Vladivostok. in taifun

Am ajuns pe potop. Cumva nu-mi vine a crede ca am ajuns. All good things have to come to an end. Nu inca. Dar parca trenul intra prea rutinat in gara de la capatul lumii. El intra tot la doua saptamani, e narmal, insa mie imi lipseste paharul de prosecco de sarbatorire. Sunt la Pacific. Am plecat acum o luna de la Baltica.

Imi iau rucsacul mare in spate, l-am blindat cu husa galbena, ala mic verde cu fermuarul rupt in fata, blindat si el, galben si el, eu cu arcteryxul si pe cap si pe corp si pe picioare. Blindat si eu. Afara taifun. Sa vedem cum arata un taifun. Paidiomai. Dosfidania catre nachalnika de vagon. Vsio dobro, zice ea. Un fel de sa va fie de bine, sa ne vedem cu bine, nu stiu exact, nici nu vreau sa strivesc corola de minuni a lumii, cum zice Blaga si sa aflu. Un pic de mister.

Ies pe peron. Ploua din toate partile. Inclusiv de jos in sus. Taifun. Suna rau, apoi pare ca nu e asa rau si apoi se arata cum e. Rau. Desi nu-mi lipsea decid ca o sa ma bucur de ea ploaie, de el taifun. Asa se cheama si una din clasele lor de submarine nucleare, alea mari, din filme, din Octombrie Rosu, cu Sean Connery pe post de capitan sovietic tradator, imprimat in inima mea si a lui Teo frate-miu, ca era bolnav, mic, eram singuri acasa la Arad, eu in ceva vacanta de la liceul militar, si el avea febra maare si eu aveam grija de el. Si ne uitam la submarine rusesti. Ca alea ce ma gandesc ca-s la doi pasi aici. Imprimeu pe memorie. Ce i-ar fi placut sa fie aici, cu mine. Sau macar aici. Mie imi place.

Ma uit la tren, la vagoanele Rossiei, ploua tare, mi-ar fi placut alta intrare, cu ceva fanfara cel putin, daca nu cu covor. Ma multumesc cu ploaia. Urc pe pasarela, umblu, se vede un pod indeparat peste Cornul de Aur, podul nou, monumental, facut de Putin acum cativa ani, maine probabil, umblu, trec prin gara.

Am iesit in fata garii. E intuneric, 9 seara. Potop. Si de sus si pe jos. Curg rauri, rauri. In fata garii art deco, superba, o sa ma intorc sa o vad pe lumina dupa ce trece ploaia, sancta simplicitas, e taifun, nu trece, sunt siruri siruri de autobuze pornite. Si oameni ascunsi refugiul de autobuz si sub umbrele. Umbrelele sunt inutile. Ma uit in jur. Capat de drum, capat de transsiberian. Extremul Orient.

Nu am rezervare. Nu mi-am facut din timp, ca nu mi-am facut si cand am incercat sa-mi fac, parea ca sunt destule hosteluri si o sa fie usor, nu mi-a raspuns nimeni la mailuri. Am hotarat ca o sa ma descurc eu acolo. Mi-am marcat niste hosteluri pe harta offline a triposoului. Domnul o sa aiba grija de mine. O sa vad eu acolo. Adica aici, acum, in taifun, noaptea, cu rucsacii in spate, pe potop. Trec trecerea de pietoni uriasa din fata garii, la semafor, si o iau pe trotuar, prin raul de pe trotuar, in sus spre centru si spre primul hostel care ar trebui sa fie in cladirea asta mare de pe stanga, ca un monstru negru. Nu e in asta. E in urmatoarea. Sper.

Umblu prin ploaie, sa-i zicem asa, simplu, ploaie. Doar sunt blindat, hardshell arcteryx, pantaloni arcteryx, trekkersi impermeabili Varde, huse pe rucsacei, what could go wrong. Aahh. Sa vedem. Cladirea urmatoare, tot pe stanga, in pic trasa de la drum, are niste scari monumentale cu balustrade largi, pe fostele scari coboara o masina, e cale de acces.
Am ajuns la hostel, Optimum. Suna bine. Sun la interfon. Degeaba. Sun. Degeaba. Sun. Iar. Dau sa plec. Vine un Rus, un personaj, undeva in jur de 50 de ani, arata ca un marinar, are o geanta de voiaj, curge apa pe el, e tuns scurt, fata brazdata de viata si vant, mai scund si mai slab ca mine dar mai vanos, se simte pe el. Mai stau. Suna si el. Degeaba. Suna la numarul de teleon, degeaba. Stam uaor feriti de ploaie, sub un fel de balcon de intrare. Ne uitam unul la altul. Imi place rusul. Doi barbati, in ploaie, in noapte, in Vladivostok, asa ca doi camarazi. Eu sunt convins ca aici, la hostelul asta, ceva nu va fi bine. Si dau sa plec. El mai incearca. Iese cineva. Intram in scara. Ceva bun se intampla pana la urma. Rusul ma intreaba ce sunt. Apuc sa ii zic ca sunt roman. Parca ii lucesc ochii a bine. Aha, rumân, zice. Imi place cum suna, rumân. Afara potopul ad literam.

