In Ulan Ude sunt florarii peste tot. Si normale si, soc si groaza, non stop. Asta am vazut peste tot in Rusia. Flori si oameni respectuosi, mai ales cu femeile. Politetea e tinuta la mare cinste se vede ca. Fetita din marshrutka cu care vin, inca vin, de la Ivolgisky datsan, si-a tinut cojile de seminte in mana. Asteapta sa le arunce la cos. Are maxim 6 ani. Orasul e foarte intins. Si se scalda in lumina unui soare de august ca de octombrie. Un soare inselator. E racoros. Taios de racoros, mai ales la umbra.

Sunt in marshrutka 37 acum si merg spre Muzeul de etnografie care si el e in afara orasului dar se anunta ca merita drumul. Transportul in comun e ca in Africa si in alte locuri mai putin bogate, cu microbuze, dar mult mai curat si mai civilizat, oarecum ca in Argentina. Soferii, asta al meu cel putin, are un spirit bun. Nu claxoneaza, lasa in fata turisme prinse la inghesuiala, are o atmosfera asa calda, linistita, de pater familias, in cutiuta lui sud coreana pe roti.

Stau in fata langa el. Cand am urcat, el si apoi toata lumea, mi-a zis “piriod”. Teoretic stiam ca inseamna in fata, dar cand sunt strain si nu stiu regulile si intind hartia de 50 de ruble sa primesc bilet si rest si fac chestii nemaifacute, in locuri nemaiumblate si in limbi nevorbite de mine, nu mai stiu nimic. Apoi, ca un flash, vad ca nu mai e loc pe scaun in spatele marshrutcii si e unul liber, langa o doamna tanara, in fata. Momentul ala cand toata lumea vorbeste cu mine, toti stiu ce e de facut, imi zic ce sa fac, ma uit la ei, dau bovin din cap, zambesc, si astept sa se rezolve singura chestia pe care trebuie sa o fac eu. Macar zambesc. Tamp, dar se pune. Oamenii apreciaza si ma ajuta. Asa ajung sa ma prind ca trebuie sa ma dau jos si sa urc in fata. Asta e o latura a travellingului, distrugerea creatoare, expunerea la reguli necunoscute, iesirea din tipare, nevoia de a ma sprijini pe altii, vulnerabilitatea, acceptarea penibilului, Slava Domnului ca e cu mine si am ajuns sa imi placa. Sa ma expun, sa ma fac de ras, sa rad si eu de mine uneori, sa invat lucruri noi, ca un copil. Sa redevin copil. Ala care nu stie si e in regula sa nu stie si care vrea sa invete, are de la cine si invata. Invat. Si oamenii ma ajuta. Oamenii ajuta copilul din mine. Asa cum il resping pe adultul arogant, adica fricos si impietrit, singur si singuratic, lipsit de caldura si iubire, mort viu, numai ego. Personalitatea mea veche si moarta. Care uneori mai scoate capul. Joe Black.

Trec pe sub podul de cale ferata dintre centru si cartierele de pe deal. Vad linia de tramvai pe care o incaleca si inghite microbuzul. Am o fuga de idei. Ma gandesc la travelleri.

Calatoria nu se susbstituie vietii. Nu tine loc de ea. Noutatea permanenta nu e viata, e doar un mereu alt cadru de viata. Nici macar prelucrarea ei prin filtrul meu nu e viata. Viata e mult mai mult si altceva. Nu pot fugi de ea, ma ajunge oriunde as fi. “Caelum non anima mutant qui trans mare curunt” zice Ovidiu in “Beau deci exist” al lui Roger Scruton, cartea care mi-a mobilat inima cu bucurie, in tura de Grecia de acum doi ani. Cel ce umbla pe mari schimba cerul, nu sufletul. Schimba cerul la care se uita, nu lentila sufletului si culoarea ei. Ce suntem, ducem cu noi.

