Am adormit greu încercând să găsesc soluția pentru azi. Non c’e. Mă las în mâinile Domnului, o să sar pur și simplu în gol, în tramvaiul spre Sirkeci, apoi ceva metrou și apoi, probabil, trenul de mare viteză. Totul fluid. Locul îmi vorbește. Sau cum spunea starețul mănăstirii Putna cândva, locul te învață. Mă las învățat aici la doi pași de centrul lumii. De vechiul nou centru al unei lumi demult apuse. Când Odoacru “l-a convins” pe Romulus Augustulus să se retragă “înțelept” la țară ca să nu sfârșească prost ca un corupt ce era, odată cu Imperiul de Apus, primul lucru pe care l-a făcut a fost să scrie scrisoare la Împărat. Mărite Zeno, Împărat al Romei Noi și puternice, Nea Roma, August și Imperator, dă-i voie umilului tău serv got, să conducă Italia, ca regat dar parte a Imperiului, în numele tău și pentru tine, slăvite monomah cu nume de străin, xenos, lumină a Constantinopolului, aici la Ravenna cea plină de ziduri și mozaicuri “bizantine”. Ca să stea gotul nostru liniștit și fără teama, justă de altfel, că se trezește într-o bună zi cu stindardul Imperiului fluturând pe mare, în fața palatului, deasupra unei flote de dromoane aducându-i aminte ca e doar un muritor. Un muritor got, dar de fapt herul, scris gerul așa cum hermano-ul spaniol e de fapt germano. Adică Odoacru ăsta era un german de-al lui Gerula, că nu degeaba germanus înseamna frate in latină, da, am citit bine, frate, rudă, din aceeași seminție, sămânță, germen, în latină. Germanul frate cu latinul. Dar cum Gerula ăsta era dac, get beget de-al nostru, de-al lui Sergiu Nicolaescu, oare ce înseamnă asta? Că un german ar fi un get to beget alți geți sau germani pur sânge, geți născuți din geți? Hai înapoi în Ravenna, Drăgoșele, că și așa ești pe coclauri plecat din Constantinopol aiurea, în splendoarea trecută a Imperiului.
Ravenna a fost recucerită de la ostrogoții rămași fără Theodoric de către Belisarius, uriașul general uitat al antichității, dușmanul de moarte al goților, nu degeaba decorat de Iustinian cu titlul de Geticus Maximus, cuceritor al Geților deși el numai cu goți s-a bătut. Goți, geți, ce ți-e, tot una, scria Iordanes în a lui Getica, tot pe vremea lui Belisarie aici pe undeva, în Nea Roma pe langă hipodrom, pe unde visez eu Roma în patul camerei kitchoase de hotel de la Sura. Belisarius e unul din preferații mei din antichitate. Belu-sara-us scris grecește Belizarie, războinicul luminii, ad literam. Acum doi ani, când sarbatoream la Grande Bellezza cu Motănelul în Roma, am fost să vedem în Lateran coloana lui Constantin, obeliscul împăratului creștin mort păgân sau conform legendei botezat pe patul de moarte, nu cred legenda, deși pe coloana lui scrie, surprinzător, SPQRDD, Senatus Populus Qve Romanus Dominus Dei, am dedus eu. Iar lânga obelisc, și lângă monumentul lui Francisc de Assisi, e poarta Asinaria, îngropată adânc în pământul mileniului jumate trecut peste ea, poarta prin care Belisarius eliberează Roma, intră triumfător în ea, la 50 de ani de la cădere, răscumpărând cenușa Imperiului de Apus cu splendoarea celui de Răsărit.
Îl și văd pe “grecul” Belisarius, învingatorul vandalilor și acum al goților, în fruntea legiunilor victorioase, primit in aproape triumf de apusul ce-și pierduse speranța, saluta roman, se inchină pios la obeliscul lui Constantin, își face cruce și apoi intră în Basilica Lateran, în biserica Sf Petru cel vechi, sediul episcopului de Roma, primus inter pares, inima creștinismului apusean, niceean, și apoi al catolicismului până la San Pietro, la 1000 de ani după. Aici a avut loc, după marea schismă, primul conciliu catolic, primul conciliu ecumenic din afara Imperiului, de Răsărit, că altul nu mai era.
Gata cu coclaurile, măi baiatule, hai n-apoi, lasă Apusul că te asteapta Rasaritul, Anatoli-a. Și locul primului Conciliu. Niceea, Nikea, Nike, victorioasa, victoriosul, cel mai mare oraș al Asiei Mici de după Constantinopol, născătorul crezului, al Bibliei, a doctrinei și a creștinismului așa cum îl știm noi azi. Și nu au trecut de atunci decât 1694 de ani. Și ele tot așa-s. Asta înseamnă claritate conceptuală și o procedură bine facută cum ar zice Motănelul, una imperială.
