Ziua 11. Pe cararuia Kars-ului

Cum e aia sa fii rege si te cheme Gagik, primul sau al doilea ce mai conteaza, ma trezesc eu intrebandu-ma hatru si bine dispus dupa minunea de zi de ieri? Ma fascineaza numele, limba si istoria armenilor, armânilor, aromanilor, a românilor. Sunt in Kurdistan, in Turcia, si mie imi sta gandul la armeni, treaba-i asta Dragosele? Trecerea asta meteorica prin prea densa Asie Mica, na, nu mai vreau sa-i zic Turcia, ca asta e numele cotropitorului, Anatolia asta cu Galatia ei, cu Cappadocia, Kurdistanul care e de fapt Armenia de Vest, cu mult prea multi kilometri de istorie cioplita in piatra si in carne vie incepe sa ma copleseasca. E prea mult, prea repede, o sa fac indigestie, ma resimt deja.

Aurea Mediocritas imi aduc aminte ca zice Scruton ca zice Horatiu, in Beau deci Exist, una din cartile mele de suflet. Aurita cale de mijloc e greu de gasit si e si mai greu de umblat pe ea, necesita renuntare si curaj, abandon de sine, mijlocul intre merit tot si nu merit nimic, intre stima de sine si depresie, intre mandrie si akedie, bipolaritate din care pot iesi doar uitand de mine, ne-mai-uitandu-ma la mine ci punand ochii pe Dumnezeu, pe Lumina lumii, lume-na lume, lasandu-ma calauzit, pas dupa pas, in smerenie, in ascultare, ca smirna asta inseamna in slavona, binecuvantat si ascultator, uns cu undelemn, smeared, uns cu miere, smierit, facand doar ce il vad pe Pastor facand, singura umblare posibila, womble, pe calea cea ingusta si grea, asa aurita fiind. La stanga sunt prapastia si napasta care se poate napusti, pre-paste si na-paste, pasta ma fac daca pic sau de ma prinde, iar la dreapta sunt culmile superbiei, super-bia, via-ta de deasupra, fiinta super, bea-ta de propria frumusete, imbatata adica in-bia-ta-the, coborata si fascinata de propria viata inviețată, mai presus de toate, ca in final sa ajunga, rasplata, mai prejos de toate, atunci cand ceara de pe aripi ii se va topi ca-ntr-un topeth destinat lui Baal. The higher you head, the lower you get, il parafrazez pe Tozer in minte-mi, pentru ca nu-i asa, cel ce vrea sa isi salveze viata si-o va pierde, dar cel ce si-o da pentru Mine si-o va salva, zice Domnul, ca regulile Rai-ului ceresc, Rey si Reg-at, ca g devine y zic, cum dag devine day, regulile lumii de sus sunt pe dos, in oglinda fata de ce traim noi, ca celui mandru Dumnezeu ii sta impotriva iar celui smerit ii da har, adica exact ce merita, the-merit, ză-merit, nimic mai mult sau mai putin, ca un judecator bun si de oameni iubitor.

Revin din feerie in camera mica si urat mirositoare a bou vagonului, ca Leonardo di Caprio in Inception iesind din vis in vis, Motanelul imi tot zice ca seaman tare cu el, eu zic ca mai mult Teo frate-meu, ea insista, bine si eu seaman, ca toti suntem semeni, the-men-i, din aceeasi sămânță, semen. Vorbesc cu Motanelul de bon dimine. Tare bine-mi pica desi-s amestecat, ca parca m-as supara pe ea ca m-a lasat singur, ba tu ai lasat-o singura pe-track-ăretule, si acum mi-e dor de ea si iar ma-ntreb ce caut aici singur, niciodata singur, cu Domnul dar atunci de ce mi lipseste asa mult Motanelul? Asta e cu root-a-cinile astea, radacina imi da si seva si ma hraneste dar ma si tine legat. Si apoi aud vocea interioara, mica si linistita, vocea lui gimini care ma invita, imi propune, ma indeamna hai Dragosele, lasa reveria si hai pe cale, am lucruri minunate pregatite pentru tine, hai sa ne bucuram, sa umblam impreuna, sa call-in si alte locuri pe cale, hai la colindat, call-in-date, ca deja calea ma call, striga deja dupa mine, prea m-am rasfatat, cum e aia sa dorm doua nopti in acelasi pat, burghezie, drumetului ii sade bine cu drum-ul, ca trecatorului cu track-ul si mai vine vremea, cum zicea Moisanu in grai morosenesc, sa ma mai si pazesc, sa o iau pe path in graba, dada, sa grab ceva, altceva, ce a pregatit Domnul pentru ziua de azi, cu bucurie si curiozitate, caci ziua de azi se va ingrijora de ea insasi.

Inainte sa ma riddick din pat ca ridichea pe care abia o radish-i sau o redic cum ii zice in engleza veche, vad ca mi-a mai scris cineva pe mess, Brad Florescu, de la tedoo. Am povestit si etimologizat un pic cu el in ultima vreme dupa ce Radu a șieruit pe facebook cuvintele de centenar cu ploughshare-ul plugusor, sica-sickle si Ardealul-earthdale si celelalte. Il stiam asa din auzite demult dar nu prea mult, calator blogger scriitor, insa acum simt ca e unul din putinii care ma intelege, ca un frate bhrate brad brădar, calator autentic si pe dinauntru si pe dinafara chiar daca e un pic pe din-afar, prin Thailanda care mie mi-a placut si nu prea mult. Zice ca daca vreau sa scriu calatoria asta si sa o share-uiasca pe tedoo ca ii place ceva la ce dau io semne ca traiesc si ca ii lipseste Turcia de est, e nescrisa la el pe blog. Sigur ca vreau sa scriu, dar nu acum, ca acum traiesc si scriu in jurnal si de scris de-adevar-atelea ad-ever, o sa scriu mai incolo dar vorbim atunci ca imi place ideea si simt ca poate iesi ceva bun. Asa si ramanem. Asha inseamna adevar in persana veche, așa e, cum evident asta inseamna si in romana desi noi nu mai stim exact. Imi place ideea, parca ma simt intovarasit pe drum, e un sentiment bun, fratesc, ma bucur, multumesc.

