“Cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune. Cel mândru și-l pierde prin trufie.” Marcu Ascetul

Pe fereastra Wyndhamului, în lumina domolită a dimineții, dimness-ul zilei ce vine, se dezvăluie un bulevard larg și înverzit de oraș construit de la zero, planificat, sistematizat, iar dincolo de verde se întrezărește o clădire monumentală, realist socialistă, e plin orașul de ele, temple ale modernității așa cum o vedeau sovieticii în anii cincizeci, la reconstrucție, după marele cutremur. Noul cotropește vechiul, îl cutremură și apoi îl aneantizează, a-ne-ante, nu era nimic înainte, voința omului, rațiunea carteziană înlocuiește voia vie a lui Dumnezeu curgând prin oameni, ratzon în ebraică, reason, toate în numele progresului, sensul, sense, înlocuiește sensibilitatea cum zice englezul victorian, dar eșuează în non-sense, iar betonul rece și impersonal ia locul chirpiciului cald și incufășător, cum ar fi zis Andra, nepoata mea, pe când era mică. Progresul care pro-greș-este aduce evolution ca evil-ution, marele arhitect, demi-urgos, pe jumătate făcătorul, se crede, se vrea, c’est ne pas vrai, mai mare decât Creatorul, cel ce a făcut ceea ce se vede din ce nu se vede și ceea ce este din ceea ce nu este, cum zice apostolul Pavel la Evrei[1].

Mai stau un pic în patul în care am dormit suficient de bine deși azi-noapte la un moment dat nu mi-era clar unde sunt și de ce nu-i Motănelul lângă, lungă, mine. Sunt obosit după ieri, dar nu tare, mă încearcă o senzație stranie, de uimire copilărească și recunoștință, în fața minunii făcute de Dumnezeu pentru mine, sunt aici, am ajuns, Uzbekistanul, Sogdiana, m-au primit, calc pe pământul strămoșilor Dayuani, daoi–ani, daoi le ziceau grecii dacilor, care sunt peste munte, drept spre est de când intri în Ferghana, la Chust. Hust e și numele vechii capitale a Maramureșului bătrânesc, acum în Ucraina, loc de cetate și de oaste, hosts, și de gazde mari, tot hosts, ostași tari din moși strămoși, de aici de la Chust și Pop și Choson, nume de coson dacic aici în țara dayuanilor, cum le zice Zhang Qian[2] (nota) saka, thaka, dhaka stabiliți în valea Ferganei. Gan sau gæn nu e doar gen și gente e și geo-an, gaia-an, pământul, pământul viu în care stau, din care sunt făcuți cei ce stau într-un loc, unde își au rădăcinile, raises în spaniolă, de unde se ridică și cresc, raise în engleză, de unde ne vine viața, biata, beata, fericirea, căci uisge beata, whiskey în celta veche irlandeză e apa fericirii, a vieții, viz-ge beata unde vizge e și apă și viață, viețce, iar beata e și beat, fericire, viață, dar și apă, îm-băiată. Fascinanta lume a cuvintelor și mai ales a spiritului din spatele lor, cel dătător de viață. Fericiți sunt, beți sunt, cei săraci în duh, în duhul lor, bogați în Duhul Domnului, nebuni pentru Hristos, ne-buni pentru lume, căci dușmănie apriga este între duhul lumii și Duhul Domnului.

Fergana e Pher-gana, Bher-gen care e Bergen, Pergam care e Bergamo, Bergama îi zic turcii Pergamului, Hamburg, ha-am-berg, un berg-am-ah pe invers, ha e articolul hotărât în ebraică, the, iar -ah e participiul trecut, -ed. Numele ăsta mă fascinează, îmi place cum sună, pher-gæn, oamenii care poartă, bher în proto indo europenă, fer-gæn, făcătorii de oameni, per-gæni, oamenii îngeri, perseenii, persanii, pur-gæni, oamenii puri, curați. Mă duce gândul la văru-meu Vasile, Pop după mamă, ca mama, Pârja după tată, din Berbești, bher-best, de pe Mara, Vasile Basile, Vasa-El Purgean, Împăratul oamenilor sfinți, Dumnezeu cel care arde, că e un foc mistuitor, care purifică, cel sfânt, Va-Sa, citit invers e Sa-Va, Savaot cel curat și atoate știos, sava-an-the, savant. Wasal în galeza cea valahă înseamnă nobil, că vasal nu însemna doar supus, ci îi și numește pe nobilii cei mari supuși lui Vasileos, Vasa-El-os, cel vesel-os, vessel al sfințeniei, primului inter pares, Văsălie, că de fapt așa îi zice în Maramureș.

Îmi las mintea să curgă, să purceadă, proceed, mai departe la casa nobiliară suedeză de Wasa, cea la care i s-au înecat corăbiile[3], in-neck, le-au stat în gât chiar la naștere, na-este-re, ceea ce este nou, na e nou în farsi, înaintea de a da în pârg și a face pârjol, pârjind adică prăjind, ce bine se vede metateza aici, pârgălind Baltica în purgatoriul războiului de 30 ani, pârdalnicul de el. Pârj e însă și pârș, șoarece de camp, purg în yazgulomi, dialect persan de Pamir, pürg e și zimbru, taurul cel pur în estoniană pentru că pur-g e ființă, ga, pura, pur. Iar sfințenia stă în ochiul, credința și, mai ales, inima vorbitorului, pentru unii taurul cel bull e cel baal, iar pentru alții porcul. Căci purg e purk, s-purc, care pentru unii, iudei, arabi, hinduși, toți semiți, semi-the, înseamnă mizerie, a te spurca, în timp ce pentru alții, europenii iafeți și albi, dar și chinezii albi cu ochi oblici ca de boala cromozomială, e puritate, porc, animalul sfânt, sus scrofa[4], saas sacrafa, căci u sau o sunt aa, sus e saas e sa-as, sfințenia sfințește, sacra-face, care se sacrifică în fiecare an de Ignat, ca muntele Ignis din Gutâi, cel aprins de agni, foc în hindi, ignition, aprindere, ardere, nu de tot ca să rămână de ospăț, as-path, sfințire, facere patere de sfințire pentru cei care sfințesc casa, oaspeții, cei ce purifică, agneau, miel în franceză, agnello, în italiană, anielo, anyelo, angello, acesta este mielul lui Dumnezeu, Îngerul, mesagerul, αγγελος, anielos, cel care ridică păcatele lumii, Slavă Ție, Hristoase!