Am dormit bine deși am hălăduit așa de mult. M-am trezit destul de târzior că vorba lui Teuț, da’ unde ne grabim? Priveliștea de pe terasa de mic dejun a hotelului e inegalabilă. E puțină lume că e marți și e martie. De fapt nu, deja e prier, a-prierie, sezonul rugăciunii. Încep cu curmalele alea bune și însiropate, bag mare cu micul mare dejun că e lungă ziua-n față, ca de coasă, fac și sandwich-uri că o sa am sigur nevoie. Și îmi beau cafeaua și apoi a doua in tihnă in splendoarea Sfintei Sofia. And so it begins.
Iau tramvaiul din fața hipodromului, yasas, îi zic greceste in gand Sfintei Sofia ca și grecului cu canadiana din Mykonos de aseară, merg o stație la vale pe langa ziduri, mă dau jos la Sirkeci, rucsacul mare în spate, ăla mic albastru in față, arăt extrem de backpacker, sunt, o iau spre metrou la pas, intru la stația de marmaray și o iau spre Gebze. O sa merg până la capăt, nu până la Pendik cum mă gandeam eu ieri, și o să încerc să ajung de acolo la Niceea, sau Iznik cum ii zic turcii. Metroul e impecabil. Cardul de Istanbul, o minunăție. Nu am de mers decat un șir infinit de stații. Trenul de mare viteză din Pendik l-aș fi ratat cu vreo cinci minute. Poate-l prind in Gebze, nu prea cred.
Stau in cur. Nu e aglomerat. Mă uit la
locuri și oameni și intru încet, foarte încet, discret, în starea de călătorie. Cânt în gând. Îmi pun încrederea în Tine, Doamne, de Sunny Tranca, mă însoțește în călătoriile mele de vreo trei ani. Sunny. Domnul, de vreo 41. Pe drum, între stațiile Atalar și Basak, pe dreapta, văd un local pe nume Dragos. Oamenii sunt albi, cu puține excepții. Sunt oameni de-ai noștri, iafeți, adică hittiți, greci, armeni, kurzi cuceriți și asimilați de turcaleți. Îmi trec prin cap deosebiri și mai ales asemănări cu secuii și cu ungurii. Și mă gândesc că dacă scrierea secuiască, răvaș pe răboj, e scriere turca veche cum zic ei înseamnă că și turcii ar trebui să o aibă. Eu nu știu să o aibă. Dar călătoria e doar la început.
Baba, i se adresează politicoasă și grijulie turcoaica cu față de asia centrală bătrânelului cu kipa pe cap, pantofi negri smeriți, de bunic, purtați cu vârfurile împreunate, smead și slab, cu haina kaki și cămașă albă, cu niște ochelari și un aer din altă lume, alt timp, unul dus, pierdut. Așa ca el. Turcoaica din -stanuri îi explică la ce stație trebuie să se dea jos ca să ajungă unde vrea el. E frumoasă grija, caldă, umană. Și turcoaica, dar mai puțin. Era soare, însă acum se înnoreaza nițel vântos ca-n aprilie. Trenul metrou începe să se aerisească, am ieșit demult din Oraș. Și am ieșit la suprafață, curgem pe lângă Marmara. Blocurile sunt curate, noi, frumoase, ca de boom imobiliar și de oameni gospodari. Oamenii sunt imbrăcați modest și cumva șters asumat. Da’ ce te aștepți Drăgoșele, doar ești în metrou.
O fată tot citește de când am urcat în metrou, a citit aproape tot timpul. Are o pashmina plămânie pe cap și botine ca de bărbat. Nasul sfruntat, aproape iranian, îi iese de sub camuflajul de fată musulmană supusă. Prietenul ei coboară dupa ea la Pendik, unde ar fi trebuit să cobor și eu dacă nu schimbam planul. Dar Domnul e cu mine, îmi deschide căile, calatorim impreuna, slavă Ție Doamne! În tot timpul ăsta, marea Marmara, mar-mara, marea mare, marea cea amară, că omoară, mi se derulează în fața ochilor plină de cargouri. “Thalassa, Thalassa” îmi sună Xenofon în vocea memoriei, când, întorcându-se din Persia cu ai săi 10.000 de mercenari greci învinși, văzu marea în Anabasis. Ce treabă aveau grecii să se amestece în războiul civil din Imperiul ahemenid? Ahemenid. Achae-man-the, adică imperiul Acheilor, al celor vechi sau al celor sfinți, aghei-ilor, ca Agia sau Aghia Sofia. Halucinant. Poate că aveau ei ceva motive, în afară de aur. A man is defined by what he is prepared to die for, îmi apare ca de nicaieri.