In scara e lumina si mai cald si nu ploua. Nicaieri nici urma de hostel. Rusul ramane jos, eu urc pe scarile ce se incolacesc in jurul unui lift interbelic. Ajung la etajul unu, nimic, ma uit in sus, spre doi. Uaaai rumân! Ma striga rusul. Imi place cum suna. Si camaraderia asta, de cazaci. Suntem deja impreuna. Cobor. Usa de cazemata de pe dreapta cum am intrat in scara, e us hostelului. Primitor tare. S-a deschis tot asa, ca a iesit cineva. De intrat nu poti intra. Decat chemat, sa nu ma pufneasca rasul ca pe lupul ce-si baga botul prin gardul stanii si ciobanul il astepta. Cu bota.

Locuri nu sunt. Poate la celalalt, ala de pe colt. Tot al nostru, zice un fel de locatar de termen lung al hostelului. Receptioner n-au, nicevo. Rusul zice ceva ca are rezervare. Eu n-am. Merg dupa el la celalalt hostel. El ajunge acasa, are loc, eu in strada, n-am. Cred ca i-am zis dosfidania, dar nu stiu sigur. Gata camaraderia, iluzia ei, inapoi la singuratatea calatorului de cursa lunga. Nu-i rau. Cumva ma asteptam. Experienta cu rusul si “uaaai rumân” merita.

Afara acelasi potop. O iau la picior si piciorul prin puhoaie, spre centrul care e foarte aproape. Am ajuns. Caut celelalte puncte marcate pe harta offline. Telefonul face baie, sper sa tina. Din cand in cand trebuie sa imi sterg mana si telefonul cu un colt de tricou pe sub arcteryx, ca nu mai merge inductia magnetica a touchscreenului si nu stiu unde sa merg. Umblu. Parca simt ceva umed. Apa sau transpiratie? La picioare un pic si cumva, ciudat, pe spate. E posibil ca arcteryxul meu sa nu fie asa bun?! O las retorica asta, inca, nu ma decid. O sa vad la hostel sau unde-oi ajunge sa pun capul pe o perna. Cu voia Domnului. Domnul e pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic. Umblu. Sau cum zice Teo, lovesc asfaltul. Mai bine zis, apa de pe asfalt.

Hostelurile sunt fie inchise ca niste fortarete fie de negasit. Caut Home and Gallery. Ciuciuband gallery.
Caut Vlad Marine Inn. Ciuciu fript si el. Simt ca da, incep sa ma ud. Si ca obosesc. Intru in tot felul de curti si ganguri obscure. E intuneric bezna si ploua de parca inot. Va trebui sa sa hotarasc repede. Deja am ma distrez de peste o ora. Telefonul deja nu mai raspunde din cauza de apa. Intru intr-un hol de cladire ca de birouri in cautarea lui Vlad, ala cu hanul marin. Ce interesant ca tocmai acum nu am rezervare. Salut paznicul. Nu ma baga in seama. Ma uit pe in jur. O lumina difuza, pereti de un alb incert. Aici nu pare a fi niciun hostel. Plec. Paznicul e la fel de interesat de soarta mea. De parca ar fi multi oameni, cioloveci, care sa umble pe vremea asta pe afara, prin rafale si pe ploaie, ca sa nu mai zic de astia cu rucsaci si chestii scumpe si pseudoimpermeabile pe ei, si pe rucsacii lor. El stie. Ies in ploaie si cobor abrupt inapoi spre centru. Ma simt ud. Ma simt obosit. Ma simt un pic parasit. Ma gandesc ce o sa fac. Entuziasmul m-a mai parasit. Hosteluri parca nu-s. Au intrat in pamant. Sau in apa. E aproape 11 noaptea. Trec pe o strada centrala, semipietonala si vad oameni uscati in vitrina, band vin si mancand chestii. Parca ma separa o lume de ei. Sau un hostel sau macar un hotel. Deja ma joc vu gandul hotelului. Nu-mi plac hotelurile, nu, prefer hostelul, atmosfera, oameni, fain, mai ieftin. Sa mai caut. Mai caut. Si nu gasesc. Nici in gangul asta unde se uita tipii astia doi urat la mine, nu-i nimic. Nici aici pe strada asta mai lata si mai intunecata nu pare a fi nimic, stai, e cladire care promite, e aproape de locatia de pe offline, ma apropiu. Politia. E de ras. E si in pic de plans. Aleg sa rad.
Cred ca hotel scrie pe mine. Numai sa gasesc loc, cine stie ce-o fi in oras. Cred ca am vazut unul, un pic mai sus, la baza pantei abrupte ce ducea la cladirea de birouri unde nu l-am gasit pe Vlad. Ies de pe atrada cu Politia si merg apre hotel. Versailles. Nu suna rau. Nu arata rau. E luminat. Cred ca trei stele. Intru. Linistea ploii absente de pe gluga mea ma sperie. Si holul hotelului. E prea bine. E cald si uscat. Am senzatie de fata morgana. Ma indrept spre receptie. O fata frumoasa si fara varsta, un pic aspra, intr-un fel de uniforma. Morgana si ea. O rusoaica.

