Vladivostok. O dimineata de caine a unui personaj interesant.

In fiecare calatorie inteleg mai mult, si dupa fiecare calatorie tot uit, ca nu, nu locul conteaza, ci povestea locului, povestea din mine sau cea pe care o descopar acolo. E despre cum ma simt acolo, ce vad, ce am adus cu mine si cum rezoneaza toate astea cu locul, cu oamenii, cu taifunul. Un loc il iau cu mine dupa cum il traiesc, cum il filtrez, cum mi-l interiorizez. Acum ca scriu imi aduc aminte o poza, facuta in Cluj la Monumentul Memorandistilor, de domnul Matei, multumesc dl Matei, un om pe care l-am chinuit mult cat timp am lucrat la Compexit, mi se zicea sadicul in curtea blocului la Oradea, uram lucrul asta, era probabil adevarat. Dl Matei seamana fizic cu tata. Poza era cu Dragos proaspat intors din Africa, dupa 6 saptamani de etiopia si kili si safari si negri si africa de sud, cu bagajul ratacit de Lufthansa, liber ca pasarea cerului acasa in Cluj, ca intr-un oras de la capatul indepartat al lumii, sa-i zicem Livingstone, Zambia. Libertatea e o stare de spirit. Interioara. Pot fi liber in inchisoare, pot fi prizonier in spatiile nesfarsite de la oricare capat al lumii.

Am dormit prost la Versailles. Camera de hotel plina cu multa singuratate si neliniste. Si afara continua potopul. Micul dejun ca o scena din farmecul diacret al burgeziei, parca sperau ca nu o sa ma apuc de mancat. Eu si ceilalti alti 3 oameni, doi rusi mari si o rusoaica. Ieri seara receptionera mi-a dat senzatia, prin cuvinte explicite, ca hotelul e plin. Da. Am mancat ceva, prost, vreau un cappuccino. Ma intorc in camera. Hainele mi s-au uscat. Pentru putina vreme, kanejna.

Ies.

Afara e ceva diferit. Aproape ca nu mai ploua. Adica ploua normal dar asta e ceva suportabil. O iau la pas spre mare. Marea e de fapt in toate partile. Orasului nu intamplator i se zicea Constantinopolul din extremul Orient. Si stramtorii i se zice micul Bosfor iar golfului-port interior, peste care se vede podul cel nou si unde stau flotele, militara si civila, i se zice Cornul de Aur. Zicea in triposo ca ofiterii de marina rusi care au descoperit locul si fondat orasul au fost fascinati, vizibil de Constantinopol. Istanbul i se zice doar de la 1923, dupa Ataturk.

Oras e viu si arata viu, e plin de oameni cu pelerine si umbrele pe strada. Trec masini. Cu volanil pe stanga dar si cu volanul pe dreapta. E un oras cu bani. Si noi dar si vechi. Versailles e o cladire baroca la coltul unei strazi baroce, in centru, aproape de portul marin, de piata eroilor razboiului civil terminat aici in 1922 si de vasele militare cenusii pe care le stiu din poze. la desi cenusiul il acopera. Pe jos e ud. Inca ploua dar comparativ cu ce era dimineata parca e soare.

O iau la pas, blindat cu pantalonii hardshell arcteryx negri, geaca turcoaz tot arcteryx si cu rucsacelul mic cu husa galbena. Trekkersii parca sunt un pic uzi. Nu ma mir. Ma simt bine, sunt plin de bucurie. Trec strada si cobor niste trepete spre stadionul din departare, printr-un parc si o piata cu promenada pe malul Pacificului. Aici, putina lume. Aud o melodie, la un difuzor public in parc. E melancolic, e trist, imi rupe inima, imi dau lacrimile ad literam, e rusesc. Filmez cu Nikon-ul. “Ia liubliu tibia Vladivostok”, canta o voce de femeie parasita. La Vladivostok in port. Tristetea, melancolia, e boala rusilor. Stau un pic, ies din melancolie, ce cautai acolo Dragos?, imi placea cum zice “zilionâi parkâ”, si acum imi place. Suna exotic, inseamna insa doar parcuri verzi.

O iau spre faleza si spre oceanul de un maro cacaniu. Kakaia situatia? Ma gandesc si zambesc. Asta. Incepe sa ploua. Imi pun gluga in cap. Daca ar fi soare…vesnica chestie in Siberia, in lume. Da, pe soare ar fi frumos. Asa apa e agitata, se izbeste in dig, ma stropeste, e cacanie, e rece. Teoretic, in sfarsit de august e vremea perfecta de plaja in Vladivostok. Da. In departare se vede un vas civil mare rosu, inspre Corea de Nord. Face el ceva.