E ca in povestea cu calugarul ce sta intr-o chiliuta, in piatra, in varf de munte, sihastru. Era departe de manastire si era chinuit zi si mai ales noapte de un drac. Ii ardea parul, il intepa, il momea sa se arunce in prapastie ca ingerii o sa-l prinda, ii aparea ca fecioara Maria sumar imbracata si lasciv intinsa pe pietre. Si calugarul nostru se chinuie, se chinuie, paza inimii, paza mintii, post si rugaciune, pana decide ca nu mai poate. Si se coboara el, paidiomâi, de pe munte, la metoh, la stareț cu jelania lui sa-l lase sa se mute pe alt munte, pe alta coasta, unde se vede alt cer si sufletul lui va fi mai linistit. Staretul il asculta, compatimeste cu el, com-pasiune, il intelege dar si zambeste pe sub mustata cand aude ce s-a gandit fratele nostru. E de acord. Calugarul pleaca bucuros, mai sarind intr-un picior, o ia pe poteca abrupta pieptis spre chiliuta sa-si stranga lucrurile si cand ajunge in poienita, in fata chiliei, ptiu drace, ce sa vezi, dracul isi facea si el bagajele si era gata de plecare ba chiar o ia la picior. Si calugarul nostru il intreaba, “ce faci, ptiu drace”? “Ma duc sa iti pregatesc locul”.

Viata mea nu e a mea. “Our lives are not our own, from womb to tomb we are bound to one another” zice intr-un film new age care, ca orice new age care se respecta e construit pe adevaruri adevarate dar partiale si, sau, amestecate cu ceva apa de canal. Ca in povestea cu butoiul de apa de canal in care pun o picatura de vin nobil si cu butoiul de vin in care pun o picatura de apa de canal. Tot apa de canal. Pentru ca da, asa e, suntem legati unii de altii dar daca ocultam partea esentiala, ca inainte de asta suntem legati de nevazut si mai precis de Dumnezeu, atunci ramanem legati unii de altii ca naufragiatii pe o pluta in mijlocul oceanului ala pasnic, Pacific.

Viata mea nu e a mea. Viata mea imi este data sa curga prin mine o parte din maretia si frumusetea lui Dumnezeu. Si astfel sa ma curete, sa ma salveze si sa ma creasca la maximum de potential care mi-a fost dat sa fiu. Nu ala pe care mi-l doresc. Ala pregatit, care se descopera adevarat sau fals, aducator de rod bun sau nu la fiecare decizie, la fiecare pas, la momentul asta, aici si acum. Dar nu oricum ci in lumina destinului ideal, al logosului viu si perfect al lui Platon, al dharmei din Vede-le hinduse, al voii bune placute si desavarsite a lui Dumnezeu din iudeo-crestinism, al vietii vii si perfecte care e Hristos in mine.

Viata curge prin mine si prin si spre ceilalti, cei cu care sunt legat, invizibil, fete vizibile ale unor celule invizibile ale unui trup nevazut si neconceput. Decat cu ochii mintii. Viata nu o traiesc, ma traieste. Zice intr-un loc, in cartea care-mi place mie de o citesc zilnic, ca Dumnezeu a pregatit fapte bune ca noi sa umblam un ele. Nu eu generez viata, e peste mine, asa cum nu eu generez iubire. Ma pot deschide spre ele sau nu. Ma pot lasa trait sau ma pot opune. Ma pot deschide sau ma pot inchide, asta e de fapt optiunea. Sa traiesc in frica si sa ma agat de ceea ce stiu, sa impietresc, sa mor, in ritualuri si nestiinta sau sa accept ca nu sunt stapanul meu, ca nu eu stiu cel mai bine, sa ascult, sa ma smeresc, sa renunt la voia proprie si iubire de sine, sa ma predau lui Dumnezeu care ma iubeste si ma ghideaza si sa ma bucur de calatorie. Si atata viata intra in mine cata o las. Si de ma si deschid spre Domnul si spre nou si greu pot sa ajung sa traiesc ce mi-a fost pregatit. De nu, traiesc firmituri cu frica si numai Dumnezeu stie unde ajung.