Tocmai am ieșit din stația Kaynargi. Mă uit pe harta cu stațiile și mai sus ce văd, Kucukyali. Kucuk-yali. Să fie Küçük-Kaynargi din pacea cu același nume? Nici nu vreau să verific, așa de mult îmi
place ideea. Istoria mi se desfășoară sub picioare sau, mai prozaic, sub roțile de tren, în conjuncție cu prezentul foarte turcesc unde nicăieri în metrou, sau ce o fi ăsta, nu scrie în engleză. Nici măcar la automatele de luat bilete de metrou nu e meniu în engleză, nimic, să invățați turceste, bre ghiaurilor! Cum să nu-i iubesc?!
Am ajuns in Gebze. Mă sună tata. Știu că e îngrijorat, simt că mă iubește, îmi tot zice că sunt girovag, nu pot sta locului, și mă tot îndeamnă să mă liniștesc, să vin acasă. Cumva simt că vine și timpul ăla. Dar nu acum. Îi zic că îl iubesc. Mulțumim dumneavoastră îmi răspunde el, copleșit emotional, ca de obicei. Ce bine mi-a picat să simt grija lui acum când tocmai m-am dat jos din ultima fărâma de predictibilitate, marmaray-ul. Sărutmâna și închid, că pe lângă costul uriaș de roaming habar nu am unde sunt exact și unde ar trebui să ajung și am de întrebat niște oameni. Ciuciu-fript engleză la sus numiții oameni. O iau la pas în jos pe “bulevar”. Istasionu cadesi, că așa îmi zice tăntica de la stația de metrou care nu vorbea engleza ioc însă a fost tradusă de o turcoaică mai tânără și săritoare care rupea ceva engleza. Nu trece mult și simt și eu că m-a tradus. La un moment dat simțirea devine certitudine, după ce o patroană de cafenea de molișor mai răsărit pe cadesi, care îngăima ceva engleză, slavă Domnului, îmi zice că autogara e în Istanbul și că ea nu știe să se fi dat drumul la trenul de mare viteză. O iau la picior înapoi, mai intreb un tânar care sigur știe engleză că e mai spălat și răsărit. Hayir, adică nu, nu știe. Ajung înapoi la stația de marmaray și la autobuzele din față. Îmi vine să mă urc înapoi în metrou și să o iau spre relativa siguranță și certa jecmăneală a Sultanahmetului. “What are you, yellow?” îl aud pe Seinfeld în cap. “Snap out of it you little idiot”. Sar, ce să fac?! O iau la pas spre dolmușe, cum le zic turcii mini busurilor de care îs pline străzile lor.
Se pare că Domnul mă trimite la Nicomedia prima dată, nu la
Niceea, nu găsesc cale deocamdată, dar o să insist. Știu deja că nu e nimic de văzut la Izmit, că Nicomedia antică, capitala lui Dioclețian, e îngropată în totalitate sub blocuri și turcisme. L-au ajuns blestemele creștinilor persecutați deși, in contrast, palatul din Split e vizibil și în picioare și aproape bine mersi. Am citit că Nicomedia cică vine de la Nicomedes, regele Bithiniei. Zic Nicomedia și mă pufneste râsul și îmi sună în cap “Ni comédia” cum ar fi zis bunicu’, Ionu’ Moișanului, în moroșenește.
Sunt în dolmușa ce mă duce la Izmit, turcescul pentru Nico-media care, în sine, înseamnă jumătatea drumului pâna la Niceea. Am alergat după ea că mi-a zis hâtru unul din șoferii de dolmușe locale din Gebze în timp ce râdea și de și cu mine, că aia e și ea a și venit și el a claxonat și eu am mulțumit tesekur și am alergat și am prins-o. Am plătit sakîz, adică 8, lire și am pătruns. Sunt aproape singur in dolmușă. Încet încet insă tot oprim și se tot umple. Afară e mohorât și înăuntru la fel. La un moment dat intră două anatoliene care nu mai încap de rucsacii mei tolăniți pe un loc la geam. Simt și mă execut. În timp ce mă ridic cu rucsăcei cu tot, rucsăcei e un eufemism că sunt deja un picuț prea grei, ele îmi zic ușor obraznic că pot să îi pun în spate, pe roata de rezervă pe care și stă piciorul meu acum în timp ce scriu. Zic hayir hayir aprobator așa de da, da în timp ce fără să vreau le zic nu, nu. Așa mi-a ieșit. Freud ăsta știa el ceva. Tot scriu și uite așa imediat ajung în Izmit zis și Kocaeli acum iar cândva, demult, capitala imperiala a lui Dioclețian. Obsesia asta a turcilor cu ștergerea istoriei e totalitară, așa ca ei, deși aparent recentă, că până la junii turci și 1923-ul lui Ataturk și Constantinopolul era încă oficial Constantinopol și Bodrumul era Halicarnas și Ankara era Ancyra iar Izmirul era Smirna.
