Ieri, inainte de seara italiana, povestisem cu Motanelul pe mess. Ce chestie. Anul trecut, aproape pe vremea asta, in Iran, nu-mi mergea deloc telefonul, cam ca in Etiopia, nu prea era net, vorbeam cumva din cand in cand pe linkedin ca ala nu era banat ca celelalte social media, de au redescoperit Motanelul si toti oamenii dragi ca au conturi acolo si acum, aici, in Rusia, sunt complet conectat. Din fericire. Din pacate.

Vorbisem de multe si printre multe si de 23 august. Ca era 23 august. Si am promis ca scriu despre asta. Despre drama oamenilor alora, soldati si ofiteri scapati de iadul rus de la Stalingrad si Sevastopol ca sa fie predati dusmanului de chiar comandantii lor, acasa, pe front in Moldova, cu un “Stejar extrema urgenta” si un comunicat imbecil si imberb, ca “regele”, de “maxima importanta pentru tara”. Ala din filmele copilariei in care ma entuziasmam ca “am intors armele”. Rusii erau buni si eu nu stiam ce inseamna Chisinau, cum aduca exista romani in Rusia, aia nu-s rusi?

Soldati si ofiteri, oameni ca noi, trecutul nostru era prezentul lor asa cum prezentul nostru va fi trecutul altora, dezarmati si incarcati in vagoane de vite si trimisi cam pe unde sunt eu acum, dar mai la nord. Gulag. Am promis ca scriu despre tradatori si patrioti si cat e de greu sa fac diferenta intre ei. Si ca o usoara schimbare de optica rastoarna, o bucatica noua de informatie transforma, albul in negru si invers. O informatie ca cea, secreta pana acum, si poate si de acum inainte, ca rusii au oferit armistitiu lui Antonescu, in conditii favorabile Romaniei si ca de aia urma el sa mearga pe front pe 26 august ca sa pregateasca “intoarcerea armelor”. Si ca mai apoi, dupa “glorioasa fapta de curaj” in urma carora s-a umplut Siberia de fantome in uniforma romaneasca, cand in septembrie a ajuns delegatia romana la Moscova sa negocieze intr-un final armistitiul, noi deja luptand impotriva nemtilor cu rusii, Molotov ii zice unui Patrascanu, contrariat de conditiile mult mai grele decat cele oferite lui Antonescu. “Antonescu avea un milion de pusti, 200 de tone de aur, 10 milioane de tone de grau. Voi ce aveti? Pe cine reprezentati?” Vae victis.

Si mai ales vai de o tara ajunsa sa fie condusa de oameni care o dispretuiesc, de dusmani. Lupul pastor la oi. La scriptura zice: “si ii voi blestema si le voi da conducatori copii.” Noi pare-se am tras lozul castigator. Si imberb si fiul lui Carol al II -lea, ciuma tarii. Trunchiul nu sare departe de aschie, cum zicea nenea Sandu.

Insa ca de obicei tradatorii au PR bun si istoria e scrisa de invingatori. Hai sa uitam, acum vremurile s-au schimbat, am evoluat, suntem luminati, asa cum credeau si ei despre ei in interbelic si cum ziceau oamenii in Sarajevo in ’92 vazand ce se intampla in Croatia. La noi asa ceva nu s-ar putea intampla niciodata. Ni niciodata s-a intamplat doi ani mai tarziu. Istoria, studiata liber, are darul de a face lumina. Si de aia ar trebui interzisa.

N-am scris, eram prea obosit. O sa scriu. O sa mai scriu. Oricum, de aici, din Zabaikalsk, de la peste 7000 de kilometri de casa, si de la diatanta celor peste 70 de ani incepe sa vad ca un personaj aproape la fel de nociv pentru tara asta, desi involuntar, nu din tradare ci din prostie si loialitati gresite a fost Iuliu Maniu. L-a adus inapoi in tara pe ciuma de Carol al II-lea si apoi pe tron, asta dupa ce propria familie, ea insasi cu morala laxa, il exilase de frica sa nu urce nevertebratul moral pe tron. Si l-a urcat Maniu. Si apoi l-a spijinit pe ne-totul de Mihai si pe niste britanici renuniti pentru loialitatile lor. Perfidul Albion. Si apoi, din prostie ai lipsa de instinct politic, i-a sprijinit pe sovietici. Maniu s-a vrut un Bratianu si a sfarsit prin a fi un Marghiloman. Ce conteaza bunele intentii cand pretul platit de tara a fost enorm? Numai cei peste 150.000 de prizonieri luati de rusi pe 23 august ca cica era armistitiu si dusi in Siberia, de unde s-a intors mai mult amintirea lor, numai ei sa fie si tot ar trebui sa urle tara. Dar a fost mai mult. Mult.

