Ulan Ude. balsam pentru inima.

Scriu in jurnal. Imi aduc aminte, ce expresie ciudata, ca si cum as zice ca imi aduc la minte, imi aduc ceva de pe hard in memoria cache, devin constient, de discutia cu italianca de aseara despre jurnal. M-a intrebat cum scriu eu.

I-am zis. In primul rand scriu cum ma simt. In detaliu, cu locatie corporala a senzatiei, a starii, daca pot sa imi dau seama, alta expresie, ce e seama asta si cui sa o dau? Identific momentul din care am inceput sa ma simt asa, ce s-a intamplat atunci, ceva s-a intamplat iar eu am avut un raspuns, am luat o decizie, am facut sau refuzat sa fac ceva si acum sunt fie tulburat fie linistit, fie furios fie bucuros, fie slab fie puternic. Daca rezultatul a fost bun, daca ma simt bine, e minunat Dragos, continua. Daca nu, vezi ce a fost acolo. Ca acolo ceva nu a fost si apoi in mine acel lucru nu e in regula. Si daca nu vad ce am facut voi avea o tulburare pe care apoi o sa incerc sa o acopar cu ceva, ceva placut, ceva care sa ma faca sa uit, probabil un drog, fie mancare mai multa decat imi trebuie, sau bautura, sau sex, sau prieteni care sa ma laude sau sa imi planga de mila sau cine stie ce film sau muzica sau carti sau munca, orice numai sa uit de lucrul ala unde nu am facut ce stiam ca am de facut sau ala in care am festelit-o.

Daca il acopar, acoperit ramane. Ca zgomotul de picamer ce se aude de pe strada si eu decid ca in loc sa ma duc sa vad ce e, sa le zic sa opreasca sau sa plec de acasa, eu decid ca dau muzica mai tare sa nu-i aud, ca si cum nimic nu s-ar intampla. Dar ii aud de fapt, simt trepidatiile, ma deranjeaza zgomotul, ma infurie slabiciunea si frica mea de a merge sa ii intreb ce fac si sa le cer sa opreasca, sau incapatanarea mea de a nu pleca de acasa. Ca e casa mea. Si o sa termine ei candva. Si pana atunci ma chinui si ma pedepsesc. Si de fapt, constientizand, imi dau seama de optiuni. Freeze-Fight- Flight. Sau intelegerea situatiei, acceptarea ei, alegerea de a o trata in alt plan, planul interior, acolo unde paradoxul poate prinde viata, acolo unde pot accepta picamerul si sa fiu fericit in acelasi timp pentru ca am renuntat la pretentia de a fi fericit. Cine va vrea sa isi salveze viata si-o va pierde. Si cine si-o va da de buna voie si-o va salva.

Si apoi sa imi aduc aminte cand am facut prima data lucrul asta si de la cine l-am invatat, probabil de la mama sau de la tata, si de ce si care a fost evenimentul in care eu am pus bazele acestui chin, sa iert, sa cer iertare si sa pot alege altfel. Adevarul duce la innoirea mintii si apoi la parere de rau pentru viata gresita de pana acum si chinul pe care mi l-am provocat, mie si altora, sa fac iubirea sa curga din nou prin iertare si sa imi innoiesc inima, sa i vindec. Iar uneori inima nu se lasa innoita decat prin innoirea faptelor. Prima data fac ceea ce am ajuns sa cred ca e bine si apoi, dupa multe opintiri, usa iubirii inchisa de vinovatie si ura si uitare se deschide si curge viata vie de la Dumnezeu reparand in mine si apoi restaurand intre noi. Legatura pacii si a iubirii. Sangele si structura nevazuta a fiintei uriase si frumoase si nevazute ale carei celule vii, in mai multe dimensiuni, suntem noi toti.

Nu stiu nici cat exact din ce am scris i-am spus, cred ca putin, si nu stiu ce a ajuns la ea. Eu asa scriu in jurnal si asa traiesc.

Am dormit agitat. Tantarii m-au terminat. Mici, rai, agresivi, ma scarpin cateva zile dupa o muscatura. Aflu ca azi noapte a fost cutremur in Italia. O intreb pe italianca daca totul e ok acasa. Inca nu plecase. Nu parea sa stie nimic. Zice ca a decis ca in calatorie sa se taie de toate, sa nu citeasca stiri, si-a suspendat facebook-ul, sa se rupa, sa lasa viata ei veche acasa si aici sa traiasca alta.