Nicomedia e pe dealuri, antichitate ingropată, iar în vale e prezentul industrial, sub numele de Izmit. Nicomedia nu mai există. Palatul lui Dioclețian e la vreo 800 de metri de mare acum, în subteranul mahalalei Cukurbag. Mahallesi. E înnorat și frig și am umblat pe jos pe cheiul portului de unde m-a lăsat dolmușa până la gară pe lânga niste nave din care una, mare, de război. Apoi am ajuns pe dealuri. Zona plată de dedesupt era sub ape, zic. Se vede clar de sus, de unde m-a dus Murat, taximetristul, pe ceva sokak, alee, să îi lase pe cei pe care îi avea deja in taxi cand l-am antamat, în fața gării. Îmi ia 60 usd să mă ducă din gara din Izmit la Iznik, Niceea, și înapoi să prind trenul de mare viteză de Ankara la care deja mi-am luat bilet de seară ca să ajung azi acolo. Adio Bursa sau Bârsa cum te-o fi chemând de fapt, nu ne vom vedea. Întelegerea cu taxiul e ok. E mai scump decât puteam negocia, deși am negociat un pic, însă e mai ieftin decat putea fi, nu mai vorbesc din Istanbul. Sunt în grafic.
Limba asta, turca, e parcă inventată. Structură si pronunție agresivă peste care vin cuvinte dulci. Parcă e făcută artificial, ca un Frankenstein al limbilor. Ascult o anatoliană tot dându-i în sus și jos cu bașka și mi se pare că urmeaza să-mi taie cineva capul ieșind ca un djin, un dzân, din radioul Loganului. Îmi văd de treabă, că am ceva. Îl sun pe Tolga să îmi arunc buzduganul în ideea că poate, în loc de hostel, dorm la el, în apartamentul de la firma lui Alex, branch-ul adică brânci-ul din Ankara, și când colo el era la Bucuresti la Alex. În timp ce vorbeam cu turcu, care nu întelegea ce ziceam, cine sunt și ce vreau, ca vorba aia, era turc, intra Alex pe fir de lângă el. Alex, om drag sufletului meu, ca un frate mai mare, întotdeauna, își intinde cortul peste mine și măi simt ingrijit. Cineva o să mă aștepte în gară în Ankara, Yasemin, și o să dorm 3 nopți la el la firmă și așa mai cunosc și turci în viața de zi cu zi, să ne mai umanizăm că aștia de pe stradă se comportă de parcă nu exist și când îi întreb ceva fug de mine de parcă vorbitul în engleză o să îi exorcizeze. Multumesc. Si pe gura si in gand si in rugaciune. Aveam nevoie. Deja începeam să simt tensiunea plonjonului în gol. Dumnezeu m-a prins în palma lui Alex.
Vad golful Nicomediei de pe partea cealaltă, în goana mașinii. E perfect. Parcă și văd dromoanele intrând la adăpostul colinelor muntoase pe care tronează palatul cel mare al tetrarhului șef, Dioclețian, Imperatorul principal al Imperiului împartit insă în două cu Maximian și apoi în încă două cu Galeriu și Constans, tatăl lui Constantin, cezarii subordonati. Îmi aduc aminte de vila lui Maximian din Sicilia, villa romana del Casale, în Piazza Armerina, cu superbele ei mozaicuri, mare aproape cat cea a lui Dioclețian din Split, locuri de pensie după ce au abdicat amândoi, deodată, lucru nemaiauzit de la Cincinnatus încoace. Și l-a lăsat pe Maxentiu, fiu-său să ia bătaie de la Constantin, fiul cezarului său. “In hoc signo vinces.”
Nicomedia e chiar la mijlocul distantei între Niceea si Constantinopol. Nu degeaba i se zicea initial Izmitului Iznikmit, adică la jumatatea drumului Iznik-ului, Niceei. Peisajul e verde cu brazi. Murat, șoferul, tace. Tace și conduce Loganul lui combi galben. Din față trece un xc60 nou. Mi se face dor de volvoul meu. Și de viața mea. Ce caut aici?