Am decis să continui să citesc de azi Psalmii în loc de Apocalipsa care ar fi venit la rând în citirea cursivă a Bibliei pe care o practic de vreo 15 ani de când m-a învățat Leord, prin mărturia lui. “Your testimony is the beginning of your ministry”, îmi răs-sună vorbele lui Graham Cooke mereu și mereu. Nu putem da decât ceea ce avem. Da, Apocalipsa se amână, mă amuz ca Moișanu de vorba lui Radu. Așa băsădeam noi înainte de plecare, fără măști, pe Eroilor, în față la Olivo. A băsădi e un cuvânt moroșenesc pe care îl știu, ca multe altele, de la bunicul Moișanu, sau poate de la tata, a vorbi, a povesti, po-veste, e pha-veste, a face veste, în-fă veste ar fi zis Moișanu la o poveste, însă besadă cică vine în moroșenește din maghiară, au zis filologii noștri care atât s-au priceput, pre-ceput, atâta purtau în-ceput, în căpuț, în-căpuță, kaput, cap-tha, de cap-tho-mani ce sunt. Bhasata e limbă în sanskrită, la fel în indoneziană sau malayeziană, bhesata, vhesata, vesta, veste-A cea mare, A-vesta, Avesta, că așa se cheamă evanghelia zoroastriană, vestea cea buna, cea mai bună, a-Best-a, eu-angelia, mesajul cel bun, eu, adus de îngeri, angelos, pe Mântuitorul, Isus Hristos, pe care și zoroastrienii îl așteptau numindu-L saoshyant[5], salvatorul, sao-shfiant, Sfântul Sfânt, Sfântul Lui Dumnezeu cum îi zic demonii scoși din porci, arzând în prezența Lui. Da, zicea Radu, are toate semnele că ar fi acum, dar ceva îmi spune că nu ăsta e momentul, a pus el în cuvinte ceea ce simt și eu, voia Domnului însă să se facă. Citesc la psalmul unu, de început, de pus în-capul a toate, în cap, spre înnoirea duhului minții cum zice apostolul Pavel. “Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori! “. Ia aminte, Drăgoșele, că cel puțin pe scaunul celor care fac batjocură, bad-jokeri, te cam așezi din când în când! Pe calea celor păcătoși, chatta’im, în ebraică, nu mă mai opresc, nu conștient cel puțin, de ceva vreme.

Cuvântul asta, chatt, îl știu, înseamnă cheat, a înșela, e exact același cuvânt, păcatul e înșelare, păcătosul e înșelat și înșelător, minte, nu e citav la cap, nu are cetate cum zic bătrânii celor fără școală și fără discernământ. Reflexul mi-a fost să trec rapid peste. Mă întorc totuși să îl mai văd odată, ca prima dată, nu ca și cum l-aș ști, ci ca un copil care îl descoperă. Și mă izbește că chatt e și to chat, a vorbi mărunt, aiureli, pisiceli, chat în franceză, lucruri lumești, bârfe, barf înseamnă vomă în germană și zăpadă în farsi tadjikă, dutchică. Și chatt e și un chatt-ed, un ciudat, înciudat care are ciudă, chide, în inimă, cea care ucide, cu privirea dacă nu altfel, căci cel ce i-a spus prostule fratelui său l-a și ucis, zice Domnul Hristos pe munte. “You can launch it with your bow, you can lanch it with your word, you can launch it with your thought, and you can never recall it”, zice Shiva, Sava, către Arjuna despre Pashupata, arma supremă, distrugătoarea, gânduri bune, vorbe bune, fapte bune ar zice un zoroastrian pios, monoteiști și ei, închinători la Ahura Mazda cel ce e un foc mistuitor, rătăciți de la calea dreaptă iudaică, o ceată de cheat-eri ar zice iudeii despre ramura asta, ciot-ul ăsta israeliți rătăciți, chattaim. Asta scria aseară pe aeroport, înainte de pașapoarte, în uzbekă, turcică amestecată cu farsi, oricum înrudite între ele la rădăcină, “chet el fuqarolari uchun”, line for foreign citizens, ciot-ul fugarilor aici-în, ad litteram. Uchun e loc pentru, aici-în, fuqarolari sunt cetățeni, fuqaro-lor, al fuqaro, ce ciudat să iți denumești cetățenii fugari, făcari, fuckerii ăia care nu fac, ci mai degrabă fug, ca și cum nu ar fi de-ai tăi, ci cuceriți, iar chet e străin, străin-ger, sămânță îndepărtată, o ceată de neamuri rătăcite, crezând o minciună și mințind, cheat. Chatta înseamnă chet, păcat, cheat în engleză. Asta știam deja. Dar chatta citită ceata, înseamnă grup de oameni, ceata lui Papuc, un ciot, o rupere de trunchiul drept-credincioșilor, o ceată care, cum se făcea pe vremuri, se rupea și pleca, într-o lume nouă, în est sau în vest, călăuziți de credințele lor păcătoase pentru cei ce rămân. O altă citire pe deja o atât de altă citire.

