“Cunoștința, fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.” Marcu Ascetul

Tashkentul, sub diversele lui nume, Thash, Chach, Shash, Saș -kent există, documentat din secolul IV î.Hr. Kent, cum mai ziceam, e sat, așezare, fie în Anglia, la noi la Chinteni sau Cândea, fie în Belgia la Ghent, fie aici, e locul gintei, kin-d, un fel de oameni, kind, poate buni, sigur mai buni între ei decât cu ceilalți, cei de același cin, din ginta care stă în aceeași chintă, regală sau spartă, în același kent. Tash e Thash cum Teo e și Theo și Deo, iar Thao e și Dao și Sao. Și așa Tash-kent-ul sogdienilor e Da-sh-kent, orașul dacilor sau Sa-sh-kent, orașul sașilor, unii și aceeași, sfinții, sa-thii, saas-ii veneratori ai sabiei, saka, sica dacă cea încovoiată ca o sickle, seceră, dar și marii crescători și închinători la cai, animalul lor sfânt, sus, în ebraică, cum sus e scrofa la romani. Saas ajunge să fie pronunțat soos și apoi sus precum Aarhus, Orhus și Urhus sau Baalgrad, Bolgrad și Bullgrad, Bălgrad. Cică Toshkent în turcikă e orașul, kent, al pietrei, tosh. Tosh sau taz e piatră în turkică. Mă uit în jur, nici urmă de piatră, nici urmă de munte, doar oraș modern sovietic cu clădiri postmoderne de oțel și sticlă, ridicate după dărâmarea chirpiciului la marele cutremur. Nici urmă de piatră. Îl întreb pe Dabron, ghidul, cum de e orașul pietrei dacă nici urmă de ea.

Dabron e un personaj. E tânăr, înăltuț, subțire, stilat, nițelus smead la față, cu ochii ușor oblici turcici, dar în fapt mongoloizi, de origine îndepărtată din Kashgar aflu, cu facultatea terminată la Londra de unde și engleza impecabilă, surâsul binevoitor sarcastic și accentul de City. E un om potolit, cum ar zice Motănelul, o față liniștită, o face de pace, întinsă ca o pânză, pan-the, pan este față în ebraică, tigaie sau suprafață întinsă, pane, în engleză, de unde putem deduce că pâinea românilor era inițial nedospită, azimi[1] întinse și plate, pane. Dar pan înseamnă și totul în greacă, dar și groază, Pan, zeul care aduce puterea, ba-in, dar și pain, durerea, senzațiile, fața, inter-fața sufletului sensibil cu lumea materială, prin trup, că no pain, no gain, nu suferi, nu ai trup, ga-in, că dacă ai ga, ge, ești get, ge-th sau gath în avestană, ai trup, ai față, și simți pain-ul și faith-ul ce se face, fait în franceză, făcut, soarta, faith, fața și faith-ul, că nu degeaba spune fața cum ți-e viața. Așa cum nomen est omen, numele este amin, am-in, viață, ființarea, destinul, Doamne ai milă de mine, aman aman zice musulmanul implorând-o, ca un om credincios în emun-ah sa, credință, am-in. Numele spune viața în față, fața spune viața pe față.

Dabron e un nume turkic zice el, de aici din Uzbekistan, poate cu rădăcini mai vechi, dar specific turcilor. Hai de de, cum zice tata, Ghica a lu Ionu Moișanului. Dabron e Dobrin, marele nostru fotbalist, cel dobre, bun în slavă, om din Dobra, sat vechi de pe valea Mureșului, lângă Gurasada, Muntele sfânt, Gora-Sa-tha, la care nemții îi spuneau Judendorf, satul iudeilor. În Gurasada e una din cele mai vechi biserici din Ardeal, zidită cu piatră de rău, în plan cruciform, pe la 1000 pe probabil una mai veche, în curtea căreia am văzut odată când m-am oprit în drumu-mi spre Arad, vechi pietre de mormânt valahe, celtice, armenești, vechile hachkaru-ri orizontale cum văzut-am din plin la Etchimiazin, la marea Catedrală armenească a Mântuitorului, Ici-mi-tzân, aici e Fiul Meu, son-ul, țâncul Tatălui. Hai ’napoi de pe coclauri, Drăgoșele, înapoi la Dobran și omenul vieții lui scris în nume-i. De ce satul iudeilor? În ebraică dvar înseamnă intrarea a ceva spiritual în creația văzută, atât adevăr, a-devar, Dvar Hashem e Cuvântul lui Dumnezeu, iar devarim adeverim că sunt porți de intrare a răului, devar-uri, deva-re-uri, lucruri ale deva-el-ului, devil. Dev-ar e facere a unui dev, div, diu, dio. De-Var e the Var, poarta, dvorul, orașul, var ca în Var-na, locul unde își are altarul, dev-ul, poarta, dev-var-ul, poarta dracilor, orașul, waras, var-is, wær-ist, adevărat este în germană, ver, în latină, daver e dovere, datorie, ceva adevărat, ceva ce vine de la dev, de la zeu, ceva adevărat, true, și puternic ba, trueba, treaba, ceva ce trebuie pentru că e adevărat, vine de la Dumnezeu și e bun. Dovere e Dover, Portus Dubris în latină, dubr-is, dobre es-the, cel bun, Dobren, Dabron.

Dar de ce Dobra e Judendorf?, să fie oare pentru că dobra-im, divrei-im în ebraică înseamnă și adevăr, dar și cei adevărați, fiii, the-evrei, cei deschiși, ce au deschidere door și pri-dvor, la Dumnezeu, prin cuvânt Dvar și adevăr, the-ouvre-i, ovreii, cei din lumina ab-ra-im, Abrahim, că Ab e tată și sursă, iar im e plural, pe când ra e lumină, Ra, Ohr în ebraică, adică iluminare Ar, Rho, și ce ciudat că ro’eh e pastor, iar ro’ach e duh, ambele în ebraică, duhul e pastorul ființei și pastorul e duhul turmei lui, cel care conduce și în care își găsesc adăpost. Oare de ce însă atunci rah e rău în ebraică, că ohr e clar ahr adică ar, iar ar citit invers e ra adică rah, dar și Ra. Evreii zic Egiptului Mitzrahim, mit-the-rah-im, cei ce sunt cu ra-ul, cu Ra-ul. Și așa, din credința unui neam Ra, lumina devine rah, rău, rah-man-ii rohmanii fiind și oameni, suflete ale luminii, dar și ale răului, lumina privită prin a-dvar, adevăr ebraic, iar rohmanii români sunt astfel ro’eh-mani, pastori, ruach-mani, oamenii ai duhului, ra-mani, oameni ai luminii și ai păcii, conduși de ba-rah-manii, ba e by în ebraică, cei ce sunt puterea și călăuzitorii rahmanilor, brahmanii, care sunt, desigur după ochiul privitorului, pre-viitorului, cei răi, vrahmanii, vrash-manii, sau pe terminație ebraica pentru om, ash, vrăjmașii, ashii care fac vrăji, bukuluk în cumană, și așa dai și dau de bucluc, dacă mă cred zeu, ca Dumnezeu, Bog, bagh, bog-like. Complicate sunt căile Tale, Doamne! Dar ce mi-Ai făcut limpede, lama-pa-tha, ceea ce face lumina curată, lama ca sufletul l’ame al budhistului lama-ist, e că Dabron, ghidul, e un om bun, din neamul celor care au primit Dvar Hashem, care știe multe dvaruri și a-devaruri, care e chemat la împlinirea lor și cu care pot vorbi, vor-ba, ceea ce e cu cuvântul, the-vor, dar și cea care poartă, vor, for, viață, be, putere, ba. Să vedem dacă are și el dvorbitor cu mine.