Eu am dormit bine. Hostel UUtraveller. E chiar in centru. Daca nu ar fi niste mesteceni in fata s-ar vedea hidosul cap urias al lui Lenin tronand macabru peste piata de cetate sovietica. Dorm la geam. Nijnii, jos. M-au muscat tantarii, niste tantari mici si ai dracului, si a fost destul de agitat hostelul pana dupa ora 12 noaptea. Dar pana la urma a fost foarte bine. M-am trezit cu odihna dulce a celui obosit de efort lung in oase. Dulce. Tihnit. Minunat. Am multumit Domnului, m-am rugat, m-am predat pe mine si mi-am predat si ziua ce vine.

Si scriu in jurnal. “Vad pe mine agitatie. Sa fac, sa vad, sa traiesc, tot. Lacomie, care vine din iubire de placere care vine din iubire de ego, filautia, iubire gresita de sine. Neacceptare a ceea ce vine. Frica de a nu pierde. Lacomia de a experimenta tot. Pretentii. Iar pretentiile sfasie pacea. Iubirea de sinele rupt de Dumnezeu si ceilalti frati si surori si de menirea lui, iubirea de ego. Iubirea de cal, trupul si sufletul cu poftele lor si nu de calaret, spiritul dat de Dumnezeu, cum zice Macarie Egipteanul. Iubirea creatie si nu de Creator. Atasamente, patimi, rataciri. Asta e sursa agitatiei mele. O vad, accept ca e acolo, o refuz, decid sa nu ii dau curs. Sa stau in pace si bucurie, sa primesc ce vine. Gandurile insa ma ataca ca un roi de albine. Ma apar. Le alung, le predau. Aleg ritmul si pacea si linistea in fata obiectivului. Dumnezeu imi va deschide o cale si sederea aici va fi rodnica.”

“Si daca nu vad in fata, nu stiu ce vine, ce mare lucru e? Asta e modul normal de a trai, asta inseamna a trai in timp, spiritul infinit prins in timpul finit. Ceata, intuneric. Asa traim de fapt. Conditia umana, cum zice si scrie minunat Malraux. Ne iluzionam, ma iluzionez, ca stiu ce va fi, ca pot controla viitorul, prin planuri, prin obiective. Sunt clar necesare. Dar ele sunt doar intentii care ne misca. Dumnezeu dispune de ele prin voia Lui, voia Lui suverana. Si daca eu sunt predat Lui, stiu ca ma iubeste, voia Lui va face binele meu real, nu cel dorit de mine, si in timpul asta si binele real al altora al tuturor, cel putin cat nu e limitat de liberul lor arbitru.”

Ies la plimbare. E soare. Cand apar norii devine taios, ca toamna tarziu. E 24 august, totusi. Si e Siberia, tostusi. Am senzatie de parasire, oras pierdut, stiu deja sin Ekaterinburg si Irkutsk ca e numai o senzatie, ca asta e feelingul de oras rus post sovietic, e in miezul zilei, oamenii muncesc pe unde muncesc, pe la uzina de locomotive sau pe la cea de avioane si elicoptere. Da, asta produce Ulan Ude, printre altele. Si avioane si elicoptere in acelasi “zavod”. Senzatia e ca intr-un oras mic de la noi, la pranz pe centru, sa zicem Zalau sau Deva. Dar un pic mai rece si mai parasit.

Biserica e in capatul strazii principale, lungi, Ulita Lenina, cum altfel, care incepe practic de la hostel, trece pe sub arcul de triumf, arcul Moscovei, facut cu ocazia vizitei lui Nicolae al II-lea, pe vremea cand era tarevici mostenitor si se infige in raul cel mic, in Uda. Un rau ud, o apa uda, care se cheama Uda. Hmm. Biserica E Impunatoare. Alba, inalta, cu acoperisuri albastre si aurii, un pic atipica, cu volume patrate si stucaturi, cu o arhitectura ortodoxa deja baroca. Facuta la inceput de ani 1700. Iese soarele peste un manunchi de floarea soarelui si peste auriul lor si al cupolelor. Cupole rusesti, cum altfel, aceleasi si in Piter, cum zic ei Sankt Petersburgului, si in Novgorod, Veliky, si in Kazan si Ekaterinburg si aici si probabil si in Vladivostok sau Kamchatka. Ca niste casti de vikingi. Nu turlele de la Vasili Blajenai, imprumutate de la moscheile din Kazan de Ivan cel Groaznic, nu, ci cele din Pskov si apoi din toata Rusia. Voi vedea.