Bat faleza pana se infunda. E plin de baruri, terase si reataurante de plaja, intre elegant si incert, toate inchise. Ploua. Ma invart un pic, ma uit pe harta triposo-ului, aici ar trebui sa fie vestita fortareata a Vladivostokului, cea mai mare fortificatie facuta vreodata la Pacific, sau macar o parte din ea. Nu vad nimic. Doar restaurante, bariere, fundaturi si pe colina ce sta cu fata la mare, ceva cladiri. Acolo o fi. Caut o cale de intrare. Niet. Triposo-ul insista. Si eu. Si stanca. Incepe sa ploua mai tare. Eu cedez primul.

Langa, zice triposo, ar trebui sa fie un delfinariu si ceva muzeu natural marin. Pe asta il vad la capatul unor scari pe care deja incepe sa curga un suvoi. Nu ma intereseaza, nu acum, mai am un pic si devin eu peste.

O iau inapoi spre oras. Trec undeva pe langa restaurantul de aseara, ce experienta!, il vad in capatul unei stradute la stanga, trec, pe stanga in vitrina tot sar niste copii, si niste rusi frumosi si tineri, kangoo jumps, o sala de sport moderna fundamentata pe sarit. Si zumba.

Ma apropiu de centru. Trec pe langa o bisericuta mica si ruseasca. Pe stanga. Pe dreapta 3 fete asiatice. Cu plase. Chinezoaice, cred. Sunt multi asiatici. Japonezi, chinezi, coreeni. Astia is tare greu de deosebit intre ei. Pe japonezi si pe chinezi inca mai treaca mearga, dar coreenii?! Plus cei ai lor, sovietici, buryati si cei din Asia Centrala, din republicile alea cu stan la sfarsit care ma atrag asa de mult si la care cu greu am reusit sa le invat capitalele. Astia sunt mai usor de recunoscut. Atata timp cat nu imi cere nimeni sa recnosc un uzbek de un tadjik. Nu-mi cere.

Ploaia, ploaia, ploaia. Soselele sunt inundate. Pur si simplu. Orasul arata bine in ciuda apei si a griului. E viu. Agitatie. Oamenii ori stau la adapost, asteptand marshrutci sau facandu-si curaj ca oricum ploaia asta nu trece, ori umbla de parca nu ar ploua. Rezultatul e oricum acelasi. Ma regasesc, natural, in a doua varianta. Umblu. Cofura nu rezista, sper ca arcteryx-ul da.

Orasul e asezat pe coline, ca San Francisco-ul, asa i se si zice uneori, deaigur al Asiei, asa ca, fidela lui Newton, apa o ia navala la vale. Pe stanga, Muzeul gloriei militare. O cladire ca o vila neoclasica, cu trei etaje, relativ mica pentru un muzeu. Pe o vreme ca asta, ce sa fac, intru. Oricum as fi intrat.

Personalul muzeului nu a avut timp sau chef sa se schimbe, sunt imbracati in uniforma. Ma gandesc toti sunt doar ca aici sunt sinceri. Ae uita la mine ca la un albgardist, un dusman al revolutiei, un mic burghez suspect, mic nu ca e inalt tipul, mare burghez, nu mare ca e imbracat ca aia de la salubritate. I-am confuzat. Dusmania ramane. Ma avertizeaza ca in 30 de minute inchid. Nu vad cum as putea depasi timpul. Platesc biletul, cateva ruble, casiera se mai uita odata urat la mine, le-am stricat ceva planuri, spera pana in ultimul moment ca o sa renunt, imi indica prima usa. Dupa mine vine un nene, seamana la aer cu instalatorul de pe transsiberian, care are cheile. Comorile revolutiei si gloria militara stau sub cheie. Trebuie pazite.

Cazacii. Din nou. Tipii astia sunt intr-adevar fascinanti. Imi tin fascinatia pentru mine. Razboiul dezastruos din 1904 cu Japonezii. Pacea rusinoasa. Tratatul de pace prin care raman fara nave in pacific, inceputul constructiei fortului Vladivostok.
Bataliile cu japonezii inainte de al doilea razboi mondial, Lacul hasan si Halhan Gol, si la final Manciuria si asaltul asupra Kurilelor. Razbunarea pentru 1905. In 1945. Acum am inteles cum e cu Kurilele si Sakhalinul. Erau rusesti pana la 1904, japonezii i-au atacat fara declaratie de razboi, i-au batut, dezastrele de la Port Arthur si Tsushima, i-au umilit iar ei i-au zdrobit si umilit inapoi in ’45 si si-au luat insulele inapoi. Nu-i rau la muzeul gloriei militare. Sa mai invatam ceva ca ne-om prosti, zic, parafranzadu-l pe tata.
Si apoi lupta cu spionii si cu braconierii. Leopardul si tigrul si broastele si gingsengul pot sta linistite, viteazul granicer rus sta de paza. Atunci cand nu e seful braconierilor. Dar asa ceva e imposibil, nu in Rusia, nu.

Ies. Inainte de cele 30 de minute. Paznicii sunt multumiti si ca recompensa ma lasa sa ies. Nu am avut voie sa fac poze, sa nu le rapesc gloria.

