Ulan Ude. Ziua cea din urma

Am dormit mult. Aseara simteam ca ma prinde o durere ascutita in gat, de aia care stiu ca imi aduce raceala. Ma si doare capul. Inca. Am dormit de pe la 12 noaptea pana la 9.30. Nu-i rau, nu-i rau deloc. Si nici nu au fost, sau macar nu am auzit, tantari.

Mi-am spalat hainele. M- a ajutat Nastia, gazda de serviciu. Am avut asa un sentiment de rusine ca era atat de simplu si ca puteam face singur. Pe urma am vazut chirilicele de pe butoane. E usor daca stii cum. Ca sa stii trebuie de fapt fie sa mai fi, facut fie sa imi arate cineva. In orice. Cum zicea famenul etiopian din Biblie citind din Isaia despre Hristos si neintelegand nimic: cum sa inteleg daca nimeni nu mi-a explicat.

Is molesit, mi-am jupuit o pielita si facut o rana la piciorul stang, pe tendonul lui Ahile, ca aveam ciorapi prea invizibili. Ma gandeam ca azi sa merg la “old believers”, intr-unul din satele din apripiere, un fel de-a spune, sunt minim 100 de km, ma fascineaza, sunt un fel de amish ortodocsi. Dar e departe si nu sunt in cea mai buna forma. Tom yam gun-ul de aseara a fost magnific. Si vinul. Si, pentru ca in ultima vreme am baut putin, nici nu l-am simtit. A fost si slab alcoolizat, e adevarat, a fost perfect. Gruzinski vino. Krasnoie. Sukhoi. Rosu. Sec.

Simt ca transpir. Si ma doare capul. Cine-a zis ca e usor sa calatoresti?Cofeiniaua asta in care transpir, a-ul neaccentuat se citeste o in rusa, dhaaa, cum de nu stiam, spasibo, se cheama Marco Polo. Adevarul e ca vazusem ca spasiba se scrie spasibo. E la un parter de bloc. Ca si Modern Nomads, locul ala cu mancare mongola exceptionala de acum doua seri, isi au radacini comuniste. Cum zice Ivan, cand l-am intrebat despre capul lui Lenin din piata, face parte din iatoria noastra, nu o putem nega. Si nici nu vrem, as adauga eu.

Tot felul de camere si camarute si coridorase si complicat. Si cumva fain. Conceptul imi place. E vorba de Marco Polo. Drumul italianului, venetianului, de la Accra la Beijing prin Califatul Baghdad-ului, Persia, Kerman si Bam si apoi Kashgarul afgan, desertul Takla Makan, China, o fuga pana la KaraKorum la mongolii in apogeul lor si apoi Beijing. Care, ma prind acum, era ocupat deja de mongoli, Kubilai Khan. Si apoi inapoi. Fascinant. Pe jos si pe camila. Cred ca Marco era foarte bun la mima si la explicat din maini. Il si vad pe Kubilai hipnotizat de mainile cu care explica Marco ca s-a saturat de afgani si el nu mai trece odata prin Takla Makkan. E prea arid, signore, si nu au espresso, nu stiu domnle astia sa faca cafea. Au aparate italiene, le aducem cafea, si tot degeaba. Singura cafea buna, da’ buna, marite Khan, am baut-o in Isphahan, in spate la moscheea “albastra”, in piateta aia mica, cu buda in coltul dinspre bazar. Buda, naspa, dar ce espresso marite Khan, ce aroma, un pic sarat, cred ca era un La Marzocco. Isphahan, zice Kubilai? Asa bun, zici? Sa mergem sa vedem! Dorbei, ia strange bataarii si tiumenele, mergem sa bem o cafea! Persanii aia. Nici n-au visat ca totul li se trage de la un espresso. Italienii astia! Cu Fiat uno la UlanBataar. Ca niste urmasi motorizati ai lui Marco. Interesati de aceleasi lucruri, de afaceri, de faima, de cunoastere, de femei. O fi fost si Marco, desi venetian, cu parinti fugiti din sud. Ca doar de la Ram si Constantinopol se trageau toti.

