Trec pe langa o scoala comunista ca pe vremea gimnaziului meu si pe langa o femeie buryata imbracata tot ca atunci. Un backpaker morocanos, fara rucsac, dar cu pantaloni scurti si slapi, in uniforma rebelului, trece nu fara a se uita sceptic la mine. Probabil merge la Clean, hostelul cu personalitate de langa pasarela garii.

Ajung in centru, trec pe langa procuratura, presedintie si ce-or mai fi, cladiri oficiale oricum, si imediat dupa, pe dreapta, in cladirea cu birourile liniei aeriene S7, hostelul meu. Ma intampina Nastia, o fata simpatica, relaxata, foarte buna vorbitoare de engleza. Nasti, ca pe mama. Feeling bun aici, ca de acasa. Seamana mult cu cel din Irkutsk, probabil e acelasi owner sau acelasi lant. Au cate un afis, afisel, afisuț, de obicei funny, pentru orice. Si indicatii, cum zic ei, imbracate funny si astea, “how to cross the mongolian border, for idiots”. Probabil trec multi pe aici. In indicatiile de ajuns la si de la autovokhzal zice ca daca reusesti sa te pierzi pe drumul asta atunci asta e talentul tau, l-ai descoperit.

Intreb de mongolia, de traditiile buryate, de old believers, tururi. Simt agitatie pe mine, haporeala, sa nu cumva sa imi scape ceva daca sunt aici. Ma lamuresc un pic. Nastia imi revomanda papa la Bochka, o taverna fusion buryata, ruseasca, georgiana. Traditionala, zice. Traditional sovietica, ma gandesc.

Ma schimb, imi las rucsacii, si ma duc. Trec pe lana capul urias al lui Lenin, in piata. In lumina crepusculului arata chiar spooky. Pe partea celalta teatrul si opera si o fantana arteziana. Chiar frumoasa cladirea, da, seamana cu Kazanski Vokhzal, din Moscova. Gara din care pleaca trenurile de Kazan.

De ce-s asa obosit? Ca sunt. Stau la o masa de lemn mare, pe bancheta de cel putin 6 si beau mukuzani. Imi pica bine desi e prost. Tinut prost, oxidat. Dar imi pica bine. Greu m-am descurcat in meniul numai in rusa, cu litere de mana si fara poze. Am zambit eu dar si zambetul are limitele lui.

Am comandat multa mancare. Sunt fie flamand, fie obosit, fie amandoua. O sa mananc omul, somonul de Baikal, avea dreptate Motanelul de fapt, ceva fel georgian necunoscut la risc, șașlâk si salata. Suficient. O sa fie mult dar e ok, e momentul sa am un pic de grija de mine. Si vinisorul inveseleste inima omului, stim deja.

Atmosfera inauntru poate fi descrisa cam asa. Dau cuvantul Motanelului ca e bancul ei. Nordul Suediei, un bar, semi-intuneric, liniste, 2 mese ocupate cu cate un bautor de bere, spleen, deodata intra un grup de italieni. Nu-i exact ca-n banc dar nu-i departe. Diferenta o face un chef buryat in fundul salii, sala de lemn decorata cu trofee de vanatoare, mama ce mare e capul de mistret, e cat unul de urs aproape, si se uita ochi in ochi la un cerb de asemenea surprinzator de mare. Buryatul tamada sta in picioare si imparte carne fripta de pe frigarui de șașlâc. Se vede care-i femeia pe care o place ca ii tot pune cu forta berbece prajit in farfurie. Romantic. Si in sala din spate e ceva chef ca din cand in cand mai trec niste tocuri cui pe langa mine. Unele mai apasate, altele mai sfioase, unele mai barbate, altele mai frumoase, si din cand in cand cate o bijuterie. Ba rusoaica ba buryata. Dar liniste. Spleen.

Si deodata intra italienii. Sunt trei tipi, de varsta mea, clar nepotriviti cu locul in ciuda relaxarii, nu mi-am dat seama imediat ca sunt italieni, parca alunecau cuvintele pe langa mine, ma si intrebam oare ce natie sunt oamenii astia. Intra si dau sa se aseze la o masa de patru langa bancheta si masa de ospat a mea de 6. Unul din ei, let’s call him Alessandro, se tot uita lung la masa mea, la mine, mai exact la mancare mea care deja venise. Altul, let’s call him Giovanni, vorbitorul de engleza al grupului, incearca sa aranjeze ceva. E brunet, cret, relaxat si simpatic. Usor rotunjor. Un bun prieten de luat cu tine daca vrei sa evadez din Siberia, cum mergea vorba in Gulag. Eu ma uit la ei, la Alessandro, e un tip sobru, cu ochelari, brunet, inalt, usor coltos, suplu. El se uita la mine. Le zic in italiana. “Ragazzi, possiamo cenare tutti insieme.” sau ceva de genul.