Aveti o camera libera?

Ma uit la mine cum stau in holul cladirii baroce, hotel versailles, putea foarte bine sa se cheme sevres sau trianon, covoare rosii groase, lumini calde si puternice, stucaturi. De pe mine curge potopul. Am cate o baltuta in fiecare trekker norvegian, doi rucsaci aparent galbeni pe mine, unul in fata, unul in spate, leoarca, ochelari aburiti si gluga albastra in cap. Apa curge si de sub ea si de pe ea. Ma uit cu speranta la receptionera. La devushka cu ochii in calculator.

Au.

Doar o noapte, va rog. Inca mai sper sa gasesc maine un hostel. 45 de euro, ok, nu e putin, nu e mult. E uscat. Si asta e tot ce conteaza acum. Ii dau pasaportul, il scaneaza, platesc, imi da cheia, merg la lift, taifunul curge in urma mea pe covoare, urc in lift, etajul trei, apas, merge incet, hotel de 3 stele dar putea fi de patru, o iau pe un coridor, cam intunecos, ajung, deschid, curat, simplu, nu putea fi de patru, inchid usa. Casa. Piua. Parca nu-mi vine sa cred. Nu-mi plac mie hotelurile cu singuratatea si tentatiile lor, dar asta e binevenit.

E tarziu dar nu chiar asa de. E vremea pentru niste fructe de mare. Triposo zice ca Zuma e alegerea. Ma spal, un dus fierbinte si lung, ma usuc, ma schimb, imi iau o camasa, singura eleganta, mi-a luat-o Motanelul din Napflio in Peloponez acum doi ani, de la un vanzator de boutique gay, ma fac european. Cobor la receptie. Devushka imi da trei variante de restaurant sau bistro. Cand aude ca vreau fructe de mare zice ca e clar, e Zuma, un pic mai departe, dar e clar. Cine sunt eu sa ma opun?

Zuma. E din alt film. Din ala cu Mansarda din Sankt Petersburg, Ginza Projekt. Daca va dau macar pentru o noapte banii afara din buzunar, da, orice restaurant Ginza Projekt. In Moscova l-am ratat. Insa in Sankt Petersburg si in Vladivostok nu. Capete de linie, de transsiberian. Capete de lumi. Diferite. Si la fel. Unite printr-un rafinament modern, italian fusion, rafinat bine, rusoaice elegante si frumoase, da, in cazul asta nu e pleonasm, barbati fara fețe de mafioti, mafioti in felul lor, bine imbracati, insa totusi, rusi. In aer, in finisaje, in jur, miros de bani. Multi bani. Scump, dar nu chiar atat de scump. Noroc cu criza lor din 2014. Altfel… E elegant si modern. Spectaculos, de la intrare si primire, la engleza si relaxarea chelneritelor si, ajung la meniu. Da. E echivalentul Mansardei din Sankt Petersburg. Fara vederea spectaculoasa peste turla Sfantului Isaac. Cu alte vederi frumoase. Am iesit din taifun direct in luxul modern al extremului orient. Japonia de la cateva sute de km distanta se simte de la meniu la fetele din jur. Prin vladivostok intra Asia in Rusia. Se simte. Nu credeam. Nu stiam. Imi place Vladivostokul. Deja.

Mananc o salata de alge. E de necrezut. Nu am mai mancat asa ceva. Sunt verzi, verzi si crocante si au un sos cu ceva arahide si wasabi. O explozie de nebunie de gusturi. Si beau un pahar, dublu, de Antinori alb. Da, Antinori alb, o minunatie toscana, unul din vinurile mele! Vinisorul care inveseleste inima omului.