Si totusi cum sa ai cafea Hausbrandt la o cofeinia care se cheama Marco Polo? Si daca e cumva brand “italian” din Tirol, n-ai voie, domle. La cata cafea care si e italiana si suna italian e pe lume, n-ai voie domle. Niet. Plahoi. Cafeaua nu-i nici rea nici buna, mananc o casha de grau zdrobit, e ok ca experienta, e naspa de fapt, fierbinte si fara gust, eu speram un gris cu lapte ca la mama. Mi-o fi dor de casa. Acasa.

Ma duc la statia de marshrutci. Incepe o noua zi. Ultima zi in Ulan Batar. Ulan Ude, ma rog, ma credeam in Mongolia. Urc in 97. Ma uit pe geam. Vad o vanzatoare de cvas ambulanta, cu caruta-butoi aferenta pe care scrie mare Квас. E chiar bun cvasul. Imi mai iau din cand in cand fie cate 200ml fie o jumate de litru. Ultima data mi-am luat in Irkutsk. Ies din reverie. Aud, pentru a n-a oara, “astanovke”, cineva vrea sa se dea jos. Incet, incet, marshrutka se goleste pana raman eu cu o buryata tanara si stearsa care ne dam jos la Rimpoche bagsha, sus pe creasta d spe care se vede tot orasul, Selenga, Zabaikalskul.

Soare, flori, frumos, vant, stupe buddhiste. Pleonasm, stupele nu pot fi decat buddiste. Trec pe langa un clopot pe care l-am tot auzind batand din cand in cand, vad oameni care se inchina la statui de draci, cica pazitori ai credintei, ce credinta si a cui?, si arunca monede si invart la rotile cu mantre ca sa aiba noroc, bogatie, viata lunga. Aici si acum. O fi viata un ciclu, o fi scopul iluminarea si eliberarea de samsara, lumea iluziei, dar asta poate mai incolo, acuma am nevoie de un sot, de niste bani, de noroc.

Nu toti sunt buriati, ma indoiesc ca sunt budhisti, sunt doar idolatri. E aici un amestec de budhism lamaist cu samanism si cu idolatria ce s-a ascuns si a fost acceptata si otraveste “ortodoxia” buddhista pe dinauntru. Inchinarea si puparea icoanelor si a statuilor are loc la fel. Si peste tot aici sunt panglicile colorate samaniste. Trece inca o mireasa cu un tip in costum, un tip oarecare cum zice Seinfeld. Isi fac poze. Ea e in plin apogeu. El e un pic pierdut. Stai sa vezi ce vine.

De aici la Moscova sunt cam 6000 de kilometri. Pana la Ekaterinburg, care e deja cu un picior in Siberia dar inca si-l tine pe celalalt in Europa, sunt peste patru mii. Pana la Vladivostok, orasul lui Vladimir din est, vostok, sunt tot pe atat. Si de sus, de la Rimpoche Bagsha, chestia budhisto samanista care sta pe dealul de pe care se vede tot orasul, ma uit la Selenga. Nu stiu daca e cat Dinarea, cred ca nu, dar e mare. Si ma uit cum curge, cum vine dinspre Mongolia, pe o vale lata, o lunca manoasa, intre doua siruri de munti si imi inchipui cum arata locul asta acum 350 de ani cand a venit de pe Baikal, Gavrila Lovtsov, cu barcile, cu cazacii, si au vazut prima data locul. Cat venisera si cat mai era de mers pana la capat. Ce fel de om sa fii? Ce simteau oamenii astia? Cum puteau sa vina pe rauri, in pustietatile astea de verde sau de alb, de vant si zapada, si sa tot vina, sa-si faca ostrogurile si sa stea? Da, erau mercenari, da Stroganoff si tarul i-au angajat to boldly go where no one has gone before. Da, li se trimiteau grane si arme si intariri din cand in cand. Din ce cand in ce cand? Eu am venit 94 de ore cu trenul, un tren si un sistem perfect, fara pata si fara zbarcitura. In cat timp ajungea vestea unei cuceriri sau asediu sau infrangeri? Mi-aduc aminte de copacul postal al portughezilor din Mossel Bay din Africa de Sud. Corabia de India oprea sa ia apa si lasa in cizma agatata in copac mesaje de dus la Lisabona ca au ajuns cu bine. Sa le ia si sa le duca corabia de Lisabona. Cursa inversa. Daca ajungea cu bine. Si daca ajungea si cei dragi sau cei puternici citeau scrisoarea, nu inseamna nimic. Poate ca erau deja morti. Scrisori cu amortizare de luni de zile. Era pe cand nu s-a zarit. Asa si rusii. Asa si cazacii, navigatorii Apelor de uscat. Exploratorii Siberiei, de care nu stim mai nimic, care au gasit, explorat, cucerit si colonizat o lume. Rusii nu sunt buni la marketing. Ce povesti exceptionale au de spus, si nu le zice nimeni.