Se uita lung la mine, se bucura si vin. “Come si fa che tu parli italiano? Sono rumeno. E non parlo bene, pero capisco tutto”. Tot timpul cand vorbesc cu italieni sau spanioli le zic ceva ce lor le suna a “sono romano”, adica di Roma, si nu reusesc sa imi aduc aminte ca ei ne zic noua “rumeni”. O fi de la obrajori. Asta e.

Italienii, ce placere. Le zic sa vorbeasca italiana ca inteleg dar de vorbit probabil o sa vorbesc in engleza, sa avem o cina de adulti, nu de prietenii si tantalaul. Haraso. Ii intreb cand au ajuns. Acum. Ne-am cazat la hotelul din spatele Bochka. Si cand plecati? Maine. Ma perche? Fac o tura cu masina, au plecat cu un Fiat 1, din Milano si o sa il lase in Ulan Bator, capat de drum. Mi se lumineaza fata. Asta e tura de care vorbisem cu Luci cand eram in Qatar sa o facem cu o Dacie. Dupa modelul francezilor cu cursa de Citroen 2CV Paris sau Canalul Manecii- Ulan Bator. Le zic italienilor. Se lumineaza, mai ales Giovanni. “Mi piace Dacia, Dacia potreste farla”, zice. Se pricepe la mecanica, la masini mai ales la cele vechi, ii plac romanii. E restaurator de cladiri vechi si pasionat de ture de masini vechi pe drumuri proaste, in tari straine si exotice. Inca din 1997. Adica de la 19 ani. Si are o echipa de romani, echipa lui, cu care lucreaza. A fost in Romania de cateva ori dar, zice el, secretul lui Polichinele, italienii merg in Romania la femei nu sa faca afaceri. Mascalzonii. Nu ne prinseseram inca. Si ii place si vinul cum am descoperit imediat. Are un bar, langa Milano. Kundera, al treilea italian, taciturn, inginer la Vodafone, ascutit si extrem de preocupat de femeile ruse sau buryate sau romance sau ce-or fi, femei sa fie si frumoase, zice ca trebuie neaparat sa vina in Romania. Nu zic nimic, inca.
Nici nu trebuie ca incepe Alessandro, ironic si usor acid, ca un vin bun, un nebbiolo fara mari pretentii. “Da, trebuia sa ramai in Irkutsk si sa te casatoresti cu receptionera aia si sa-i faci 18 copii. ” Rade. Radem. Kundera nu rade. Ce ciudat e sa il cheme Kundera, inca mai cred ca e un fel de nume de scena. El inca e frustrat ca nu a reusit sa se culce cu receptionera de aseara. Frumoasa, zice. Baietii confirma. Si mai zic ca nu era asa departe. Mai ales pe baza de vin. Si mai zice Alessandro, casatorit, ca in Krasnoiarsk, Bytez al nostru, clar ca e nume de scena, a intalnit ceva rusoaica si nici acolo nu si a tot chemat-o pe aia sa vina la Irkutsk dupa el ca acolo urma sa stea cateva zile si ar fi avut timp. Numai 1200 de km. Si se mira ca n-a venit, ca el ar fi avut timp, repeta el, il italiano vero. El cu Giovanni il asteptau pe Alessandro care a venit numai de la Irkutsk. Si e inca pe diferenta de fus orar. 6 ore fata de Milano.

Ei beau bere. Vorbim de vin. Le dau sa guste din mukuzani. Nu e rau, zice ei. Sunt politicosi. Ca bun nu-i, mai ales daca vorbim de alea bune italiene. Le povestesc intoarcerea de la ski din Austria, de anul asta, prin Verona, aerul de sarbatoare, Italia si italienii versus austriecii, osteria de pe centru unde am mancat piadine cu tot felul si am baut Amarone. De valpolicella, normal. Valpolicellã, cum imi place mie sa cred ca zicea Hemingway care era indragostit de vinul asta. Avea 17 grade le zic. Alessandro zice ca, desi vinul e excelent, 17 i se pare prea mult. Si pornim o discutie despre vin. Ce placere cu italienii astia, au ei ceva, au stil si cand sunt urati si mascalzoni. Si astia nu sunt sau nu par. Giovanni are si un bar, bea in fiecare zi acolo, vin prietenii, nu poate zice nu, nici nu vrea. Bytez zice ca ori de cate ori merge la Giovanni doarme acolo ca e “ubriaco”, ma intelegi? E undeva in afara Milano. Iar Alessandro are un agriturismo, aproape de Como, la sud, si implicit face vin. Si bea. Le zic ca si eu cam beau. Vorbim de obiceiurile de baut. La masa, Alessandro, la o poveste sau la un film Giovanni, mai tot timpul Kundera. Parintii si bunicii zice Giovanni beau la masa, vin rosu mai ales si des indoit cu apa si puneau si lamaie in el. Kundera sare ca ars, ca nu-i adevarat, ca e blasfemie. Giovanni insista. Il cred.