Îl întreb ce știe de saka. Știe, desigur. Îi zic de sași, saxoni care sunt saka–soni, fiii saka. Se uită lung, ca omul care a plecat dintre saka și a dat de saxoni pe malul Tamisei, The-ma-Iza, Iza, Apa cea mare. Îi zic că pe strămoșii noștri îi cheamă daci și că tot dutch îi cheamă și pe olandezii care sunt sakasoni și ei, apăruți în vestul Europei, ca și aproape tot restul germanicilor după războaiele lui Traian cu dacii, care învinși pleacă în exil cum ne arată limpede și cinematic ultimele două paneluri de pe Columnă. Ce e straniu e că războaiele dacice sunt începute în fapt de Domițian la 86 la doar 15 ani de la distrugerea Ierusalimului și risipirea iudeilor în lume făcute de frate-său Titus Vespasian, toate începute fiind de tatăl lor, Vespasian bătrânul. Și mai straniu e că Traian după ce cucerește dacii aliați cu parții lui Pakoros[2], Bakkourush, moștenitorul, becherul lui Orodes Herod, Bag-kourush, Dumnezeu și Domn, Bog-Kir-is, se pornește exact împotriva lor, a parților, pe care, zic unii, însă zic prost, i-ar fi și cucerit dacă nu ar fi izbucnit mari revolte ale iudeilor în Cipru, Kirene și Orientul apropiat exact la timp, ce coincidență, frăția iudeilor cu parții israeliți. Iar când m-am uitat pe arcul lui Severus ridicat în cinstea înfrângerii parților, ce să vezi Drăgoșele, parcă văzui Columna lui Traian, dacii sunt sunt identici cu parții numiți și dakhi, care se trag din Dakhia, din fostul Khwarezm, unde mergem mâine.

Dabron dă din cap înțelept și imparțial ca rabinul, și tu ai dreptate, și tu ai dreptate, nu pot avea amândoi dreptate, și tu ai dreptate, omul e hărsit de întâlnirea cu atâția călători și turiști care cred ei că au descoperit adevărata istorie, că știu mai bine, așa ca mine. Zice că Tosh-kent, piatra-oraș, e un nume metaforic, orașul tare ca piatra. Ce să zică și el? Știe cât știe și apoi e ghid și din cât știe poate zice cât poate. Ruinele cele vechi ale orașului sunt în zona movilei numită Shashtepe, tepe e movilă în turkică, top în engleză, teapă, tip, Topa și vârf în română și engleză. Minunații s-au găsit acolo, pe 35 de hectare, doar citadela și cetatea militară, madina, medes-in, locul unde stau mezii, fără rabad, locul muncii și al caselor multe, rab-bet în ebraică, unde rab, rabbim sunt multe, iar bet sau bais e casa, baza, base, în pământ, basement, jos, bas, la-bas. În mijlocul ruinelor tronează ruinele unui templu al focului și o clădire în formă de cruce, sigur biserica nestoriană, care datează din epoca de final a sașilor, lupta cu arabii, început de ani 700, semn de conviețuire zoriastrianism și creștinism, călcată în picioare de arabii veniți călare pe religia păcii care a făcut ca apele Gulzariuyn-ului, Gaal-the-râu-în, în care e râul Galilor, răul alb, să fie făcut roșu de sângele trupurilor călăreților plutind în el, după cum ne spune Ferdowsi[3], salvatorul limbii și tradițiilor persane. Orașul era uriaș. Distrus de arabi la cucerire, Tashkent e și The-ash-kent, orașul ars, trecut prin eish, foc în ebraică, pare-se că a fost mutat reconstruit un pic mai încolo, la Binket, orașul construit înțelept, binah în ebraică, bine, cel mai mare oraș al Sogdianei cucerite de arabi, care undeva la 1000 avea un farsakh pătrat, lung și lat de un parsec, laser frate, adică grosso modo vreo 36-40 km pătrați, o măgăoaie de oraș, cam cât Clujul de azi, glorie strivită brusc de Gingis Khan, Ching-is gan, omul rege, rege al morții și apoi renăscută din morți 150 de ani mai tărziu de Tamerlan cel Mare, persanul.

Mă uit pe o schiță a orașului de pe vremea sashi-lor. În mijloc e kukhandis-ul, muntele, kuh-in-this, puterea, locul puterii, ko-ach-in-this, Cuhea lui Bogdan Voievod, tradus la noi corect, dar atât de sărac ca bucătăriile, că sigur la casa mare sunt și bucate multe și din ele vine puterea koh, koh-in-ea, a unui Koch sau Cook, sași și ei, oameni puternici și curajoși, care au mers până la capătul Pământului. În jurul citadelei, sfânta sfintelor, pe vremuri locuința kohen-ului, preotul, Cohen-ul cel puternic, cel aflat pe munte kuh-en, se află madina sau shakhristan-ul, așa numitul loc sfânt, shah-re-stan, locul în care stau șahii, regii, casta luptătoare, kshatriya, cavalerii, mezii, cei de mijloc, bellatores cei dintre oratores și laboratores. Kshatriya e kasha-the-riya coasa-the-riga, regii cu coasa, kasa, adică saka citită invers, căci dacă scoatem vocalele cum e scrisul vechi, atunci k-s- e s-k- în oglindă, shaktriah, saka-t-riga, regii saka. Iar Bella e cel alb, zeu akkadian al războiului, bellus în latină, rege edomit, dar și regi maghiari, bela cel bial, cel războinic, bel, cel puternic baal, cel alb și puternic care face război, tare ca un bull, baal. Și în jurul madinei e rabat-ul, orașul muncitorilor, curtea, “poporul care stă înaintea-Ți așteptând mare și bogată milă”, cum zice la Liturghie. Și toate astea stau așezate pe o înălțime înconjurată de două ape. La nord e o apă mică, Kalkaus, Khalka-iz, apa Khalka, a Gal-ga, a oamenilor albi, a galilor, același nume cu cel al apei pe care cumanii, kuh-manii, oameni albi și puternici închinători la soare, aliați cu rușii, în fapt același neam, dar unii creștinați între timp, oameni plecați de aici învinși de arabi ca să fie învinși și acolo de mongoli[4]. La sud e apa Buzău, scrisă Bozsu, că și buzău e vizau că b e v, iar u e y care e i.