In mod clar se simte spiritul japonez. Nu numai ala culinar. Stiu ca eram la Tokio acum un an, un an si ceva, printre flori de cires aproape scuturate si ma uitam lung la harta si la Vladivostok. O aruncatura de bat, parea. Imi tragea cu ochiul si cu inima. Ochiul vrea inima cere. Cu intarziere dar sunt aici. Continui cu sushi si sashimi si apoi o chestie cu peste, fara miros de peste, dar cu promisiune de Kamchatka.

Sashimiul e delicios. Peste alb, rosu, arici de mare, wasabi foarte tare, ghimbir murat si ceapa aia dulce sau ce e a japonezilor. Imi exersez cu bucurie si pricepere betisoarele. Nu, nu-i rau.

Urmeaza Ceviche de creveti si peste. Chile e doar tot la Pacific, numai ca foarte departe. Pe diagonala departe. Ceviche-le e foarte iute, cum imi place mie. Si foarte bun. Sunt vrajit. Si incep sa ma bucur si sa ma relaxez. E si de la Antinori.

Ma uit in jur. O masa rotunda de cinci rusoaice, intre doua varste, par a fi colege de serviciu mai degraba decat preietene. Toate au fost candva frumoase. Doua inca mai sunt. Se simt bine impreuna, se vede, simt. E deja destul de gol, pe inchidere. Am venit tarziu, aproape de mizeul noptii, apele cerului mai statusere un pic, de aia am si gasit loc. In mod normal e rezervare pe cateva zile inainte. Asta e modul lui Dumnezeu de a ma rasfata.

Langa mine, un cuplu la o masa de doi. El in tricou negru si blugi. Ea cu pantofi cu toc cui, pantaloni negri pana si taior. Eleganta. De la servici. El rus. E luni seara.

Nu e un loc ieftin. Nici nu are de ce. Ma gandesc la sarmanii buriati cu “buzile” lor. De la cer la pamant. Din Mongolia in Japonia. Sunt in Extremul Orient. Nu stiu cat e chinezesc sau corean dar japonez sigur. Si nu e rau. Ca traveller, Japonia, e o experienta minunata. Chiar si in Rusia.

Un roll cu crabi. Un maki. Sa-ti bati copii. Trec la somonul local. Tot maki. E o nebunie. Si inca unul. Deja incep sa ma satur. Minunatii. Si cele 3 zile pe tren ma ajuta la impresia artistica, dar “I must confess, i am impressed”.

Imi iau un Napoleon, de inchidere, prajitura traditionala a rusilor, grozava. Grozava, grozava. Fata care ma serveste, tanara si frumusica, scunda si grasuta, cu care am vorbit de Olanda si Grecia, calatoreste si ea si abia astepta sa isi exerseze engleza, buna de altfel, imi zice ca Napoleonul lor, la Zuma, e de fapt o Josephine. Intr-o tara ce a dat-o pe Ecaterina cea Mare la ce sa ma astept?! Si vorba aia ce ar fi fost Napoleon fara femeia lui?! Josephine e adevaratul Napoleon aici. Napoleonul e cremos si moale si invelit in ciocolata. Josephine e “the real deal”, mai napoleon ca originalul. Mai bine le ziceau la amandoua Bonaparte. Partea cea buna. Pe care tocmai o mananc.

Muzica japoneza. Muzica buna, japoneza. Mai am din paharul de Antinori. Ma bucur. Ma gandesc asa cu mintea fugindu-mi de aici in Tokyo si apoi In Shinagawa si apoi in Hiroshima ca pun pariu ca aici pot gasi si okonomiyaki. Nu intreb. Pastrez suspansul. Mi-a placut in Japonia. Si acum imi amintesc espresso-ul dublu din barul hotelului imediat dupa ce am ajuns de era sa imi explodeze hertz-ul. Hmmm. Imi comand un espresso.

Imi place mult vibe-ul orasului. E altceva. Seamana cu Sankt Petersburgul si centrul Moscovei, dar e altfel. Afara potopul s-a potolit un pic. Chelneritele au fețe japoneze unele sau coreene, poate, si se simt bine. Se vede ca le place sa lucreze aici. In adancul restaurantului, in alta sala, vad niste tipi si tipe tragand din shisha, sau habel babel cum le zic iranienii. Obicei tipic rusesc pare-se.

Mancarea a fost perfecta. Napoleonul e perfect. Espresso-ul la fel. Ce loc! Mi-am mai luat un vin, imi fac de cap. Nu zic cat a costat. A meritat cu varf si indesat. Din potop in paradis. Un bun capat de linie de transsiberian.

One thought on “Vladivostok. in taifun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>