Afara, ploua. Trec ca o balerina beata o trecere de pietoni inundata, incercand sa nu ma scufund sub torentul care coboara spre Piata centrala cu statuia victoriei din razboiul civil. 1918-1922. Cobor, e abrupt, nu imi place, sunt ud, ocolesc suvoaie, oamenii sunt uzi, rusi, chinezi, mai ales rusi si chinezi. Trec prin pasajul subteran, care, surpriza, nu e inundat, ies in partea cealalta, in piata. Eroul rosu, cel ce i-a invins pe albii lui Kolchak, fara Kolchak cel mort la Irkutsk, pe cehoslovacii din legiune, pe expeditionarii americani si mai ales japonezi, troneaza in piata. Si ploua. In stanga, spre Cornul de Aur, se vede podul cel nou, cumva pus cu mana in ansamblul de cladiri. Si se vede Flota. Siluete cenusii, suple. Flota Pacificului.

Cobor din piata spre cheiuri. Se vad santinele din loc in loc. Trec pe langa cladirea Amiralitatii. “Dobrai utro tavarisci amiral. Ia, Ia, Ia”, parca il aud in urechile mintii pe Teo recitand din “Vanatoare pentru Octombrie Rosu.” Multe siluet gri. Impresionante. Navele militare si mai ales submarinele imi dau o anume emotie a copilariei, o trepidatie, o asteptare a ceva aerios dar bun, probabil din cartile lui Douglas Reeman. Intalnire in Atlanticul de sud. Ataca si scufunda. Batalie in adancuri. Marea Cruda. Le-am citit si rascitit. Cam cum am facut cu Cei trei muschetari si cu Razboiul Stelelor.

Imi fug ochii spre umbra gri cea mai mare, un crucisator lansator de rachete, il recunosc dupa tuburile lansatoare, ca ale Moskvei, din Marea Neagra. E Variag?! Nava amiral a Pacificului. Ma uit atent prin ploaie ce scrie pe bordul navei. ВАРИАГ. Da, el e. Impreaionant. Si cetos. Si ploios. Fac poze. Multe. Dar nu prea multe ca oricum nu se vede mai nimic si daca par suspect am citit ca ma
pot trezi luat la intrebari de baietii mai curiosi si cu ochi albastri. Iar ca sa par suspect, am senzatia ca aici ajunge sa respir. Oricum am facut poze din greu. Intr-un final renunt si ma intorc spre mal. Acolo, un perete urias de marmura cu numele eroilor marii din Razboiul de aparare a patriei. Si in fata peretelui Submarinul muzeu C56, un veteran. Nu urc, nu intru, nu cobor. Stiu cum arata submarinele. Imi plac mult mai mult povestile si filmele cu ele decat sa fiu inauntru. Diferenta intre a sti si a face, intre a vedea de departe si a trai in piele cuiva, a umbla o mila in mocasinii altui indian, cum se zice pe malul celalalt de Pacific. Flota si mortii ei si mausoleul. Si Podul si Cornul de Aur, vorba vine. Si Cornul de Aur din Constantinopol era numit asa pentru ca la asediul din 1204 cand cruciatii au luat orasul o parte din bogatii, bijuterii, aur, oricum o mica si insignifianta parte, au fost aruncate in apa de romani ca sa nu le fure venetienii si ceilalti. Si in zilele cu soare lucea apa din golful ca un corn ca aurul, si de aici numele, Cornul de Aur. Aici, in Vladivostok, poate ca nu aur e pe fundul marii, dupa culoarea ruginie cenusie.

Am luat-o pe langa submarin, spre deal, spre oras, printr-un parculet. Doi chinezi, cuplu, scump imbracati, aparent moderni, e frumoasa, el chinez, mie nu-mi place barbatii asa ca greu imi dau seama de frumusetea lor, asta e. Au undeva la 40 de ani cred. Se cearta sub arcul victoriei ridicat de Nicolae al II-lea. Un arc baroc, spre rococo, mic si frumos. Chinezoaica sterge pe jos cu el. El nu se lasa, nu de tot. Rar ceva mai dizgratios ca doi chinezi care se cearta. El o lasa sub arcul Victoriei si pleaca bombanind taios. Au infrant. Eu trec pe langa amandoi. Am un cuvant in cap dar nu-l pot spune.

Am iesit la strada principala, centrala, ce curge de-a lungul Cornului de Aur. Sunt sub podul cel nou. E urias. Sub el o cladire de sfarsit de secol XIX. In sus pe strada si in jos mult baroc, frumos baroc. Am un sentiment de Valparaiso dar spalat, muuuult mai bun, asa cum i-ar placea Valparaiso-ului sa fie. Sunt un pic rau. Aveam asteptari mari de la Valparaiso, poate m-a inselat si numele. Nu trebuia sa am. Daca nu aveam mi-ar fi placut chiar mult.

