Un eseu. Lideri, motivare, Shackelton

Cand Ana mi-a dat tema sa scriu un articol despre rolul managerului in motivarea angajatilor am zis: eu, eu, eu! Ca apoi sa ma trezesc blocat in cerinta cumva implicita a limbajului formal, managerial, teoretic. Am inghetat. Am stat cu mine si am zis, daca nu pot pune inima nu mai sunt eu si atunci nu scriu pana nu gasesc inima sa o pun in articol. Inima mare. Ca impreuna cu structura de otel sa dea zambet larg. :).

Ca de descris tema sec si doar pe “structura de otel” e simplu. Dar sec. Managerul e cel care ma ajuta sa ma hotarasc ce vreau si sa-mi asum asta, ma invata cum sa-mi ating obiectivul, apoi ma ajuta sa stapanesc domeniul si apoi ma lasa sa-mi fac treaba. Convergent cu treaba celorlalti. Pentru atingerea obiectivului comun, in modul si valorile comune, specifice echipei. Si pentru asta ma provoaca, ma responsabilizeaza, ma invata, ma ajuta, ma incurajeaza. In ordinea asta.

Dar haideti sa mergem mai adanc. Mai viu. Mai cu suflet. Echipele sunt vii, conduse de oameni vii, care in fond nu sunt cu nimic mai speciali decat cei pe care-i conduc. Doar ca au un vis, nebunia de a-l urma si le pasa. Merg la capatul lumii dar nu merg singuri si nu merg (numai) pentru ei. Forta vietii e de partea lor. Indraznetii inving! Indraznetii cu inima.

Etimologia imi place teribil de mult. Imi deschide ochii si mintea. Cu sunetul ca al unui dop de Chianti pocnind de surpriza intalnirii cu aerul. Ma uit la strugure si ca sa inteleg mai bine, ma duc pana la radacina vitei din care provine. Ca sa vad de unde vine si ce aduce cu el. Din Togo, din Togo…da’ de-a cui din Togo?

To manage- vine din italianul maneggiare, care inseamna a conduce calul (de acolo vine si manej). Interesant.
Leader- vine din englezescul (to) lead. Carare, drum. Cel ce merge inainte pe carare.
Conducere- vine din latinescul…conducere. Con- impreuna. Ducere-a duce pe cineva, undeva, “to lead”.

A conduce pare astfel sa inseamne a merge impreuna spre ceva, cu unul din noi in fata, care risca mai mult si care ne ajuta pe noi restul sa putem veni dupa el. Ma inspira sa visez si sa vreau sa traiesc visul. Imi descopera din ce stie si apoi descopera impreuna cu mine. Ma face sa umblu cand nu mai pot. Iar cand nu mai vreau imi aduce aminte de ce am vrut la bun inceput. Ma face sa imi ating visul. Dar de unde am eu curajul sa umblu dupa el? Sa ma las pe mana lui?

A conduce inseamna a traduce. Visul in realitate. Visul ei pe limba mea. Visul meu pe limba ta. Visul tau in curaj si pricepere si fapte si rod. Visul meu in realitate. A traduce inseamna a lua ceva valoros intr-un loc si a-l duce, intreg dar transformat, in alt loc unde va avea cel putin acelasi sens dar in alt mod, alta stare, alta forma. A creste, a schimba, a fi, a trai. Asta facem zi de zi. Ne lasam condusi si conducem pe altii. Transformam viata si vietile. Facem univers. Ca stim sau nu. Ca vrem sau nu.

Cum motiveaza cel ce duce calul? Cum ii motiveaza cel ce merge inainte pe carare pe cel ce vine dupa?
De ce asculta calul? De ce continua sa umble cel ce vine dupa?