Când, citind, am simțit imboldul Duhului Sfânt să nu cred că știu, ci să mă uit ca și cum nu știu, am ascultat, m-am uitat din nou, cu ochi noi, neștiind, neștiutor, căci dacă cineva crede că știe ceva nu cunoscut cum trebuie să cunoască, cu-nască, zice apostolul Pavel, și am văzut ceva nou, căci vinul vechi se pune în burdufuri vechi și vinul nou în burdufuri noi. Pentru că accept să nu știu, să nu mă bazez pe ceea ce deja am primit, ci pe ceea ce primesc acum și aici, azi, olam hazeh în ebraică e o-lume, olam, lumea de acum, casa, haza în maghiară, hazeh, de azi, primesc har, mana, ca israeliții în deșert, ma-an, cea în care e viață, care face viață, pa-mana, pomană, viețuire, suflet, mâna care în fiecare zi aceeași, darurile Domnului se înnoiesc în fiecare zi, și în fiecare zi e altfel, și astfel, lăsându-mă hrănit, harnit, e o metateză aici, hrana e har-na, cea în care e și care aduce har, trăiesc cu adevărat în aici și acum în lumina timpului mare, neștiutor, inocent, fără știință, in-noscent, în-născând noul, și astfel, gol fiind pot fi umplut, pentru că nu știu, văd ceea ce nu se vede și astfel cunosc noul, mă cu-nasc cu el, îl nasc în mine, na.

“You’re looking at life through tired eyes”, zice the junior rabbi în A Serious Man. Pentru că știu, de fapt mi se pare că știu, patinez, alunec, trec repede mai departe neînțelegând că ce mi se pare că știu e vârful iceberg-ului din ce e în fața ochilor mei. Și nu pot vedea nevăzutul decât cu ochi noi, curățați, neștiutori, cu ochi de om care nu știe. Numai copiii vor intra în Împărăția cerurilor, olam habah, în ebraică, hava e aer în turcă, lumea aerului, împărăția ce va să vie. Pentru că numai ei pot fi învățați în adevărata ra-țiune, cea care ține lumina, ra, iluminați, haskalah în ebraică, the-scala rațiunii, scara lui Iacov de la Bethel spre Împărăția Cerurilor, numai copiii pot fi învățați cum să ajungă acolo, să zboare, pe o rază țeapănă de soare. Adulții cunosc lumea, sunt adaptați, obișnuiți cu lumea și iubitori de ea, știu deja și ce și cum și de aceea nu au nicio șansă, pentru că Împărăția lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, nu e olam hazeh, lumea de aci și de azi, ci e olam habah, lumea de avut, haben, lumea vieții adevărate adică a iubirii, a-habah, ahavah e exact agabah, agape în greacă, iar Eu-ahavah, Ia-ahavah e Iehovah. Asta îi spunea Domnul Hristos lui Nicodim, apostolilor. Asta e nașterea din nou, cu-nou-nașterea, cu ochiul care îl vede pe Dumnezeu deschis și învățabil, închinat, altoit în kin-ul ceresc, Cetățean al Împărăției cerurilor, spirit, sa-per-it, cel ce știe ce e de sperat, sappere, saperat, cel ce e copil, per, al slavei, sa, al sfințeniei, sa-ființeniei, pentru puțină vreme separat de ea, pe drum spre casă, dar ca să văd aproape trebuie să merg departe cum bine zicea Rabinul din Cracovia.

M-a șocat titlul de carte din aeroportul din Cluj, ieri, Care e diferența între un copil și un laptop, care să fie, viața, natura vieții, natu-ra, nașterea vieții, capacitatea de a crede, de primi în credu, în cardio pe Dumnezeu și a fi astfel car-Dio, cei care îl primesc, îl cară, sunt locuiți și viețuiți de El devenind astfel după chipul și asemănarea. In Christ, learning to pe Christlike, bine zice Graham Cooke. Copiii sunt copii. Copy–el-ul e viață vie, pură, în așteptarea formatării, for-mother-ii, spre a veni în suflet, purtând în el, phor-the-ind, forțând, portind în lume ceea ce este mama sa, tatăl său, cei care oglindindu-se în el îl formează, îi dau formă, for-ma, spre suflet. Copilul e ceea ce sunt părinții sau și rădăcinile lor, dar și mediul și totuși copilul e mult mai mult, căci îl poartă în sine pe însuși Viața, pe Dumnezeu. Și până ne mor părinții nu încetăm să fim copiii lor, iar după rămânem copiii cui eram de la bun început, ai lui Hristos, lăsați copiii să vină la mine. Pentru că e neajutorat cere și primește ajutor, e simplu și ca atare se poate lucra cu el, nu are nicio imagine de apărat și astfel e direct, naiv, prost, nu se apără și nici nu are nevoie, nu are nimic, e sărac și astfel e ferice, the-rich-e, e poor și astfel, pur, fiu curat, e jucăuș pentru că nu trebuie să știe și să stăpânească nimic deja, știe că nu știe și știind își dă voie să greșească, să încerce, are viață în el, dă pe din-afară, e curios și uimibil, are ochii liberi și poate învăța să zboare, to boldly go where no one has gone before ca Jean-Luc Picard, pentru că, zice Radu, nimeni nu l-a învățat, nu l-a înviețat, că nu se poate. Eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare, pot totul în Hristos care mă întărește. Cine face să păcătuiască unul din acești micuți mai bine și-ar lega o piatră de moară de gât și s-ar arunca în ocean, zice Domnul, căci îngerii lor stau mereu în fața lui Dumnezeu, zice Mântuitorul în Marcu.