Căci asta e Chach-ul în care prin mila Domnului am ajuns să calc, oraș nu de piatră, calcar chalk, cretă albă, ci de oameni albi, cetatea sașilor sfinți, că așa își ziceau ei, saxonii, saka-sonii, împrăștiați apoi de aici în toate cele patru colțuri ale pământului, ce faină e expresia asta, că inclusiv numele de planeta e plan-e-tha, ceea ce e plan, drept, cu colțuri, patru, în care s-au răspândit sfinții urmând porunca dată de Dumnezeu lui Adam și apoi lui Avram, să stăpânească toate cele patru zări, spre Sussex, Saas-sax și Wessex, West-saka-is în vest și Shache cum se numea Yarkandul din Taklamakanul acum chinez în est, și așa au plecat, ducând cu ei săbiile saka sau sica, sæx în saxonă, saci de cărat prada, sack, corturile lor sukkot, mătase, sa-the, satin e mătase în ebraică, purtând tabernacole[5] și panglici ca ambasadorul care poartă sash, sau ribbon de rabini cum zice englezul, angle-isul dhaka-son, ca un saș din saschizul de lângă Sighișoara, un saskent și el, adică unul care poartă un sash, un ribbon, un brâu de rabin, de kohen gadol, mare preot în ebraică, gadol e mare ca și tribul lui Gad care se închină la God, iar kohen e preot și încântător, ca și Cohen cu al lui blasfemios Hallelujah. Kohen e și ko-ach-en, coach, antrenor, puternic ca berbecele koč și mai ales ca muntele kuh în persană, pe care se închină la soare sau la Dumnezeu, după spiritul care îi animă.

Asta e Tashkentul, cetatea oamenilor tari, de piatră, tashii sași împreună cu galii, mezii cei războinici, așezată pe vizaul Buzăului și pe Khalka cea galeșă, gal-iza, valea cu apă albă, va-is, care curge la va-le, Iza albă wa-is, weis, apă, wasser-ul care albește, waiser, tsche-waiser, șvaițer, așa ca mintea mea acum. Simt cum îmi explodează mintea, se naște în mine o altă cu-naștere, cunoaștere, în care toate sunt legate, îmbinate cu pricepere, im-binnah, construcție și înțelepciune în ebraică, bine, căci a aduce împreună, în-spre-Una, e binnah, iar a despărți, a dez-binnah, e moarte, distrugere, rău, neînțelept, zise albina cea constructoare și înțeleaptă și aducătoare de bine, al-binnah, bine în germană, albină, dar și îmbinare, bind. Îmi vine să dau binețe cum ziceau construindu-și unii altora ziua bună cu înțelepciune și bunătate moșii noștri, Moișanu’ cel ce din Moiș se trăgea și el, Moishe, Mases ca Ra-Mases cel Ramses, complicate sunt căile tale, Doamne! “Much that one was is now lost”, îmi revine obsesiv în gând, “for none now live to remeber it”. Peste miezul lumii s-a așternut valul uitării, a minciunii, a lenei, cei trei mari uriași ai răului cum zice Marcu, Ascetul, neștiința, uitarea și negrija.

Mă trezește din reverie doamna Aura, însoțindu-mă la pas spre autobuz, un personagiu din grup, o persona-gea, cu care am schimbat cuvinte de bine în avion că stătea exact în stânga mea, dincolo de culoar. Qui est elle, ar întreba francezul ca să primească răspunsul, personne, nimeni. Persona e mască în latină și cică de acolo vine cuvântul, deși orice persană ar fi de evidentă altă părere, per-son, fiu purtător, de Dumnezeu, sau purtător de sa în, son și nimeni în același timp căci nu cine poartă contează, ci pe cine. Și totuși, contează atât de mult cum, modul, forma, masca, persoana din pământ înviat, gea, persona-gea. Doamna e oglinda mea, mă uit în ea și ce vezi Drăgoșele, intransigență, schematism, prețiozitate. Cine zice ăla e. “Nu sunteți decât suma unor gândiri, valori, informații trăite, date de alții”, zice doamna. Parca îl aud pe Sartre în adolescență, “Ceea ce au făcut ceilalți din mine e iadul”. Îi răspund cu continuarea, “dar ceea ce contează e ceea ce fac eu cu ceea ce au făcut ceilalți din mine”, definiția libertății, a liberului arbitru, a autonomiei, a vieții vii, în gura unui existențialist notoriu, pe vremea când și cei ce deschideau calea spre iad mai aveau bine, binnah, în ei chiar dacă nu mai știau că nu creatura contează, ci Creatorul, nu plăcerea, ci binele, nu materia, ci spiritul, nu Soarele, ci Dumnezeu. Întoarce și celălalt obraz e doar o investiție practică, un pragmatism care așteaptă return on investment peste timp, zice doamna cocoțată pe crestele superiorității morale, minima moralia, zicea cândva cineva, e ca paharul de apă din bătrâni, să faci copii ca să ai cine să iți aducă un pahar de apă la bătrânețe. Nu e un act nobil, urmărește ceva, conchide doamna.

Tristă e lumea în care noblețea a ajuns echivalentul prostiei. Prost e prosit în germană, priest în engleză, pristine, curat și pur ca Priștina, curățat prin iertare, prostite zice rusul cerând-o, Bog-da-proste, Doamne, Bogu, Vohu în rusă și persană, că b e v și g e h, da mila, da iertare, da curățire, căci praste e pharaste adică feriste în persana, înger. Sigur că prosit devine părăsit când fereste, îngerul, cade și în loc să îl poarte pe Bogu se poarta pe sine și nu vine să facă bine ci să înjunghie și să ucidă, devine baghira, tigru, vyiagra în sanscrita, leul care da târcoale în jurul scurului neprihănirii căutând spărtura ca să intre să înghită, duhul rău, Angra Mayniu, putere mânioasă, angry, ânger căzut, Ahriman, Ohri-ma-an, lumina însuflețită, Sa-ma-el, sfințenia însuflețită, diavolul, cel ce a sărit gardul și nu a intrat în lume pe poarta vieții, hoț și tâlhar, cum zice Mântuitorul, Messiah, cel din neamul mezilor, Galileeanul, Galul. Îi zic doamnei câte ceva din etimologii. Mi-o retează scurt, retzach înseamnă omorâre, tăiere în ebraică. “Nu vă mai puneți medalii”. Nu vă mai umflați în pene, îmi zice de fapt doamna. Ia cu smeritorul pe direct, Drăgoșele dacă n-ai vrut să te smerești când îți spunea bhratele Brădescu, ia și du, do ceva asta, măcar acum. Ce să fac, fac ce trebuie ca să nu fuck ceva, în loc să talk tac cu tâlc. După domnul Haidar e rândul doamnei și îmi dea o lecție, stau și încasez ce să fac, de fapt umblu spre autobuz.