Astea toate se intamplau in mintea mea trecand pe sub podul de cale ferata din centrul Ulan Ude, in marshrutka 37, mergand spre Muzeul etnografic si acasa in Floresti, pe canapeaua alba de piele, in timp ce reciteam ce-am scris despre locul asta sub soare.

Am ajuns la muzeu. Locul e mirific. In afara orasului, intr-o padure, un luminis, numai case traditionale din toate traditiile si toate timpurile. Ale locului, normal. Imi iau bilet. 190 de ruble. Nu e mult. Dar nici putin. Cam 12 lei.

Incep cu Hunii. Intotdeuna m-au fascinat pentru ca au schimbat foarte multe si se stiu atat de putine despre ei. Aici si mai la est, spre Yakutia, era casa lor. Traiau in niste bordeie, pe jumatate ingropate, pavate si tapetate cu piatra, peste erau pusi pari cu unul sau doi stalpi in mijloc, peste surcele de mesteacan, peste scoarta de mesteacan si peste brazde de iarba cu pamant cu tot. Fascinant.

Putine au ramas de la ei. Ei erau blestemul chinezilor, motivul aparitiei Marelui Zid, foarte buni calareti si arcasi. Mai avansati decat credeam eu, de fapt in afara de nume si de Atil, hunul nu prea stiam nimic de ei, aveau armuri, aveau arme bune, aveau arta. In mod special m-a atras desenul cu grifonul inhatand un elan.

Animalul mitic, care a existat desi eu am invatat ca nu si ca e o imaginatie, animalul care exista in nenumarate reprezentari in toate culturile antice, iradiind dintre Tigru si Eufrat, loveste din nou, de data asta la huni. Si ei au avut exact acelasi tip si aceeasi forma de inaginatie. Probabil l-au luat de la chinezi care sunt cred singurii la care grifonul aproape nu se vede, fiind complet invins de cultul dragonului. Sunt usor ironic, cred eu, stiu ca mai degraba usor amar, semn de frustrare. Mi-e greu sa scap de capcana asta a dorintei de a sti, a avea pareri despre orice, a zice altora apre a-i ajuta, convinge, cu forta, cica sa vestesc adevarul dar in fond sa ma dau mare si sa fiu admirat si iubit, asa vad ca am invatat sa fiu deformat cand eram mic, si cand sunt respins ma opintesc in argumente mai abitir si in amareala sarcastica, mai bine tac dar e asa greu, cum sa tac cand stiu, e asa greu, taci Dragos, iubeste, bucura-te, stai pozitiv, nu judeca, marturiseste, parerea ta nu conteaza, marturia ta da.

Marturisesc. Desenul e al unui grifon, cumva in aer, mare cat elanul pe care l-a prins, cu aripile desfacute si cu coltii infipti in greabanul cornutei. Ati vazut vreodata ce mare e un elan? Si continui sa marturisesc. Am vazut grifoni, desenati, sculptati, pictati, basoreliefati peste tot pe unde am umblat, in Iran, in Grecia, aici, in indochina, in indonezia, in africa, in mexic si peru. Ce sa inteleg din asta? Cum puteau toate culturile sa-si inchipuie acelasi lucru, la fel, intr-o lume in care nu comunicau unii cu altii.

Calatorind tot descopar o lume mai mica si mai mare, mai la fel ca la noi si mai foarte diferita, decat parea, decat imi inchipuisem din atlasul ala geografic de pe covorul persan al copilariei. Vad ca verdele e la fel peste tot, ca iarba nu e altfel, ca natura si oamenii, oricat ar fi de diferiti sunt cumva la fel. Daca sa pleci inseamna sa mori un pic atunci sa ajungi inseamna sa traiesti mai mult. Imi place sa ajung. Invat sa imi placa sa si plec. Ma antrenez pentru asta.