Ce muult schimba soarele Siberia. Citisem despre asta dar trairea e dincolo de citire. Mi-a fost greu sa accept mai demult cand yot ce stiam era din carti dar cunoasterea adevarata e pe propria piele. Asa zice Apostolul Petru: uniti credinta, adica teoria, cu fapta, fapta cu cunoasterea adevarata, si de la cunoasterea adevarata prin stapanire de sine si rabdare si smerenie la iubirea de frati si cei apropiati si apoi la iubirea de toti oamenii. Iubirea nu e usor de avut si trait. E celmai greu. E rodul final al devenirii noastre prin fapta si calatorie interioara continua, ghidati de bunul, simt era sa zic, de fapt duh. Ala care ne zice noua, in interior, daca ne antrenam sa auzim: acum fa, fii curajos, risca si acum stai ca stii ca nu poti, antreneaza-te, cauta invatator, pune carne pe tine, respecta pe cei ce poti, accepta, supune-te cu recunostinta. Si apoi iar, curaj, fa, indrazneste, creste, cand vine momentul.

Bun loc. Mai ales dupa ce a iesit soarele peste turle, scanteind. M-am rugat si am lasat niste bani unor oameni amarati. Langa biserica parcheaza un preot. Land Cruiser nou, aproape nou. Domnul ne da voie sa avem orice numai sa folosim bine, in acord cu planul Lui. Si nu orice ne e folositor. Nu m-am uitat la volan desi as fi vrut. Eram departe. Aproape toate masinile au volanul pe dreapta, semn de import second hand din Japonia. Plec, incet, tihnit in ciuda urmelor de agitatie, le stapanesc, ma inlinistesc, trec pe langa un cuplu tanar el rus si ea buryata, frumosi, care trec la randul lor pe langa o izba, casa ruseasca de lemn, mare si veche si cu busteni cat mine de grosi pe post de izolatie. Strazi intregi de case de lemn vechi si frumoase, cu macrameuri colorate sculptate ca stucatura la ferestre, inconjoara biserica. Nu-i urat deloc. Mai ales dupa ce iese soarele.

Lovesc asfaltul, cum zice Teo. Linistit. Sunt tot provocat sa ma gandesc la marshrutka de Ivolgitsky, gand care ma agita ca nu stiu cum sa o rezolv, si tot refuz provocarea. Singura posibilitate de a invinge Maya, lumea iluziilor, Matrix, e sa refuz sa joc, am invatat dintr-o Veda indiana, intr-o carte de Tutea cred. Daca joc iau sigur bataie. Maya e prea buna. Nu ma gandesc la marshrutka pentru ca stiu ca degeaba o fac, imi lipsesc date, unelte, nu sunt inca acolo. Englezii zic ca vom trece podul asta cand vom ajunge la el. Probabil din spiritul asta zice si Graham Cooke ca orice cunoastere reala, el zice profetica, e pozitionala. Nu voi vedea raul si valea frumoasa decat din varful dealului. Pana in varf, padure si provocarea gandurilor. Daca nu-i nimic acolo? Daca ai umblat degeaba? Daca Dumnezeu, in care te increzi tu nu va avea grija de tine. Ajung in varful dealului si vad. Acolo, intotdeauna ma asteapta ceva bun. Nu intotdeauna placut sau ceva ce ma astept, dar sigur bun pentru mine. Ceva de care am nevoie sa trec nivelul in quest-ul asta.

Revin pe pamant. Ma uit la copaci, ceva ciudat ma izbeste, nu sunt mesteceni. Mai sunt si alti copaci in tara asta? Trec pe langa o stolovaia, o sala de mese ca o cantina unde se mananca ieftin si rusesc. Si interiorul arata la fel. Ies si intra rusi, siberieni, oameni. Rad si zambesc intre ei. Se uita plat si aspru la mine.

Triposo zice ca, pe lista de obiective turistice apropiate Muzeul orasului. Pai sa purcedem. La intrare ma izbeste Nina Simone, Irons and rags. O minunatie pentru iubitorii de Nina. Oare a izbi vine de la izba?

Orasul a fost infiintat de un anume Gavrila Lovtsov. Gavrila. Asta e un nume intalnit in Maramures, probabil de la ruteni si ucrainieni, om vedea. O casa mica, exponate, ies repede. Ies la timp si reusesc sa evit un grup mare de chinezi cu ghidul lor urlator. Prima data mi-aduc aminte ca i-am intalnit in Bangkok, era o barca pe raul orasului, am uitat cum il cheama, nu m-a impresionat, si din barca suna un megafon, tare, militar, executiv. In chineza. Si ei trebuiau sa se uite toti, acum, ACUM, la dreapta. Turism militar.