Începe urcușul spre Niceea, drum îngust și numa’ curbe. Parcă îmi aduce aminte de Bosnia și trecerea în Croația de anul trecut cu Motănelul, de ne simțeam ca niște partizani iugoslavi, mergând spre Korçula lui Marco Polo și spre începutul drumului mătăsii. Dar e mult mai verde aici, o combinație superbă de mediteranean cu livezi și flori ca la noi. Dar apoi, langă meri, pac apare livada de măslini. Ăsta e spiritul locului, întalnirea, translația, melanjul, asia deși încă europa. Las în urmă, pe dreapta, o moschee în timp ce stăm în urcare în spatele unui peugeot 206 vișiniu care stă la rându-i în spatele unei dube albastre cu semnale luminoase aprinse pe care scrie jandarma. Peugeotul a cedat și apoi și jandarmii care i-au făcut semn lui Murat să depășească, dar invers decât la noi, a clipocit pe stânga, nu pe dreapta. Murat depășește. Începe să îmi placă Murat, taciturn cu nume de sultan turc omorât de sârbi la Kossovopolje. Pe dreapta un turc batrân moto-cosește lucerna într-o curte ca o pajiște cu un măr bătrân în mijloc ca în Maramureș iar peste el se vede Marmara, marea. Apoi iar și iar curbe în ac de par, ca trecerea din Sălaj în Maramureș, spre Rohia, spre Lapuș, parcă seamănând, și se văd dealurile-munți frământați și pajiști verzi și tui și tise ca în Toscana și zic către Murat, hoș, și se prinde, am ridicat și degetul de ok în ajutor, i se luminează fața și zice și el, hoș. E bine.
Dacă nu aș sti unde sunt și nu ar suna turcă în radio aș zice că-s pe lângă Zalău când mă uit în stânga și apoi, dacă mă uit mai bine, parcă aș fi în Italia. Apoi răsare steagul turc într-un sat ca Ileanda și mă confuzez de tot. Dacă ar fi după capul meu deja aș fi identificat vreo 3 cetati vechi și îngropate demult în câte vreun deal movilos și plat în vârf sau pur și simplu interesant. Mă gaâdesc că și la Nicomedia e așa și că doar recent au găsit palatul și orașul “subteran” îngropat în curți la oameni care nu știau nimic. “Sic transit”. Ăsta e de-a dreptul un holocaust al Imperiului, nu a mai rămas nici cenușa. Niște oi și capre se ițesc pe stânga, puține și îngradite strâmt, și un ciobănaș turc le păzește stând cu ochii în telefon, mai mult nu. Am ieșit din Kizderbent, o fi Derbentul mic, mă amuz. Zona asta e ca drumul dinspre Sutoru spre Romanași, peste Topa, vârf de deal, top, spre Zalău.
Hayir în turcă insemana nu. Hajra înseamnă stânga în maghiară iar hăis e stânga la orice bou sau vacă din Maramureș, realizez, și mă gândesc cum stânga e rea, e sinistră, e stâncă, e de lăsat in urmă, left, nu e drum pe acolo, nu-i drept ci e izquierda și că drept e doar Baal, că balra e dreapta in maghiară, baal-ra, bale e bine in persană iar de Bâlea si Bull citit băl nu vorbim acum deși Bălisarius ar avea ceva de zis despre legătura între mare, tare, război, putere, alb și taurul cel alb care era Baal. Slavă Domnului că nu mai știm mai nimic de el, îngropat să rămână, în locuri pustii și fără apă.
O cireadă de vaci trece șoseaua, probabil în căutarea unui the bull, boul, di-boul, di-bol, diabol. Astea îs în capul meu. Vacile trec liniștite. Ca la noi. Murat vorbește la telefon și zice alio, alio, baba. Am mers mult deja, în departare jos se vede lacul Niceea golu. Uriaș. Legenda zice că exista un râu mare care curgea din el și se vărsa in Marmara, suficient de mare ca argonauții să fi venit pe el. Zeytin aage, măslin, copac cu măsline, zice Murat. E plin, plin de măslini cu măsline, zeytine, seu-ține, cele ce țin seu, sau zeu.