Nu mai am ruble, nu asa multe, si merg spre Kamchatka poimaine. Ar fi bine sa schimb. In rucsacelul blindat cu husa galbena mai am si eu ceva blindaj. Intru pe dreapta intr-o banca. Curge totul de pe mine. Sunt ud cum numa-n vis o leoarca se arata. Gasesc fermuarul, gasesc banii, calculez cat ar fi, zambesc doamnei de la ghiseu, zdrazvuite, doamna ma priveste un pic mai intelegator. Schimb multi bani. Imi primesc toate bancnotele, fara mofturile din Ekaterinburg si Ulan Ude, se simte spiritul intreprinzator. E bine. Mi-am luat o piatra de pe inima, nici nu stiam ca o am acolo, dar e bine ca am ruble multe achimbate. Imi asuc aminte de Sorin cu unul din multele lui bancuri bune. “Ce face elicopterele sa zboare? Banii.” In Kamchatka am o intalnire cu niste elicoptere. Desi inca nu mi-au raspuns. Si vreau sa fiu pregatit sa le fac sa zboare.

Imediat ce ies de sub pod, monumentul soldatilor morti in 1904-1905 si apoi Muzeul marinei. Inchis. Si apoi Monumentul vaselor scufundate si marinarilor morti in al doilea razboi mondial. Multa moarte in orasul asta. Si prea multa celebrare a ei, parca. Si ploua. Ploua mai tare daca se putea. O iau in sus spre funicular si apoi spre punctul de unde se vede tot orasul in aolendoarea lui. Daca ar fi soare. Funicularul. Parca sunt in tramvai in Lisabona sau in San Francisco sau in cabina de funicular din Valparaiso. Mai degraba ca in Lisabona. O doamna cu bilete. Putin. E in fusta. I se vad picioarele, pielea. Eu sunt leoarca. Nu, nu e frig in sine, sunt vreo 20 de grade, dar atata apa si ud si vedere pielii femeii asteia fara varsta care sta toata ziua si plimba 100 de metri in sus si in jos niste puturosi ma face sa ma ia cu tremurici. Ma asez pe un scaun. Mai vine cineva. Pare turist, turist rus. Stau deja de mai mult de 5 minute. Ma uit in sus si vad unde vom ajunge. Ma dau cu trenuletul ca si copii mici.

Mi-e foame, parca. Desi am mancat mult la micul dejun prost. Diseara o sa ma duc la celalalt local ce mi l-a recomandat devushka de la hotel, Iz Brasserie. Miamiii. Ceva vodka si zacusti! Za kusaieti. Sa mancam ceva, sa gustam. Stiu unde e, aproape, am trecut dimineata pe langa el. Si mai trebuie sa imi gasesc cazare la hostel sau la alt hotel, ca astia nu mai au locuri decat diseara. Si poate sa o sun pe Masa. Sau poate nu. Pana la urma nu.

Ajung sus cu funicularul. Ies. Se vad, frazbile si granchioase, ca niste uriasi bolovani de locuit, blocurile ca-n Marasti de pe inaltimile ce strajuiesc Bosforul Estului. Nu-i urat pentru un oras noi rusesc. Dar nu-i chiar frumos.

“Furnicularul” ma lasa sus intr-un nod rutier. Si cu niste pasaje mai mult subterane ca sa ajung pe varful ce se vede in stanga unde e si un releu si de unde se vad bine si Cornul de Aur si podul si flota si Rusky Island. Banuiesc ca ala e locul. Ma descurc, trec pe dedesupt, trec de o hoarda de chinezi ce se ascund de ploaie, dar nu tac, astia nu stiu sa taca, seamana cu mine as zice. Ies din pasaj, ploaia vine orizontal si parca incearca sa imi intre pe sub arcteryx. Las capul in jos, ma infig cu capul inainte in vant si apa. Speram ca o sa fie soare sau macar nu o sa ploua aici sus, privelistea se zice ca e superba. Asta e. Alti turisti fericiti vin din directia opusa.

Ma che sorpresa! Italianca mea. Ma opresc. Mamma mia. Ciao.