Am plecat de la huni, am trecut pe la evenki, echimosii originari ai locului, corturi de scoarta de mesteacan vara si scoarta de larch, inca nu stiu ce e ala, iarna. Ca niste wigwamuri. Bogatii isi permiteau sa faca un cort de asta pentru oaspeti acoperit cu blana de urshulica. In rest multe ustensile de lemn pe care le recunosc ca le-am vazut la bunicul. La Ionu’ Moisanului din Giulesti. Infratirea moroseneasco-evenka peste timp si spatiu. Ma apuca un soi de amuzament amar. Evenko-morosenesc. Langa corturi, intr-un fel de sopron de lemn mic si rudimentar ceva capcane de pesti cum m-a invatat Sami sa fac pe Crisul Alb, la Sebis, la supravietuire cu George cand am mancat scoici de rau si peste doua saptamani am crezut ca mor. De stomac, sa-i zicem asa.

Merg pe carare printre mesteceni. Pe stanga un palc de trei, zvelti si albi, e soare, e placut, ma bucur mult ca am venit. Vad o yurta uriasa pe roti uriase si imi aduc aminte ca exista asa ceva, asa circulau khanii, trasi de enspe mii de perechi de boi. Intru inauntru, nimic spectaculos decat ea insasi. Afara maretie mongola, inauntru kitch turistic.

Citisem eu ca au si o mica gradina zoologica dar uitasem. Uimitor ce mult m-a bucurat sa vad animalele. Si sa vobesc cu ele. Ca un copil mic. Am vorbit cu camila bactriana cu doua cocoase. Cu oitele, cu renii. Renii erau tare simpatici. Faceau un mieunat pe care nu l-am mai auzit. Si apoi lupii care aratau ca niste woawwoaws parca mici si amarati, dar n-as vrea sa ma incolteasca iarna si apoi un Urshulica mare si unul mic si tigrii siberieni. Cand a marait tigrul m-au trecut fiorii. Degeaba zic unii ca as fi curajos. Nici nu a urlat cu toti dintii, numai a marait. Ce animal! Iar urshulica e imens. M-am bucurat de ei si de copilul din mine. Si de barele de fier dintre noi. Si apoi mi s-a facut mila si de ei si de mine si de lume. Asta inseamna lume cazuta. Roluri neglijate si custi. La Serghiev Posad, pe vremea sfantului Serghei veneau ursii la el sa ii vindece si hraneasca si mangaie ca la stapan. Ca asa a lasat Dumnezeu lumea, cu omul administrator plin de putere si iubire si drag fata de tot ce e viu.

Am trecut la iesire pe langa un semn pe care scrie in chirilice. Ovța, citesc eu, oite, oi. Asta cred ca au luat-o ei de la noi, sau e si mai complicat ca oaie vine din latinescul ovis.

Ma duc in yurta restaurant sa mananc doua buze. Doua buze moi si fierbinti, aromate, mongole. Asa se cheama aici khinkhali-ul georgian, carne fiarta intr-o foaie de aluat cu mirodenii. Se beau, nu se mananca, dupa cum am aflat ulterior. Bune. Ieftine. 70 de ruble, doua. 4 lei.

Ies in soarele parca artificial si in racoarea zabaikal-ului. E vara, soare si frig dincoace de Baikal. Continui. Nu am facut nici o treime din parc. Ma intersectez cu tot felul de turisti rusi. Doi tineri, cuplu, moderni, pe bicicleta, cu foite de goretex albastre pe ei. O mama cu copil mic si carucior si cu o prietena care avea grija de un nazdravan de vreo 10 ani cu trotineta. E tot soare si bine. A dat un picur la un moment dat dar a stat repede.

Trec pe langa niste case maramuresene, cu porti maramuresene, asa par. Ce-o mai fi insemnand si asta. Dar e adevarat. Unele erau doar cu iz de Maramures dar altele parca erau de pe Mara. Exagerez un pic, din cauza surprizei. Seamana insa mult, foarte mult. Asta pentru mine aduce intrebari, multe, de unde civilizatia lemnului in Maramures, ca la rusi stiu de unde, mai ales bisericile sunt de la vikingi, din nord, sau invers? Ce relatii am avut cu rutenii, ucrainenii si rusii, asa pe pri-dvor. Ce au luat ei de la noi si noi de la ei. Cine pisici suntem noi, pana la urma? Realitatea e mult mai complexa decat orice teorie. Si eu cu ochi albastri si blondiu si inalt, din Togo din Togo dar de-a-cui din Togo.