Directia si viziunea sunt esentiale dar nu sunt totul. Demult, am invatat de la un om valoros, Marius Popa, de la Timisoara, ca un leader trebuie sa raspunda la 3 intrebari: Stie unde merge/ce face? E de caracter? Ii pasa de mine? Si ca intrebarile esentiale sunt in ordine inversa. Ca inainte de orice, drumul spre vis inseamna viata impreuna spre vis si ca drumul e mai important decat visul. Si modul de a merge pe drum face visul. Ca in primul rand vreau ca liderului meu sa-i pese de mine, sa fie integru si da, daca se poate, sa fie si priceput, sa aiba o viziune mare. Dar e cel putin la fel de important cum umbla zi de zi spre aceasta viziune. Cum zice Plesu: sa traiesc deplin in timpul mic, aici si acum, in lumina timpului mare, viziunea/visul. Ele se confunda de fapt. E ca relatia dintr-un fractal. Oricate niveluri urci sau cobori in el gasesti acelasi model.

Managerul sau liderul sau cel ce merge in fata motiveaza prin el insusi si viata lui, prin grija fata de oamenii care-l urmeaza, prin visele lui. El vede dincolo de slabiciunile mele si tariile mele aparente. Ii pasa atat de mult incat ma vede pe mine din spatele profesionistului, putintelor si neputintelor mele invatate, dincolo de dorintele mele mari sau mici, ma vede pe mine, ma provoaca sa cresc, sa ies la lumina, sa vreau mult, tot ce-i al meu si nimic din ce-i al altuia, sa indraznesc sa fiu, si imi ofera de suport curajul si nebunia si greselile lui de pana acum. Pe fond de vis si grija.

Ernest Shackelton e unul dintre eroii aproape uitati ai expeditiilor polare. De cand l-am intalnit intre paginile unei carti cu aventuri exceptionale ale unor oameni exceptionali, am fost marcat. Poza lui, de marinar britanic zdravan, cu pulovar si barba, pe gheata Antartcticii, desi alb-negru, mi-a ramas in minte plina de culoare. De putere, curaj, determinare dar intr-un mod viu, fertil, “a man with a plan”, implinit de o caldura ascunsa dar intensa.
Povestea lui pare si este o poveste a nebuniei, a unei viziuni nelalocul ei, si in final a esecului, a targetului ratat, a unei echipe duse aproape de un obiectiv dovedit apoi prea greu de atins. Inca o expeditie antarctica esuata din cauza vremii mult prea aspre si a ghinionului. Nu exista ghinion. Exista destin. Exista alegeri si flow. Cum arata deci un lider, un proiect, o aventura care (pare ca) nu are flow? Haideti sa vorbim despre ‘acesti oameni minunati si masinile lor zburatoare’ care, aparent, esueaza.

Pe scurt. Dupa 2 expeditii im care s-a apropiat de Pol mai mult ca altcineva, vine povestea cu Scott si cu Amundsen care cucereste Polul Sud in 1912. Premiul cel mare s-a dus. Ratare. Dependent de aventura, in 1914 Shackelton lanseaza Expeditia Imperials trans-antartctica. Endurance, nava lui, cu 28 de oameni ajunge pe coasta unde e prinsa de gheturi inainte sa poata debarca, e dusa in deriva pe gheata pana se scufunda in drepul unei insulite, evident nelocuite (suntem in Antarctica), insula Elephant. In total 14 luni si peste 1500 de km. Imaginati-va frigul si umezeala si sentimentele acelor oameni. Esec pe toata linia si foarte probabil, moarte pentru toti.

Ernest Shackelton, ca alt Ernest foarte drag mie, Hemingway, este un aventurier cu inima. Un povestitor de mare impact. Spune povesti. Inspira oamenii sa viseze. Ii face sa riste, sa-si dea drumul pe topogan sa-l crediteze cu banii sau mai ales cu vietile lor. Idealuri nobile, aventura vietii, o echipa de elita, camaraderie, succes si pe deasupra faima si bani. Omul e un nebun serios si cu mintile acasa, care inspira incredere. Si o expira apoi catre oamenii lui. Ei cred orbeste in el. L-ar urma si la Polul Sud;). Pentru ca e in stare sa-i dea manusile unui camarad ce si le pierduse in naufragiu. Si ca urmare sa faca degeraturi. Pentru ca ii pasa.