Ma spal si echipez repede, cu un acut sentiment de armata, ma inrucsacesc, intru la turcul kurd de receptie sa multumesc si sa imi iau ramas bun, Chen taiwanezul e inauntru si vorbesc ceva in turca, hos cakkal si sa fiti sanatosi, va salut din mers spre mic dejunaria de aproape pe care mi-au recomandat-o ieri, la fel de buna ca cea de pe floaștăr dar mult mai ieftina, Chen ranjeste, turcul kurd imi zice iyi gunler, am plecat. E dimineata devreme, imi vine sa continui ca Andries, ceata-i lipita de drum, dar din fericire nu-i, e un soare orbitor de Argentina la Bariloche cum mi se parea ieri dar parca azi il simt mai mult ca de Noua Zeelanda in Queenstown, minunat loc, minunate amandoua. Bomba de mic dejun, Eylül, e aproape, ajung imediat. Intru, rooj bash, inauntru vreo trei oameni, rooj bash imi raspund ei printre imbucaturi. Par de-ai casei. Eu nu par. Locul arata ca bucataria mamei de-acasa da’ un pic mai mare si cu vitrina la strada. Laptele si mierea sunt la fel de bune ca ieri insa n-au omleta, bun si-asa, si mult mai ieftin. In timp ce mananc ii ascult pe kurzi vorbind intre ei, mi se pare ca suna a franceza. Brad mi-ar confirma, doar mi se pare. Poate da, poate ba, beauty stays in the eye of the beholder, sau cum zice Terrence Mallick prin vocea lui Caviezel in The thin red line, “one man sees a dying bird and thinks there’s nothing but pain, another feels the glory, feels something smiling through it”, nu cunoastem decat ceea ce recunoastem, eu am un ciocan in mana si toate mi se par cuie si aleg zambetul si speranta gloriei, a slavei, a sa-love-ei si a vietii de acolo.

Am mancat bine, o iau la pas, ca ma asteapta busul si karsul. Trotuarele sunt pline de lume care trece si vine. Track si eu pe langa doi lustragii. In fata unui magazin de cosmetice se aude la radio, tare un țurai țurai si țurai kurd. Un tip smead si cu barba si pantaloni de costum se uita lung la mine si la rucsacii mei. Il salut cu rooj bash, ii rad ochii si zambeste, cred ca asta e intelesul expresiei a vorbi omului pe limba lui. Ca ieri cand in drum spre ciorbarie m-am oprit pe o straduta laturalnica si am intrat la un batranel in croitoria cu vedere la aleea intunecata si desi era tarziu tare, am intrat, shev bash pe kurda, omul s-a luminat si mi-a cusut cu bucurie si fara plata cozorocul desfacut de la sepcuta de calatorie Northface luata demult tare din Vietnam si care incepe sa-si arate varsta. Numai zambet batranelul nici n-a vrut sa auda de bani, vorba dulce mult aduce mai ales pentru oamenii astia care nu stiu kine am si pentru care respectul e rar si apreciat ca aurul. Acum umblu pe strada principala in lumina. Din nou, ca ieri, ma socheaza orasul surprinzator de modern si apoi pac moscheea, ca la noi bisericile. Pentru un occidental secularizat, ca sa nu spun ateizat ca sa nu zic atomizat si frunza-n vant cu psihologi in loc de preoti si cu implicare sociala in loc de familie extinsa si radacini, locul asta pare o ciudatenie, cum din fericire inca mai par si orasele noastre. Sui in dolmusa de otogar, e plina, imi las rucsacul mare jos, apoi scot banii, ii intind baiatului cu strigatul si incasatul si apoi ma uit in jur inghesuit ca o intr-un scrum de rugby, ca o scrum-bie. Pe locurile din spate doi baieti asa la 20 de ani, se uita la mine si cand vad ca ma uit si eu spre ei dau sa isi fereasca privirea, apuc insa sa dau din cap si sa zic rooj bash si imi zambesc. Baiatul cu strigatul si incasatul vrea sa ma umple de maruntis ii zic ca sa imi dea monede normale, nu vrea, nu ma place, merge in spate sa mai incaseze si cand se intoarce imi da toti banii inapoi. Imi platisera baietii de douazeci de ani drumul la otogara. Zor spas, ma inclin spre ei si zambesc si pana sa ma dezmeticesc hwait, hait ca si ajungem, ii salut si imi vad de drum.

In autogara ma intampina Umut Elci, kurdul vorbitor de romana de ieri. Se bucura ca ma vede, pana pleaca busul mai am timp, si el, stam la talk-lale un pick, cum despre ce, despre istorie si limba si etimologii. Ii zic de daci si dutch. Se uita la mine câș, hindu-câș ca ascutitii hindukush nu-s chiar asa departe de aici si nu degeaba era candva locat acolo regatul saka Daxia, citit Dacia, na c-am zis-o, ca sa fac un pic de trafic la wikipedia. Omul ma asculta, ce sa faca, samanatorul a iesit sa semene, samanta a picat, urmeaza sa vada pamantul kine am, ce fel de inima, heart, earth, hearth este, ce vatra a fiintei si ce se naste din ea, wat-ra, templul luminii. Unii vor fi pamant batatorit, unii pamant bun dar putin adanc, altii plini de balarii si abia altii vor da rod. Ma uit la mine si realizez in timp ce scriu ca eu m-am apucat sa propovaduiesc Evanghelia etimologiilor in loc de Evanghelia in sine, si apoi realizez ca Hristos e Adevarul, Logosul, ideea si Cuvantul viu, Rema, Teo-Rema, ca orice cuvant are in spate o idee vie si ca intelegerea logosului particular nu se poate face decat in lumina Logosului general, a Lui, si ca etimologia in esenta, calauzita de Duhul Sfant, duhul al luminii si adevarului, e in fapt cunoasterea Lui, teoria naturala, vederea resorturilor nevazute ale lumii lui Dumnezeu, Teo-Rai-a, a re-soft-urilor care guverneaza toata creatia si la comanda carora suntem chemati sa venim, curatati, in Nomos-ul lui Isus care e Logosul, robi ai Lui re-instapaniti pe nomos-ul nostru si pe nomi creatiei, caci nu-i asa nomen est omen, numele este destinul, adica sensul, adica identitatea si functionalitatea si rodul intr-una.