Si intamplator, nu-i asa, chiar azi avusesem gandurile despre viata care ma gaseste oriunde merg, viata care ma traieste si ca de mine tine sa o accept sau nu dar ca nu eu o fac. I le zic. Italianca zice ca ar fi vrut sa se rupa de tot. I-am zis ca eu nu cred, nu stiu, sa se poata. “From womb to tomb we are linked to one another.” Ca mai devreme sau mai tarziu, oricat as navigha, oricate ceruri as schimba, sufletul ma ajunge din urma si avem nevoie sa stam la un pahar de Petit Verdot, tare, barbatesc, sa stabilim impreuna ce e de facut, sa nu mai tot facem sa mai si stam, sa nu tot fugim sa mai si umblam linistit, sa mai si fim, pur si simplu. De exemplu azi l-am convins sa mergem tihnit sa vedem Buryatia. Cu un tur organizat, anatema. Dar Buryatia, cu iurte sau ger cum le zic ei, cu cai si arcuri, cu stepa si budhism, cu mongoli aspri vorbind ruseste, ca Batar parasutistul. Il si aud pe americanil din transsberian. Smelnâii! Buryatiii!

Ivan, baiatul blond si viu si cu privire jucausa, gazda de la hostel, sta in camera lor, un fel de receptie tapetata cu multe postere printre care si unul original cu primul Star Wars. Cu care mi-am si facut o poza. Copilul din mine, ala care a vazut de nenumarate si cel putin 13 ori Razboiul Stelelor, O noua speranta, ala primul, al patrulea adica, stiti voi, si la fel de nenumarate si peste 20 de ori Imperiul Contraataca, cel mai bun, fara discutii, Luke, I’m your father, copilul care isi rupea de la gura cele 4 inghetate care insemnau cei 12 lei si celor doua serii de film in cinema comunist, in Rogerius, la Oradea, copilul deci, e emotionat si fericit. Isi face un selfie.

Il intreb pe Ivan daca plecam, da, si unde e ghidul. Zice ca sunt norocos ca azi o sa am un ghid bun. Foarte bun. Pe el. Si zambeste manzeste. Imi place baiatul. E ca o versiune a mea mai tanara si mai rusa, ai fi vrut tu Dragos, e o versiune mai buna, mai relaxata si simpatica, poate cum ti-ar fi placut tie sa fii atunci cand erai serios si arogant cu colegele de grupa care te simpatizau pentru ca khabar n-aveai ce sa faci cu simpatia. As fi vrut sa ma apropiu si sa fiu dorit, acceptat, apreciat si iubit, in toate modurile, dar nu stiam cum. Asa ca am ramas inghetat muult timp. Zona mea de confort e in afara zonei de confort mi-a zis Menis, la primul Essence. Mi-a zis bine. In afara dar in costum de cosmonaut, de egonaut, impietrit emotional. Mult bine mi- adus Dumnezeu prin Menis, multumesc si sunt recunoscator, atat de mult incat ma straduiam sa ii gasesc radacinile crestine si credinta ascunsa ca sa fie totul aliniat. Aliniat in mintea mea. Poate e, dar nu la vedere. Insa Menés in greaca veche, adica in radacinile lui copte egiptene, ca e copt si nu arab, asta mi-a zis-o el, inseamna ceva, concret. Nu spui, persoana importanta.

Intrarea in hostel, iesirea din apartamentul amenajat care este, dupa cum ma uit acum la ea, cu rucsacelul verde cu fermuar rupt in spate, pregatit de excursia buryata, e plina de papuci pusi pe rasteluri si pe presurile de cauciuc. Nu intru cum vreau eu in UUtraveller hostel. La intrare se fac descaltarea, plata si instructajul. Si la iesire, la fel, fara plata si instructaj, afara e treaba mea, sunt pe cont propriu, pe persoana fizica. Sunt foarte organizati. Cam ca peste tot in hostelurile bune din Rusia si din lume. Papuci nu inseamna slapi, e doar modul ardelenesc de a descrie generic si fanariot pantofii prafuiti ai travellerului hipster de moda veche, aproape hippiot, trekkersii si bocancii puturosi ai celor cu veleitati reale sau inchipuite de aventura in natura, alea reale se vad dupa uzura, tenisii si vans-sii hipsterilor relaxati. Si obligatorii flip-flopsi, preferabil havaianas. Foarte rar aici, e totusi Siberia. O gradina zoologica. Se vede dupa copite.