Pana le vine mancarea ii invit la mancarea mea georgiana. Accepta si ne pica bine. Bytez isi comanda niste vodka. 200 de vodka intr-un pahar. Arata ca un pahar de apa. Cred ca nu am vazut niciodata atata vodka intr-un pahar. Nici ei si ii zic omului. El are fata ascutita si privire fixa si are o treaba. Trece o buryata frumoasa, Bytez ca titirezul, Alessandro ii zice ca e clar, trebuie sa se mute aici. Sau la Lvov, unde zice Giovanni e chiar si mai bine, ceea ce pare imposibil, dar la subiecte de genul asta ii cred pe italieni.

Ne intoarcem la vin. Alessandro zice cum ca e o presiune acum pe vinificatori sa scoata vinuri cu minim 14, ca altfel nu e considerat un vin serios. Presiunea lumii noi, zic eu. Si a necunoscatorilor care beau vin doar din cand in cand si atunci trebuie sa fie un vin impresionant. Ce buchet, ce corp, ce de tanini, domle! Pe cand pentru un bautor zilnic asta e prea mult. Noua ne trebuie un vin suficient de corpos si taninos dar “basso in contenuto di alcohol, per potere bere”. Certo. Rezonez. Si imi aduc aminte ca prima data am auzit asta la un adevarat si improbabil cunoscator de vin roman, la Minis, la Nutu Dronca, viticultor si fiu de viticultor la Scoala de vin a Minisului, cel care ne-a vandut orima data vin bun acum vreo 15 ani. Zicea el acu’ vreo 3 sau 4 veri ca lui ii trebuie un vin rosu usor dar echilibrat. Sa bea. Nuntiul Droncal, cum zice George, frate-meu. Mult vin am invatat de la omul ala. numai ca de mine nu se prinde, curge, n-am talent la stiut de vin si facut dar am ceva talent la baut. George e cu simtitul si cu stiutul. Are dar omul, uneori ceva de speriat.

Giovanni are si ceva firma de export de vin. In China, normal. Vin rosu, dulce. Ce sa si zic, toti am inceput de undeva. Prima data cand am pus un pariu pe un vin, semn de mare respect, eram student la Cluj la ceva chef in caminul 16, obscur si destul de promiscuu. Am pus ochii pe o blonda, subtirica, semn de feminitate si suflet pur si totusi accesibil in capul meu de gagautza handicapat emotional. Voicu, prietenul lui Dacian, manelist si atunci si acum, un grobian desavarsit, vede si imi zice ca face pariu cu mine ca in 10 minute se mozoleste cu fata. Mie mi se parea imposibil, sf, plus ca ea nu ar accepta. Femeia inger. Sau femeia tarfa? Am pierdut. Nu-mi venea sa cred ochilor. Pusesem pariu pe o sticla de Sange de Taur. Rosu, dulce. Cred ca asta beam eu atunci daca as fi avut bani. Din fericire nu aveam bani, ca nici minte nu aveam, evident.

Vorbesc un pic in italiana, cu Giovanni, o parte imi iese, o parte mai putin, ma impleticesc, Giovanni vrea sa treaca pe romana pe care o stie el. Ca stie. De la echipa lui de restauratori. Probabil cu accent, ca vanzatorul de matriosci din Moscova din Ismailova, care ne rasfata cu cele cateva cuvinte si expresii ce le stia in romana. Dulci, moldovenesti, ca cei de la care le-au invatat. Cine stie de pe unde erau si ei, muncitorii lui, din ce Barlad sau Borsa. Zice ca are o echipa grozava si face o treaba excelenta cu ei. Rezonez din plin cu asta. Forta e cu noi, the Jedis, always!

Giovanni va ramane la Beijing unde are ceva business si apoi revine. L-am chemat sa ne vedem in Cluj. In Cluj n-a fost. O sa-l pun in legatura cu Herb, poate le iese ceva. Si poate si mie. Vin bun si oameni faini, vorba lui Herb.

