Am ieșit din metrou dupa 3 stații și am urcat in tramvai. Modern, aerisit, cum a fost și metroul cu care am plecat din aeroport, cu automat de cartele și fără meniu in limba engleză, îndemn deloc subtil, deși de necrezut, de a ne apuca măi fraților să invățăm turcește. Ce, ești turc de nu-nțelegi, măi Dragoșele? Celebra ospitalitate a osmanlâilor. In fața mea o turcoaică smeadă și frumoasă, cu căștile pe urechi, își învelește singuratatea in muzică. Lângă ea trei turcaleți cu blugi skinny se dau in stambă. Că doar suntem in Stambul. Curgem prin mahalalele pline de turcisme spre orașul care, deodată, se vede. Pietrele iși trădează miile de ani scurși peste ele. Ziduri, bastioane, kilometri de ziduri nepereche de la mare la Cornul de Aur, candva stră-lucind de câte comori au fost aruncate in el sa nu le înhațe venețienii. Zidurile se întind cât văd cu ochii, uriașe, rânduri rânduri, supuse dar incă sfidătoare, alb cu roșu, alb de calcar și roșu de cărămidă. Nu e purpura imperială, nu e porfirul porfirogeneților, e zidul bizantin făcut să reziste la cutremure și baiuri mari, răs-baiuri, războaie. Și au rezistat o mie de ani. Așa zis bizantin, Drăgoșele, imi zice inima mea de romeu. Că așa își ziceau ei lor înșiși, romani, romei iar țării, Imperiului Roman de Răsărit îi ziceau Romania. Cum frumos îmi glăsuia o hartă veche dintr-un magazin de hărți vechi în Taormina Siciliei văzută acum câțiva ani cu Motănelul. Zidurile theodosiene mă ating în inimă de fiecare dată ca prima dată. Iar acum, când le trec din nou, soarele apusului le incendiază cu lumină curată, le a-sființește ritual, iar tramvaiul turcesc venind din mahalaua Bagcilar șerpuiește și intră in Oraș, eis-ten-polin, merg in oraș, în greacă, că de acolo vine numele de Istampol, și tramvaiul își continuă scurgerea spre Sirkeci, vechea gară, pe malul Bosforului in Sultanahmet, ducându-mă spre hotelul la doi pași de hipodrom și Sfânta Sofia. Undeva aproape, spre mare, stau ruinele fostului magnific Bucoleon, Byko-Leon, palat al Împaratului, palatul Taur adică Bică și Leu și undeva departe, în partea cealaltă a orașului e celalalt palat imperial, al Blachernelor, al Vlahaernilor, adică al Vlahilor, cum iși și li se zicea Împăraților din dinastia macedoneeana. Simt Imperiul. Și știu, și mă apasă pe cât mă excită, că de mâine încolo las Constantinopolul în urmă și mă pornesc prin cenușa lui. Mă așteaptă, de fapt nu mă așteaptă dar eu tot ma duc, Nicomedia lui Dioclețian, Niceea Conciliului Crezului și Bibliei zis pe nedrept al lui Constantin, Ancyra lui Marcu Ascetul, Cesareea celor trei mari parinți cappadocieni Vasile, Grigore și Grigore de Nissa, Adiyamanul Commagen armean cu Muntele Nemrut cu capetele lui de daci, Anatolia și Armenia de vest, zisă acum Kurdistan. Ce frumos sună Anatolia, vechi nume turcesc nu-i așa, care înseamnă răsărit, anatoli, în greacă.

Sunt încă în Istanbul, de fapt acum re-intru în el venind de la aeroport unde am pus fetele pe avionul spre Cluj. Trei Doamne și toate trei, Motănel, mamă Nană și fiică motănică. Drum bun în paza Domnului! Clujul e mai aproape de aici decât pare. Au fost trei zile frumoase, cu soare si vânt, cu șișa și kebab și vin turcesc decent dar scump ca taxa islamică pe viciu, trei zile turistice, gravitând în jurul Sfintei Sofia și a Hipodromului cu obeliscurile lui egiptene, grecești și romane și a bazarului și a dubiței turistice cu care o transportam pe Nana cea netransportabilă altfel să vadă orașul telenovelelor ei de suflet. Trei zile mai mult false decat adevarate că Istanbulul in sine e fals, așa ca turcii, un oraș jefuit de bogațiile unui mileniu de Capitala a lumii, golit de oamenii care l-au construit și care nu mai sunt sau nu mai știu cine sunt, albi dar turci, jefuit de credință și de identitate, de la limbă la bucătărie. Istanbulul e orașul Sfintei Sofia facută de romani, al turnului Galatei facut de genovezi, e orasul Moscheei Albastre perlă a arhitecturii domului furat de la cei furați, al unui Taksim copie proastă și hiperaglomerată de arteră comercială europeană și a unor palate la limita kitchului ale sultanilor de la
Topkapi la Dolmabahce. Istanbulul e și orașul bisericilor dărâmate sau muzee în curs de convertire în moschei ca Sfanta Irina, sau aflate in vesnica și fatala restaurare din care nu vor mai vedea niciodată lumina credinței cum e Chora, pentru că orice urmă a Constantinopolului, a romanității și a crestinismului trebuie să dispară ca să acopere furtul și uciderile fondatoare.