Și tu ești unul din acești micuți, Drăgoșele, îmi zic. Da, micuț, la ununouăzeci și cine-știe câte kile, revino-ți, și asta-mi zice și râsul amuzat și citov al Motănelului cea ascunsă în buzunarul de la piept. You gotta love the learning îl aud continuând pe Graham Cooke, sau în traducere, să învăț să iubesc cuțitul strungului cu care Dumnezeu cel strong mă strânge și mă formează, crucea, legământul. “Adevărul, André, e că nu există adulți” am citit cândva demult, în Antimemoriile lui Malraux, confesiunea confesorului său catolic, după mii de spovedanii. E aceeași imagine pe care o știu de la George, frate-meu, domnul Ciumăgeanu, la a treia tinerețe, aia de după 60 de ani, profesorul lui de psihologie, plângând în timp ce soția îi punea ciorba în farfurie, după moartea mamei lui, “am rămas orfănel”. Părinți și copii, lumini și umbre, părintele se proiectează în mine, per-in-the, pere ca tata și per ca fiu, că și tata e per al Moișanului, pere-ul său, îmi dau ce au primit și ei, iar noi ducem mai departe, umblăm, umbrăm, purtăm, în speranța vindecării, a dezviețării și învățării celei bune, a venirii, mai degrabă mai repede decât mai tărziu a aceluia de pe spiță care închide cercul și duce turma acasă. Urma scapă turma. Copiii spun lucruri fantastice, taine. Suntem ce purtăm. Purtăm în mod special ceea ce ne dau părinții. “Dacă ăștia ar ști ce probleme vor avea cu copiii și-ar șterge zâmbetele stupide de pe fețe” zice Abbas Kiarostami, în Copie conformă. Cum le mai știu pe toate persanii ăștia, cum strâng ei înțelepciune din generație în generație din negura timpului, parcă ar fi evrei, nu dușmanii lor de moarte. Sau poate și una și alta, și, și.

Da, sunt și eu un micuț, meek-ed, michiț mic-it, copilul meu interior nu numai că e pitit, pitted, pe undeva acolo în mine, ca un sâmbure de sine așteptând condiții prielnice ca să în-vie, ci a și înviat deja, a ieșit din pit, din pyt, din puț și devine. Dev-in înseamnă Dumnezeu în, în Dumnezeu, în dev, dew, zeu, sau duw în galeză, duh, în duh, cum în Duhul era apostolul Ioan în Patmos primind Apocalipsa, revelația. Daven înseamnă a se ruga în ebraică, dav-en, a intra în Dumnezeu, în prezența lui, to dive-in în divin, și așa devenim, copiind ce venerăm, ce lăsăm în suflet, în ma, in-the-ma, intima, ca niște copii ce suntem. Și acum văd viu în mine Duhul Sfânt, acum aproape 10 ani, mângâindu-mă pe cap, copil interior apatic și blazat de vreo șapte anișori, redându-mi viața vie, “măi băiatule măi, măi băiețelule măi”, și de atunci trăiesc și mă zbenghui în lumea văzută și cea nevăzută, devin din ce în ce mai mult eu însumi, mai copil, eu cel vechi trebuie să scad și El, Hristos, trebuie să crească în mine cum zice Ioan Botezătorul, cel ce caută să își trăiască viața pentru el și-o va pierde, cel ce și-o dă pentru Mine și-o va salva, zice Domnul.

Mă gândeam nu demult cum ar fi trecut prin Covid Moișanu, sau Mihaiu lu’ Văsălie a Măricuții, tatăl mamei, sau străbunicii, acum 100 de ani. Cu horincă și hodină, Khod-in, Khod e Dumnezeu, God, și în farsi și în turkică, cu întoarcere la Domnul, post și rugăciune și poate și cu ceva fierturi de izmă bună, m-am gândit eu. Și așa mi-a zis și mama. Iar când eram pe mâna lor, în spital, slujitorii lui Hipocrat, vrăjitorul ăla cu șarpele făcând farmece farmaceutice, voiau să bage în mine kaletra și alte mizerii, să mă curăț. Le-am zis să și le bată de cap că nu vreau să scriu unde le-am zis să și le bage. Domnul e pastorul meu, El mă duce la pășuni verzi și ape de odihnă. Iar printre psalmi și rugăciuni, închis în salon ca pușcăriașii, privind în răstimpuri primăvara îmbobocind printre gratii, am citit Drumurile Mătăsii a lui Frankopan.

Drapată în turcoazul irizat cu auriu al moscheilor persane, shiite, inconfundabil ca și domurile lor, cartea groasă ca o cărămidă, strămoașă de azulejos, e parte parcă din însăși Drumul. Drum e dromos în greacă, kali dromos e drumul bun, frumos, alb, galeș, drumul galilor și al kali-lor, al cailor chei care vin pe cale, chemați uneori, call, dar cel mai adesea nu. Drumul mătăsii e un nume nou, inventat de nemți pe final de secol XIX, cum tot atunci când au inventat și termenul de bizantin pentru romeii romani și Bizanț pentru Romania, Imperiul romanilor care încă dăinuia în est, tare mari inventatori de realități paralele nemții ăștia. Pe vremuri Drumul se chema altfel, tot altfel, după vremi și ce aduceau ele, al războiului, al aurului, al Credinței, al sfinților. Lumea întreagă și toată istoria ei și a noastră, țări, popoare și oameni, toate au umblat, au venit și au plecat pe drumul, pe drumurile astea că-s în fapt multe, de la est, ceea ce este, la vest, va-est, ceea ce va fi, prin Levant, lev-in-the, inimă în ebraică, inima lumii, ca o rețea neuronală, cerebrală, ca un copac al vieții care își întinde rădăcinile în negura necunoașterii, luminând lumea, înstăpânind-o, în căutare de apă de odihnă, de abba și de sens, ducând cu sine, la pășuni verzi, oameni și limbi, credințe și obiceiuri, vite și viață, zoon în greacă și tzon, oi în ebraică, cele ce țin viața din Sion, același cuvânt, cele vii, cele de avut, căci a avea, to have, a havé cum zicea Moișanu, toate sunt hawi în hittită, oaie, oaia cea vioaie, vioa-ie, bio-ie, căci singura viață e de avut. Căci ce folos ar avea omul dacă ar avea lumea, dar și-ar pierde sufletul?!