In fata la dvor, curte, ca de aici vine si pridvor-ul traditional romanesc, si care acum e piata bazar traditionala ruseasca, stau pe banci doi oameni amarati. Fiecare pe banca lui. Barbati fara varsta si fara speranta si totusi cu un destin si un liber arbitru. Si pe eu Dumnezeu ii iubeste. Dar nu poti iubi pe nimeni cu forta. Unul doarme si isi asuma statutul de amarat, probabil vagabond, iar celalalt sta pe banca, in fund, incert, indecis inca. Sa se intinda pe banca sa doarma si sa isi accepte statutul sau sa continue asa fara sa doarma si fara sa prosteasca pe nimeni. Nu le-am dat nimic. Acum imi pare rau. “Nu lasa sa treaca pe langa tine un bine pe care il poti face”, imi suna in urechile mintii. Pare-se ca si mintea are urechi.

Intru pe pietonala. Numai buriati vorbind rusa. Rar rusi, aia albi, blonzi si cu ochi albastri. Tot felul de oameni. O femeie cu doi baieti, unul cu elicopter de jucarie si unul cu un fighter jet in fata la dvor. Probabil tata lucreaza la uzina care face si elioptere, vertaliot, cat si avioane, samaliot. Le zambesc. Mama zambeste schitat inapoi, usor jenata. In rusa la femeie se zice Жена, jena. Nu-i nicio legatura, ma gandesc. Doi batranei buryati, mongoli, ca asta sunt buryatii, pe la 70 si, stau pe banca unul langa altul in fata monumentului cu 2 serpi, semnul orasului. Sunt impreuna, se uita lung unul la altul, au grija unul de altul. Poate chiar se mai iubesc.

Linistea ma insoteste. Si lupta cu gandurile. Umblu.

Ma aciuez la Etno caffe. Mananc o supa buriata, apa cu macaroane si carne de vita, un cappucinno cu caciulita, bun, Meinl, si un tort ca nu stiu comanda altceva, croissant sau ceva sarat. Ca meniul e in rusa. Nu ajunge ca stiu literele, ca oricum rusa nu stiu. Asa ca aleg ce stiu, in loc sa oun degetul la intamplare. Chelnerita e simpatica. Mananc prostii. Imi pica bine. Ma linistesc. Mai alung din tulburare si din agitatia de a face tot, repede, acum. Serenity now, serenity now, zice in capul meu Frank Costanza.

Sunt transpirat, ba e cald ba e frig, n-am idee cum sa ma imbrac. Ma imbrac, ma dezbrac. Vad ca stand la Ethno imi revine cheful de scris. Vreau sa scriu. Cand scriu simt ca imi revine viata!

Am papat. Ies pe strada. Soare.

Macondo e o usa si o muzica ca de sirena intre statuia de bronz al unui om stand pe o banca si Muzeul de istorie al orasului. Ma atrage. Macondo. Cate amintiri! Jose Arcadio Segundo.

Am intrat pe usa, si numai ca mi se pare incredibil ca se cheama asa. Poate ajung in satul lui Marquez fara sa fiu condamnat la un veac de singuratate. E un magazinut primitor, cu lucruri cu dichis si cafea buna. Cu caciulita. Multe cafenele cu caciulita austriaca pe aici. Julius Meinl la inaintare. Cu traditionala arta a cafelei austriaca. Astia au traditie in orice. Mai nou au o foarte veche traditie in petrol, aflu, ca altfel cum ar fi luat Pettomu-ul care era de doua ori mai mare ca OMV-ul la momentul ala. Probabil de la marile lor zacaminte de titei din Alpi. Milka. Traditie domnle. Prietenii, domnului Habsburg, stiu de ce. Si mai stiu si cei ce se uita atent in structura actionariatului OMV.

Plec spre autogara. O sa merg la Ivolginsky Datsan, templu si scoala budhista. Greu e cand am nevoie sa ma inteleg cu oamenii si nu reusesc. Asa pe zambete si fara miza e amuzant. Cand am de facut cate ceva devine provocator tare. Incerc sa urc in niste marshrutci, maxi taxi-uri, microbuze, le zic unde vreau sa merg si ma tot dau jos. Ad literam. Evident ca inteleg ca nu e ala bun si ei imi fac un bine dar sa tot fiu dat jos din microbuze nu-mi face bine la entuziasm. Aproape renunt. Trec prin autogara, imi iau seminte de cedru, delicatesa locala, si mai fac cu mana unei marshrutci.

Opresc asa, in fie ce-o fi, un numarul 30, mie imi trebuie 130 cel putin asa scrie la triposo. Omul e mai linistit si saritor, imi zice ca ma duce cateva statii pana la “Bania adin” si de acolo…vad eu. Urc. O pioasa adunare. Doamne fara varsta intre 40 si 60. Salut. Zdrazvuite.