Se văd livezi de cireși înfloriți din belșug pe malul lacului. Pământul e lucrat, nu glumă. Și apoi măslini nesfârșiti. Niceea. Mi se umple inima de bucurie, sunt aproape. Văd livezi multe și clar comerciale, cu irigații și mii de pomi înfloriți, și viță de vie îngrijită, și măslini, mulți măslini. O câmpie ca o luncă, întinsă și mănoasă iar pe fundal munți verzi albastri, ușor înzăpeziți, luându-se în serios. Scot unul din sandwich-urile de la micul mare dejun și înfulec înainte să ajungem. Mă uit la Murat da’ n-am ce-i face. Revin la sandwich, multumesc Domnului de masă și purced. E gustos și îmi pică bine.
Am ajuns. Încă de la intrare se văd zidurile. Cele mai mari ziduri în afară de cele ale Constantinopolului. Nu degeaba aici a avut loc Conciliul, nu degeaba după căderea Orașului în mâinile latinilor în 1204 rămășițele imperiului s-au refugiat la Niceea. Zidurile au straturi vechi. Văd nivelul hittit cu pietre brute, fără mortar, myceniene, pe alocuri semănând cu zidurile incașe și apoi nivelul elenistic și roman de piatră fasonată și legată cu mortar și apoi cel roman târziu, zis bizantin, alb cu roșu, calcarul cu cărămida, și apoi, nu peste tot, un nivel turcesc. Știam că vin la ceva bun. Intrăm în oraș, e mic, ajungem în centru imediat, Murat caută un loc de parcare, găsește, chiar lângă Agia Sofia că așa se cheamă și basilica Conciliului. Al celui de-al VII-lea, că basilica primului Conciliu, mai mare, prima, s-a prabușit la un cutremur, demult tare, în alta galaxie. Revin. Mi-l închipui pe Sfântul Spiridon cum explică doctrina Sfintei Treimi, scoate o cărămidă, una, făcută din pământ, apa și foc, trei, o strânge în mană și, într-o pală de foc, pământul și apa pică pe pardoseala Basilicii. Mari minuni se întâmplară. Încerc să îl văd pe Constantin însoțit de Ossius de Cordoba, probabil evreu egiptean, intrând în basilică să prezideze Conciliul ca de-o singură Ființă și să-și impună doctrina O Biserică, Un Imperiu, Un Împărat în răspărul Orientului mai degrabă monofizit sau arian.
Contemplu basilica, e roșie, toată cărămidă, trei nave, că e o basilică, o biserică transformată în moschee și un pic de muzeu. În sensul că pot intra să o văd dacă am curaj pentru că semne nu sunt și am senzația că fac ceva interzis. Interzis nu, că e sit UNESCO, dar nedorit de turci, da. Nu e niciun alt turist. Astăzi toată ziua nu am văzut niciun alt turist. În jurul muzeului, în afară de câțiva turci în trecerea zilei de marți și de niște femei vorbind la mobile, acoperite fiind din cap până în picioare cu pardesiele regulamentare, sunt împrăștiate pietre vechi, romane, păgâne și creștine. Fundația basilicii și a clădirilor vechi e la vreo 4 m sub nivelul actual al orașului, al străzii și al lacului. Ce ciudat! Orașul vechi ar fi fost scufundat dacă rămânea la același nivel, așa cum, se știe că, este portul din Niceea, acum sub apele lacului. Cum adică? Ce port, port la lac, ce sens avea? Oare cu ce au venit episcopii la conciliu? Sigur aș găsi scris pe undeva, dacă aș șri unde să caut, că au venit pe mare. Care mare că e lac și e departe rău și mult mai sus decât Marmaraua cea mare și orașul e la 4 metri cel puțin sub nivelul lacului? Întrebările mă păstoresc retoric în timp ce înconjor basilica. Trec atent, luându-mă în serios, amuzant ca Papaiani pe post de Colombo in BD la munte și la mare, când eram copil mă distram zicând Bîrlea Dragoș la munte și la mare, cercetez parcul cu relicve, pietre, chestii, printre care o friză cu o ghirlandă șerpuită trecând din când în când, la apogeu, prin coarnele unor bouri, aceiași de i-am intuit rași cu dalta, făcuți chiseli-ță