Orice cultură se contrazice pe sine, zice doamna, e ipocrită, fariseică, zice și nu face, face și nu zice, are valori declarate și valori practicate, văd că doamna e rafistolată cum zice tata, vreo judecătoare la pensie sau profesor universitar aș zice, că acreala și superioritatea numerică la purtător trebuie să vină de undeva, asha e cum ziceți, îngaim eu, doamna însă dă să continue neabătută, un-abated. Nu o las. Exact despre asta vorbim, despre o ierarhie a valorilor, un primat al unora asupra altora, un principiu, pre-incipio, înainte de a începe, adevărul, facerea lui, apoi iubirea, dar și-și, nu ori-ori, adevărul în dragoste, ambele, nu unul sau alta, căci și dragoste este drahoste, trahuste, trauste trust în engleză trecând prin gotica, e încredere și credință în Dumnezeu și dragostea lui, love care e lăv, lev e inimă în ebraică, læv adică live, dragostea lui Dumnezeu e viața lui Dumnezeu așa cum a iubi e a eu-be, a fi bun, bine, iar cel ce e bun e el-eu, un elev bun al vieții, e-lev, e inimă și iubire și viață în același timp. Cine stabilește ierarhia asta, dumneavoastră? întreabă doamna. E alegera noastră liberă, noi, fiecare, ne stabilim ierarhia și principiul și valorile cărora le dăm viață și asta e singura noastră putere, alegerea semințelor ce le lăsăm să ne crească în inimă, ger e sămânță, ger-mene, sămânță de ființare, de om, de -am, I am, ce va crește în noi și ce vom deveni, divine prin daven, rugăciune în ebraică, sau dev-el, devil prin the-evel, facerea răului. E pariul nostru ontologic, un wager, lupta noastră cu viața ca un viezure, vie-the-re, cel ce luptă vie până la moarte, căci o luptă-i viață deci te luptă, pariază, bet, cu betachon, încredere în ebraică, bet-ach-in, că dacă pariezi bine o să ai beth sau bais, casă în ebraică, base, bază, casă după moarte. Iar dacă nu, plânsul și amarul și scrâșnitul dinților, Doamne ai milă de noi.

Culturile, religiile, oamenii se contrazic pe ei înșiși pentru că e o luptă înlăuntru, en-low-en-through, prin adâncul lor, pe care lup să hrănim, alb sau negru, între duhul râvnitoriu și cealaltă lege a trupului, cum zice apostolul Pavel, neputincios în cele de sus și iute căzător la cele de jos, o di-psihie cum zic sfinții părinți, o împărțire a sufletului în două, în război unul cu altul, căci unul vrea binele și altul plăcerea, unul fuge de rău, iar celălalt de durere, unul e cu ochii pe cele de sus și împărăția lui Dumnezeu, regatul nevăzut, reyat, rai-tha, raiul de sus, pe când celălalt e cu ochii pe Edenul pământesc, Ied-en, aici jos în Iad, sau răul cel mare cum îi zic îngerii în apocalipsa lui Ioan. Asta e și lupta între ce zice popa și ce face popa, între Biblie și Tradiție, între Tora și Talmud. “Nimeni dintre evrei nu s-a mai apropiat de Pentateuh în ultima sută de ani”, zice doamna știind cumva exact ce zice, ca o iudeică sigură pe ea. Probabil de aia a și reacționat așa aseară în avion când îi arătam Ioanei iudeul ultraortodox, habotnic, cum a punctat ea. Da, pentru iudei, Tora, the-orah, orația, nu există, doar Talmudul, cel Babilonian, interpretările rabinilor, învățăturile indirecte, părerile oamenilor despre poruncile lui Dumnezeu, nu sunt în stare să am o relație directă cu El, am nevoie de translator, ca în ortodoxie, ca și cum Isus, Messiah, ar fi venit degeaba, sau nici n-a venit, cum zic iudeii. Eu cred în relația directă și trăiesc în ea, zi de zi. Doamna e sceptică, dar cumva ne împăcăm, zic eu glumind, simt că mă simpatizează, polemica pare a fi limbajul ei de iubire, eu nu mai băsădesc bhasata asta cum îi zice la limbă în sanscrită, dar rup două vorbe în farsi și în istoria veche a locurilor astea. Îi zic două vorbe de Bactria, Bagh-the-ria, raiul, regatul lui Bagh, Dumnezeu, în care trăiau bokhtarii în vechime, cei tari și puternici, Ba-gea, măi băgiță măi, cum cântă bănăceanca, țara bacilor boactarii cum le mai și zicem acum prin negura vremilor, cu cuvinte oarbe, căci cine nu are ochi să vadă degeaba vorbește, se bate orb în nevăzut cum zice apostolul Pavel. Țării ăsteia chinezii îi spuneau Daxia, citită Dacia, pe vremea Domnului, îi zic și ea se uită cruciș la mine și la pozele cu daci dacilea, pe care le-am făcut în China, în Xian, citit Cian, the-Cian, Dacian. Da înseamnă mare în chineză. Și așa, de despărțire, că am nevoie de o pauză măcar la câteva scaune de autobuz distanță între noi, îi zic la revedere în farsi, pharesee-ana, limba fariseilor și a persanilor, unii și aceiași, Khoda hafez, God-tha hafe-thou, the God have you, fie că Domnul să te aibă în paza Lui.

Ajungem în cartierul evreiesc, jews quarter, adică de fapt, cartierul jâzilor, că evreii sunt evreywhere și mult mai mulți și altfel decât iudeii. Aflu, ciudat lucru nu-i așa, că sunt 10 sinagogi în Tashkent, și sunt atât ashkenazi, cât și sefarzi. Asta necesită o poveste. Oficial sefarzii sunt evreii orientali, întinși din Persia până în Spania și în lumea largă, smeazi la față, cu nasul coroiat, persan, vizibil semiți, pe taxonomia oficială. Baruch Spinoza, filosoful olandez șlefuitor de diamante era sefard spaniol refugiat după Reconquista[6]. Stranie ură asta a spaniolilor iberieni, eberieni, cei ce se trag din Eber tatăl ever-eilor evrei, împotriva iudeilor, parcă ar fi din vechime, ca între israeliți și iudei, runda asta câștigată de israeliții care au uitat cine sunt, sau poate ei mai știau și nu mai știm noi că pe atunci încă se știa. Sigur se știa. Că asta au fost și Cruciadele, intoarcerea acasă a israeliților, război fratricid din primordii devenit mondial peste veacuri odată cu înstăpânirea seminței lui Isaak, saka, peste întreg pământul, asta au făcut cruciații, și-au luat tzara înapoi din mâinile iudeilor și a arabilor iudaizați prin islam, tzara, aratz sau eretz citit invers, pământ în ebraică.

Sefard înseamnă multe, călător, safari-the, cel plecat să afară, so far, cu turmele uneori, sephard, sheperd, cioban, dar sofar înseamnă și scrib în ebraică, cel ce scrie istoria, adevărul, poveștile, face veste, și o face cum vrea el, că scriptul e criptat și nu poate citi decât inițiatul, iar narațiunea generează adevăr pentru cei ce cred, contextual, post-modern, și cine face scrierea, sofarul, face și conducerea mulțimii, shoferul, conducător în ebraică, fanatastic, da, șoferul de acolo vine, și pe vremuri cine conducea mergea cu trompeta în fața oștii sau a exodului și cânta din shofar, trompetă, trâmbiță, tot în ebraică, și cel din față judeca pe cel din spate, cel de sus și învățat pe cel de jos și prost, shofet-ul e judecătorul, shefut-ul, seful, chef, shef, fantastic din nou, cel ce poruncește. În ebraică. Tot în ebraică ar trebui să vorbească și ashkenazii, însă paradoxal ei vorbesc în yiddish, jewd-ish, om iudaizat sau ed-ish, om bun, om al mărturiei, ad literam în ebraică. Păi ce vrea să însemne asta? Teoretic yiddish e o limba aglutinată din germană, poloneză, romană, rusă și alte limbi est europene. Practic e o formă de ebraică, probabil mult mai israelită decât ebraica resuscitată vorbita azi în Iudeea, limba păstrată din vechime și apoi criptată a acelora dintre israeliți care au decis să rămână sau să se întoarcă la credința iudaica în contra celei zoroastriene, a cultului soarelui sau a creștinismului.