Merg 2 statii. Soferul care in mod normal doar conduce ai rasunde la solicitarile de opriri ale piosilor de data asta pune audioul cu “astarojne” ca sa aud eu ca am ajuns la “Bania adin”. Intreb daca sa ma dau jos. Ihi. Si de aici iei stotrițâti. 130. Haraso.

Opreste un 130, stotrițâti. Urc. Zic vâ Ivolgitsky. Ma asez. Ma doare capul. O fata rusoaica, cu parul lung, frumos si despletit, se uita lung si umed, peste umar, dupa mine.

Trecem peste Selenga. Mari mai sunt raurile astea siberiene. Selenga arata ca o delta a Dunarii. Si are si delta, delta ei, a Selengai, la varsare in Baikal. Numai eu credeam a numai noi avem Delta. Numai noi avem gimnastica, ups, nu mai avem, numai noi avem tractoare, nici de astea ca ei le iau din Bielorusia, numai noi avem munti, in curand n-o sa mai avem nici de aia. O fabrica din caramida rosie, toata, si turnul, sau ramasitele ei din 1930, se vad peste rau. Le-am vazut si la intrare cu trenul. Cred ca e functionala. Asta e rusia industriala, ramasite functionale. Mai bine sa ai decat sa n-ai. Si mai au si de alea noi.

Am iesit din oras. Un fel de suburbii. Tot felul de iurte turistice. In fata stanga mea un tanar, rus, tuns scurt si solid imbracat intr-un fel de costum de blugi de vara, gri sobolan. Are in brate un rucsacel si pe barbie, maxilarul drept, o cicatrice urata cu cel putin doua copci. De pe vremea copcilor. Ne-am oprit intr-o statie. Urca o buryata tanara cu un copil in brate. Tanarul tuns scurt si solid se ridica brusc si cedeaza locul. Suntem intr-un fel de Sprinter, arata bine, relativ nou, dar Sprinter, stramt. Sta in picioare. In dreapta si in stanga acoperisuri de dachas. Si o lunca larga si mai ales lunga. Aproape toti din marshrutka sunt buryati. Si toti vorbesc ruseste.

Marshrutka s-a umplut si continua sa se umple. Ma ridic si eu sa sau locul cuiva. Ca sardelele, sau ca heringii, ca tot e specialitatea lor. Fata cu aer de fecioara despletita care se uita dupa mine scoate Google translate-ul. Mergi la Ivolgitsky datsan? Dau din cap ca da. Am ajuns in capat, imi zice ca trebuie sa urc in alta marshrutka, mi-o arata si ma duce acolo. Ca o mama si ea. Femeia rusa. Traditia. M-am rugat pentru fata care m-a ajutat. Am ramas cu un gand bun pentru ea.

De aici iau marshrutka a doua, mica, galbena, parca ar fi bicicleta lui Marin Moraru. E plina. O buryata lata manca seminte, de cedru, cred. Doi baieti, or fi ungurii de la hostel, nu, e un ucrainean din Mariupol si un osetin. De nord. Arata a georgian. Tunsi foarte scurt. Ii intreb unde merg. Sunt studenti la universitate, la datsan. Ma bucur, abia astept sa inteleg, sa ascult de la cineva care stie bine, ce e aia budhism de fapt. Le zic ca as vrea sa vorbim. Nu par deloc entuziasmati, desi ucraineanul stie ceva engleza. Am ajuns. Studentii se tireaza repede pe poarta datsanului, evitand discutia, kanejna. Poate ca vroiam mai mult sa vorbesc decat sa ascult si ei simtisera asta. Sau poate ca asa sunt ei, primitori.

Inainte sa intru in Ivolgisky datsan merg sa ma uit la un buryat cosind otava undeva aproape. E fascinant. E ca la noi. Doar la un continent distanta. O coasa sta implantata in pamant si pe celalta o manuieste destul de bine un baiat tanar cu tricou albastru. Miscarea pe care o stiu de la tata si pe care niciodata n-am facut-o bine. Se si vede. Piept am, spate mai putin. Fac poze si filmez si il salut din mana cand plec. Imi raspunde, amical. Plec.

Toti boschetii din jur sunt plini de fasii de plastic si carpe colorate care trebuie sa tina departe duhurile rele si sa le apropie pe cele bune. Samanism. Robie. Nu ca nu e adevarat. Ci e ca si cum ai trata cancerul cu chimioterapie. Amandoua sunt otrava si amandoua ma omoara.

Ca sa intru in datsan trebuie: sa invart chestiile invartitoare pline de mii si zeci de mii si cine mai stie cate mantre, sa nu beau, sa nu fumez, sa nu ma uit dupa oameni cand se roaga, sa nu intorc spatele altarului, sa nu arunc banutii de ofranda pe jos si pe oriunde ci sa ii pun in cutiute, sa nu intru direct in dogan, templu, ci sa dau tura soarelui de la stanga la dreapta, in jurul templelor si pe langa ziduri sa se obisnuiasc duhurile “protectoare” cu mine. Asta, ultima, cu obisnuinta duhurilor am pus-o de la mine. Astea sunt regulile afisate la intrare, pe langa haine lungi si tacere. Un loc primitor.