Vine busul cu fratele lui Umüt la volan. Imi iau ramas bun nu inainte sa schimbam numere de telefoane si adrese de mail ca nu se stie niciodata. Urc in autobuzul pitic cu scaune inghesuite in care voi petrece vreo 7 ore, chiar mai mult. Dupa mine urca o mama copil cu un baietel, Musa, de vreo 6 ani si apoi urca si bunica. Ambele femei au pe cap marame albe, mahrama taraneasca romaneasca desi cica e un cuvant turcesc, mahrama in sud si naframa in Ardeal, hram-a e un frame, naframa le enframe capul si fata, ca un fel de makhrame, giulgiul alb, in care sunt invelite femeile romance din pozele si picturile vechi. In Maramures ii zice panzatura, unde pani e panza in greaca si pan e ceva intins in engleza, ca o tigaie sau ca o panza, pan-the, si pantha-the-re, panzatura, e lucrul facut din panza, din material intins. Ce are greaca cu moroseneasca si cu engleza in acelasi timp si mai ales ce cauta structura asta a cuvantului in romana cu the-ul ala pretutindenar asta as vrea sa mi-o zica cineva, altcineva, ca de mine m-am plictisit, cum zice George ca zicea un copil de la centrul HIV unde lucra intr-o vreme pa psiholog, ma plictisâi. In fata mortii toti suntem egali, etimologici si gramaticali, ceea ce e diferit e dupa. Autobuzul deja intarzie, e si 39 si inca nu a plecat. Karsa, Karsa, Karsa, Karsa striga pe peron bus-walla-ul, valahul autobuzului, ajutorul de sofer chemand musterii, masterii, am naturalizat eu indianul chai-walla in kurdistanul turcesc, armenia de vest. Plecam. Crestele inzapezite lucesc in soare. Plec din Van, dar plec plin nu gol, desi lac in turca e golu si numele e van, adica de doua ori gol iar eu plec de doua ori plin. Unele lucruri nu sunt ce suna a fi. Si tot asa, unele lucruri insamantate ca poveste acasa, in inima de calator se dovedesc a fi exact ce simteam ca vor fi, implinindu-si chemarea, cum ziceam ieri, simt din plin ca n-am venit in van in Van. In Van am venit dupa armeni si povestea si drama lor. Si i-am gasit pe kurzi, stiam ca sunt aici, dar nu stiam ca sunt tot armeni doar amestecati si islamizati. Si cumva imi zic o poveste despre cum s-a intamplat asta. Inainte de a fi crestini stramosii lor comuni venerau fie zeii, deii, dewi, adica dracii, in frunte cu soarele sau pe Dumnezeu cel sfant si nevazut, Ahura Mazda. Cand a venit Domnul peste politeisti si zoroastrieni unii s-au crestinat, altii nu. Si cei care au ramas adoratori ai soarelui au fost cei de la tara, din sate, din munti, kyr-the, kurzii. Crestinismul a fost la inceput o religie a orasului, a elitelor, nu a satului si a taranilor. Crestinii erau dintre cei mai bogati si traiau la oras iar ceilalti erau saraci si traiau in munti si venerau soarele si nu numai. Si peste asta, peste cateva sute de ani, a venit islamul. Si ca in India, castele de jos s-au convertit imediat pentru emancipare sociala si economica, ca sa iasa din robie. Si asa armenii politeisti devin musulmani si kurzi si dusmani de moarte ai armenilor, ca practic ei i-au omorat si gonit si luat orasele si satele la ultimul genocid. Fantazez si eu pe seminte de adevar.

Plecam intr-un final. Ma indrept spre Kars, oras aflat sus de tot pe un platou la poale de Caucaz, numai piatra si relief de kars-t, cum foarte ciudat la fel ii zice podisului aluia de la poalele Alpilor, intre Italia si Slovenia de unde s-a si dat numele fenomenului geografic. Chiar si cărarea isi trage numele de acolo, kar-are, ceva, drum facut in piatra, cum la ceva facut in piatra e si cariera, kar-æra. Iar un pic mai departe pe carare, peste granita, la 100 de km, e Sa-kart-velo, Georgia, tara kart-ilor cei foarte crestini, crestinati imediat dupa armeni si inaintea Romei. Kars, karst, karts, kurds si kurt-s, parca-s cam prea multe coincidente. “It’s a big coincidence” ar spune Elaine, iar Rava din Finlanda i-ar raspunde smucit, ca o drama queen isterica, “there are no big or small coincidences, just coincidences” iar disputa o incheie Elaine cu un “shouldn’t you be on a ledge somewhere”? Poate intrebarea cu leț-ul e si pentru mine, hai sa ne revenim un pic, Dragosele, macar sa revenim in autobuz. Care imi evoca instantaneu un refren moldovenesc adus cu el de George de la Chisinau la inceput de anii 90, care descrie minunat momentul: “alearga caii, alearga ca masina, de sar scantei din pietrele soselei iar prin mirosul puternic de benzina simteam aroma primaverii!” Desi ma-ndrept mai tare-n munte soarele da aripi primaverii cu un inceput de verde pe fundal de pamantiu uscat dar si de albastru scanteietor de Van cum se vede pe geamul busului care goneste incetuc.