Si astea, casele de lemn cu poeti de lemn, erau cica ale buryatilor. Ei erau mongoli, traiau in iurte, si cand s-au asezat au luat casele rusilor, cazacilor si old-believerilor veniti in exil auto impus. Vechii credinciosi, amish-ii rusilor. Sa fii pus in fata unor alegeri de genul viata sau credinta sau exilul. Asa s-a pus problema la schisma ruseasca. Cam ca si cu reforma si hughenotii ajunsi in Africa de Sud. Pe la 1600 si la unii si la altii, rusii adepti ai vechii credinte, ne unite cu cea greaca, pleaca in Bielorusia, ukraina, caucaz, baltica, polonia, altai, transbaikal, oriunde. Dar cum de raie nu poti scapa decat foaarte greu, stiu eu ca am avut, incet incet rusii au venit calare peste ei. Si iar au plecat. Incet, incet, singurul loc de refugiu, a ramas Siberia, in pustiul alb inghetat nu prea conteaza ce crezi, conteaza ca respir. Astia de pe aici, de pe langa Ulan Ude au venit din Polonia, dupa impartirea Poloniei intre Prusia si Rusia. Sunt sate intregi in care ei traiesc exact ca atunci. Ca niste fortarete. Mentalitate de asediu. Ma gandesc ca asa vrei sa ai casa cand te cauta urshulica de provizii. Neaptea. Sau lupii iarna. Inghetati in timp. Amish. Comunitate si relatie directa cu Dumnezeu nu prin mijlocirea preotilor si sfintilor. Ca primele comunitati crestine. Fara popi, bezpopovtsev. Asta pot intelege.

Vad o casa ca un fort. Citesc. E izba de etapa pentru puscariasi si fosti puscariasi. Un fel de inchisoare. Si statie de iesire din lagar de munca care era inchisoarea in Siberia si plecat in exil mai adanc in Siberia. La inceput lagarele de munca erau la minele din Urali, in Siberia de Vest, la 4300 de km de Ulan Ude, spre Europa. Si dupa ce facea omul anii de munca era eliberat dar trimis in exil in Siberia. Pentru o inca pe atata perioada. Si prizonerii trebuiau transportati si adapostiti si exilatii la fel sa nu ajunga papa de urshulica. Sau de lupi, ca eroul lui Bulat Okudjava din Toujours l’amour. Ce mi-a placut sa vad statuia lui Bulat pe pietaonala Arbat, in Moscova! Am si poza. Si asa, din 25 in 25 de kilometri s-au construit, pe modelul postei mongole zic eu, zic ca sa ma aflu in treaba, hanuri inchisori pentru exilati. Ma gandesc ca mergeau pe jos. 4000 de kilometri in jumate de an de mers in continuu. Ala Camino! Camino de Ulan Ude.

Si apoi casele cazacilor. Fascinanti. Stiu de prin lecturile mele ca multi moldoveni si-au gasit refugiul la zaporojeni si ca unii hatmani erau romani. Vreau sa aflu mai mult. Hapor domn’le, vrea sa stie tot. Ulan Ude a fost Verkhnâiudinsk. Udinsk-ul de sus. Adica satul de sus de pe Uda. Numele de Uda a fost dat raului de Gavrila Lovtsov, cazacul pionier intemeietor. Oare ce limba vorbea asta de ajunge sa ii zica unei vai Uda? Cat de udă trebuia sa fie?

Ma mai plimb, ma mai minunez, se face ora sase, ora inchiderii. E un soare orbitor. Inca. Din ce in ce mai racoare. In jur un verde crud, sprintar ca un adolescent. Plec, saltand, cu bucurie in suflet, si o tihna adanca. A fost o zi buna.