Eu ma rog, intreb pe Domnul ce sa fac si purced. Niciun invartit si niciun ban. Idolatrie si magie. Si simt spatiul, si afara, ca nu e linistit. In ciuda soarelui si a peisajului bucolic si fascinant, case traditionale rusesti imbinate cu temple lamaisto-budhiste si bine asezonate cu fasii colorate samaniste. Aerul e senin la vedere si tulburat in fapt. Faptul nevazut. Duhurile rautatii care locuiesc in locurile ceresti. In vazduh.

Dau tura obligatorie de datsan. E un soare bun. Imi plac casele de lemn. Tot felul de chestii rotitoare cu mantre pe care oamenii le invart ca sa aiba binecuvantari si o viata mai buna. Trec pe langa o casa de lemn ruseasca pe care scrie, in geam, pe un A4, “astrologie”. Merg bine una cu alta. Hai sa ne ghicim viitorul. Unul din cele mai periculoase lucruri pe care le putem face, spiritual. Aici e haraso, zice panoul, aici legile universului, in frunte cu cea a gravitatiei, sunt puse pe hold.

Umblu. Vad un woawwoaw frumos. Si ii fac poza. Mi-e dor de Motanel. Si mi-e dor de woawwoaw. Mi-e dor de casa. Eu nu sunt un nomad. Nici nu vreau sa fiu. Si nu cred deloc in povestea asta. Pentru ca am vazut prea multi in drumurile mele si povestile lor, a celor mai multi, seamana si au un punct central comun. Au plecat in calatorii fugind de un esec si continua pentru ca li-e frica de unul nou. Nu mai stiu altfel. Cu nomadismul s-au obisnuit si noul permanent si neasumarea niciunei responsabilitati sunt placute. Dau senzatia de special, de om care face ceva. In modul asta nu cred ca exista ceva mai egoist decat calatoritul nomad. Strang pentru mine, nu dau la nimeni, nu am nicio responsabilitate si traiesc din diferentialul de chirie dintre un apartament in Paris sau Sydney, si cea din hostelurile tarilor ieftine prin care circul. Painea si circul.

Nomazi, nu calatori. Calatorul are o viata la care, dupa o pauza, o paranteza scurta in principiu, maxim un an, se intoarce imbogatit. Nomadul nu. El se are doar pe el si casa lui e cortul si viata lui e aici si acum. Suna bine chiar si spiritual. Dar nu e. Cum zice Micul Print, motivul pentru care faci ceva e mai important devat ceea ce faci. Nu stiu daca Micul Print a zis-o dar cineva a facut-o si e adevarat. Nomadul se are doar pe el. Si doar respinsabilitatea lui. Individualismul, atomizarea, la extrem.

Jerome e unul din ei. Si el stie. La fel Logan, prietenul francez din Bolivia. La fel Mark, ciclistul belgiano-portughez din Iran. La fel Irina, backpackerita rusa din Laos, de origine din Novosibirsk. Toti stiau ca fug. Si fugeau bine si romantic. Mai ales ciclistii. Aia cumva chiar e ceva. Dar in final se reduce la discutia avuta cu Mark pe acoperisul hostelului din Shiraz, in asfintitul rosu peste moschei: “I’m tired, I don’t want to go to India anymore, I would rather go to Ethiopia, or not even there, I think anyway I have found out what I have to do.” Sa mearga acasa si sa traiasca. Sau cea cu Jerome, in crasma tipic ruseasca din Irkutsk, despre care o sa scriu, in care beam vodka si mancam omul, pestele de Baikal, in care imi povestea despre un ciclist britanic care tot venea dupa el, la vreo saptamana doua in urma si se intalnesc in Dharamshala si britanicul, important nu-i asa?, il anunta pe email pe Dalai Lama, al XIV-lea, aveam sa aflu a doua zi in Ulan Ude, il anunta ca a sosit in oras si ar vrea sa se vada cu el si primeste confirmarea ca maine la 8 dimineata si dis de dimineata se vad si la intrebarea lui catre Dalai ca ce anume sa faca cu viata lui, Lama ii raspunde ca e bine ca a calatorit si a vazut lumea si s-a descoperit dar acum n-ar strica sa se intoarca in comunitatea lui si sa faca ceva asumat pentru ea. Sa si dea dupa ce a tot primit. Si, il intreb pe Jerome, ce a facut englezul? S-a gandit un pic, vreo cateva ore la o bere, si apoi si-a continuat tura, spre America. Dar ce poveste frumoasa va putea spune candva, s-a intalnit cu Dalai Lama.