Eu usor innorat pe Selenga. De la Budhiskaia atributika, un loc cu suveniruri, aici langa rimpoche, suna o muzica de relaxare. Merge bine cu curgerea lina, sinuoasa, pe brate, pe meandre, ale Selengai. Cu ochii mintii vad barcile vikingilor trecand, am zis vikingi?, cazaci vroiam sa zic. Cazacii care au cucerit Siberia cum au cucerit vikingii Rusia. Pe rauri. Facand cetati, cetati de lemn, ostrog-uri, cerand yazak, tribut in blanuri, facand comert, aducand vodca, violenta, civilizatia si crestinismul. Pe mii de kilometri de rauri. In mijlocul a ceva ce continua sa ne bage frica si frigul si astazi, in epoca dronelor si a imprimantelor 3D, Siberia.

E frig si bate vantul. Aici media iarna e -30 si extrema poate ajunge la -50. Se adauga vant si umezeala. Se lasa la foc stins. Se moare repede. Cat ai clipi. De aici bustenii grosi, sobele mergand mereu. Si blanurile. Mi se face frig la ceafa cum stau pe banca asta si scriu. Ma intorc cu spatele la soare si fata la vant. Vad flori si stupe. E frumos. Trece un tip, probabil occidental, cu trekkersi portocalii, tricou polo tarcat, borseta care arata ca si cum cureaua lui ar fi inghitit un animal mic, ochelari de soare si DSLR. Usor inadecvat. Se vede de la o posta ca nu-i de aici. Zise el, stand pe banca si scriind.

A iesit soarele, ma intorc spre Selenga. Bun, au venit cazacii, ma fascineaza grozav, o sa aflu mai multe, ce oameni!, dar aici erau mongoli, buryati, care i-au adus la corturi de rafie pe evenki, un fel de eschimosi, care suprevituisera iernilor si hunilor pana au venit mongolii pe la o mie. Cica mama lui Chinggis Khan, Hanul cel Mare, a lui Temugin, era buryata de pe valea Barguzin. Ma gandesc ca nu-i ziceau asa. Deci aici erau mongoli. Dar e un fel de a zice ca erau cand cu iurtele lor acuma erau aici, acum dincolo. Nu se puteau hotărâ. Cred ca a se hotărâ vine de la hotar. Nu se puteau aseza odata, se tot mutau si intindeau prin pusta. Cand au venit baietii aia cu pusti, tunuri si topoare cat ei de mari, si si-au tras ostrog lucrurile au laut-o rau pe aratura, aahaa, pe Selenga in jos. Mongolii i-au atacat, asediat dat in final au luat bataie. Ce s-a intamplat si cum s-a evaporat marea armata, tiumenele si luptatorii iadului ai lui Gingis si Kubilai si cum a ajuns o mana de cazaci sa ii exmatriculeze asta e tema de casa, khabar n-am. Dar asta a fost.