De ce îi zic Istanbul nu știu, că pentru mine e și va rămâne, cat va mai rămâne, Constantinopole, așa cum a și rămas până în 1923 când Ataturk i-a schimbat numele. Da, până in 1923. E locul care mă copleșește și mă face să plâng de fiecare dată, mai mult ca Roma, deși a rămas mult mai puțin din el. Sau poate tocmai de aia. Una din icoanele cele mai dragi mie e pe peretele Moldoviței lui Petru Rares, luarea Constantinopolului, pe care o și am ca icoană bizantină, superbă, făcută de Leord, stă în mansardă sprijinită de un perete că nu am unde sa o agăț, uitată dar de neuitat, așa ca Orașul. Cand a picat Roma sub vizigoți in 410 Sfântul Augustin a scris De Civitate Dei, Orasul lui Dumnezeu, ca măcar orasul ceresc sa rămână dacă lumina lumii s-a stins. Așa am simțit noi românii, și nu numai, dar noi valahii mai ales, cand a picat Orașul. S-a stins lumina lumii.

Ieri, împreună cu motănicile, sub cupola 3D de la Muzeul Căderii Constantinopolului, magistral realizată de turci de altfel, mi-am retrăit cu un gust amestecat de bucurie a trairii și amar al căderii, copilaria îmbibată de Vintilă Corbul cu a lui monumentală Caderea Constantinopolului, carte de basm a lumii mele interioare. Turcii luând zidurile, mai mult luând-o in bot pe ziduri, tunuri, ghiulele, flăcări, turcii chinuindu-se cu tunurile trădătorului Orban și tot nereușind și apoi totuși intrând pe șest prin Kerkoporta, mica poartă a bisericii, “uitată” deschisă în sectorul de apărare venețian. Iar in jurul nostru mulți turci cu copii mici si ficații mari, făcând poze și sărbătorind cea mai mare realizare a imperiului otoman, o distrugere.

Apogeul orgiei de sânge a fost intrarea spahiilor călări în Sfânta Sofia împăratului Iustinian, unde marele dom al arhitectului armean Trdat e încă martor al măcelului facut de turci înăuntru, sânge roșu și albastru, de fecioare și romei simpli căzuți odată cu lumea. Sic transit gloria Mundi. Atat de mult a fost, atat de puțin a rămas. “Much that once was is lost. For none now lives, who remembers it”, zice vocea caldă a zânei Galadriel la inceputul Stăpânului Inelelor, pre-vestind bătălia pentru Pământul de mijloc, pentru lumea oamenilor, pe tărâmul mitic, de mijloc, dintre Europa și China.

Mă dau jos din tramvai în laterala Moscheei Albastre, la capătul hipodromului, cel mai mare din lume, vreodată. Îmi place să cred asta deși nu știu sigur dacă e mai mare ca cel ce e acum Piața Navonna în Roma. Aud in memoria spiritului caii partidelor verzilor și veneților, cei albaștri, gonind sălbatic, rotindu-se în jurul Coloanei delfice cu trei spire, și apoi a obeliscului theodosian, înfruntându-se ritualic în curse prevestind răscoala Nika si măcelul facut înăuntrul lui, al hipodromului, de Belisarius, generalul lui Iustinian și eliberatorul Romei.

Trec pe lângă șaormeria nesimțit de scumpă și nici măcar așa bună de pe colț de unde i-am luat Nanei ieri ceva să poată sa iși ia pastila. Acum e tristă si sleită, ramasă fără șaormă, e târziu, musteriii au plecat. Nu-i bai. Mai am in camera o sticla de vin alb la rece, si ceva pește rămas de la Nana de la cina de ieri. Asta o sa pap ca m-am săturat de ospitalitatea asta de haită de lupi. Mi-am plătit haraciul peșin zilele și mai ales serile trecute pe straduțele astea către chelneri turcaleți smecheri care nu mai puteau de iubirea de români atunci cand nu ne confundau cu rușii. Intru pe straduța cu hotelul și cu restaurantele. Chelnerii ma stiu de serile trecute. Se apropie, hoitari zâmbitori, ca să primească tesekkur ederim-ul meu grăbit uneori dublat de un iyi akșamlar, o seară bună. Nu ies la cină si vin și narghilea. Pe lângă ca e nesimțit de scump, cele trei seri de dezmăț oriental din city break-ul cu fetele îmi ajung. Vacanța se termină și începe calatoria. Calatoria nu e despre găsirea de placere ci despre gasirea de sens. Calatoria si vacanta sunt ca nadirul si zenitul, exact opuse.

Mă duc sus in camera kitchos de luxoasă deși mică de la Sura Design Hotel să-mi mănânc peștele din frigider și să îmi beau vinul ca o ultimă împărtășanie înainte de a începe marea trecere. De mâine mă așteaptă cenușa Imperiului, ce a mai rămas Romania din Anatolia, așezată cândva peste hittiți și galați, peste frigieni și urartieni, peste care au venit grecii și perșii și apoi Imperiul și iar perșii și apoi arabii și apoi venețienii de-au luat caii din hipodrom și i-au pus pe San Marco, mama lor, și apoi turcii. Și ăștia așa n-au mai plecat. Habar n-am, khabar adica vești, cunoștință, nu am despre cum o să ajung eu mâine la Nicomedia și Niceea adică la Izmit si Iznik și apoi ori la Bursa ori la Ankara, o să văd mâine unde o să dorm mâine și ce și cum. Le-am întors pe toate părțile, cu tur până la Bursa și de acolo cumva, sau cu mașină privată de aici, e imposibil de scump și până la urmă o să iau marmarail-ul și apoi trenul apoi poate ceva dolmușă sau taxi sau ceva, nu știu, așa s-au așezat sau mai bine zis neașezat. Va fi hardcore. De la cinci stele la backpacking, de ală cu habar n-am unde dorm la noapte și cum ajung acolo. Fortuna audaces adiuvat aș fi zis cândva. Acum zic doar, Doamne iți multumesc că ești mereu cu mine, luminează-mi calea și fă-mă să stau în Tine, în toate, voia Ta să o fac.