Problema nomazilor, a backpackerilor de profesie e ca nu mai au radacini. In efortul de a fugi de esecul care i-a pus pe drumuri, in refuzul de a accepta si ierta si a se smeri la o viata “normala” le-au taiat pe cate au putut. Ca atare nu mai apartin niciunui loc si nu prin alegere ci prin fapt. Si cand ar vrea sa o ia de la inceput, sa se aseze, sa prinda radacini, e greu, trebuie sa aleaga, sa isi asume, sa renunte la pretentia de exceptionalism, sa le pese si sa raspunda. Greu, ca de astea au fugit. Asa de multi am vazut. Continua sa mearga pentru ca le e grozav de frica sa se aseze. E tare greu sa nu faci nimic. Cel mai greu. Atunci se vede golul. Si, golul ala, cu forma lui Dumnezeu, care poate fi umplut doar de El, cum zicea Pascal, urla la mine. Linistea care urla. Greu de suportat. Fie il primesc pe Dumnezeu fie fac ceva. Cu cat mai exceptional cu atat mai bine. Mai multa dopamina. Si nu pare anormal pentru ca exista o lume a nomazilor care se intaresc unul pe altul sa reziste “normalilor” prin povesti despre un alt loc special plin de flip-flopsi si rucsaci si destine in deriva. Si cand se aseaza totusi, daca, poate, aleg cate un loc de asta, cu bantustane, in care simpla lor prezenta acolo sa ii faca sa fie, sa se simta sau sa para exceptionali. Nu ar face-o insa in cultura proprie unde ar fi un nimeni, sau un ratat. Sau mai rau, anatema, un om normal.

Ma intorc cu mintea in datsan. Halal meditatie. In loc sa-mi golesc mintea mi-am umplut-o. Intru in dogan, in templu, unde rasuna un khoral, o slujba. Altare, casti tibetane de pasla care seamana cu castile macedoneene, multa culoare, multi, foarte multi draci colorati. Din cate stiu eu Budha era complet impotriva idolatriei, a hinduismului, cu legiunile lui de draci care cer venerare pe fata. Oare cum s-a ajuns aici? Un student face matanii, de sus pana jos, in sahiousan, seamana a matanii ortodoxe. Face multe si iese si apoi invarte la rotile norocului. Inauntru plin de mantre, om-mane-padme-hum si altele. Domnul mi-a zis sa nu ma ating de roti. Nu ma ating.

Intru in alt dogan. Khoralul nu se auzea din ala de dinainte. Si nici din asta. Plin de draci, iconostase cu statui, draci verzi, albastri, rosii, unii draci pe fata, cu coarne, mai ales unul albastru, ma uit la stupele alea si ma gandesc ca erau ceva device-uri de comunicare de dinainte de potop la care-a supravietuit forma dar nu si functia, ca un computer sau o antena parabolica fara curent si fara emisie pentru un taran din Maramures de acum o suta de ani, alte fiare si alti draci la intrare, asta nu-i un loc bun. Templul cel mare, Sogcen, cu tronul lui Dalai Lama. Acolo sta el cand vine. Idolatrie pe fata, combinat cu samanism.

Incepe khoralul in alt dugan. Se face triere la intrare. Un calugar budhist pe care l-am mai vazut prin jur, plin de el, de la burta pana la sine, purpuriu la haina si la obraji, sta la poarta si intreaba cu ce ganduri vii. Chestii initiatice, ma-ntelegi? Nu e pentru oricine, nu intra cine vrea. Niste oameni de bine insista. Budhistul e neabatut, le face un semn si zice ceva ce suna a: daca vreti sa vizitati mergeti in celelalte. Eu asist de la distanta. Nu ma ardea deloc sa khoralez. Dar ma amuza spiritul integrator.

Printre suveniruri ochiul grec si egiptean. Cam departe de casa.
Am dat tura, am luat magnet, ma bucur ca am plecat. Nu-i un loc bun, deloc. Tot timpul am fost cu rugaciunea inimii, in minte. Domnul e pastorul meu, El ma duce pe carari drepte din pricina numelui sau!

Plec.

Urc in marshrutca galbena. In fata mea o mongola tanaruca, tare frumusica. Fata alba, ochi usor oblici, gura micuta ca o floare, o alunita discreta pe buza de sus, in colt, pe stanga. Imbracata in negru, geaca de piele cu tinte si fermuare. Cu pantofi cu arabescuri negru cu maro si cu unghii violete. Ma uit acum la ea si are ochii in lacrimi. O ia de brat pe doamna mai invarsta, impietrita, de langa ea. Mama. Nicio miscare pe fata ei. Probabil cineva din familie murise de curand.