Selenga curge, muzica de meditatie curge si ea, e a patra mireasa pe care o vad venind sa isi faca poze. Ea buryata, micuta, finuta, frumusica, el rus, mare, inalt, puternic. Un cuplu frumos. Si ciudat. E vineri, aproape doua. Ulan Ude. Uda cea Rosie. Uda e raul care se varsa in Selenga. Ulan e rosu. Iar Bataar e luptator. Ulan Bataar. Chestii puse de comunisti. Rosii. Au lasat Mongolia “independenta” ca sa fie amortizor intre ei si China. Dar in Mongolia inca se scrie cu litere chirilice.

Hai sa vedem ce zic old believersii aia, imi zic si dau sa ma ridic. Plec de la Rimpoche Bagsha. Cand sa ma ridic vad de departe, mergand incet, parca plutind, o silueta. O vazusem si anterior cand dadusem tura templului, sa fac poze si sa ma bucur de loc. vazusem pe trepte, cumva in interior, un fel de insiderita care spala incet, parca in transa, treptele laterale ale templului. Dar nu temeinic, ca un om responsabil de slujba aia ci cumva, gratios, selectiv, hermetic. Era o femeie. Tanara, blonda dar ciuntita scurt, aproape sigur occidentala. Era departe, m-am uitat, m-am gandit la
toti tinerii occidentului si la ai nostri, negand orice cauza, orice radacina, si intr-o avida cautare de una, simtind nevoia sa se dedice trup si suflet, ca nu putem altfel, ne dedicam sau murim, dar sa fie la ceva ce merita nu la “prostiile traditionale”, alea care au adus nefericirea si imperfectiunea vizibila a parintilor si generatiei anterioare. Alea sunt modele gresite, ne trebuie unul nou, unul pe care sa nu-l intelegem, sa fie complet diferit ca sa putem sluji orbeste, ca parintii nostri, dar unei cauze diferite. La fel dar altfel si altundeva. Neintelegand ca mai important e modul de slujire decat cauza si ca nu exista solutie simpla. Nu ajunge sa slujesc ca un sclav, trebuie sa fiu liber ca un fiu in acelasi timp. Nu ajunge sa iubesc, trebuie sa stau si in adevar in acelasi timp. Nu ajunge sa stau in adevar si sa-l marturisesc, trebuie sa nu judec si sa iubesc pacatosul in timp ce ma dezic de pacat. Caci da, daca dragoste nu e, nimic nu e. Si invers. Daca adevar nu e, dragostea se cocleste si se strica, mai devreme sau mai tarziu. Si acum o vad pe fata plecand, mai de aproape. Occidentala clar, cu salvarii aia de backpacker in India, la Rishikesh si Dharamshala, mergand incet, plutind, parca drogata. Si ma intreb cum ajungi asa? Din revolta, din orgoliu, din exceptionalism. Eu stiu mai bine. Nu o sa am o viata “normala”, “de chinuri”, banala sau nefericita ca tine mama, sau ca tine tata. Eu am gasit adevarul. Voi sunteti, e greu sa va zic, dar asta e, trebuie, niste prosti. Eu o sa va invat pe voi. Nu am ce invata de la voi, modelul vostru nu functioneaza. Sau al vreunui sot sau vreo sotie sau a vreunei comunitati sau a altcuiva pe care nu l-am iertat si nu am cautat sa vad cu ce am gresit eu si inca astept sa isi ceara ei iertare ca sa pot sa ma eliberez. Si pana atunci le arat eu lor. Libertate si diferit cu orice pret.

Ceea ce au facut ceilalti din mine e iadul, dar ceea ce conteaza este ceea ce fac eu cu ceea ce au facut ceilalti din mine. Asa zice Sartre, ateul. Sunt de acord cu el. Mi-a fost mila de ea si de inchinarea idolatra in care a ajuns. Desi am intuit o renuntare de sine reala in dansul ala al spalatului scarilor. Si apoi mi-am adus aminte ca eu nu-s chemat sa fiu judecator ci traitor si observator. Dumnezeu ii stie si locul si drumul. Suntem colegi de drum cu rucsascul in spate, fiecare cu drumul si povara si inselarile si judecatile sale. Ca in povestea Gimini pe care o zice Ana asa frumos in filmulet. Sa fii binecuvantata femeie.