Vinul a dezlegat limbile un pic. Un pic mai mult. Le-a venit mancarea. Șașlâk ca asta e simplu si sigur de comandat. Bem si mancam. Vorbim de Siberia si de cazaci. Cum au venit ei pe rauri. Giovanni imi impartaseste entuziasmul. Stie si istorie. Inainte vorbiseram un pic de Georgia, unde am fost amandoi, si de Armenia, unde a ramas extaziat in fata bisericilor de la anul 300. Da, zic eu si el da aprobator din cap, el a fost, eu inca nu dar am citit, cititul asta, armenii sunt primii care devin oficial crestini la 303 iar apoi Georgienii, la 305 si apoi Imperiul, dupa edictul de la Mediolanum. Baietii se uita un pic altfel la mine. Aproape imperceptibil dar ceva se percepe. Si dupa ce ma minunez de cazacii care au tot urcat si tot conorat pe Obi, pe Enisei, pe Lena, explorand, luand yasak, tribut in piei, facand ostroguri si cucerind o lume, vorbim de vikingi si de cucerirea si crearea Rusiei de catre ei, tot pe rauri. Si totusi ce sunt cazacii astia? Giovanni zice ca stim atatea de cucerirea si colonizarea Americii si khabar nu avem de descoperirea si cucerirea Siberiei de 2 ori mai mare si de doua ori mai aproape. Zic si eu ca rusii nu-s buni la marketing. Fac multe si bune dar nu le stiu vinde, nu stiu zice povestea. Spre deosebire de ei, italienii. Cu ei ar face o echipa buna pe marketing iar cu nemtii pe inginerie.

M-am simtit grozav. Inainte sa ne ridicam, Alessandro a dat semnalul ca era rupt de zbor si fus, l-am provocat pe Giovanni, ca un iubitor de istorie cu mintea deschisa ce se arata sa imi zica parerea lui, cum se explica ca marile porturi ale antichitatii, toate, sunt acum in interiorul uscatului si unele mult, 20 de km. Aquileia, fostul port Classe din Ravenna, Portus, portul vechi al Romei de unde si numele, Tyrul, Tarsus, Efes si lista continua. Initial imi zice ca sedimentele de la raul aferent. Stiu, asta e povestea oficiala. Doar ca multe din ele nu aveau niciun rau pe langa ele. Se uita la mine ca traznit. Intelege, ceva. Apoi vorbim un pic de Termopile, unde se vede acelasi lucru, de Groenlanda cea verde la nume si la fapt cand i-au dat vikingii numele, la mica glaciatiune si ajungem inapoi de unde am plecat, la vikingii rusi si la harta pe care am vazut-o in Novgorod cu un nord al Rusiei acoperit de ape si cu raurile curgand intr-un golf Finic mult mai mare si parca legat cumva cu oceanul arctic. Ca asa au reusit sa ajunga vikingii, varegii, rusii cei rosii, pana la Constantinopol, in marea Neagra, la Azov, in Caspica. Pe Volhov, pe Nipru, pe Bug, pe Don, pe Volga. Iar traditia constructiei de imperii pe rauri, asa, by the way, au preluat-o cazacii, cei de pe Nipru, zaporojenii, adica cei de dincolo de cataracte, si cei de pe Don. Pana la Amur si la Pacific s-au dus.

Faina seara. Schimbam adrese si invitatii. Giovanni zice ca vine la Cluj dar suntem invitati, eu si Motanelul, la wine barul lui. La fel zice si Alessandro. Ca lui si sotiei lui le-ar face placere sa ne vedem. Bytez zice ca vine el la Cluj.

Iesim de la Bochka, in aerul racoros al Ulan Ude-ului. Mergem un pic pana in parcarea jotelului si imi arata Fiat-ul Uno al Team 241, ei, cel care ii duce si pe care il vor lasa la Ulan Bataar. Fainuc. Vine un grup de chinezi care ne fac poza. Unul vorbeste engleza decent. Sunt chinezi adusi de cursa de Beijing. E chiar langa noi. Un autobuz pe care scrie in chirilice. Beijing- Raul rosu. Chinezii nu pot traduce pur si simplu imi zice Giovanni, ca trebuie sa asocieze o ideograma deja existenta cuvantului. Si asa ajunge Italia, in traducere, “tara posibilitatilor”. Si poate, Romania, “tara femeilor frumoase” speculeaza el italian om de afaceri si el si politicos. Din cate a zis Kundera, prietena lui Giovanni e un geniu al matematicii. Cred ca-l tine strans de gat cu sirul lui Fibonacci. Mai facem trei pasi.

Giovanni se entuziasmeaza in fata a trei masini de teren transformate in rulote. Cu numar de Germania. Sunt niste pensionari, ii stiu. Respect maxim. Ai mei la varsta lor in niciun caz nu ar descoperi lumea cu o rulota 4×4, zice el.

A fost o seara bun. Prima seara in Ulan Ude. A la prossima, ragazzi.