A iesit soarele.

M-am dat jos din marshrutka mica si veche, galbena si urc in 130. Ma loveste gandul ca n-am baut cumâs. Poate diseara la mongolian barbecue. Plec deja, e eficient sistemul. M-am miscat bine, repede. Mi-ar placea sa vad Selenga de sus, cum serpuieste pe vale, spre delta. Am transpirat la picioare. Dar trekkersii sunt excelenti, comozi, respira, strasnici.

La radio, in marshrutka, Casablanca melodia aia de taiat venele, nu stiam de ce ma incearca o senzatie de rau si de vremuri demult apuse in stomac, vremuri de singuratate si disperare. Cate sunt cuprinse intr-un cantec. E o poarta peste timp si spatiu, o strapungere a foii de realitate indoite cum mi-a aratat Cristi al Anei, simplu, genial de simplu si destept, asa cum e si el.

O fetita buryata in fata mea, cu fata lata si parul brunet prins in coada spic, imbracata in roz, mananca seminte de cedru direct din con. Si acum am inteles. Are o coaja care se scuipa, nu se mananca cum am facut eu. Asa am facut si in Iran cand am mancat prima data fistic verde. E gresit sa zic verde, ca era invelit intr-o pasteie ca de mazare, cum ii zice in Maramures la fasole, roz tarcat. Si numai dupa ce am papat cateva intregi, m-am prins. Riscurile pionerului. Dar ce ce recompense!

“Unde esti, unde esti, dar unde esti, te caut, unde esti?” La radioul din marshrutka. Acum a dat mai incet si nu mai aud in afara de refren. Evident ca khabar nu am cine canta. Dar era in romana.

Khabarovsk vine de la khabar, oare? Khabar n-am. Dar ceva imi zice ca da.

Oamenii stau in picioare in marshrutka. “Unde esti e” in continuare la radio. O voce de baiat imberb cu laptop. In fata mea campia verde a Selengai. Vaci, garduri, case, copaci, nori pufosi si cer si verde ca la noi. Drumul e bun. Nu e departe, doar 27 de kilometri. Dar daca era prost drumul, era dezastru. Rusii au infrastructura buna. Trebuie, cum zicea italianul expert in bere si Vodafone aseara! Au tras transsiberianul asta ca o coloana vertebrala a tarii, prin toata Asia. La radio, poate nu e radio, din nou muzica romaneasca, sau mai degraba moldoveneasca, i se simte dulceata in vorba baiatului de vorbeste. Sa fie moldovean la origine soferul? La cat de aglomerata marshrutka n-am sanse sa aflu. Dragostea din tei, zi si noapte lalalei. Asta canta! Ma emotionez. Mai ahi, mai ahu, mai ahaha.

Ulan Ude, Buryatia. Sate cu case de lemn. Numai de lemn. Acoperisurile-s de tabla dar casele-s de lemn. Arata aproape bine. Daca si acoperisurile erau de lemn aratau perfect. Nu doar lemn, ci barne, copaci intregi pe post de ziduri. O iurta lipita, cu coridor, de o casa de lemn. Simbioza perfecta. Simbolul Buryatiei. Urga inlemnita. Imblanzirea nomadului, inlemnirea lui.

In marshrutka, numai buryati, chiar acum vad o fata de rus, insa asta e, una. Porti ca maramuresene cu ornamente budhiste, asiastice. Alta simbioza. O mama cu doi copii, un baiat si o fetita abia face fata entuziasmului si libertatii lor. Stau pe bancheta aia de jumate de ora. Si eu ma plictisâi, cum zice George frate-meu. Se dau jos. O asteapta sora mai mica, imbujorata. Ochii aia oblici fac scena sa para ireala. De se intampla in Maramures nu as fi fost mirat. Mai putin fata, ochii.

O coasta de deal acoperita de acoperisuri de tabla alburie. Sat mare, un fel de Floresti. Lemnul e acolo dar nu se vede. Toate casele-s parca de la muzeu. Intram incet incet in oras. Udinskoe, i-au zis cazacii. Unul anume, Gavrila Lostsov. Ce pisici is cazacii astia?! Inca nu am gasit o explicatii convingatoare. Cu hatmanii lor cu tot. Atamani, hetman, variatii. Smelnai tare!

“Astarojne”. Zice cineva. Sau asa ceva. Si marhrutka opreste. Un sistem care functioneaza. Deasupra soferului scrie ОПЛАТА ПРИ ПОСАДКЕ. Oplata pri posadke. Plata inainte de a ma aseza? Asa cred. A iesit soarele pe Ulan Ude si pe Selenga. Mare e raul asta, nu incetez sa ma minunez. Pentru ca khabar nu am avut de el inainte.