Ma ridic si plec pana la urma si nu sa aflu ce zic “old believers” din Tarbagatay. E departe, e tarziu, e un sat prea indepartat. Ei ce zic, o sa zica la altii. Nu mai merg nicaieri. O sa ma plimb, o sa beau un cappuccino la Macondo, o sa ma uit la oameni si o sa ma bucur de soare si de locul asta. E la fel de bun, e mai bun, ca oricare altul.

Aud de departe cantec rusesc. Ma apropiu. Sa fie vreo opt babute si un acordeonist. Canta ruseste, cu cuvinte si suflet rusesc. M-am dus direct sa pun rublele in cutie. Mi-au multumit. Era prima hartie si nu era cea mai mica. Vreau sa ma asez pe ceva bancuta gri dar e un afis A4 si intuiesc ca e proaspat vopsit. De mult nu am mai vazut afisul asta. La noi nu se mai revopseste, nu se mai repara, se schimba. Mai da ce boieri suntem noi. Stau in picioare si, cum zicea irlandezul cu care stateam pe jos in Moscheea Albastra din Isfahan, “I’m taking it in”. Sunt băbuțe, imbracate trafitional, se inteleg din priviri sau din cate-un cuvant ca niste vechi camarade, tavarisce. Ascult. Nu imi vine sa cred. Imi dat lacrimile pe “Katyusha” cantata de babutele rusoaice imbracate in rosu, cu diademe de printese bizantine dar nu stiu ele asta, cu un acordeon ca sufletul rus, puternic, felxibil si sensibil, pe Ulita Lenina, in centrul Ulan Ude, pe soare.

Plec. As mai fi stat dar plec. Nu stiu exact de ce. Un pic mai departe gramada de oameni, cioloveci tineri de data asta, muzica ritmata si proasta, ceva americanisme. La babutze eram eu si inca vreo doi nostalgici. Aici e plin. Chaka bum, chaka bum bum. Trec.

Ma opresc la Macondo, lumea magica a brizbrizurilor cu gust si la cappuccino lui cel bun. Cu caciulita. Ma intampina aceeasi buryata de ieri, calda, saritoare, placuta. E imbracata la fel. Am vrut sa il iau “са саьои”, to go, dar cei doi travelleri, probabil nemti, se ridica de la masuta cea buna si ma asez. Imi citesc mailurile, intru pe facebook, ma uit cine mi-a dat like. Stiu ca e greu de citit. Scriu mult si complicat, pretentios. Nu vreau sa scriu asa, sunt doar sincer, cred ca pur si simplu asa sunt, acum cel putin. Apoi vorbesc cu Ana. Mi-era dor de ea. vorbim de ea, de echipa, de Gimini. Ce bine e sa fie o Anushka acasa care are grija de toate. De toate de care poate si de restul are grija Luke. The Force is strong with us. Eu sunt batranul OwK. Mi-a picat tare bine. Mi-e dor de ei si de casa. Acasa.

Plec. Soare. O iau intr-o parte in care n-am mai fost. Peste liniile de tramvai cladiri baroce cocotate pe un deal, sub ele o piata cu vedere la niste scari impozante, cu basoreliefuri in stil realist socialist si un nelipsit tanc, T 34, din Marele Razboi de Aparare a Patriei, tronand peste fantana arteziana in forma de stea. Hai sa dam topoare la popoare. Sa sculpteze fiecare-n fiecare. Nu vorbesc de ei, ci de popoare. Ca daca nu era un T34 acolo era vreun Tiger. Miroase bine in parcul asta, a otava din gradina Bunicului, in Giulesti.