Ashkenazii sunt, oficial, evreii europeni, inexplicabil de albi, bucălați, roșii la față și la păr, frumoși ca David cel bălai, cârlionțat și roșu la față, frumos adică yafo, în ebraică, cel frumos, yafo-the adică iafet, cum de altfel era și Ashkenad, fiul lui Gomer, fiul lui Iafet, deci, sub nicio formă semit. Gomer e fondatorul Gomorei, Ga’Amora în ebraică, pământul Amora și oamenii amoriți, ăia din Biblie, cananiții. Amor-iții sunt oamenii amorului desigur, ai iubirii și, citit invers, sunt Roma-anii, romanii, românii, aromeii, arameii. Iar pentru că G e H și Gomer e Homer. Iar Ashkenad este Ash-Ken-ad, om puternic-it, adică Ash sau Ish, om care poate, ken în ebraică, can în engleză, kenan, adică un cananit, așa ca și kenan evren, generalul președinte turc de mai demult, cananit evreit. Mama soarelui! Ashkenazii sunt clar iafeți. Da’ atunci de ce-s considerați evrei, iudei, implicit semiți? Că nu e vorba de rasă, ci de credință, au ținut credința iudeilor și nu a israeliților care toți s-au creștinat, căci Domnul Hristos a venit pentru oile rătăcite ale Casei lui Israel. Israel citit invers Lear-is, regele și Leru-i Ler. Unii zic că ashkenazii nu sunt decât urmașii khazarilor iudaizați oficial pe la 700 după Hristos, dar cine sunt atunci khazarii cei khazaci, ko-the-ach, oameni puternici călare pe kazi, cai în turkică, kahsarii, cæsarii kuh-sari, domnii munților, închinătorii la soare, hu-sarii polonezi, domnii, Sir-ii, căci hu e ha e tha, articol hotărât în ebraică. Și ce legătură e între khazari și husari prin cumani și de ce erau și albi și negri atât la față, cât și la îmbrăcăminte? Despre aceste lucruri vom mai vorbi noi, cum zice tata că zice Agripa către apostolul Pavel.

Muzeul e o casă persană cu o grădină persană, paradiza, și cu o stea în șase colturi, evreiască, așa zisă a lui David, în fapt a lui Ishtar Astarteea, a-star-Dea, tronând superb și filigranat în mozaicul de azulejos verde mentă cu albastru care e fațada palatului. Albastru, aflu de la Dabron, e culoarea evreilor, din vechime, lucru știut încă. Melting pot, sincretism, ecumenism, haloimas, toate venind din vechime. Gradina din față, superbă, e o paradayada, loc al plăcerii în farsi de mijloc, limba numită și pahlavi, a puternicilor pehlivani plăvani sassanizi, palavni polowni poloni. Dar pahlavi, cu h-ul rotacizat gutural în r, e limba vie, parla-vie, cuvânt viu, iar pa-hlavi înseamnă și pa ha-lavi, a face iubire love, inima lev, viață live, spălare de păcate lava-re, the-lava, slava, că cel ce are slova are slava, ca slavii, hlavii, pahlavii, așa cum cel ce are carte are parte, qar-the sau karta e oraș, făcut de cei plecați, departed, the-parted, parții care au parte. Că au qarte. Și au dus-o cu ei din Qarta-gina în vest până în Ja-karta în est și din Khartum în Sud până în Kursk, Kurth-ka, Karth-ga, locul orașului, Carthago, în Nord.

În slavă vest se zice zapad, același cuvânt ca zăpadă, cea pusă pe jos, za-pad, the-pad, pod, podea de ceva nou, nea, th-now, s-now sau snejie în olandeză, th-nea-ie, cea care e nouă. Zapata înseamnă pantof în spaniolă, cel pus pe jos, pe picior, the-pad, pod în greacă, picioare. Zapadul rusesc e astfel direcția luării la picior, orizontul de plecare, drept, podit, podiș, pad-is ca platoul Padiș, câmpia nesfârșită întinsă de la Tashkent până la Carpații noștri, vestul. Opus desigur estului, vostok, v-ost-ag, spre est facere, ost e est în germană, unde vost e limpede că e vest, deși în slavă înseamnă est cum limpede se vede în sărbă. Dar vustoku sau vstati, v-usto-ga sau v-usto-the înseamnă și a ridica, a se ridica, ridicat, teren înalt, muntele care se întinde de aici și până în China, din Tashkentul ce întâlnește câmpia cu muntele, estul cu vestul, omphalosul, miezul, locul de unde au plecat sau mai bine zis prin care au trecut aproape toate în împrăștierea și împleticirea lor prin lume, neamuri amestecate și ADN împărțit, limbi împleticite și credințe opuse ca nordul cu sudul, întunericul și lumina. Vost e est, cald e cold, noaptea e zi, noap-te e nap-the, the nap care e soare și zi în maghiară. Ceva e putred în limbi și mai ales în duhul din spatele limbilor cel care ne-a asmuțit unii împotriva celorlalți în dezbinare, dez-binnah-are, lipsa de înțelepciune, deconstrucție, rău, moarte.

În gradina muzeului sunt stâlpi colosali de lemn, coloane de qalat, calais adică palais, palace, Peleș. Stranie transformarea lui q în p, ca cea a lui quatro în patru, și a lui char, patrul persan în par, phaar, four. Cum stranie e și întâlnirea dintre ceithir și cetyre, patru, primul în galeză și al doilea în rusă, despărțite de o lume și totuși identice, de parcă venite din fondul comun gallah vallah, ăla din Galicia spaniolă, dar și din Galiția rusă și din Galațiul românesc prin Galatia anatoliană până hăt în Galilea.

În zona Taskentului nu cresc, nu mai cresc, asemenea copaci, arbori, nu acum. Cândva însă creșteau, căci much that once was is now lost, sau poate, cum zic frații noștri unguri, mai mult s-a pierdut la Mohacs, mohi-ach, loc cu pești în persană și în tadjica dacică și în dari afghana, toate farsi. Pe dreapta, într-o firidă, coarnele unui jug ca niște călușari, sau ca doi șerpi balauri gemeni stau suspendate peste trei pietre albe cu trei corbi negri vestind moartea cuiva, a vreunor corvini, curbarea vieții a ceva, curb. Afară e soare și călduț, primăvara muma noastră cum zice olteanul, dar de-abia ițită, tocmai ce-a dat jos bruma de la fereastră. În fundul curții, discret, în tăcere, ascuns în plină vedere într-un colț pe iarba verde crud, așteptând pe cineva care să aibă urechi de auzit și ochi de văzut, tace asurzitor statuia unui leu cu cap de got, stând aport, la comandă. Mă apropii. Pare a fi o reproducere, sigur e reproducere că altfel nu ar lăsa afară în soare și ploi asemenea comoară. Capul e al unui got bărbos bine, cu ochi rotunzi și nas drept, grecesc și cu casca rotundă ca un blid moroșenesc, cu ținte de jur împrejur, parcă văd mausoleul lui Theodoric ostrogotul la Ravenna, cel acoperit de o cască gotică din piatră, ca asta, doar uriaș. Pe apărătoarea de ceafă se vede desenată o cruce prinsă-ntr-un cerc, vechiul înțeles al materiei circumscrisă de spirit. Pe piept trupul de leu al capului de got are un soare cu 16 raze curbe, simbolul soarenilor, thor-anilor închinători la Thor cel viking, ca egiptenii la Ha-thor, zeița vacă sfântă, același nume, articulat cu ha-ul evreiesc, un tha aspirat, același animal sacru, dar ce interesant că la egipteni e femeie, iar la nordici e bărbat. Leul got sau gotul leu, în stil urartian pare-mi-se, că tot Pasargadae-le lui Cyrus și că toată Armenia arsacidă, stă pe un postament care de jur împrejur e scris în rune sogdiene.