La capătul din capăt al drumului, în China, am citit la Frankopan, un nobil chinez din secolul 6 după Hristos, a găsit de cuviință să se lase îngropat, printre alte lucruri menite să-l însoțească în lumea de apoi, olam habah, aia la bas, cea de jos, cu un vas de apă de porțelan pictat cu războiul troian. Ce să caute războiul troian la Xi’an? Xi se citește Și în mandarină han, Șian, la capăt de drum, lângă munte, nu departe de Sion, mă râd eu de mine reflexiv chiar dacă verbul nu permite. Cum să nu permită? De ce să nu fac pauză între stimul și reacție, să fac timp prin inacțiune, să mă ridic în spirit și să mă uit la mine trup și suflet ce fac, ca un călăreț la calul lui cum zice Macarie Egipteanul, și înainte să mă strunesc, să mă amuz un pic, să râd de mine cu mine, să mă râd?

Când am ajuns, cu voia Domnului, la capăt de Drum în China acum doi ani, direct în Beijing, pe vremuri Pekin, Capitala de Nord, nu e alt nume e doar o altă scriere a aceluiași nume în pronunții, pronoun-the, ușor diferite, cât de interesant, m-am simțit ca un trișor, ca un hoț și un tâlhar, ca unul care a sărit gardul în staulul oilor neintrând în China pe drum, cum se cuvine, ca o caravană sogdiană, saka, o flotă de cămile bactriene, străbătând din Pamir prin poarta Kashgarului, și apoi navigând prin oceanul nisipurilor înșelătoare ale Taklamakanului, bazinul Tarim, terra-am, tărâm mitic, cu mumiile lui inexplicabile de oameni albi, roșcați și foarte înalți, prin Yarkand, Jar-kent, numit pe vremuri Arshi, orașul ars, al jarului char, al focului, Agni, cum îi și zice numele tibetan, iar apoi prin Hotan-ul, ca Hoteniul și Hotinul nostru, prin Donhuan, unde donjuan-ul limbilor vechi, britanicul ungur cu nume de roman și evreu, Aurel Stein a găsit comoara de scrieri sogdiene ascunse într-o peștera după un zid într-o mănăstire buddhistă, și apoi prin Gansu, vechea țară a oshenilor tokharieni, dakh-arienii talk-arieni, stăpânii cailor, aspa, și apoi, trișând totuși, dar mult mai puțin, cu trenul de mare viteză până în Beijing să o aștept pe Motănel la aeroport, că așa era planul. Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri, Drăgoșele!

În fapt am venit în zbor tot cu turkish călare pe un simurg de-al lor, de fapt de-al uzbecilor că e simbolul lor național, ce minunăție de nume, sa-murg, pasăre sfântă, dhii murgule, zhii-murgule, direct în muzeul national din Beijing ca să rămân mască, gură cască, în fața statuetelor Tang de secol 7 ale străinilor veniți pe drum, ale sogdienilor saka cu căciuli și bărbi de daci, ceea ce și știam că sunt, dar nu-mi venea a crede ce se vede, ferice de cei ce au crezut înainte să fi văzut, mă uitam mut, moot, la statuete de decebali călare pe cămile de lângă un burebista cu nas persan și privire de zmeu uitându-se la un saka menestrel cu căciulă saxonă de vrăjitor olandez, un Gandalf, cu cetera lângă el pregătit să cânte Domnului cu alăută cu zece coarde, cea din psalmi, et cætera. E plin de căciulițe de daci daoi în China. De la Pagoda Cerului cea cu tapiserii de împărați taoiști Daoi-iști cu căciuliță dacică, în Lhasa tibetană unde călugării urmași ai lui Buddha Sakyamuni, sakia-man, au căciulițe dacice ușor stilizate, roșii și mai ales galbene, la mormântul războinicilor de teracotă, toți cu moț, simbolul puterii ca a lui Samson, iar unii, surpriză mare, cu căciuliță dacică sub care de fapt își ascundeau moțul, părul, ca să încapă, că era mult, exact ca al sikh-ilor din Punjab cei ce încă țin tradiția și brișca și parul intacte, cât de mari. Căci “Ephrayim is the ma’oz of Mine Rosh”, Efraim e tăria capului Meu, zice Domnul, unde rosh e cap și rege și regat iar ma’oz-ul e moțul, suflet puternic, mogul și maghul, cel cu parul prins moț pe cap exact ca burii daci, ca burii germanici, cică alt neam, ce bătaie de joc, ca războinicii de teracotă chinezi, ca și cureții greci cum zice Nelu, ca sikshii și ca sogdienii saka ce și-l ascundeau bine sub căciulița dacică frigiană scitică, culmea toate le fel, deși împrăștiate în toate cele patru zări.

Da, ca să văd aproape trebuie să merg departe, ca rabinul din Cracovia. Cât aș înțelege oare din Sogdiană acum dacă nu mă pregătea Domnul ducându-mă să văd finalul întăi, dacă nu vedeam sogdienii daoi călare pe cămile în Xi’an, străinii veniți pe drum, cum le zic chinezii, atâta amar de drum, drumul de zece mii de li, conchistadorii estului, pentru Dumnezeu și pentru aur, veniți întâi pe cai la 700 înainte de Domnul, cuceritorii Qin, aducătorii cailor cerești și a lui Dao, iar apoi, mult mai apoi, la rude, după mătase, că e ușoară și scumpă și se poate face drumul mai ușor cu ea la întors, aducătoare de gelt, aur în ebraică, geseft bun, kesef-the, argintuL, ce stranie e ebraica asta că parcă ar fi germană, și nu, nu e yiddish, e limba veche, semitică, cum ne zic cei pricepuți la limbi, atâta cât pricep și ei. Mai bine îl ascult pe Frankopan cum zice în cartea lui și îmi amintesc că mătase e soie în franceză, mătase și sine, soi, yo soy zice spaniolul, eu sunt, eu sânt, eu sfânt, dar e și hari în amharica etiopiană, cea sau cei care au har, e sy în olandeza dutchică, si-ne, sæ, sfințenie curată, sa, seda în spaniolă sa-da, da sa, the, cea care dă sa, sfințenie, seta în italiană, se-the, sa-tha, căci satana era cândva cel mai sfânt din toată creația, înainte să desceandă deșănțat, death-san-the, moartea sfințeniei, căci Dis, death, e zeița morții la romani, iar Hades e împărăția morților la greci, ha-Dis, unde ha e articolul hotărât evreiesc, the-ul ăla aspirat, moartea lui Th din Theo de rămâne numai Eu.