Ma uit pe Triposo, pe harta, dupa ce scriu un pic in jurnal. Din nou ma minunez pe unde am ajuns. Mergem pe malul Vanului inspre Ercies si nu departe la vest vad Manzikertul si un pic mai departe Erzurum-ul la are nu voi ajunge, la nici unele. Cum nu ajung nici la ce mi-am dorit eu, la Oltu, da orasul Oltu pe raul Oltu in muntii aproape inaccesibili dintre Erzurum si Trapezuntul numit acum Trabzon, acolo unde pe vremuri, inainte de greci si de romani si de turci era regatul Diahuei, Diachei, aproape acelasi nume cu al Dahae de la Caspica si Dayuan din Ferghana si Daxia din Bactriana care e acum nordul Afganistanului. Nu ajung insa, ca si asa sunt ca untul intins pe prea multa paine. Ramane misterul numelui Oltu care nu exista in turca dar exista in romana si in germana Alt ca Alutus si in engleza Old ca Olt, cel inalt si cel batran, si am mai vorbit de Mircea cel Elder, Aldea. Alta data. Acum sunt pe cararuia Karsului. Cand ridic ochii din reveria hartii deja trecem pe langa Çitoren, pe malul lacului, un Citroen mai la radacina, ma avant eu razand a indoiala. Crestele inzapezite peste lacul de turcoaz in soarele asta orbitor de dimineata sunt innebunitoare, ma fac hapor de privit, nu ma satur, cum zicea candva un irlandez langa care stateam pe jos in Moscheea Albastra, din Isfahan, Naqsh-e-Jahan, si el privea pierdut arabescurile mozaicate pe albastru cu galben si imi, dar mai mult isi, zicea “I’m just taking it in”. Langa noi statea mesmerizata o poloneza care initial nu vroise sa intre ca era prea scump biletul. Sa vii pana in Persia, intr-una din cele mai daca nu cea mai frumoasa moschee din lume, o minune a arhitecturii, si sa nu vrei sa intri ca ti se pare prea scump biletul. Asta mi se pare apoteoza backpackingului. Afara, din mersul busului, ruleaza un peisaj de Argentina, de Patagonia, lipsesc insa fermele alea imense, alea cat un judet sau chiar mai mari ale companiilor englezesti sau nemtesti si implicitele si foarte gustoasele vaci aferente, gatite pe parilla, a punto, cu chimichurri si o sticla de Malbec, ideal de Salta. Aici e doar pasunea, pasunile kurzilor, nu sunt garduri dar nici vite. Nici nu stiu ce e mai bine. E clar ca omul sfinteste locul, cu ce are omul in el, ca din preaplinul inimii vorbeste gura. Dar lacul e turcoaz si crestele albe de parca ar fi cordiliera de deasupra Lago Argentina sau Lago Viesma langa El Chalten urcand spre Cerro Torres, cerro adica da, kyr, adica munte in spaniola, cerul e si cer si munte. In curand, pe dreapta, pe post de Cerro Fitzroy, isi va arata fata mult mai bogatul si mai inaltul si mai plinul de istorie, Araratul. Inca nu. Trecem prin Timar, sat kurd ca are si un nume mic scris in turca. Vad case la fel, cumva noi, ma uit dupa alea traditionale, nu le vad. Si iar lacul si iar crestele inzapezite, e efectiv superb, si niste vite, da, vite, dar putine si libere si cu un pastor, si apoi pe drum un blindat si un camion militar turcesc sa nu uitam unde suntem. Astia in mod clar au urmat indemnul lui Caligula citit de mine pe un intro de pornit scenariul la un joc ce m-a fascinat in adolescenta tarzie pana spre treizeci de ani, Rome Total War, “let them hate us as long as they fear us”. Caligula, insemana gura, gula, frumoasa, kallos, om intelept. Unde e minte multa e si multa nebunie mai ales ca omul nu se satura cu ce primeste, nu se smereste si vrea mai mult, ia aminte Dragosele.

Vanul e unul si cel mai mare, dintre cele trei mari lacuri armenesti, acum aflat in Kurdistanul turcesc, celelalt mare, Sevan, si el tot Van dar se, e in Armenia, nu departe de Erevan iar celalalt, mai mic, Urmia, a ajuns acum, la urma, in Iran. Lacurile astea si granitele dintre ele spun povestea tarii si a armenilor si a istoriei lor zbuciumate. Aici era granita intre RomaNea si Persia, intre romani si persanii sasanizi cei care impart Armenia in doua prima data pe la 400, si asa ajunge granita pe Van, gran-iza, apa mare, si tot atunci Roma le cedeaza persilor Kartli Iberia, Iberia georgiana, Eberia lui Antim Iberianul, Ivireanul, georgianul. Ca Eber e fiul lui Selah care e fiul lui Arpacsad care e fiul lui Sem care e fiul lui Noe cel Novac ar putea sa aiba un pic de relevanta. Si daca ne gandim ca pe fiul lui Eber il chema Peleg, ala care a plecat odata cu pelasgii, nu stim sigur unde, dar stim ca in Retezat avem Peleaga si in Berbesti in Maramures o avem pe Palaguta, cea care e Pelaghia, cum o cheama pe matusa-mea si chiar si Fefeleaga se califica ca stim pa P e ph si devine F. Iar pe urma avem Iberia si in Pirinei si la Madrid, orasul mădărit, Mothered, si apoi avem insule Hebride, Hebrew-the, eberite, ad-eber, ad-ever insemnand a merge pana la Eber in spate, la infinit, la dreptate, la patriarhul din vechime care era drept si era asa de demult ca pare la Infinit. Complicate sunt caile Tale Doamne si mare e negura si minciuna care acopera pamantul si mintile noastre ca sa nu vedem cine suntem, de unde venim si unde mergem. De aici din autobuz pana la Erevan direct peste Ararat-ul lui Novac sunt 100 de kilometri, o sa ii fac in aproape doua saptamani si peste 2000 de kilometri cu ocol lung prin Georgia si varfurile Caucazului de Nord. Atat de aproape si totusi atat de departe. Macar stiu unde merg. Sau doar mi se pare. Stiu oricum ca e mai important sa stiu cine sunt ca daca stiu asta stiu clar unde e acasa sau macar am vaga lui amintire intuitie ca doar de acolo am plecat. Zicea Jaques Lacan despre Freud, ca el e un pitic prin comparatie dar ca vede mai departe decat Freud pentru ca sta pe umerii lui. Cand ne cataram pe umerii stramosilor, conectati la rude, la toti cei din acelasi cin, radacini, root-a cin-a, la vita veche a lui Adam si neaparat altoiti si conectati la vita noua a lui Hristos abia atunci avem raspunsurile, care e unul singur de fapt, El.