Ma aplec, imi iau si eu copitele mele, negre cu sireturi rosii, foarte comode, ghiciti in ce categorie ma calific, ma asez, le verific, nu put, sunt fericit, da, mi-am baga nasul in ei, suicidar, am scapat, ma incalt, Ivan imi zabeste usor jenat, il intimideaza engleza si inaltimea mea, imi zice paidiomai, iesim.

Jos e soare. Un soare bun, bun tare. Capul lui Lenin priveste inchizitorial peste marshrutcile viespuind pe bulevard. Ajungem la masina. Un Mitsubishi nou, cu volan pe stanga, normal si cu Eduard soferul. Colegii mei de bancheta din spate,
doi greci, casatoriti, din Ioannina. Imi suna bine, a aromani, a Trikale, a locuri in care nu am fost si vreau sa ajung. Ea e creata si vorbareata. El negricios si taciturn. Simpatici. Mi-a zis Petros mai apoi ca nu vroia sa vina si ea l-a convins si ca era sceptic si ca se uita lung la mine si ca mai bine statea la soare in Ulan. Ude. Eu eram veseluc. Gandul insa mai poposea pe ideea ca e ciudat ca hostelul, o chestie eminamente occidentala, sa fie atat de central, la etajul unu al unei cladiri prinse intre procuratura si Guvernul regional al Buryatiei si cladirea liniilor aeriene semi oficiale S7. Iar Mitshubishi-ul nou si Eduard si engleza si spontaneitatea lui Ivan si a Nastiei de ieri suna a ce are mai bun de dat Ulan Ude-ul strainilor. Ignor gandul ca nimic in lume si mai ales in Rusia nu e intamplator si aleg sa ma bucur de soare si excursie. Si pornim.

Ivan e piriod, pe scaunul mortului cum se zicea pe vremuri, inainte de airbaguri si stele NCAP, alea inutile ca-s calculate la 50 la ora. Sta intors spre noi si povestim. Tot felul. E ghidul nostru. E simpatic. Imi place. E mandru de orasul lui. Cel mai mandru e de fabrica mixta de elicoptere si avioane. Ne zice ca e singura din Rusia care face si una si alta. Si parca i se umfla pieptul in nuante de rosu.

Schimbam pareri si intrebari. Ba eu, ba grecii, accentul lor e delicios, ssss, s lung si aproape țâțâit, țțț, suprapus pe o engleza buna e adorabil. Ma distrez. Mi-s simpatici. Sunt mandru de engleza mea, prea mandru uneori, prea mandru e un pleonasm spiritual, insa fara ea travellingul meu ar fi altfel sau deloc. Multumesc Domnului pentru data mea de nastere, pentru parintii mei, creierul pe amandoua emisfere, ba pe stanga ba pe dreapta, mai mult pe dreapta, pentru
profesoarele mele de engleza, de la Botosani si de la Alba, Adela, ce de fantezii, pentru facultatea de studii europene si pentru cei 10 ani de citit saptamanal The Economistul cap coada. E ca si cand as multumi Academiei. Doar ca multumesc Rectorului direct.

Imi amintesc de ultima zi in Isfahan. Stateam, dupa check out, in sarai-ul hotelului bun si departe de centru, dar aproape de bazar, Termet, traditional dar de aproape 4 stele, pe un divan persan, cu perne persane, sub un soare persan, la un wifi cu VPN ca altfel e degeaba si scriam. Inainte sa plec spre Teheran sa ma vad cu Mamali si apoi spre casa. Si vine receptionera cu care vorbisem la telefon sa imi fac rezervarea, vorbisem cand am ajuns, vorbisem cand mi-a schimbat camera si vorbisem la check-out. Vorbisem bine si cu folos. O fata frumusica, zambitoare cu tot cu ochi, simpatica, cu o engleza excelenta pentru Iran. Pe alt divan, tot la soare, un cuplu de francezi batrani, cu bagaje, ca mine. Fata zice ca si-a dat demisia. Ieri. Pai de ce. Ca nu ma platesc bine si fac promisiuni si nu si le tin. O intrebam pe rand, ba eu, ba francezii. Saraiul traditional persan face sa para o scena de 1001 de nopti. E imbracata cu chador si nu i se vede decat fata. Luminoasa. O sa stau acasa, zice. Ii laud engleza, ii zic ca o sa isi gaseasca ceva mai bun cu usurinta cu personalitatea ei si engleza asa buna. Zambeste rusinata. Stie ca e buna. E mandra. Si francezii la fel. Si ei stiu si si ei sunt mandri. De ei insisi, nu de engleza lor, totusi nu rea pentru niste francezi. Un pic complexati de americanul de pe celalalt divan, eu, care ii face sa para n’est c’est pas, invinsi. Ma intreaba de unde sunt din America. Din Cluj, raspund. Si acum zambesc snob de fetele lor lungite. Fusesera in Cluj. “That went down like a rat sandwich”, il aud in cap pe Graham Cooke. Plec cu mintea din Isfahan si ajung in Buryatia. Iute ca gandul ca pe un covor zburator. Si ca vantul care bate afara peste stepa. Case de lemn, buryate zic ei, ruse clar, ca morosenesti nu-s.