cu chisel-ul pe friza din muzeul de arheologie din Constantinopol, și apoi susțin o față de om, rotundă ca un soare, de fapt un soare, probabil Apollo. Și mă izbește, oare era o ghirlandă serpuita sau un șarpe înghirlăndit? Fețe de bour și Apollo soare înlănțuite, înșerpuite, ca de-o cunună de lauri. Aici, ca și acolo, fețele bourilor sunt distruse. Baal taurul alb, bull-ul cel bial sau bel sau băl ca Bălgradul, orașul cel Alb și Apbaal, Apollo, Baal cel puternic, cel născut din apa, zis și Abbadon sunt unul și același, văd. Intru. Basilica e acum desacralizată, vandalizată, turcizată, tristă și scufundată. Înăuntru nu e nimeni. Pe jumătate moschee, pe jumătate victimă a urâciunii pustiirii. O biserică din care Hristos a fost complet alungat. Pereții sunt goi, rași până la roșu, mai sunt urme de icoană în absidele navelor laterale, în altar și în clopotnițe. Mă ia plânsul. Sunt mișcat și întristat. Ca Arjuna cu Krishna în Baghavad Gita, Ba-ga-va-da Gæta, pe care aș traduce-o direct din limba veche ca Puterea manifestată prin Cuvânt dată Ființelor vii. “Renounciation is not enough, you must act, but you musn’t attach youtself to the consequences of your actions” zice Krishna înainte de măcelul final al fraților, Maha-bharata, a marilor frați și prieteni, că în maghiară baratom, barata-om înseamnă prieten, așa cum bhrate e frate in sârbă, uneori pronunțat exact așa, frătar, bhratar, brother adica bratar, barodar, bharata. Arianu-i frate cu iranianu’, apoi ăsta cu englezu’, apăi ăla cu sârbu’, și doar știm clar că sârbu-i brate-frate cu românu’, așa ca codru, ala de brad, bradu-i bhrate cu românu’. Pe latin îl lăsăm să mai stea un pic pe tușă că prea s-o băgat în seamă de când cu Papa care le știe pe toate, mai ales cum vrea și ce vrea el. Dar una peste alta sunt mișcat și întristat și totuși mă pun în mișcare că “I must act”.
Murat mă așteaptă în Logan și plecăm să vedem zidurile mai de-aproape dar scurt. Că ceasul ticăie și trenul de Ankara se cere prins. Trecem pe lângă vechile băi turcești, “turcești” dar construite la fel ca basilica. Așa au ajuns băile romeilor băi turcești, prin schimbare de etichetă, ca sarmalele, musakaua, chiftelele kofte adică kophte, adică coapte, ca ciorbă care șierbe dar nu șierbe în turcă ci în română, pe principiul “cum se cheamă apa asta oștenii mei, Moldova, Maria Ta, așa să-i rămână numele”. Înainte să vină turcii din stepă la 1000 aștia nu aveau nimic, nu mâncau nimic, nu construiau nimic, ioc. Noroc ca au venit civilizatorii călări ducând sub șa arhitectura “seleucidă” și cele cinci mii de ani de civilizație anatoliană. Se simte, cred, cât de mult încep, sau continui, să-mi placă turcii.
După băi ajungem repede la Muzeul din Niceea. Aflat, cum altfel, în “restaurare”, închis, probabil, pe veci. Curtea e plină de pietre care îmi fac cu ochiul. Încerc să intru prin spate că e ceva șantier, în doi timpi și trei mișcări apare la mine un soldat în uniformă și ceva armă și mă întreabă, cred, că vorbea dulcea turcă, ce fac acolo, mieros ca un ciobănesc anatolian ieșit la lup. Plec binecuvântând ca să nu dau drumul cumva la altceva. Sunt obosit deja și mai am doar vreo 40 de minute în Niceea dacă vreau să prind trenul. Hai la ziduri, Dragoșele. Zis și facut. Ajungem repede, urc, urcăm de fapt că Murat a înviat, găsim și o poartă restaurată cumva, se văd straturile bine-bine, e impresionant, dar ce caută incașii aici că zidurile ce le văd eu dau semne clare de Sacsayhuaman și ce cucinsera mera nin cu chelnerul aveau ei cu hittiții? Ca dupa orice loc exceptional, cu comori, plec știind mai mult, coplesit de cât de puține înteleg.