Imi revine in reverie, re-ver, vedere din nou, umblarea pe ape pe Van ieri spre Akhtamar, pe marea Argeș cum ii spuneau in vechime armenii marii Van careia romaneii ii spuneau Thospitis Limne, Limanul Oaspetilor, speculez un pic. Cine or fi fost oaspetii astia? Urma a trecerii lor, pe malul lacului iei am vazut o cruce de piatra ciudata, seamana teribil cu o troita de-a noastra cu acelasi tip de simboluri celtice doar ca e sapata in piatra, un khachkar, haci-kar, facut in piatra, ceea ce ma duce cu gandul ca inainte erau facute in lemn. Prima data le-am vazut fara sa stiu ce vad acum cativa ani in curtea catedralei armenesti Vank din Isfahan, din Noua Julfa, alt loc de exil pentru armeni. Si revad Manastirea Crucii de pe Akhtamar, loc luminat, loc cu verdeata, de unde a fugit tot necazul si toata intristarea, cel putin ieri. Am citit ca Gagik asta a avut-o de sotie pe Grigoradukht, cat de ciudat, asta e tip de nume nordic, Sven-dottir, daughter, fiica lui Grigore, Veghetorul. ce sa caute tipul asta de nume aici, la armenii persanizati sau invers, si ce sa mai zic cand stiu ca duktar in persana inseamna daughter, cuvant pastrat si la noi ca dodă si dotă, cea data la casatoria daughterei, dotarei. Intuitia Armeniei cu adancimea si bogatia ei ametitoare incepe sa ma ispiteasca, in-spite ca sunt inca doar in Kurdistan, de fapt in Armenia de Vest, ca un Ardeal, Doamne fereste cucerit si redenumit in care am fi fost alungati si in locul nostru adusi secuii care stim ca la origine erau sickeli, purtatori de sică, care s-au maghiarizat desi inca sica poarta la brâu, brow, ca morosenii, si unii si altii. Dovada stau, in picioare de mii de ani, portile de lemn morosenesti oltenesti secuiesti pline de crici celtice si stalpii infinitului si spirala celor doi serpi incolaciti. Ca veni vorba de serpi. Surp, citit sărp, inseamna sfant in armeana. Sărp adica șarpe, ca si la Phoenix in cantafabule cu Sfant sarpe dat in dar? Legatura sărp, șarpe, seraphaem serafim se vede bine. Ce inseamna exact? We don’t know, vorba rabinului Nachtner, rabin adica raba, the raba adica saraba, sau the rabbi adica sarabii din care se trag ba-sarabii. Lovinescu zice ca dacii aveau o casta sacerdotal regala, conducatorii si lumesti si spirituali, dogii lor adica ducii adica dacii per se, numiti sarapa, sarapii, cei sfinti, invatatorii, rabinii. Serpii. Cum fata de sarpe sau de dragon chinezesc este si fata de “lup” a draconului dacic cum se poate vedea limpede pe columna pentru vine chiar se uita. Ca doar nu de prosti ii ziceau dracon, dragon, sarpele ala cu coarne si picioare, de fapt cei doi, cum apar mereu in toate reprezentarile sfinte chinezesti, fie ele taoiste, buddhiste sau confucianiste. Acelasi sarpe cu coarne ascuns incredibil de abil sub forma de bour in stema Moldovei de pe Manastirea Putna, bour-ul boul bull caruia dacii ii ziceau bolinthos, bolundos, bolund ca bolund si era daca vedea om nu se oprea pana nu baga boala in el, il in-bull-nab-ea, imbolnavea de nu mai scapa ca un the bull ce era, dibol, cum zicea Moisanu, diabol in fapt. Dintre toate animalele sfinte care inconjoara tronul lui Dumnezeu singurul prieten cu sarpele erau bourul, bull-ul, Baal-ul. Cum bine se vede, pentru cine chiar se uita, in gatul lung si limba si mai lunga a sarpelui bour cu coarne si stea in frunte de la Surp Putna cum ar zice armenii, si acum ca scriu ma izbeste identitatea de pronuntie cu Patna din Bihar, da, Bihar!, fost Pataliputra, capitala kushanilor saka din Nordul Indiei nu departe de Dhaka, capitala Bangladeshului, Ban-Galul de est. De la Ban-Gallie la Vanghelie e un singur pas, un pas in gol, in Van.

Aici pe stanga, cum fuge busul incet pe malul Vanului, era pe vremuri Vaspurakanul, Regatul celor nobili, inainte de anul 1000, a long time ago in a galaxy far far away. Ma fascineaza numele lor, Ardzruni, Ardzik. Ard, ard, ard pai asta nu e radacina celtica Ardennes, Ardeche in Franta, Ardea in Italia si Ardeal la noi? Ardzruni e Sebasteia bizantina si Sivasul modern, aici au facut romaneii Catepanatul de Sebasteia care cuprindea jumatatea de Armenie luata de ei la imparteala cu persanii, si ii ziceau, ca oricarei provincii de granita, Kleisoura, asa ca la Clisura Dunarii, un district de frontiera intarit, sa nu vina ze Germans cum bine zice Turkish in Snatch. Catepanat era si la Bari si a fost ultima reduta a romaneilor in fata exact a lor, ze Germans, care odata dus, dusa a fost si Italia. Kate-panos inseamna in greaca cel pus deasupra, conducatorul, din Kata, deasupra si panos conducator, asa ca pan Sobieski, ca ste-panul, ca banul si Van-ul cum vorbeam ieri, iar in persana inseamna tata de familie kadpan, conducator. E o bogatie in adancimea locurilor astora ca ma ia cu ameteala.

Unii armeni zic despre ei ca se trag din Sechanerib, regele asirian de pe la 700 i Hr in timp ce marea familie armeana a Bagratuni-lor, aia de l-au dat pe maresalul Bagration care l-a invins pe Napoleon, se trag din David omul dupa inima lui Dumnezeu, zic ei. Mamikonienii, alt mare neam, au legenda ca se trag din dinastia Han sau ca dinastia Han se trage din ei. Amestecate lucruri aici ca de aici de sub Ararat au plecat toate, nu din Zalau, si aici e radacina care ne uneste pe toti si ii uneste si pe iafeti cu semitii adica pe asirieni cu israelitii. Toate astea le zice Moses de Chorene, vechiul istoric armean de la care s-au pastrat ca prin minune scrierile si care multe alte minuni mai scrie dar cine le poate duce pe toate. Poate Tolkien cu al lui Silmarillion si Stapan al inelelor, ma gandesc. Si din nou imi aduc aminte de scena de la poalele muntelui Doom, in care un om, un rege il doboara pe urias, pe Sauron, exact ca Hayk pe Bel, Bæl, Baal uriasul mai cunoscut sub numele de Nimrod. Batalia aia a fost o batalie istorica, a avut loc aici, aproape de Van, mai aproape de fapt de Akhtamar dcat de Tushba, la Haykaberd, værd-ul adica orasul lui Hayk, cunoscut acum, in turca, drept Cavustepe si mai demult ca Sardurihinili, hinilii lui Sardur, regele urartian. Orice asemanare cu Sauron este pur intamplatoare.