În chineză am aflat că la mătase îi zice sichou, ceea ce e cam ciudat și dă peste cap toate poveștile cu originea mătăsii din China, pentru că sichou înseamnă sichi-au, sækæ-au, cea pe care o au, și o aduc, saka. De acolo și Sichouan, regatul saka tibetan, căci e plin de saka în China, până și în sud de îmi povestea Brădescu, după ce a hălăduit pe acolo, de guvernatorul sogdian din vechime care a făcut Yunnanul mare. Drumul sichou e în fapt drumul saka, căile pe care le umblă ei, saka thaka dhaka, aducând din cele ce au, mătase, săbii, cai, sfințenie, purtate în samare din Samar-kand, în sacoșe saka, sac, sack în care pun rodul sack-uirii făcute de secui, de saka și fiii lor sakasonii saxoni. Dar tot ei aduc și viață, apă, sakagii, saka-gei, oamenii sfinți, ai lui Abba, Apa, tata și apa, ruta de la seda, cum zice spaniolul e și ruta setei, că dacă lipsește apa se ajunge la sedition cum tare a aflat Macedon în deșerturile roșii ale Gedrosiei, Rossia fierbinte a vechimii. Rușii ăștia. În rusă la mătase îi zice shelk, da, silk cu ș, cică luat din ceva limbă germanică, logic, că mătasea venea din Buhara, trecea prin Novgorod pe la 900, fără să aibă nume, de acolo o vindeau nemților și capătă și ea un nume pe care, logic, îl luau apoi și rușii că trebuia să poarte un nume. Râsu-plânsu. Cum se numește apa asta oștenii mei? Moldova, Măria Ta Drăgoșele, așa să-i rămână numele.

E ciudat că în italiană avem și seta și matassa, în spaniolă și seda și madeja sau madexa, și mătase și mătase brută, ceea ce arată că erau doua concepte legate, dar separate, semn și semnificat, mătasea e metaks în armeană, metaxa e mătase și în latină, dar înseamnă și fir, lung și tare, firul vieții, drumul vieții, la fel ca în greacă în care nu se știe de unde vine. Mătasea e și mada-the, cea care dă viață sau poate cea adusă de cei care dau viață, madas, mezii, și atunci saka au o treabă și cu mezii parți, nu numai cu perșii farsi fariseanii, că imperiul era al mezilor și perșilor care sunt una, dar nu de tot. Dar cine sunt atunci saka ăștia și pe unde și unde au venit ei, Drăgoșele, că m-ai zăhuit de cap?

Frankopan zice la un moment dat în cartea-i că la Istanbul a dat peste o hartă veche, Doamne ce-mi plac și mie hărțile vechi cu ale lor secrete ascunse în plină vedere, hartă ce avea ca centru al lumii, omphalosul, orașul Balasghun din Sogdiană, de care el nici nu auzise. Valas-kun sau ghan, orașul valasilor, Balas-ilor, că ghan-t e -kand, oraș, unii zic că e Burana de azi, din Kyrgyzstan, lângă Bishkek, mi-ar fi plăcut, dar nu se poate, de aici puteam să plec ori în Tadjikistan ori în Kyrgyzstan că amândouă nu-i modru, că e închisă granița dintre ele și e prea complicat un evental tranzit prin Uzbekistan. Văile Ili și Chu, inima Kazahstanului, sunt la rădăcina istoriei. Ambele râuri izvorăsc din munții Tian Shan, la granița dintre Kyrgyzstan și China și se pierd în deșert, înainte de Aral, sorbit de nisipuri, primul, iar al doilea se varsă în lacul Balkhash, al baal-ga-ish-ilor, fii de oameni domni, balc-ish-ilor, a oamenilor balack-i valk valahi, ăia din vâlcea romanică, râmnică. Eli și Su, Dumnezeu în ebraica aramaică și apă în turkică, EliSu, sunt împreună definiția însăși a Elysiumului din Câmpiile Elizee, țara promisă, țara sfinților, țara Sfântă, a zeilor. Aici a fost casa yuezhi, a geților și Massageților, dușmani sau prieteni ai sogdienilor sau ambele, sau chiar ei înșiși, nimeni nu știe sigur. Cum nu se știe sigur dacă Balasghun e Burana de azi. Ce se știe însă, de la un cronicar de la 1000, că încă se vorbea sogdiană în orașul ce fusese marea capitală a Imperiului Karahanid, a hanilor, khanilor, ghanilor, oamenilor negri, kara, în turkică. Dar aici, nu tare departe de Wyndhamul din Tashkent spre Dușanbe în gios și dincolo de el, pe râul Panj, cel puternic, în sus, spre Pamir, mai este un Balakshan, numit și Badakshan, după cum ne zice Marco Polo în a lui povestire, jurnalul fascinantei lui călătorii adusă la lumină de Rustichello de Pisa. “Balasian e o țară întinsă; locuitorii ei sunt mahomedani și au graiul lor. Regii țării își urmează unul altuia după drept de moștenire și aparțin cu toții aceleiași stirpe care, la obârșii, urcă până la Alexandru și fiica lui Darius, regele Persiei”. Măi să fie! Roxana sau Roshana în ebraică sau Rosh-hona, regina, în farsi, casa regelui, a capului, adaug eu. “(…) În această țară se găsesc nestematele, atât de frumoase și atât de prețioase, pe care le numim balasci.” Care se extrag din muntele Shignan, mai zice el, actualul Shugnan, din Badakshanul tadjik, urcarea în Pamir, pe Panj în sus, granița de 1000 de km cu Afganistanul, pe care, cu voia Domnului voi umbla în două săptămâni, spre Kashgar, aproape, dar atât de departe.