Murat gonește cu Loganul. L-a prins și pe el excursia. I-a plăcut, mai ales scrisul grecesc de pe porți și urcatul pe ziduri l-au aprins. Dacă știam eu turcă sau el ceva engleza făceam o treabă, o treabă bună. Așa rămânem numai cu un aer de simpatie care a început să plutească în timp ce o luam supraturat înapoi spre Izmit. Urcăm. În spate las lacul Niceei și bucuria ușor amară a unui vis împlinit. În față, înspre vârf văd niște pietre ițindu-se de sub vegetație. Evident, reflexul meu cvasi-pavlovian se pornește, o cetate. Îmi dau filme ar zice Motănelul ca mi-ar zice Motănică. Ajungem în dreptul lor, sunt pietre peste tot, pe arătură, pe drum, pietre și apoi ziduri vizibile de cetate. Exact pe lânga drum în capul pantei. Trecem printr-o turma de oi cu niște ciobanești anatolieni superbi și mulți oameni cu tractoare la îngrijit maslinii și pomii. Iară am ajuns în Zalău ca e același drum. Culmi verzi și viroage. Și un deal cu pietre răsfirate pe el iarași ițindu-se de sub verde. Și oi, și capre pe dreapta și apoi ciobănești anatolieni pe stânga, iar anatolienii ăștia, câini superbi. Simt că mă repet. O și aud pe Motănelul care e cuibarită aici în buzunarul din stânga al cămășii de călătorie, aia kaki închis, căptușită cu argint și catifea, cum citește și îmi zice că e prea serios, că mă iau prea în serios și e plictisitor. Instantaneu și din proprie inițiativă mă lovește simțul umorului și autoironia, mama ei. Și apoi, pe drum, văd colina-cetate perfectă. Strigă pur și simplu în soare și așteaptă să o bage cineva în seamă. Cine, că aștia “restaurează” tot, de tot, să nu mai rămână, dacă se poate, nici amintirea a ce a fost înainte de Mazinkert și venirea molimei care sunt ei. Nu-mi plac. Deocamdată. O să mai vedem, despre aceste lucruri vom mai vorbi noi, cum zice apostolul, că avem două săptămâni în față, călătorule, dar acum nu-mi plac.
Ajungem in Izmit, la timp, deși pe autostradă era deja un fel de ștau. Murat oprește pe avarii pe bulevar-ul central, un fel de “21 decembrie 1989” din Cluj să ia dintr-un magazin ceva. Eu stau ca mula în mașină și suport binecuvântările. Stau, ce să fac, deși sunt mesmerizat de situație și mă întreb dacă mai prind trenul. Murat se întoarce. A luat mancare pentru câinii și pisicile de pe sokak, de pe strada lui, vagabonzi. M-a mișcat. Înainte mă întrebase, cred, cu ce ma ocup. I-am zis că sunt consultant de management, a râs și s-a uitat la mine, am înteles că n-a ‘nteles și zic direktor, cumva nemțește. Aaaa, s-a luminat, asta înțelege. Așa-i cu Adevarul, când îl aud nu ‘nteleg nimic și nu-l primesc însă primesc neadevărul doar pentru că mi-e cunoscut. Murat m-a întrebat asta ca să îmi mai ceară niște bani. Cumva banuiam deși știam deja că el știa că a făcut o afacere bună. Dar, turc fiind, a simțit că la mine în cap mă așteptam la mai mult, deci e loc de mai mult, hai să ceară, de ce nu? De aia. I-am zis că e un tip grozav, l-am lăudat, așa cum zicea Emil că le mărea Rotta salariile, și i-am zis că sunt binecuvantat că mi l-a scos Domnul în cale. Și atât. Hosh cakal. La revedere. Mai vin vreodata la Iznik? Nu. Mai vin vreodata la Izmit? Nu. Ankara și apoi Anatolia adâncă mă așteaptă și apoi Kurdistanul, dincolo de ea. Intru in gară, îmi recuperez telefonul uitat ca de Tândală la controlul de securitate, ce bine-mi pică acum să îl pierd, mă așez la coadă, ieșim pe peron într-un frig crâncen că imi vine să mă cringe ca o creangă-n crâng, vine trenul un pic întârziat, urc, e modern, mă liniștesc, mai mănânc un sandwhich, ultimul, trenul merge lin, are momente când e chiar de mare viteză, trec printr-un moment de panică de “dacă am luat trenul greșit?”, spre Konya în loc de Ankara, îmi trece deși era să mă dau jos, sunt obosit, și în 4 ore ajung deja in gara modernă din afara Ankarei unde pe peronul 5, cu spatele la mine care vin de pe peronul 4, mă așteaptă Yasemin și șoferul lor de taxi de obicei, care mă preiau, backpacker tratat vip, zic hoș tesekur ederiz că am de ce, mă duc mult pe autostradă printre zgârie nori până în fața vilei cu doi golden retrieveri în curte din care unul mușcă, sediul firmei, urc la etaj la apartament, mulțumesc Yasemin, fac un duș, dau drumul la radiator că e frig, simt că e o cameră în care s-au întâmplat multe, mă trântesc pe pat, înainte să adorm realizez încă odată că nu am întâlnit niciun turist, niciun backpacker. Niciunul. Doar eu, în fosta Galatia, în Anatolia. Sunt departe deja. Și în timp ce adorm mulțumesc lui Dumnezeu pentru o primă zi minunată de călătorit împreună.