Se termina lacul. Pe dreapta, peste munti, la 30 de km e Iranul. Rabdare, Dragosele, not just now. Tot pe dreapta, inspre Persia, dupa ce am luat-o pe drumul de Agri, adica Ararat, ca asa-i zice in turca, vad un tumul mic placat cu bolovani plati uriasi, iar pe stanga o turma mica de oi cauta iarba verde de acasa pe malul lacului printre ramasite clare de cetate veche, cu ziduri de piatra turnata mancata de vreme si iernuri si valuri, pe un promontoriu exact ca Tushba. Pe sosea trece o turma mare de oi, ca acasa, ca acasa odinioara, si ceva capre si nelipsitul magar intre oi. Ca eu pe strazile din Van aseara, ca eu in Turcia. Un alt promontoriu, aproape, aceleasi pietre, aceeasi poveste. Un sat kurd, case mari, ziduri de pietre ca de cetate, un filtru de armata, oprim, inca nu-mi dau seama care e casa traditionala kurda, e clar ca mare si din piatra ca aici nici lemn nici pamant nu sunt, oprim la un checkpoint, intra un jandarm echipat ca un parasutist, se uita intre scaune, la bagaje, cauta teroristi. Cum sa nu-i iubesti?! Iubiţi pe vrăjmașii voștri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi, asa zice Domnul. Revin la case, emai simplu si mai sanatos, desi inca nu mi-e clar care ar fi aia traditionala, n-o vad, insa ce vad e una aproape cub, cu acoperis in 4 ape, usa cu trepte pe mijloc si doua ferestre. Daca nu ar fi patrata , cu acoperis in patru ape si din piatra ar semana cu casa maramureseneasca tipica dreptunghiulara si din lemn si acoperis in doua ape, ma amuz eu nitelus. Same same but different, cu zic thailandezii lui Bradut.

Am intrat in Ercis pe drumul de Patnos si Agri. Patnos asta o fi infratit cu Putna si Patna, imi zice Muttley hahaindu-se. Dar acum ma intereseaza Arges-ul asta in care am intrat si care ma fascineaza de cand i-am aflat etimologia. Ercisul de azi a avut multe nume, Ardzæsh sau Arzashkun, sau si mai vechiul Arjesh care e aceeasi pronuntie scrisa cu alte litere, si apoi Arzes-ul bizantin si Arjish in araba. L-a fondat fiul lui Hayk, Aram cel a-Rama, vorbitor de aramaica, a-rameu, fiinta vie de lumina, ra-ma, candva un oras impozant, capitala cu turnuri duble, ziduri duble care totusi nu l-au oprit pe prietenul meu asirianul Shalmanaser al III. Numele e fantastic, parca e de pe la noi, dar din primordii, cum zice tata. Stim ca d e z in pronuntie, aud-auz, deu-dzeu-zeu, Ardeal-Arzeal, Ardeche-Arzeshe si de acolo la Arges e un pas mic, cam cat ai zice Ardgeal, adica argila, Argyle de Scotia ca sa nu fie argeaua si subargeaua mosilor si stramosilor care nu inseamna altceva decat casa de sau in pamant, in ard, in argi-la, bordei. Si cand faci un intreg oras din pamant ii zici Arzăsh, Arjesh, kun adica kant, kent. Orasul Arzash, Arges, al lui Arda, arza-l focul, ca Arde, ca e arduos, arzos, arțos, erțos, erthos, ereț-os, care citit invers ca e in ebraica, devine țere, țæræ, țara, thyra, terra. Pamant dar si apa, ca vechiul Arjesh suna a Ar-jiesh, si Argeș dar si Ar-Jieț sau Ar-Jiu sau poate chiar Ariesh in care gi-ul se inmoaie de tot intr-un i iar de acolo, de la Arieș la Ma-Aries, Ariesul Mare, Mariesul, Maris, Mures e doar un mic pas pentru om si poate unul mare pentru omenire.

Ercis a fost eliberat de rusi in 1915 in campania din Caucaz si salvat pentru putina vreme de la genocid, care pana la urma a venit dupa 1 Aprilie 1918, ce gluma sinistra, cand armenii si trupele armenesti de stansura au fost lasate balta de rusi si din cei aproape 70% locuitori armeni ai orasului care la ora aia inca se chema Artchesh, n-a ramas acum, in fapt, nimeni. Nu departe de aici e Manzikertul, cel ce a fost fondat de Manaz, alt fiu al lui Hayk, Man-a-the, Omul. Manzikertul ala care e un fel de Mohacs al RomaNei-lor, cand tare mult s-a pierdut in mainile turcilor de catre Diogene Romanul, basileu, adica vasileu Roman de rasarit, Vasi-eli adica Siva-Eli citit invers, Siva Dumnezeu. In Maramures la Vasile ii zice de fapt Vasalie, Sava-Eli citit invers, Dumnezeu Sava, ca Eli Eli e Dumnezeu iar Savaot stim bine cine e, Saba-zios al
dacilor, slava Tie Tata!

Orasul e urat si trecem repede pe langa el desi apoi facem un ocol la iesirea spre Kars ca sa oprim la Autogara. Pe drum pot admira Haci Ali Cami, Hagi Ali Geami, Geamia lui Ali cel Hagi, adica cel hagios, cel sfant, cel Hogea si Hoș, cel bun. Inteleg de aici de ce era Hagi asa bun si Nastratin asa Hogea. Plecam. Pe dreapta vad un munte gaurit de chilii, trecem si apoi, surpriza, un filtru de armata, al catelea oare. Urca un soldat turc aratand si mirosind a tigan cu caciula kaki in cap si dotare completa cu mitragotul la piept cu teava in jos. Dupa cinci kilometri alt control, jandarmi dar arata cum ziceam ca parasutistii, stabilopozi de beton, soldati cu mitraliere pe pozitii, un blindat, cum sa nu-i iubesti?

