatarstan în Uzbekistan. Mă năpădesc amintiri luminoase. Le știu stema, leul înaripat, grifonul tătar, chiar de la ei din Kazan, locul tare, khazak, de acum cinci ani, de pe început de transsiberian. Ce straniu, ce caută leul, ce să mai vorbim de cel înaripat pe Volga, între Ural și Moscova, și ce caută aici, la rude, și care e root-ul rudeniei lor? Știu într-atât cât să-mi fie limpede că nu știu nimic.

[1] Roger Scruton – filosof și scriitor englez

[2] “Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46)”

[3] Referință la Yegor Gaidar, economist, politician și autor rus

[4] Regele Midas din mitologia greacă, cunoscut pentru faptul că transforma orice atingea în aur.

[5] Azulejos este cuvântul portughez de origine arabă pentru placa de ceramică decorată

[6] Conducătorul sau monarhul unui califat în lumea arabă

[7] Denumirea în engleză a Coranului, cartea sacră a tuturor musulmanilor.