Mă uit cu ochii minții pe harta vechilor drumuri ale mătăsii, pe care o știu din atlasele mele și din poveștile lui Marco. Pe calea cea de 10.000 de li, în miezul istoriei, inima ei, mijlocul, cel ce mijlocește între est și vest, dar și între nord și sud, se află Tashkentul. Și eu mă aflu în el. Sunt la 4700 de kilometri de Constantinopole, de unde am plecat, și sunt tot la 4700 de kilometri de Beijing, de unde am venit. Tashkentul e centrul exact. Sunt Împăratul Roșu, Phyrros în greacă și Piroș în maghiară, roșu ca focul, Fire-os, fieros sau Feher-os, ca Firuz sau Perouz în farsi veche, victoriosul, ca La Perouse exploratorul francez de care am dat în Kamchatka, nu, nu era din Perugia, deși se pronunță la fel, iar Perez în ebraică înseamnă tot victoriosul ca în persană, cel ce străpunge, forează, Phor-ez, ce merge mai departe, Farez, fiul întăi născut al lui Iuda, Far-es, fariseu per-the-ver-ent, perush în ebraică, ce reușește, ca Simon Perez, Shiman Fariseul, Shamanul Focului, om sfânt victorios, depinde pe cine întrebi. Atât de departe stau.

De la Chach, sau Sas, cum i se spunea în vechime Tashkentului, un Saskent al sașilor ca ăia din Saschiz, drumurile radiază în toate părțile. Spre vest prin sud vest, prin multe kat-uri și cătune, începând cu Harashkat, satul bun, harasho, al regelui ha-rasho în ebraică, și apoi Bunchikat, cătun mare, cu a bunch of people, se ajunge la Samarkand, minunea lumii vechi. Tot aici ajungeam și dacă o luam prin Binkat, sat bun, de oameni înțelepți, binah în ebraică, apoi Shuturkat, satul turmelor, sutur în farsi, a ciutelor suturate la un loc, prin Jizzak, orașul Jâzilor, a jews-ilor, cum zice și istoria oficială dacă sapi un pic, care ia în calcul și numele de djiz sau diz ca fortăreață, zid, citit invers, un zid did-it indeed care ajunge zid sau diz după cum se limbă plimba-n gură prin secole de înstrăinare unii de alții și mai ales de Dumnezeu. Iar de la Samarkand în jos prin Bukhara și apoi spre vest, drumul duce la Khiva din Margiana unde ajung mâine, de unde se deschidea drumul spre Rey, zis și Rega în vechime, actualul Teheran și de acolo prin Tabriz în Van spre Constantinopol la corăbiile genoveze. Sau spre sud spre Isfahan și Shiraz și de acolo prin vechiul Pars, locul de origine al Perșilor peroushi vorbitori de farsi și locul de exil babilonian al iudeilor peroushi farisei ai lui Osia, spre Ierusalimul pământesc și Iaffa cea frumoasă, portul unde așteptau galerele venețiene. Și acum văd harta uriașă a drumului mătăsii din Palatul Dogilor în Veneția pe care aveau oazele și cetățile și timpii ca să își facă planningul și logistica de multinațională avant la lettre.

Din Samarkand spre sud, prin Qarshi, un Kars și el, prin Termez și peste Oxus, Amu Daria de acum, se ajungea la Bactra, capitala Daxiei, Afganistanul de nord de acum, și de acolo înspre sud, spre Kabul sau Kandaharul Arachosiei, numele grecesc al Harahuvatiš, cum zic persanii arieni, locul de origine al hrvaților cum s-au luminat în sfârșit, nu de mult, croații. Iar de acolo peste Hindukush prin Gandhara, Kandaharul de dincolo, spre Taxila, orașul tăiat în piatră, the-kasa-el, orașul sabiei, al coasei și al katha-nei, și în jos pe Saraswati, valea sfântă, a sfinților sar-i, sir-i, spre străfundurile Asiei pe the great trunk road, prin Pataliputra și Dhaka, prin Bagan până la Angkor Thom, în Bayon, ca să mulțumească lui Dumnezeu Vohu, Bogu, că a ajuns.

Drumurile de nord, sunt de fapt drumuri de est și de nord est în afară de cel spre Caspică, spre Astrahan, Ishtar-hona, care e tot un drum de vest, de nord vest de fapt, pe Sir Darya în jos, Sir the Ria, Râul Domnilor, sar în farsi, dar și ebraică, prin Kabarna cea ca și Kavarna bulgărească și prin Ardlankat, Ardeleankat, cătunul Ardelean spre Chimkent și Barligkent, bârlea-ga-kent, ce de kenturi și kat-uri și var-uri, gan și gæn și gen, oameni și locuri cu genii, djini, care au trăit și au murit aici, generații după generații, până n-au mai putut trăi și decât să moară sau să își trădeze credința au pornit pe drumul marelui Exod, exact ăsta, adevăratul drum al saka pe care au venit în istorie valurile de sogdieni înfrânți de climă sau de dușmanii lor de moarte, turcii, numiți de unii huni, iar de chinezi xiognu, xion-ganu, cei născuți în Sion. Cum, și tu Brutus? Încurcate sunt căile Tale, Doamne! Unii zic că Brutus este British, Brith-ish, om al legământului lui Avram, circumcis în a opta zi și el, edomit medianit med desigur, căci altfel ce să caute el la Crotona în sudul Italiei și apoi în insule unde toți erau albi, pistruiați, roșii la față și la păr, ca părintele lor Esau poreclit și Edom, fratele lui Iacob cel numit și Israel.