Urc in marshrutka. Din nou 37. Spectacolul lumii. Mai fain ca muzeele. Aici si acum. Un mongol cu aer modern, cu training si ochelari de soare. Doua fete, rusoaice, frumoase, cam grasute, o doamna fara varsta. Fetele, daca ar avea vreo 5 sau 10 kile mai putin ar fi fotomodele. Toata lumea daca ar fi altfel ar fi mai bine. Mai bine sa ai decat sa n-ai si mai bine sa fii sanatos decat bolnav. Mi-aduc aminte de poanta cu Ponta bipolar: mai bine sarac si bogat decat sanatos si bolnav.

Se aseaza langa mine un pescar transpirat, in camuflaj, putind a alcool si a nespalat. Totusi eu atatia oameni morti de beti in timpul zilei n-am vazut decat in vama veche. Ce-ai cu Vama Veche, Dragos? Cred ca mi-e dor de ea si de mine atunci. Nu prea mult. Cum imi aduc aminte mai bine, imi trece dorul. Je ne regret rien. Ca daca regret tot dus e si nu pot face nimic. Nu mai bine ma bucur?

Ma uit pe geam. Aproape toate masinile sunt cu volan pe dreapta. O naframata la volan, prima, singura. Aici in buryatia sunt mongoli budhisti nu tatari musulmani, dar mai sunt si rataciti. Conduce un Syong ceva de teren sud coreean.

Agentul meu turism, God inc, imi face o surpriza, aflu cand ajung la hostel, de la Ivan, gazda cea noua, ca maine pot sa merg intr-un tur buryato- mongol. Si poate ca poimaine cu old believers, ma gandesc eu hapor. Ma bucur, ma descalt, intru in camera. Ma che sorpresa, italianca din Ekaterinburg si Olkhon. Uratenia. Doamne iarta-ma. Nu-i chiar asa urata. Macar e subtire si inalta. Dar in rest e italianca. Nu intamplator isi iau baietii aia masinile, Fiat Uno ce-or gasi si pleaca fie la Lvov, care la Irkutsk sau la Cluj. La afaceri, da. Pilotul de vertaliot din Ekaterinburg vorbea foarte apreciativ de fetele din Krasnoiarsk. Pana la urma e o fata curajoasa, singura la parinti, din Basilicata, care calatoreste singura, face tot transsiberianul, vorbeste bine engleza. Bravo ei. Si ce daca e uratica, e italianca, la ei e iertat. Trebuie sa-i fie tare rau in Rusia, ma gandesc, compenseaza insa prin deschidere, exotism si vioiciune. Cand ma intalnisem cu ea pe Olkhon, cu israelianul ala ce statea pe langa ea ca o garda de corp, zicea ca dupa Olkhon merge la Bashoi Koty si apoi Listvyanka. O intrebat-o cum a fost, nu a mai mers, vremea a fost naspa si era departe. A fost la Listvyanka unde a fost si mai naspa mai ales dupa Olkhon. Ai ales bine sa stai trei zile pe Olkhon, zicea ea. Hmm, cumva am senzatia ca nu eu am ales. Si da, a fost minunat.

Mai vorbim un pic, o intreb cum ii merge sprint-marathonul de transsiberian, imi aduc aminte de al meu in Bolivia in primavara, imi zice ca de aici merge in Chita pentru o zi la un datsan si apoi Khabarovsk pentru jumate de zi si apoi Vladivostok si Moscova si acasa. Acasa la Roma sau in Basilicata? In Basilicata, mama ei deja face careti. Daca vreti sa stiti ce aunt aia careti, intrebati Motanelul. Si daca aflati, spuneti-mi si mie, va rog, ca eu am mai multe variante. Ma gandesc la mama ei producatoare de careti, cum nu, fata are 20 de ani, vine in Rusia, face transsiberianul, singura, prima calatorie mare. Se descurca excelent pentru situatia data, fie vorba intre noi, adica intre mine si ea, si acum si voi daca citeste cineva. Ii zic ca plec la masa si mai vorbim. Cand ma intorc. Eu stau in patul de pe dreapta jos, sub geam, ea sta pe stanga, jos, sub geam. Ne cam mirosim ciorapii. Asta imi aduce aminte ca seara asta trebuie sa spal. Ciorapii. Tipul ala, stewardul de pe Aerolineas Argentinas, zicea el ceva. Iar travelling light inseamna spalat des.