Pic de padure nu au astia. Pai suntem la vreo 1700 de metri, cam asa, ca atata-i si in Van, suntem practic ca-n Godeanu, varf de munte, ce padure sa fie aici? Tot trecem. Apare si dispare un tumul mare mare si nelipsitele antene pe el. Si apoi un Duster. Turcia e plina de Dacia, de la Loganuri la Duster si Sandero Stepway, guzel guzel cum zicea Hasan din Sungurlu, gut gut gut si poc ma pleznea pe picior. Turcii is tare mandri de ele dupa cum poate reiesi din poveste, ca de n-ar fi nici nu s-ar povesti. Apoi trecem pe langa o uriasa baza militara la baza unui munte, buncare construite in el, par a fi hangare de elicoptere, multe, la iesire din Patnos. Nu departe de aici e Aznavur Tepe, da Aznavour, dar nu asta-i surpriza ci citadela urartiana, armeneasco hitita cu ziduri uriase din stanca bruta ca la Van si cladiri din pietre ca mayase si japoneze din varful, Top-ul, Tepe-ului. Trecem. Acum sunt in Tutak. Pe o colina flutura steagul Turciei. Sub colina curge puternic un rau involburat si noroios de munte. Se topesc zapezile. Raul se dovedeste a fi chiar Araratul care vine chiar de acolo, si uitandu-ma pe harta vad pe munte un lac si un sat sub iazul ala, numit yazc, citit iazci. Parca ar fi Raul Ses din Godeanu, doar mai mare desi culmile sunt mai mici aici. O turma de ceva, par a fi oi maro nu vite, se adapa din rau. Si apoi un alt post de control, alt blindat, asta e mai vechi un BTR rusesc din anii 60, alta oprire, scoate Dragos psaportul. Macar jandarmul care a urcat sa verifice era o jandarma. Aparent mai umanizeaza. Am plecat. Ne apropiem de Agri adica de Ararat. Se vad crestele inzapezite ale Caucazului de Sud, se vede Araratul in departare. Cat de ciudat si cinic a muntele sfant al Armeniei sa fie la turci. Se intoarce Novac in mormant!

Suntem putini calatori inscrisi la drumul asta de 7 ore plus. Scaunele sunt incomode iar fratele lui Umüt conduce cam smucit. Un pui de kurd de vreo 4 anisori, blondut si alb rosu la fațuca imi zambeste. Ii zambesc si eu. Intram in Agri si vad primul indicator rutier de Iran, de aici chiar se poate intra, din Van nu se putea, trecerea e inchisa atat pe drum cat si pe cale ferata. Busul trece si nu se opreste. Aici deja e zapada. Un munte ca Matterhornul luceste semet si ascutit in soare pastrandu-si anonimatul pentru mine. Defileul Guneykaya, cu zapada din plin, taiat intre munti, ma face sa ma simt, cu multa imaginatie ca la granita intre Chile si Argentina in impresionantul paso Libertadores, adica pasul masonilor sud-americani, eliberatori dar pe dos. Ia te uita, Dragosele, doua biciclete cu doi bikepackeri, stau inconjurati de un cârd de kurzi mici si norocosi si isi fac pana. Si dupa o vreme mai apar doua biciclete, dar doar un bikepacker. Ce or cauta oamenii astia pe aici? Dar tu Dragosele ce cauti, pai in vizita la rude, imi zic si rad una buna.

Ma intorc la bus si la Tolkien. Locurile astea au gust de basm, de basm bun. Si am acut sentimentul ca Stapanul Inelelor si Silmarilion si restul din metopia construita de el sunt povesti vechi adevarate spuse altfel ca sa poata fi primite, adevaruri camuflate ca sa nu fie respinse din start. Omul, Tolkien, era un titan, sunt din ce in ce mai fascinat de el si de uriesenia universului mitic, de fapt adevarat, pe care am inceput sa o descopar prin Pamantul de Mijloc. Cel locuit acum de turci si kurzi si ramasite de armeni dar care mai demult era locuit de the-orci, numenoreeni negri, adica oameni dati cu raul, numenoreeni albi, oameni curati si, desigur, de elfi. Elfii, El-fii, desi sunt fii ai lui Dumnezeu ei apartin lumii, au si fea si hrœa, si suflet, a fi, si trup, rhea, dar la judecata se intorc in lume, se reincarneaza, doar ei, nu si oamenii, caci
Oamenii nu apartin lumii, la moarte, darul cel mare al lui Dumnezeu, ei trec prin iluminarea sufletului Ma-Ra si se intorc la DumnezEu, spre invidia vesnica a elfilor pentru care prezenta intima a lui Dumnezeu din afara creatiei este si va ramane un mister. Dar ce nume foloseste Tolkien in povesti, nume din limba inventata de el pentru asta, efectiv a inventat una, mie imi vine sa zic ca a descoperit-o, mergand in jos, spre Nimrod! Arwen, a-ruwan, inseamna suflet in persana, Aragorn inseamna Ara, fiu al lui Hayk, iar gorn e munte si poate chiar born, cel nascut, muntele lui Ara, clar nume iafet sau chiar A- rago-re-en care ar inseman textual “cel in care este rege”.
Gandalf cel Alb e Gæn the alf, omul cel alb ad literam. Saruman e sara-man, omul luminii sfinte, pana n-o tradeaza si r devine l si a devine o si ajunge Solumon.
Galadriel printesa elfa e Gala the-re-el adica regina cea alba, inger. Frodo e phrodo, Proto, cel de la inceput. Legolas elful singuratic e lega-less, cel fara lege.
Thranduil e the ra an da-il adica ingerul luminii facatoare, ingerul rege si zeu in vreme ce Elrond, elful oranduitor, e El, zeul rand-uitor, ingerul administrator, rândas-ul, ala de la rend-orseg cum zic ungurii la politie.