E a patra oara cand ne intalnim. Si ma decisesem ca daca o mai intalnesc o chem la o cafea, sa povestim, sa aflu si eu ce am de dat si ce am de primit de la ea. Ne-am intalnit intamplator de patru ori?!
Ea e rece si grabita. Nu se bucura ca ne vedem. Imi taie si mie pofta, si chiar si decizia de a fi deschis. Nu e loc. E un zid de apa rece acolo. Azi a ajuns, a si fost sa vada Rusky Island, nu e nimic de vazut acolo, era o unitate militara pazita, zice. Maine pleaca acasa, isi incheie maratonul. Adevarul e ca a alergat ca o nebuna, ca eu in Bolivia dar 3 saptamani in loc de una. Prea mult. Stiu ce o mana sa faca asa, ma apuca si pe mine la ievare calatorie si doar uneori reusesc sa ii pun frau. Pofta ochilor, sa fac tot, sa stiu tot, sa fiu tot. Sa nu renunt la nimic. Liste lungi de facut, timp putin, energie limitata, stres, tulburare, bucurie cel mult maniacala. Satisfactia to-do-list-ei bifate. Un orgasm scurt si chinuit. Ii zic ca eu mai stau si maine si apoi Kamchatka. Imi ureaza calatorie sprancenata. Si eu ei. Ne mai auzim pe facebook, zice. Da, exact, eu nici nu stiu cum o cheama. Si nici ea. Si nici nu ne intereseaza. O intalnire de viata ratata. Si e vina mea, stiu. Am vorbit mult, patimas, fara delicatete pentru credintele sau mai bine zis simpatiile ei buddhiste. Si am ratat ocazia, sarcina de a o ajuta cu adevarat, de a-i da ceva cu adevarat valoros. “Be a wittness not a judge”, Dragos, imi rasuna Graham Cooke in urechi.

Italianca pleaca. Buon viaggio, buona fortuna. Simt un usor regret. Nu mare. Urc ultimele trepte si vad marea, podul, Variagul, pentru o jumate de minut apoi intra un nor in mine si apa incepe sa izbucneasca pe mine, din toate partile. Pana acum m-am prefacut ca vremea nu conteaza. Nu mai vreau. Gata. Sunt leoarca, totul e cenusiu, mi-e foame, sunt frant, hai Dragos la hotel. Oricum e departe ai e mult de mers. Si strazile sunt rauri. Torente in panta.

O iau la pas, pas rapid, ar fi chiar alergator daca as putea. Nu ma mai intereseaza nimic decat sa ajung la hotel. Sa fac dus, sa ma usuc, poate sa dorm un pic. Multumesc Domnului ca e totul bine asa cum e. Sunt recunoscator. Si merg prin apa. Pe stanga trec de o Shokoladnita si ajung la o cafenea care arata bine. Afara iadul ud. Intru, sa beau un cappuccino. In hol inca trei oameni, refugiati, ca mine. Imi dau seama ca nu ma pot duce sa ma asez pe un scaun sau fotoliu in halul asta. Cu regret abandonez ideea. Ma uit la fetele oamenilor in timp ce imi pun gluga in cap si ma pregatesc de snorkeling. Riduri, ochi mari albastri, barba de 3 zile, rara, o oboseala in ochi. Contrasteaza cu atmosfera provensala si bicicleta cu lavanda din vestibului cafenelei, frumos vestibul. Ies. Dosfidania le zic in gand. Ploaia ma ia in primire. Nu mai am mult, inot prin intersectii ai pasaje, cel mai mult imi place treverea oeate calea ferata, de fapt trenul trece pe sub nivelul drumului. Gara e langa gara maritima si mai in centrul orasului nu poate fi. Trenurile trec prin tot orasul ai apoi pe sub o parte din oras ca sa ajunga la gara art nouveau de pe malul marii. Si eu trec peste liniile de tren. Nu trece nici unul acum, mi-ar fi placut. Transsiberianul dupa 10.000 de kometri, intrand in Bosforul de Est.

In final ajung la hotel. Intru. Leoarca. Zambesc receptionerei, e aceeasi, o fata bruneta, vorbeste bine engleza, usor sacadat. O laud. Am de ce si ea se bucura. Chiar se bucura. Ihhhh. Mai e ceva. Isi drege vocea. Cineva, seful ei, seful sefului ei, seful sefilor, i-a cerut sa imi ceara pasaportul din nou. Da, zic, sigur, dar mi l-ai cerut si aseara, e ceva in neregula? Zambeste incurcata. Trebuie sa faca scan la toate paginile pasaportului. Fac fata ai de Benny Hill. Ahh. Pacimu? Pai cica sunt o persoana interesanta. Incearca cumva sa o ambaleze dar nici emotiile si nici engleza nu o ajuta suficient. Ii zic, zambind reflex, ca nu stiu daca imi place sa stiu ca sunt interesant. Ea, incercand sa o dreaga, insista. Sunteti un om interesant, lumea vrea sa va cunoasca, zice. Fata de Benny Hill imi ramane masca. Ce optiuni am? Sa nu i-l dau, daca e ceva serios oricum il iau singuri. Il dau. Sigur ca ii dau si in timp ce il intind ma gandesc ca nu va face nimic altceva decat sa ii faca si mai interesati de mine, vizele de US si de Iran sigur nu ajuta. Si nici aia de Japonia. Si poate nici cea de Cuba. Plus faptul ca am viza de business. Adica eu sunt in Vladivostok sa fac afaceri. E o contraventie in sine sa am viza de business si sa fac turism. Simt o agitatie pe stomac. Asta vine de la statul la hotel. La hostel nu-mi avea nimeni treaba.Asta e. De aici poate veni orice, sa fiu bucuros de ceea ce vine. Doamne, in mainile Tale e sufletul meu. Zambesc devushkai incurcate care face scanuri, zambet amar de agurida, dar zambet totusi.
O intreb daca mai pot ramane o noapte, maine pe poimaine. Fata e bucuroasa ca poate face ceva bun pentru mine. Pot. Imi da pasaportul inapoi, un lucru bun in sine. Dosfidania. Urc la mine in camera. In lift, singur, ma uit la mine. Simt agitatie si un fior de frica difuza. Nu-mi place. Sau “Non mi piace”, cum zice mama cand se simte bine.