Dar drumul mătăsii, nu-i așa, înseamnă China, estul, Pamirul și Tian Shanul. Din Sash, alt nume al Tashkentului, spre est drumul o ia prin Dahkat, dakh-kat, spre Khudjand, fostul Cyropolis sau Alexandria Eschata, prin Namangan, Naaman-gan, cei ce se trag din Naman, poate chiar sirianul din cartea Regi, sau prin Osh, orașul Assi-lor vechi de mii de ani și apoi sus în Pamir spre Irkeshtam spre Kashgar. Toate drumurile duc la Kashgar. Le știu locurile astea by heart, le am la inimă, heart-am, le înțeleg, ertem în maghiară, și mă dor, hurt, acum că scriu.

Marco nu prin Ferghana a mers, ci din Balkh pe Oxus în sus, din caravanserai în caravanserai, aflate la câțiva parsakhi unele de altele, așa le zic tadjicii în farsi a lor un pic mai veche la parasangi, leghea persană, cam 5 kilometri, unitatea de măsură a distanței de mii de ani aici în Împărăția din mijlocul lumii. Mă străfulgeră nenumăratele SF-uri ale copilăriei cu călătoriile lor stelare și interminabilii parseci din Nebuloasa din Andromeda, și citesc și văd că cică parsec e un acronim modern, da, fantastic, ce coincidență de sens și formă cu parsakh-ul drumului mătăsii. Acronimele chiar inventate sunt fie deloc întâmplător inventate așa, fie au viață proprie independentă de intenția așa-zisului creator, căci la început a fost Cuvântul, iar nomen est omen. Întors pe pământ din călătoriile mele stelare, din erezia eres-ului, Marco tot pe Oxus în sus urcă până își schimbă numele în Panj, cel puternic, Panciu, prin dacichistanul de azi, pe la Shuman și Burbon, numele ăstea sunt ca pilula albastră din Matrix, prin Badakshan în Wakhan și Pamir și apoi da, Irkeshtam și Kashgar. Zice venețianul nostru că drumul ăsta nu putea fi făcut decât cu cămile bactriene, galioanele deșertului, singurele care pot rezista la drum, încărcătură, înălțime, frig și sete, că atât de ospitaliere sunt locurile, mai ales că în Pamir pe lungi distanțe deseori lipseau caravanseraiurile și caravanele înnoptau cu frică și cutremur de duhuri, oameni, lupi și friguri, în ordinea asta, zic eu. Și eu abia aștept să ajung acolo. Păi normal ești tu, Drăgoșele? Totuși, mă străfulgeră, saka și cureaua lată, ce bărbați erau odată. Ce fac eu acum mi se pare act de curaj și de tărie, amuzantule, când Marco și ai lui au făcut drumul în ani, pe cămile, duși doar de menucha lui Dumnezeu, pază și odihnă, în ebraică, mânușa și mânuța Lui, dreapta cea puternică ce ține sfinții pe pereții mănăstirii de la Moldovița. Păziți da, de Domnul, dar Venețienii sunt mereu mânați și de aur și de faimă. Pofta ochilor, pofta trupului și lăudăroșenia vieții. Cam ce te mână și pe tine, Drăgoșele, nu-i adevărat, zic, nu conștient, eu am venit cu Domnul în Domnul și umblu prin Domnul, mă pseudo auto-liniștesc știind că în parte asha e. Căci toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu, zice Scriptura.

Marcu, venețian veros, lacom de bani “da vero”, nici evangelist, nici bard, nici ascet și totuși fiindu-le pe toate, dar mai ales venetic din Veneția, Van-ithia, izia, apă puțin adâncă în olandeza dutchică, așa ca și căciulița tradițional dacică a dogelui, ducelui, dagelui, dace-lui Venețian. Oare ce caută un venețian, Ben-Athia-an atât de adânc în Asia, ce îl mâna în afară de bani și ce îl chema în afară de nume, cum de știa drumurile, căile și limbile, dacă nu cumva urcau rădăcinile în ei, și ei fii Asiei, beni în ebraică, urmași ai Așilor numiți și osheni, luptătorii sfinți assi, maeștrii cailor, as, cu arme de oțel, Aes? Marco ăsta nu ne zice. Zice el multe altele, iar de făcut cine știe cu adevărat ce a făcut, probabil nici Rustichello, scribul, sofarul în ebraică, cel ce scriind a condus povestea călătoriei, safariului de so far, la mine și pe mine la ea, după cum a vrut el. Ce a fost Asha și ce nu, Domnul știe, că El e Calea, Adevărul și Viața. Ce mi-a făcut mie mi-e însă limpede, atât copil fiind, aprinzându-mi focul fascinației alături de Seherezada, cât și acum trei ani, pe Korcula, insula croată fosta venețiană, poate unii și aceeași, rude de aceeași root și rută, dar despărțiți de timp și negură. Nu noi mânăm poveștile, ci poveștile ne mână pe noi și mâna întinsă care spune o poveste bună primește, dovadă fiind bulevardul larg al Tashkentului, ziua însorită și caldă ce se întrezărește pe fereastră și promisiunea unui mic dejun delicios numai bun de început umblarea pe drum. Mă echipez, îmi iau șapca cu Balloons în Bagan, rucsăcelul albastru și multă voie bună, binecuvântez pe Domnul și cobor.

---

[1] (Evrei 11:3)

[2] Zhang Qian a fost un oficial și diplomat chinez care a servit ca trimis imperial în lumea din afara Chinei la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. în timpul dinastiei Han.

[3] Vasa – navă de război suedeză scufundată

[4] Mistrețul (Sus scrofa), cunoscut și sub numele de porc sălbatic, porc sălbatic comun, porc sălbatic eurasiatic sau pur și simplu porc sălbatic, este originar din mare parte din Eurasia și nord Africa și a fost introdus în America și Oceania.

[5] Expresie în limba avestană însemnând „cel ce aduce beneficiu”