Il intreb pe Ivan unde sa pap. Ivan e si el foarte tanar, si vesel si blond si ochi albastri, vorbeste foarte bine engleza, e dezghetat, atent, vesel, imi place. Imi recomanda Modern Nomads, restaurant mongol, undeva in spatele fantanii artizanale din fata Teatrului. Un parter ca un subsol de bloc. Nu arata cine stie ce, dar ce mancare! O sa pap. Mult si bun. Simt sarpele gastrimarghiei, al nebuniei stomacului, a binge eating-ului ca sa vorbesc modern si nu ca acum 2000 de ani, cum se trezeste. Sa beeeheeem, il aud in urechile mintii behaind pe Whoaaaa Codoban. O sa beau, anatema, ca nu au vin bun, bere. Altai Gobi. Maximul de Gobi pe care-l voi avea. Cel putin tura asta.

E un parter subsol de bloc, ca un labirint sau ca un bunker. Decorat frumos. Dar cat de frumos poti decora un bunker? Si cat de bine te poti simti intr-unul. Mi-aduc aminte de actrita amica a lui Kramer in California care urma sa joace rolul Evei Braun: “what do you wear in a bunker?”. Ma amuz copios. Incep cu o salata picanta de vita. Ce minunatie! Mai vreau. Si apoi miel facut pe fonta, cu vegetale si un sos asiatic, grozav. Langa, o salata cu ceva sos, nu stiu cu ce, dar e grozava. Vecini de masa niste rusi, 3, vorbesc business, unul are aer si aplomb si burta de mare sef desi e destul de tanar, intinsi la o masa mare si lunga, punctata de pauze dese si lungi de fumat. Adica de iesit din restaurant, afara, si fumat. In Rusia, in spatiile publice, inclusiv in aer liber, fumatul e interzis. Se poate fuma doar in locurile special amenajate.

M-a bucurat real masa. Lipsea aici un Shiraz, macar doua pahare. A fost foarte bine si asa. Las un bacsis generos. “He was, reputedly, a very generous tipper. ” E din acelasi episod de Seinfeld. In drum spre hostel las in spate fantana arteziana care racorea o torida noapte de vara, cu cele 19 grade ale ei. Si apoi trec pe sub umbra hidoseniei, decapitatul Lenin care vegheaza diabolic peste piata si peste materialismul dialectic, care nu numai ca i-a supravietuit dar in post modenism a prins puteri ca hidra. Tai un cap si cresc alte trei. Ma uit la negura fontei si la lipsa de zambet si de viata. Cine i-a facut statuia nu l-a iubit. Ajung la UUtraveller. Fain loc, cozy, prietenos. Probabil au o intelegere cu tantarii ca sa ne momeasca acolo.

Intru in dorm. itor. Italianca scrie in jurnal. Continui sa ii spun italianca pentru ca, spre rusinea mea, nu imi amintesc numele ei. Daca o sa ne vedem si in Vladivostok o sa incerc sa-l aflu.

Scrie in jurnal, ca orice traveller mai serios. O intreb de cand are obiceiul asta “nesanatos”. Zice ca de acum, din calatoria asta. Ii place, dar nu crede ca o sa continue dupa ce ajunge acasa. O intreb de ce. Ar fi prea multe, nu ar avea starea, aici, in calatorie e mai contemplativa. Ce bine e in vacanta. A vacation from ourselves, zice George, Costanza, intr-un episod in care isi lasa mustata, amandoi. Nu e ala in care s-a hotarat sa faca totul pe dos decat ii vine dar e acelasi spirit. The opposite. Si apoi?