Ce stranie e senzatia, am uitat-o. Atacul fricii. Gandhi spunea ca frica e adevaratul dusman, ca noi credem ca e ura dar nu, e frica. Kanejna. Si ce efect de disolutie are pe pacea mea interioara. Ca o panza care se sfasie. Frica provoaca tulburare, tulburarea sfasie pacea si bucuria, apoi intuneca mintea si da drumul la haitasi, avalansa de ganduri, confuzie, haos. Si reflexele mele de aparare la frica, il vad pe primul venind, “worst case scenario”, ce mi s-ar putea intampla, bun in tinerete cand nu stiam mai bine si totusi nu vroiam sa traiesc sclav santajului dar ma face cinic, asteptand raul, ma micsoreaza. Ochii mei stau si vad ce gandesc eu. Si tind sa-l faca sa se intample. Asa suntem facuti. Si apoi, forta de interventie rapida, noile reflexe, ma vad intrand cu noua identitate peste reflexele fricii, peste egoul care ma face sa fiu schematic, o caricatura a ceea ce sunt eu de fapt. “Eu sunt Dragos, rob si fiu al lui Dumnezeu in Isus Hristos”…si continua. E lunga afirmatia mea. Si tare! Ma aduce imediat inapoi. Ma readuce in propria fiinta, viata. La viata blanda si smerita. Egoul imi taie accesul la mine, devin o masinarie care functioneaza pe avarie, fuga sau lupta, adio relaxare, simtul umorului, creativitate. Adica adio eu.

“Domnul e pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic. El ma conduce pe carari drepte din pricina Numelui Sau.” Sunt in camera, ma dezbrac si ma pregatesc de dus si, de necrezut pentru mine, un somn de amiaza. E vreme de somn, numarat bani si facut copii. Dupa o scurta deviere in varianta doi, planuiesc sa ma dedic serios primeia. In tot timpul asta gandurile, ca in roi, din ce in ce mai mic si mai putin zgomotos ma ataca. Ba ca am viza suspecta, ba ca nu stie nimeni unde sunt, ba ca sunt deja in Siberia, ba ca si eu daca mi-as vedea pasaportul m-as considera suspect, ba ca o sa ii fac probleme lui Freddy ca mi-a facut invitatia de viza, ba ca cine stie. Domnul stie, le retez scurt. Eu nu trebuie sa stiu. Nu eu sunt stapanul meu, Dumnezeu e, El are grija de mine, el a venit sa imi ridice orice greseala si frica, nu am de ce ma teme, e doar parte din aventura. Ma linistesc. Gustul amar insa imi ramane pe inima si bucuria calatoriei s-au dus. Alta epoca, poate, sper ca nu. “Hope for the best while preparing for the worst”. Asta e versiunea noua. E varianta engleza de la conceptul grec de synergia, impreuna lucrare sau impreuna faptuire. Adica sa ma asigur ca eu am facut tot ce tine de mine, in dreptate, pace si bucurie, semnele Duhului Sfant, implicit sa nu fac nimic din frica si tulburare si furie si gresit sau mincinos si de acolo Dumnezeu, harul Lui, isi face partea. Eu ma deschid, ma las folosit, in spiritul bun si ce e mai bine va iesi de acolo pentru mine. Asta e promisiunea lui Dumnezeu, toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celui care Il iubeste pe Dumnezeu, adica a celui care implineste poruncile Lui. Simt mai multa pace si gandurile se linistesc, le alung sau fug singure si parca simt si un pic de caldura pe inima, bucurie mica. Dusul a fost bun, prosoape din belsug, apa curge pe langa perdeaua de dus, pe jos e numai apa. Strang un pic. Nu-i bai. Ma simt bine. Ma bag in pat, imi iau telefonul, citesc niste stiri, scriu la doua companii de turism din Kamchatka pentru urshulica si geysere. Si dorm.

Pe cand ma trezesc afara nu mai ploua. Nu am dormit mult, o ora si ceva. Ma simt mai bine. Mult. Ma imbrac repede, ies sageata din hotel, fara rucsacel, doar cu arcteryxul dar fara pantaloni. Si fara aparatul foto.