Scrierea sogdiană e muma runelor, cele scrise în rânduri roun-the round-e, și a celor nordice, inventate în secolul doi după Hristos, de fapt duse acolo de saka dhaka alungați de pe Dunăre, dar și a celor așa zis turcice și ele inventate la vreo o mie de ani după scrierea saka, și ea, surpriză, de origine feniciană, ca și cea greacă și etruscă și latină de altfel. Evrei evreywhere, Doamne ai milă de noi. Și scrierea secuiască, saka-iasca, cu runele ei pe răboj scrise, rovaj s-k-rise, saka-iras-e, răvase tăiate cursiv pe lemn, tot de acolo vin, după cum se vede când le pun laolaltă. Deși zice Simon de Keza în a lui Gesta Hungarorum, suma faptelor cele gestate de huni, kuni, cumani, kushani, că sækæ-ii au învățat scrierea de la valahii din munți care i-au primit. Că cine crede că saka dhakii cuceritorii valahilor celți din Carpați nu aveau scriere trebuie doar să se uite în nord un pic până la cazanul de la Gundestrup și să îl pună lângă matrița de bronz de la Sarmisegetusa și se lămurește. Astea cumva parca sunt mai de înțeles. Dar cine ar fi zis că și scrierea brahmanică veche, vechea și mithica scriere vedică, mithu înseamnă schimbat, falsificat în sanskrită, e tot de acolo cum este și scrierea japoneză veche, așa cum atestă oglinda, piatra și sabia cele sfinte ale mikadoshilor japonezi, primite în primordii de la Amateratsu, A-matera-tsu, zeița mama, Astarteea.

Ai carei stâlpi ne întâmpină la intrarea în muzeu, pe post de popi de tavan. Un pop e un stâlp, s-tall-pa, cel ce face înălțime, așa ca un post în mijlocul unei piețe antice, pe care se postează noutățile, habar-ul, cele de avut, haber, cele de făcut, faber, cele de știut, saber, de la stăpânire, postate de postelnic, post-el-nik, cel purtător de poștă pe postul care e stâlpul care face pop-up în viața cetății. Înăuntru, peștera lui Ali Baba, comori, mistere, pomul vieții, pa-ma-el e ad literam cel ce face suflet, dă viață. Unii zic că pomul e un sefirot stilizat, făcătoare de sfințenie, sa-fer-ot, niște sfer-ot, sfere, că ot e pluralul pentru lucruri în ebraică, roți, cele 10 centre ale celor 10 dimensiuni, din care nouă ne sunt date în trup doar trei plus timp, chakrele prin care curge curentul manifestării în jos prin celelalte dimensiuni acum inaccesibile, iar practicii, isihastii, se nevoiesc prin despătimire și renunțare la tot și toate mai puțin la Tatăl luminilor, pe curentul eliberării în sus, cei doi șerpi, dragoni, derech-on-i, derech e cale în ebraică, drakhim sunt căile, dracii, cei ce urcă și coboară scările din palatul Imperial din Orașul interzis din Beijing.

E pe inima mea palatul persan în care hălăduiesc liber, fericit de călătorie, mulțumesc Doamne, printre mozaicuri și neasemuitele oglinzi shirin ale persanilor, shrine-in, ceramica portugheză, azulejos, unii zic marocană, alții de alhambra, de fapt de Isfahan. Isfahaaaan, Isfahaaan, îmi răsună pe dinăuntru ecoul vocii de persan înalt și ciolănos, smead, cu nasul mare și coroiat, chemând pelerinii laici la hajj, spre orașul cât o jumătate de lume, Naqsh-e-Jahan, la 6 dimineața în autogara din Yazd. Revin în sala centrală decorată ca o prăjitură glazurată s-o mănânc nu alta. Văd brâuri de tavan, piramide asiriene cu 4 trepte spirit, minte, suflet, trup, nu cu trei ca cele incașe, lumea soarelui, infernul, a jaguarului, pământul și a condorului, cerul, unde ați lăsat măi fraților pătaților nevăzutul și mai ales nefăcutul, locul de din afara Creației de unde purced toate? Văd lănțiguri, brățări, un tabernacol, șiraguri, shirazuri ca strugurele, salbe de bănuți de-ale noastre din vechime. Salba înseamnă seilbh în scoțiană, proprietate, avere personală, purtată la gâtul propriu, self. Într-o săliță dau de șepcuțe, acoperitoarele de cap, kippa de pus pă cap, cap-pa, care abea închepe cum zice ardeleanul, dar care keep-pa, face păstrarea, smereniei bărbatului în fața lui Dumnezeu. Kippa e un element, nu-i așa, tipic iudeu, de fapt evreiesc, și atunci de ce îl au toți arabii, persanii, toți turcicii, și mai mult, toți moroșenii ale căror clopuri le regăsesc aici în vitrine, cvasi identice cu cele uzbece și în esență cu cele vechi evreiești, cu privire incredulă de om care se adâncește în trezire, și cu harul Domnului în trezvie. Simt că trebuie să procesez, trec spre ieșire pe lângă brâuri textile roșu pe alb, de pe la noi, războaie de țesut și trăistuțe din Maramureș, desăgi, the-saka, sacoșe de-le saka, un pic alte culori și apoi covoare și kilimituri, mult roșu, ciucuri, apoi cobze, tobe, tar-uri persane cu coarde, chi-tar-uri și la final o trombiță identică cu aia din Giulești ce am văzut-o într-o poză veche tare de dinainte de primul război mondial, țăran cu gâtii, câine și trâmbdiță cum zice tata. Gata, că nu mai pot, am nevoie să diger, să mergem la masă, cum altfel.