Stau un pic si miros otava. Otava are acelasi miros peste tot. E reconfortant. Ma uit la fantana arteziana, rusii au in mod evident o obsesie pentru ele. De la Petru li se trage si de la Peterhof. Si apoi plec. O iau spre piata. Piata agroalimentara, ca aia din Mihai Viteazul, acasa. Seamana un pic. Afine, seminte de cedru, conuri pe post de floarea soarelui intreaga, cum pe vremuri cumparam semintele. Ciuperci. Manuale scolare. O piata ca la noi daca nu ar fi atatea seminte de cedru si atatea ciuperci. Si parca sunt mai multe tipuri de rosii ca la noi. Si nu vad nicaieri chestiile modificate genetic crescute hidroponic prin Turcia sau ingrasate bine cu nitrati vandute pe post de “rosii de Arad, vino neamule si ia-le”. Si evident, nu sunt tigani. Doar oameni veniti la
piata sa-si vanda culesul. M-am plimbat incet, m-am uitat la
Oameni, in tihna, am zambit, am salutat, am luat seminte de pin, un con, afine, am lasat mai multe ruble decat mi-au cerut uneori, am fost intrebat des cat e ceasul, modul favorit de agatare al rusilor si, vad, al vagabonzilor. Saracii oameni. Vai si amar de sufletul lor inecat in alcool. Doamne, ai mila de ei. Uneori am dat alteori mi-a parut rau după ca nu. Dau pentru ca asa imi cere Domnul si pentru curatarea inimii mele de egoism si judecata si separare nu pentru ca ei merita. Eu ce merit? Doamne, te rog nu-mi da dupa ce merit, da-mi dupa mila si dragostea Ta! Sa dam oamenilor nu ce merita ci ceea ce au nevoie, cred ca am citit la Rick Warren. Greu de aplicat. Vreau.

Ma intorc spre cetatea rusa si comunista de pe deal, locul institutiilor si a cladirilor comuniste ca niste sedii de PCR, de unde curge puterea peste buryati. Institutiile puterii. Poarta Moscovei, din care curge Ulita Lenina, Arbatul Ulan Ude-ului, pe care umblu printre oameni vii, care canta si fac break dance pe pietonala, si se plimba si mananca inghetata, pe soare, sta dovada a dominarii. 70% buryati care vorbesc rusa. Si care viseaza la Moscova. Ce dupa amiaza bine folosita! Ce bine ca nu m-am haituit iarasi ore pe marshrutci spre alte sate, spre alti oameni, sa merg intr-un loc ca sa merg in altul. Tentatia e mare si stiu gustul usor amarui al regretului ca nu “am facut tot”. Asta e tura in care invat sa renunt. Si ma bucur ca accept asta. Si oricum Domnul are un mod de a aranja lucrurile ca sa imi dea cum si cand nu m-astept.

Ajung la hostel. Cuplul de elvetieni francezi e tot acolo, vorbind intr-una cum fac de cateva zile. Choux in sus si choux in sus. Codependenta ai abuz. Toti am trecut sau vom trece prin asta. Imi verific hainele spalate de dimineata. Sunt uscate. O aud pe gazda vorbind cu un traveller. Pe noua gazda, a treia, dupa Nastia si Ivan, o cheama Elza si e dintr-un sat de old believers. Ce chestie! E o fata inalta, bine facuta, usor spalacita care isi ascunde un complex de inferioritate in spatele unei relaxari exagerate care o oboseste repede. Si oboseste pe altii. Stiu de pe proprie piele. Eram obosit de a ma preface inainte, acum obosesc simtind-o venind de la altii. Accept. O intreb cum e viata lor si ce diferente sunt fata de ortodoxie si daca e adevarat ca nu aveau preoti si orice imi mai poate spune. E luata prin suprindere. Doar lucreaza intr-un hostel ultra occidental. Evident ca a fugit de viata aia. Incearca sa imi explice. Nu stie, nu poate. Nici engleza nu o ajuta. Insa vad pe ea rusinea. Rusinea de a se considera inapoiata, si a crede ca e considerata asa de ceilalti, dublata de rusinea de a-si fi pierdut radacinile. Cum e mai rau. Invat insa ca amish-ii rusi, cum i-am botezat eu, nu aveau intr-adevar preot dar aveau un prezbiter, un batran intelept si prosper, care era capul comunitatii si imbina autoritatea atat religioasa cat si adminiatrativa. Puterea comunitatii. Mai bine fugim in Siberia, ne facem casele langa vizuina ursului, dar noi nu renuntam la comunitate si la ritualurile noastre. Rezonez tare cu unele. Nu rezonez decat altfel cu faptul ca unul din punctele de diferenta era ca unii, ei, isi fac cruce cu doua degete in timp ce ortodocsii, cei noi, isi fac crucea cu trei. Nici nu vreau sa ma gandesc ce zic despre aia care nu-si fac deloc. Plec spre Sputnik sa imi fac provizii de transsiberian. Diseara la 4.17, 23.17 ora Moscovei si ora noastra si ora ceasului meu de calatorie, incep drumul cel mai lung. 63 de ore. Macar niste kefir si vin. Si apa, normal.