E alt oras. Un albastru senin, curat, luminos, se prevede printre nori. Un soare rezidual da o lumina buna. Nu se vede, e tot in nori, dar se simte. Am luat-o pe strada in jos, spre piata centrala cu eroii sovietici, langa portul militar. Trec pe langa un magazin numai cu uniforme, steme, poze si obiecte militare. Intru. Plin de poze cu Variag-ul, mandria Flotei Pacificului. E foarte mare si foarte plin. Ma uit sa-i iau lui Teo ceva, vad diverse, macar un magnet fain cu Variagul. Nu acum. Ma trage ata spre, mare, spre lumina buna. Sa ma si bucur un pic de locul asta. Vladivostok.

Trec prin piata. Fac o poza faina, cu telefonul statuii eroilor razboiului civil, exact cand trec doi marinari militari, in uniforma, cu trollerele pe langa ea. in spate albastru senin. Imi place. Simt bucurie. O iau spre gara, spre Vokzal, pe care nu am apucat ieri sa o vad prea bine, si apoi vad ca vis-a-vis, la mare eMorskoy Vokzal, gara maritima. Poate iau maine o cursa cu ferry-ul pe undeva, pe ceva ostrov, de o fi vreme buna. Nu se anunta. Dar eu sper.
In stanga, Podul. Podul cel nou, mare, suspendat, cocotat peste Cornul de aur, ca lantul bizantin care inchidea la Galata trecerea nepoftitilor, e facut de Putin. De parca el ar fi pus mana sa faca, asa ii aud si pe unii pe la noi ca Ceausescu a facut. Parintii nostri au facut, pe vremea lui Ceausescu si in sistemul ala. Vad cenusiu si pete de albastru printre cablurile podului suspendat, mandria orasului facut acum cativa ani sa arate Asiei ca Rusia e aici si nu pleaca nicaieri. Si mai e unul. Steaguri rusesti si steaguri ale marinei ruse si steaguri de lupta ale marinei ruse, peste tot. Imi place. Lipsa ploii face mult. Sunt printre oameni pe cheiul Morskoy Vokzal.

Un remorcher maritim, jos, bondoc, ca un buldog, si la fel de puternic, trece pe sub pod, printre crucisatoarele si distrugatoarele marinei militare de pe amarajele vestice si spargatoarele de gheata de pe partea cealalta. Cornul de aur. E uimitor golful asta parca facut in adins. Ape adanci protejate pe kilometri si de pe o parte si de pe cealalt.

Pe banca pe care dau sa stau, un cuplu. Banca e caramizie si inca plouata. Mojna? zic. Dãaã, ce sa zica?, ca niet? Nu se putea. E esplanada perfecta. Marina militara, civila, portul, podul, orasul, blocurile, zgarie norisorii, in vedere ca la expozitie. Se aud sirene in departare, pompieri probabil. Apusul pe Bosfor si Cornul de aur. Proiectia apusului, ca e in spate.

Asa arata un oras viu. Grozave navele ruse ma gandesc uitandu-ma la ele. Vreo 4 mari, probabil distrugatoare Sovremenai si, desigur, Variagul. Adica Varegul, numele rus dat Vikingilor, stramosii lor. Copilul din mine e impresionat de nave. Le mai trebuie. Nitelus mai la sud, chinezii, tihaaa, au de 10 ori mai multe. Si nici astia nu se inteleg bine cu vecinii, oricat pretind ei la sedintele de bloc. Din care una incepe peste doua zile, aici. Ceva summit al Asiei de Est, cu Putin si toata orchestra.

Si podul e impresionant. De aici il vad mai bine. Circulat din plin. Doi piloni mari pe fiecare mal, cabluri. Ridicat la peste 80 de metri. Sa poata trece cam orice nava mai putin portavioanele americane. Oare nici cu astia nu se inteleg bine? Cine se intelege bine cu ei?

Orasul, seamana cu un Valparaiso mai relaxat, mai curat, mai viu, varianta placuta, dar altfel tot pe coline in sus. Nu la fel de sus. Mai frumos locul decat San Francisco. Nu la fel de bogat si stralucitor. Si de fapt, cel mai mult mi se pare ca seamana cu Hong Kong-ul. Dar tot asa, mai putin inalte stancile. E foarte verde, cum altfel?!

In zare, departe tare, in varful Cornului de Aur, o centrala electrica cu trei cosuri, alb rosu alb rosu. Albastru e de pe cer. Uite steagul. Dintr-un cos iese fum alb si inclinat la 45 spre dreapta. Se simte ceva in aer. Va mai ploua.

E cald, peste 22 de grade si acum, fara ploaie, e o placere, e perfect.
Imi place orasul asta. Imi place locul asta. Ia liubliu tibia, Vladivostok. Влаливосток.

Stau pe banca. E fain. Pleaca pasagerul Moskva, alb, calare pe valuri, spre Insula Popov sau vreo alta din arhipelagul golfului. Maine o sa merg pe Rusky Ostrov. Poate. Sa vedem cu potopul. Cuplul de pe banca pe care stau, discuta ceva, sunt tineri, ea se mâțâie. Se copilareste. Suna bine. Am tot auzit rusi si rusoaice vorbind ca niste fetite razgaiate, foarte sexy, senzual dar totusi copilaros.