Povestea merge mai departe. Nici vorba de trans-antarctica. Acum intrebarea e daca mai scapa cu viata. Pana pe insula Georgia de Sud, nelocuita si ea, dar port de baleniere si deci speranta, sunt 1400 de km. Pleaca 6 oameni. Raman 22. Intr-o barca de salvare adaptata de un tamplar priceput si sfidator. Totusi Shackelton il ia cu el in barca. Orice ca sa isi salveze oamenii.
Valuri de peste 5 metri, apa inghetata, “cele mai inalte, mai late si mai involburate ape de pe pamant”, iadul pe apa. 16 zile le ia. In ultima zi, o furtuna napraznica scufunda un steamer de 500t in zona. Barcuta lor supravietuieste. Si apoi 242 de km pe jos, prin munti. Iarna.
Si reuseste. Echipele de salvare conduse de Shackelton ajung, dupa 4 incercari, in plina iarna, la insula Elephant. Toti cei 22 de membri ai echipajului au supravietuit. Si Chile si apoi Imperiul britanic ii astepta cu bratele deschise. In locul unei aproape plictisitoare traversari antarctice erau eroii unei aventuri fara pereche. Faima si recompensele nu au intarziat.
“Daca se iau in calcul durata expeditiei, distanta parcursa, obstacolele depasite aceasta lupta pentru supravietuire este cea mai grozava din cele inscrise in cronicile explorarilor. Succesul s-a datorat fortei oamenilor, sansei si calitatilor conducatorului lor remarcabil, Ernest Shackelton”, zice cartea.

Hmm. Asa arata un “esec” cu flow. Ca in Fitzcarraldo, esecul in atingerea obiectivului aparent aduce cu sine atingerea celui real. Asa arata un lider care crede, are curaj, tarie si ii pasa. Asa arata o echipa care risca totul, da totul, aparent rateaza totul numai pentru a descoperi la sfarsit ca primise totul. Ba chiar mai mult. Viata e o aventura. Drumul e tinta. Cheers, Shackelton! Avem cate ceva de invatat de la tine.

Cineva, sa zicem Gimini-ul meu pamantesc:), ma intreaba de ce am ales un model de lider de model superman al unei expeditii aparent nereusite. Sincer, habar nu am. Pentru ca mi-a placut forta lui, probabil, imbinata cu caldura si grija fata de ai lui. Pentru ca a pus oamenii inaintea obiectivului si a atins astfel un obiectiv mai valoros? Pentru ca imi place numele Ernest? Nu neaparat ma regasesc in el si in valorile lui (el bea rom si wiskey, eu prefer rosu sec:)). Insa ma motiveaza. Eu sunt mai putin puternic si aspru (unii mai sar sa ma contrazica ;)) si probabil sunt mai cald si grijuliu cu ai mei. Si orizontul ochilor mei e mult mai luminos si mai cald. Nu ma mai chinui de dragul succesului sau recordurilor. Stiu sigur ca ele vin singure cand traiesc din plin, cu forta si bucurie. Visul ma misca. Bucuria si sensul ma umplu de pasiune. Iar pasiunii ii urmeaza valoarea si succesul.

One thought on “Un eseu. Lideri, motivare, Shackelton

  1. Credeam ca n-am sa mai aud niciodata de Scott si Amundsen. Au trecut atat de multi ani! Eram un copil cand citeam carti despre marii exploratori ai lumii. De fiecare data porneam si eu in calatorii alaturi de ei si imi imaginam locurile in care ajungeau. Eram convinsa ca viata poate fi o mare aventura. In cele din urma mi-am dat seama ca viata nu inseamna decat durere, neputinta si lipsa oricaror sperante. Cu toate acestea nu am incetat sa visez.
    Mi-a placut foarte mult ideea liderului care inspira incredere, caruia ii pasa de oameni si care ii face sa viseze. Asta mi-a placut si in timpul intalnirilor de la Gimini. Pe de o parte ascultam ce se discuta acolo dar pe de alta parte nu puteam sa nu ma gandesc la problemele mele, care parca nu se mai termina niciodata. Dar cand am vazut cat de multe poti oferi tu oamenilor, cum te lasi pe tine la o parte doar pentru a-i ajuta pe ei, am inceput si eu sa ma simt mai bine, sa indur mai usor greutatile vietii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.