Oamenii, atat ai Arnorului cat si ai Gondorului, ce mult seamana ultimul cu Gondarul din Etiopia cel pus pe munti si impanzit de castele, dar si cu Kandahar-ul afgan, care e Gandahar, oamenii au alt tip de nume, care imi aduc aminte ca sonoritate mai mult de saka si implicit de slavi. Boromir e baramær, puternic si mare, putere mare iar frate-sau Faramir e pharamær adica foc puternic, fiu mare.

Si peste toate este El, Eru Iluvatar, Dumnezeu Tatal, Æra Eli-Vater, Ia Ra Eli adica DumnezEu Lumina Tatal ingerilor, a tuturor El-i lor. Unde Eli e si era, year, iar si iar, unde DumneEu necreat e si tot spatiul si tot timpul, ascunse in El, pentru ca El le contine pe toate si nimic nu il contine deplin, in niciun caz Arda, lumea creata, da Arda, scrie corect, Earth-ul, Erd-ul, Ard-ealul care, ca toata Creatia a fost facuta prin muzica Ainur, a Valarilor, cei care seamana teribil cu cele sase Amesha Spenta ale zoroastrienilor, sase puteri, valor, plus a saptea care e insusi El, puterile de care vorbesc hindusii cu chakrele lor dar si sfintii parinti in razboiul nevazut si lupta cu duhurile rautatii. Si toate facute prin vibratie cantata, prin muzica, prin acea vocala suprema si infinita, alfa si omega, Α si Ω, un fel de Æ care il contine si pe O si pe U si pe I si pe toate, nu un diftong si un infintftong, perfect, unul si infinit variat, monada si henada in acelasi timp, neafarsit, pur, ca un cant bizantin, A-ul muzicii supreme, viata vie a lui Dumnzeu insusi pe care ar vrea cumva sa se faca stapan Melkor, melek-ar, inger facator, Satana, cel care nu poate da flacara vie, foc viu, viata, poate doar folosi, altera, strica ce a fost deja facut.

Ma extrag incet incet din dimensiunea aata ca dintr-un vis din Inception. Intre timp spatiul s-a miscat, continuumul lumii create isi pastreaza legitatile si, desi greut si intortocheat busul fratelui lui Umüt avanseaza. Ne apropiem. Trecem pe langa Krk, exact ca insula croata si Cârca sau Corcovado, daca adaugam vocalele lipsa si articulam. Am motait vreo jumate de ora si ca eram obosit dar si ca sa scap de turcul care se tot tine de mine de cand am facut pis pauza. Nu vorbeste engleza dar vrea sa ma chinuie cu un google translator. Oricum nu-mi place omul, e prea serios, prea apasat de povara umanitatii si a propriei persoane, asa ca mine odinioara si uneori si acum. De cand m-am trezit a venit iarna. Eram intre munti impaduriti cu brazi, ce minune sunt padurile si cum schimba ele viata, iar apoi, acum, suntem pe un platou acoperit de zapada. S-a schimbat clima, e sus, e frig, e locul cel mai friguros si aspru din Turcia. Iar eu vin aici in mod special sa vad ruinele Ani, marea capitala armeana de pana la 1200 cand apasat de tatari si de schimbarea majora a climei timpul n-a mai avut rabdare cu locul. Ce sa caute un oras asa mare si prosper si infloritor intr-un loc asa sus si asa aspru? De-abia astept sa decopar asta maine. Mai sunt vreo 65 de km pana in Kars. Muntii se vad superb. Si ploua. E un nor lenticular, jos, lat, prin care parca Dumnezeu mangaie pamantul cu apa. Se vede Karsul in departare. Am ajuns. Aproape. Cand intram am sentiment de Miercurea Ciuc, umed si frig si mizerie, are un aer de Cairo la frig, saracacios tare, puscat. Sunt neplacut surprins, Van-ul arata mult mai bine si mult mai mare. Ajung la hotel, e mai bine decat putea fi, e chiar decent, am studiat inainte si da, am nimerit bine, rezolv pe maine cu ghidul la telefon, singurul ghid de Ani care vorbeste engleza, maine nu va fi dar soferul ma ia ma duce si ma aduce si daca e ceva ma aud cu el la telefonul soferului. Perfect. Ies sa vad orasul. Citadela hittito urartiano armeneasca bizantino turceasca cu steagul pe ea e la locul ei, asa cum tot la locul ei e biserica armeneasca de dedesupt transformata in moschee, efectiv. E deja pe insearat si desi as urca pe citadela nu urc, o iau spre oras spre un kebab la botul furnicii si poate sa vad splendidele candva, acum puscatele clasiri baroce rusesti din cartierul rusesc cum altfel, construit pe scurta vreme cand Karsul a fost capitala de gubernie ruseasca, dupa razboiul nostru de independenta. Dau sa trec prin parc dar imi trece repede pofta, sunt pe putin treizeci de caini cand ma uit mai atent, o haita, mie imi plac caceii si ma inteleg cu ei, dar ce-i prea mult e excesiv. O iau pe caile batatorite, de fapt sunt pline de glod, calc cu grija, miroase a iarna si a fum de lemn, ajung pe o straduta mai comerciala, in vitrine atarna suprinzator de apetisant carcase de vita si apoi in altele e cascavalul de Kars, ca un emental, si in altele e plin de miere. In sfarsit ma simt ajuns. Am ajuns in Olam Haba, tara vacilor, a laptelui si a mierii si a bisericilor transformate in moschei.

2 thoughts on “Ziua 11. Pe cararuia Kars-ului

  1. Etimologiile de pe blogul tău sunt pur și simplu amatorești. Admir strădania, e ceva candid în ea, dar îți lipsesc cunoștințe de bază de lingvistică și filologie. Altfel, ai o imaginație bogată și ceva dar al povestirii.

    • multumesc de mesaj. sunt in mod evident si asumat un amator. adica iubesc cuvintele si mai ales Cuvantul. sunt un freak dar nu mi-e frikă. nu am nici studii si nici pretentii de etimologileala oficiala. ma feresc de ea ca de dracu’. daca ti s-a parut ceva interesant, daca crezi ca e ceva ce merita aprofundat, da-mi un email. dragos.birlea@agoraconsulting.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>