Alti oameni asteapta sosirea ferry-ului de Coreea. Sau de Japonia. E un vant usor si placut. Cerul e o tapiserie cu fâșii pluburii cu accente galben portocalii si apoi bucati mari de senin. Azur. Potopul a trecut. Deocamdata. Da Doamne sa nu revina maine. Ma ridic si plec, bucuros, am uitat de tot si toate, imi place. Dau o tura prin cladirea Garii Maritime, e frumoasa, moderna, se vede ca pe aici intra in Rusia banii pariorilor japonezi si voreeni care nu au voie la Casino in tarile lor prea zen buddhiste.

Trec podul spre Gara, Vokhzalul normal, ala cu trenuri. Sunt, incredibil, una langa alta. Cladirea garii arata ca un castel din povestile rusesti. Seamana mult cu Kazanski Vokhzal, din Moscova, art nouveau. Imi place stema rusa cu vulturul bicefal. Bizatina. A treia Roma.

Pe podul garii trece in graba pe langa mine un colonel plin, comandor de marina. E imbracat in negru, cascheta alba, cele 3 stele, e relativ tanar, are o geanta neagra in mana. arata ca un mester, un instalator priceput. Cine stie ce macanic sef de submarin nuclear a trecut.

De mancat o sa mananc la Iz Brasserie. Trec pe la hotel si ma schimb, e un local trendy. Intru. Prea trendy. Ma asez la o masa. Ma relaxez, ma uit in jur. O terasa cu mult lemn, fete de masa de in alb, fine dining, chelneri multi si bine pregatiti. Oamenii de la mese, mozaic.
Papusi si baieti smecheri la o masa mare aproape de mine, trei tipi discutand afaceri, incerti. Multe femei frumoase. Si fatuțe de liceu dar si doamne, sunt doua in colt, mama si fiica, singure la cina, stilate. Vanity fair, balciul desertaciunilor. Parca ar fi un lounge de prezentare de moda acum vreo 10 ani, asta e feelingul meu. Fetele sunt chiar frumoase, atmosfera insa e foarte pestrita, barbatii sunt rusi, mari si bine imbracati si fara stil, unii unsurosi, se simte un aer incert de mafie rusa, muulti bani si rafinamente la prima generatie. Baietei de bani gata si smecheri. Pe aici intra contrabanda chinezeasca, si masinile second hand japoneze si banii de jocuri de noroc si banii de tigri siberieni omorat pentru ficat si gheare si de gingseng si de cherestea de Siberia teleportata peste granita. Multi bani. Masinile din parcare pe langa ca sunt ca in Doha, numai Land Cruisere V8 si Lexusuri mari de tot mai au o trasatura. Cam toate au sofer in asteptare. Desi localul e o terasa, teoretic un loc relaxat. Altfel nu veneam. Am venit.

Ce personaje! Nu le inteleg, nu cred ca le inteleg. Imi lipseste organul, imi lipsesc reperele, nu cunosc lumea asta. De vazut-o am vazut-o dar de departe in Cluj, cluburi, Andrei Muresanu, NOA, masini, imobiliare, terase, Tarnita, fete decorative, droguri, bani. Lumea asta nu e lumea mea. Nu stiu ce sunt oamenii astia. Uneori mi se pare clar ca unele fete sunt pe bani alteori par a fi doar niste femei frumoase intr-un reataurant. Si ce treaba ai tu Dragos cu asta? Pai nu pot sa nu vad. Da, ok, dar tu de ce ai venit aici in afara de, din greseala? Sa pap ceva bun, niste somon, un vin bun, ceva la fel de bun ca Zuma de aseara dar mai rusesc. Pai atunci, vezi-ti de treaba, Dragos!

Ca bine zic.

Somon rosu ca zacusca, aperitiv. Cu ceapa si paine. Minunatie. Alta textura ca somonul ce il stiu eu. Pap cu pofta. Apoi chiftelute de crab cu sparanghel. Pretentios si scump. Vinul bun dar nimic exceptional. Pe total, bun. Dar locul nu-mi place.

Platesc, plec repede, agitatia asta cu aer interlop ma face sa ma invaluie din nou gandurile cu “sunteti un personaj interesant”. Ma intreb cine o sa ma astepte in receptie sa ma “cunoasca” mai bine, umblu pe strazile deja cunoscute ce duc la Hotel Versailles, oare de ce nu i-au zis Trianon? Umor negru. Ploua. Ploua tare. A reinceput. Ajung la hotel, evident nu e nimeni care sa fie asa de interesat de mine, cine ma cred, ce bine ca nu-i nimeni, o sa beau din vinul ala rosu georgian pe care l-am luat de la un magazin de cartier pe cand ma intorceam de la Vokzal. Si alune. Si facebook si Motanel si somn. Pacat ca nu am fost si seara asta la Zuma. Si maine e o zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>