Restaurantul tradițional la care ne duce Dabron e parcă o extensie a muzeului, același rafinament, aceeași sărbătoare a decorațiunilor, aceeași atmosferă imperial discretă, un rococo mult avant la lettre, o opulență cumva temperată, o echilibristică a bunului gust pe care numai milenii de bogăție sufletească le pot naște. Mănânc nebunii, încep cu carne de cal, kaza, cu hrean. Kaz e cel puternic, cu articolul hotărât the, care prin pronunție merge spre de sau dă sau spre ze sau zâ, ka-th, articularea supremă, în planul spiritului, a sfințeniei, a identității pure, a Sa, Tha, Dea. Dacă îl articulăm mai jos, în planul lumii create de lumină, a lucrurilor re făcute din ra și implicit al facerii, procesul, ar, Făt-ar, Pat-er, Fath-er, cel ce face e Er, ero-ul, adică El, iar calul nostru din ka-za devine ka-el, ka-l, calul, cel care face putere nu doar că e în sine puternic. La sfârșitul mesei urc la baie, o splendoare ca tot restaurantul, și la coborâre văd toată sala restaurantului acum aproape goală, cu haita de chelneri împărțindu-și bacșișul. Bag-shish înseamnă, ad literam, Bog, Dumnezeu tăiat, partea tăiată a lui, pentru Dumnezeu, God’s cut, zeciuiala, deo-ce-ala, ceea ce e de dat lui Deo, 10 la sută, bacșiș.

La ieșire, iecs, ex-ire, exitos-exodos, dau de Bahtiar, șoferul, un tip vesel și plin de viață, cu care m-am mai conversat în puțina mea turkică amestecată cu farsi. Bahtiar, îmi zice el, înseamnă Fericitul, nomen est omen, mereu! Fericiți sunt cei smeriți cu duhul, zice Scriptura, tradus imbecil în fericiți cei proști, și culmea că asha e, cel prost e cel prosit, cel priest, cel ce e sărac cu duhul lui și bogat în Duhul Domnului, Bog-at, bog-at-er, bogatir, boacter bactrian, boahtar și poate de aia e Bahtiar fericit că e din neamul celor bogați și puternici, bactrienii ziși și daxi sau daci, cei ce sunt așa pentru că sunt cu Dumnezeu, și astfel Dumnezeu este cu ei, daca Domnul e cu noi cine ne va sta împotrivă, după cum stă martoră chiar și mult sofarita și sforita istorie oficială păstorită de scribii jâzi. Hoșbahtam în turkică e încântat de cunoștință, bine ai venit, unde baght sau vaght e soartă, adunare la un loc, fericire, întâlnire cu destinul, cu Dumnezeu, Bagh. În farsi se folosește hoșamadi care înseamnă ești bine venit și, evident, bineiubit, căci iubire e Dumnezeu, Bagh. Dar vegheați, zice Domnul, căci nimeni nu știe ora întâlnirii cu soarta, cu bahta, bafta țigănească, persani și ei, Bogu știe din ce trib, probabil de-ai ălorlalți, căci ei zic lui Dumnezeu Devla, devæla, devil. Baght înseamnă și timp și așteptare, wacht, în germană, a sta de watch cu uăcii, ochii, în română, a sta cu ochii pe drum, weg în germană, de veghe, din veci în veci, din vechi în vechinicii, căci veșnicia e în spate, nu în față, și numai cei ce o veghi-az, caută calea cu tot dinadinsul, doar ei o găsesc, căci Împărăția lui Dumnezeu se ia cu năvală de cei vrednici, vred-nick, cei ce poartă vrerea lui Dumnezeu, cei aleși, ai Lui, cei ce păzesc calea, waght-angi ca marele georgian Vakhtang Gorgasali[7], Boghtan-g, om, g, dat de Dumnezeu, Bogu-dan, nume vădit persan și kartuli georgian și nu slav sau roman decât în măsura în care aici s-a păstrat mai bine căci poate am vegheat.

Sunt deja obosit. Dar ce mai ai de făcut, Drăgoșele, bucură-te, căci ziua asta lungă cât trei se apropie de sfârșit. Bahtiar șofează ca un șofer ce e, shofar, conducător și scrib în ebraică, prin orașul impunător de trei milioane de oameni, sovietic, dar și emergent, trecut în 50 de ani, de la chirpici la betonul sovietic și acum la oțelul și sticla globaliste, totul facilitat de marele cutremur de pământ din 60 și de cel al lumii din 90, solve e coagula, dictonul satanei, cel ce distruge vechiul și halucinează noul, dez-binnah-ând binele și viața ca să îmbine iluzia stră-lucitoare, mărgelele de sticlă și apa de foc pe care și-au vândut mohicanii pământurile și sufletele. Orașul arată impresionant cu bulevardele lui largi. În drumul spre centru trecem pe lângă un fel de cuib de pasăre copiat după Beijing și apoi patinoarul făcut de un arhitect polonez atunci când după cutremur blocul comunist a pus mână de la mână și a reconstruit, coagula. E plin de statui realist socialiste cum șocat am fost să descopăr că e plin de ele și New Yorkul lui Rockefeller, arta demonică proslăvind îngerii căzuți, kouroii. Se vede statuia primului cosmonaut uzbek, sigur se termina cu -ov zice sarcastic o tătăroaică de lângă dl Haidar, că nu are trăsături de turc, continuă ea. E slav, și turkicii nu-i iubesc pe ruși, deduc eu. Trecem apoi iute pe lângă catedrala rusă albastră ca la Serghiev Posad, îmi zvâcnește inima a dor și nostalgie, iubesc Rusia, apoi vokhzal-ul uriaș, țarist, țar-ist, de pe vreme țarilor, a sari-lor, a sar-the-ilor persani ce nu mai știu ce sunt. Vokhzal, zic unii, vine de la Vauxhall-ul englez, eu zic că ambele vin de la wagzal, wag-the-al, cel ce te pune pe vag, pe weg, pe drum. Alte bulevarde largi, reclame la Natuzzi, ajungem în centru unde, în mijlocul unei piețe uriașe străjuite pe margini de clădiri neoclasice, făcute de ruși, o bancă, universitatea de drept ce arată exact ca Babeș-Bolyai, și pe lângă care se deschide un bulevard pietonal ca Arbatul din Moscova, tronează uriașa, mai mare ca viața, cum zic englezii, statuia lui Tamerlan cel Mare[8]. În spatele lui se vede hotelul Uzbekistan identic cu hotelul Cosmos din Moscova, iar lângă, pe frontispiciul băncii naționale, plutește atemporal simbolul națiunii, pasărea Phoenix, Phoenicși, Fenicia, cea fară dușmani, foe-nix, cea care își nimicește dușmanii, Simurg, pasărea, murg, sfânta, sa. Dar despre Tamerlan și turcii fenicieni vom mai vorbi noi. But not yet Maximus, not yet. Mă pufnește rasul acum că scriu și îmi aduc aminte de bunică-mea din Giulești, muierea Moișanului, cum zicea câteodată la ceva imediat, ce imediat e musai a se întâmpla, amu ietuca, amu yet-ca, doar că nu încă.