Trec prin piata capului si asist, cum tot asist de vreo doua zile, la repetitiile pentru festivitatile de sarbatorire a multi ani de la fondarea orasului. Chestii cu multimi, dansuri tematice, sincronuri, copii de liceu si scoala, sonorizari si profesori indrumatori si supraveghetori. Cand trec aud ca zice ca ne vedem maine dimineata la festivitati. Ma simt cazut in timp, 23 august, simt o usoara nostalgie si admiratie, nu vad pancarde, acelasi spirit insa, trec repede sa nu porneasca puhoiul de lume sa imi taie calea spre supermarket.

Ma hotarasc greu. Locul arata superb, si scump. Toate chestiile occidentale plus ale lor, central. Nu au ceai rusesc, numai specialitati englezesti si de orice alt tip. Criza si embargoul nu se vede in absenta produselor ci in pret. Mai scump ca acasa. Iau apa, multa, doua sticle de vin georgian, hmmm, ma si vad bucurandu-ma de el, Pirosmani, saperavi si mukuzani. Niste carnaciori, branza, kefir, si 3 conserve de sturion. Pe astea le duc acasa. Sturion. Conserva ca de macrou, practic nu-mi vine sa cred, ma apuca haporeala si ma hotarasc ca da, o sa le car urmatoarele 10 zile cu mine. Nu-i asa mult, un kil si jumatate. E mult. Le iau.

Afara e deja intuneric. Trec incarcat cu pungi pe langa sticlele din rucsacel. Ala verde. Ajung in fata usii de fortareata de la cladirea la etajul unu al careia sta bine mersi hostelul, in casa scarii miroase a copilarie de la Oradea, in casa scarilor casei lui Emil si Horica si Miha. Poate un pic mai intapator mirosul de mucegai. Tot imi place. Nimeni nu fierbe laptele asa bine cum il fierbe mama, chiar daca il afuma, cum zice bancul.

In dorm, in locul italiencei, un tip. Eu sunt Dragos, eu sunt Quentin, dar nu Tarantino, zice el repede anticipand universala glumita. E tanar, e deschis vorbeste bine, cu accent, e francez. A venit pe transsiberian de la Moscova, pleaca spre Ulan Bator. Incep sa imi fac bagajele. Plec dimineata la 4 si ceva, nu mai stiu exact, cu Rossia spre capat. Sunt multe de asezat. Pietrele in primul rand. Apoi mancarea. Apoi restul. Rucsacul se face mare si greu. E bine. Dimineata o sa am de mers o jumatate de ora cu el rupandu-mi spatele. O sa ma trezeasca. Acum insa mi se face foame. Si pofta de un tom yam gun, sau altceva. Il intreb pe Quentin daca nu vrea sa ia masa cu mine. Se bucura, biensur.

Stam la o masa in sala din spate, aia buna, chelnerita de aseara m-a recunoscut, mi-a zis ca s-a gandit la mine si ca spera ca ma intorc. Nu-i greu in Rusia. Zambesc. Ne conduce la una din mesele de care are grija ea. Sunt de-al locului. Incep sa ma simt ca un veteran de-al calatoriilor. Nu-i un semn bun. Parca se scurteaza lista, parca nici tragerea de inima nu mai e aceeasi. Imi place mult dar ma intreb mai mult ca altadata ce caut eu aici in loc sa am grija de oamenii mei, acasa, de cei dragi, de cei pe cauta un veteran. Nu-s multi. Drumul meu e greu si eu nu-s un tip usor. Quentin e in dezacord cu mine. Se simte bine si vrea sa afle mai multe de calatoriile mele, zambeste, ii place locul, imi multumeste ca l-am adus. Ii recomand tom yam-ul. Zice ca o sa manance putin, ca nu i-e foame, imi zice ca e gimnast, ca are grija ce si cat si cum mananca, e micut si slabut si are vreo 2 doua zeci si ceva de ani, isi ia o salata. Eu merg pe mana cheleneritei tatuate si imi iau ceva, alegerea ei de suflet, aflu mai apoi ca sunt carnati bavarezi cu cartofi. Suflet de rusoaica. Ma uit cu jind la un tom yam gun. Pap bavarezii, ma doare sufletul de risipa ocaziei, imi iau si thailandeza. Voi manca mult. Probabil ultima masa serioasa pentru 3 zile.
Quentin isi mananca furajele, se uita din cand in cand la ce mananc eu, isi aduce aminte ca viata merita traita, isi ia si el un tom yam. Se dezgheata. Saperavi-ul de Pirosmani ajuta mult. Inveseleste inima omului.

In jur, agitatia ca de ieri. E insa vineri seara. E mai multa energie, mai multe fete aranjate de cluj, e mai greu. Au iesit felinele la vanatoare. Eu ma intorc la tom yam si la la saperaviul meu. Omul e momit de pofta lui insusi. Simt cum momelile aluneca pe langa mine, abia astept sa urc pe tren sa incep sa scriu. Am stiut de cand m-am hotarat, pe transsiberian o sa scriu mult, mult si bine. Si Quentin e un baiat interesant.

Zice ca e inginer la o fabrica de armament langa Orleans. Ii place ce face dar isi doreste sa inceapa o afacere pe cont propriu, tot productie. Prea multe fabrici dispar, prea multi oameni raman pe drumuri, prea mult se produce in China, Franta se goleste, pierde putere, pierde pricepere, pierde viata, zice el. Si nu numai el, zice el. Si zic si eu. Langa Orleans nu prea mai am de ales in afara de job-ul meu, mai zice, si de multe ori trebuie sa fac ce nu cred, ce nu vreau. Ce viziune are Quentin! Sa faca ce ii place, ce ii aduce bucurie, cu pricepere, conform cu crefintele si valorile lui si sa creeze asa un loc in care sa aiba grija de oameni.

Ii zic ca suntem frati de viziune. Ca eu vreau sa traiesc i viata care sa ma faca sa devin, cea mai buna versiune a mea, in pace si bucurie, din ce in ce mai mult eu insumi. Prin adevar stiut si facut, orin compasiune, curaj si credinta, inteligenta, rabdare si disciplina, in pace, in bucurie, valorile mele. Si sa pun toate astea in slujba celorlalti, daca ei vor. Sa vina si ei pe drumul asta. Se bucura Quentin. O fi de la vin. Mai vorbim. Un pic despre ucenicie si ascultare, despre disciplina, despre etapele de crestere ale graului, despre lucratorul care are nevoie de pricepere mare sa faca ce e de facut in sezonul in care e, sa nu incerce sa recolteze iarna, ca degeaba, despre intrarea in maturitate si ce inseamna asta. Are ochii mari. Asculta. Bea vin. Vorbesc, ascult, beau vin. E bine. Doi frati, la un han, doi calatori pe drumul lor, schimband povesti, trairi si marturii. Si intorcandu-ma pe drumul meu. Hai Dragos, pana la capat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>