Într-un final tragem spre hotel. Oamenii merg la masă, eu nu că încă am bila leneșă de la prânz, ce-am fost și ce-am ajuns. Mult mai bine însă mă duc să înot, cu imensa bucurie că pot și un pic de emoție să fie ceva bun. Să vedem. Când intru scot un woaww care îl sperie pe uzbekul ce înoată singur în bazinul semiolimpic. Doamne mare ești! Uzbekul din piscină e povestitor, trei cuvinte în engleză, trei în rusă, trei în turkică, facem un haloimaș prietenos. A fost în Cluj, harosaie gorod zice el, ha-rosh-ie, bun adică de fapt ie regesc, pentru capete, rushi, roshi, roofi, cei din vârf, iar gorod e gaard-ul vikingilor și și al nostru, gard, zid din piatră, kar, kar-d. Când aude că am mâncat carne de cal râde ca un armăsar și zice că e natural viagra, kazâ. Mă apuc de înot, și înot tată, jumate de oră, aproape ca o zi normală la bazin în Babeș. Din Dominicană nu am mai înotat. La saună, minunăție, fierbinte tare, ca aia în Novgorod cu Motănelul. Aici sunt singur. Nu mai sunt. Intră doi, tineri, bruneți, albi. Se instalează. La un moment dat casc zgomotos și apoi îmi cer iertare politicos, poate prea, prostite. De ce iți ceri scuze se miră ei? Normal. Stau un pic apoi zic: mâ, minia rumân. Ei tadjici. Încep. Man ale romania astam. Se uită cruciș și apoi le sticlesc ochii. Hosh amadi îmi zic. Khodaro shokr le răspund. E facinant. De unde știi farsi. Nu știu, le răspund, dar știu cuvinte și știu română și sunt un musafir, un suflet călător, ma-safari, și am so-far-ed și în Persia. Cel cu care vorbesc e Askandar, sart tadjic din Dușanbe, Iskander adică Alexandru, Al-askandar, Ascender-ul, Cuceritorul. Rămânem că ne vedem în Dushanbe, în Dacikistan.

Mă duc la barul hotelului să beau ceva și să scriu. O rusoaică frumoasă, Kristina, îmi aduce romul pe care trebuia să îl beau la prânz. Îmi zâmbește. Îi zâmbesc. O plăcere. Apoi o să beau o stacană de uzbeki krasnoe sukhoi vino îi zic. Haraso. Toți vorbesc rusește. Vinul e prost tare, dar totuși băubil. Alternativa e la sticlă și e o avere nejustificată. Ar mai fi berea, bere Sarbast, cea mai bună pentru Sir, sir-best, eu nu sunt sir, sunt moroșan, aș bea o horincă, dar îs moroșan parat născut pe coclauri așa că rămân la rom și vinul de după. În bar, spectacolul lumii, ca peste tot, intră un bombardier cu borsetă și trening roșu, o domnucă tânără și fâșneață se lasă curtată de doi malaci. Malak înseamnă înger și rege în ebraică, mare și puternic în rusă, ce surpriză. Chelnerii poartă toți măștile sub barbă, nimeni nu servește bărbile cu Covidul, cum zice Budeanca. Am un feeling de Hilton Garden Inn Adyiaman. Îmi lipsește shisha. Azi sunt prea obosit, poate mâine în Khiva. Oh Doamne, mare mare ești! Slavă Ție! Mă simt excepțional. Romul ajută. Rom, așa zice Kristina, exact, așa cum Baxtir, șoferul, bogatirian zice că el e musulman, pronunțat exact așa. Vă iubesc oameni, frați. Balsoie Spasibo Kristina și mă duc. Sus dau drumul scurt la televizor. Numai vaccinuri și măști de oxigen, în rusă.

Nu departe de aici, de Wyndhamul care așa de bine m-a primit, aș zice că s-ar și vedea până acolo, e granița cu Kazahstanul. Sunt tare ciudate granițele Asiei Centrale sovietice, vădit artificiale, făcute să accentueze conflictele, să asmută pe unii, turkici, împotriva altora, turkici și eu și apoi pe ei toți împotriva persanilor, numiți și sarți, sar-the, domnii, sau tat, capete, têtê, tat-jicii, oamenii șefi, acum refugiați în orașe și mai ales în Tadjikistan, Dachikistan.

Acum doi ani, încercând să îmi planific umblarea pe drumul mătăsii, uitându-mă pe hărți și încercând să leg drumurile printre munți de netrecut și granițe închise de conflicte de frontieră de ocolit, n-am înțeles mai nimic decât că aici și-a băgat Stalin Djugashvili mâna, dezbină și cucerește, coagulează hibrid și monstruos, ca și căpcăunii ăia din povești cu trei capete ce se băteau între ele, căci asta e așa zisa înțelepciune a omului, de fapt a dracului, cel ce a venit doar să junghie și să jefuiască, în numele științei, a progresului, evoluției și modernizării, cum altfel, sovietice, cum altfel, iluministe, cum altfel, invenții iudaice precum falansterele sovietele și kibutzurile, cum altfel, alchimie și magie, demonice, cum altfel? Acum înțeleg mai bine. I-au împărțit ca să îi lege unii de alții, să nu se poată descurca singuri, luându-le la toți ceva ce era a lor și dându-le fiecăruia ceva cu legitimitate îndoielnică în așa fel încât nimeni să nu fie mulțumit și toți să își dorească mai mult fără să fie dispus să cedeze nimic. Asta au lăsat sovieticii în urma lor, jâzii ce i-au zombificat și aproape genocidat pe rușii israeliți ce abia ce își recuceriseră casa lor, domu, the-homa, home, pierdută după căderea Imperiului Sassanid și cucerirea arabă a Sogdianei la 700. Căci da, la 1800, după un mileniu de pribegie în vest slavii, rușii, s-au întors acasă.

[1] Turtă de făină de grâu sau de secară, făcută din aluat nedospit și coaptă sub spuză (folosită de catolici la împărtășanie). 2 sf Pâine nedospită. 3 sf Turtă coaptă în spuză (DEX online)

[2] Prinț de origine partă, fiu și moștenitor al lui Orodes al II-lea, presupunându-se că a domnit în anul 39 î.Hr.

[3] Abul-Qâsem Ferdowsi Tusi a fost un poet persan și autorul cărții Shahnameh („Cartea Regilor”), care este una dintre cele mai lungi poeme epice din lume create de un singur poet și cea mai mare epopee a țărilor vorbitoare de persană.

[4] Bătălia de la Râul Kalka a avut loc la 31 mai 1223, între Imperiul Mongol (în frunte cu Jebe și Subutai) și principatele Rusia Kieveană și Galiția-Volînia aliate cu cumanii și cu brodnicii.

[5] La origine, tabernaculul este cortul care adăpostea Chivotul Legământului în epoca profetului Moise.

[6] Reconquista (în română: Recucerirea) a fost procesul prin care regatele creștine din nordul Hispaniei (Spania și Portugalia de astăzi) au recucerit peninsula Iberică de la musulmani (arabi și mauri). Recucerirea a durat timp de aproape 800 de ani.

[7] Vakhtang I Gorgasali din dinastia Chosroid, a fost un rege al Iberiei, cunoscut nativ sub numele de Kartli (estul Georgiei) în a doua jumătate a secolului al V-lea și primul sfert al secolului al VI-lea.

[8] Timur Lenk, Tamerlan a fost un cuceritor mongol, întemeietorul unui imperiu cu capitala la Samarkand (astăzi în Uzbekistan) și al dinastiei timuride, care a durat până în 1507. Statul întemeiat de el era vast, dar a avut existență efemeră. Imperiul se întindea din vestul Chinei până la Marea Caspică și din Pakistan până în Siria.