Eduard Mitrovici conduce lin. E un om tacut, cald la ochi, cumpatat, potolit cum ar zice Motanelul. Stie sa taca bine. E o arta sa taci bine. Se invata la cele mai bune scoli. Scoli practice si de meserii. Drumurile sunt bune, masina e buna, suntem doar suficient de inghesuiti in spate cat sa se manifeste un pic de prietenie balcanica, atmosfera e de excursie. Imi place.

Trecem pe langa nesfarsite sate de dacha. Case de vacanta. Da, Ivan imi confirma, satele pe care le tot vedeam din transsibierian pe langa orase sunt sate de case de vacanta. Sunt locuite doar vara, o luna, doua, maxim trei. In rest sunt pazite de firme de paza. Suna straniu. Case de lemn, garduri, sere si solarii. Si tot felul de hodrobele, cum zicea capitanul Cizmaru, atunci, in academie, comandantul meu de pluton, alpinist, primul care mi-a zis ca singura bijuterie a barbatului e verigheta. Si ceasul. Pe vremea aia purtam sub uniforma esarfa de la Anca, de mi-a vazut-o mama la depunerea jurmanatului cum tineam kalashnikovul pe umar. Strangeti-va hodrobelele si hai sa mergem, zicea Cizmaru, pe vocea aia ascutita ce iesea pe sub mustata bruneta si aproape de pamant. Hodrobelele din dacha sunt aceleasi ca cele pe care le are tata la Minis. Tot felul de chestii pe langa casa, daca nu as sti ca sunt in Rusia as putea fi undeva in Bucovina. Dar fara paduri. N-am zis Maramures ca sa nu-l supar pe tata.

Ivan zice ca pamantul e foarte ieftin, casele de lemn, ieftine si ele. Ne zice o suma. O transform. Cam 10000 de euro o casa de lemn cu pamantul ei. Iar apartamentele in Ulan Ude nu sunt mult mai scumpe. Chiar stiind ca in 2014 in decembrie, cand a inceput criza pentru rusi, rubla s-a injumatatit ca putere, slava Domnului ca altfel nu imi permiteam calatoria asta!, tot e foarte putin. Mi-aduc aminte ca eram tot in Rusia, pe aeroport pe Sheremetievo, zburand spre Cuba. Mi-era frica. Eram in Rusia. Buhuuuhuuuu. Ce de pericole! In tapul meu, cum zicea Andra, nepotica mea, cand era mica si nu stia ca chestia aia de pe umerii mei era cap nu tap. In neaptea mintii toate tapurile sunt negre.

Ivan ne povesteste de samani, de Burkhan, stanca de pe Olkhon unde samanii binevoiau, ma simt bine, eu fusei muica, fusei, ca
mama lui Ghenghis Khan, chinggis, cel mare, era din valea Barguzin, ma gandesc ca pe vremea aia ii Icea altfel, mongol, buryat sau poate evenk, din Ust Barguzin, mai la nord de Ulan Ude, pe malul Baikalului, da, sunt tot pe langa Baikal, Rusia e tare mare. Eduard Mitrovici conduce. Si tace. Mananc si plang. Mananc.

Il intreb pe Ivan unde mergem si ce facem acolo. E bucuros. Mergem sa vedem un datsan, un datsan, iara?, ma gandesc eu, imi ajunsese ivolgitsky de ieri, ma asteptam la ceva calarie si tras cu arcul, si apoi sa vedem casa memoriala a lui Lama
Aghvan Dorjeev, cine? ma intreb eu, si apoi nu mai zice. O sa fie grozav de fain, ma gandesc, si ma decid, da, o sa ma buvur de orice vine, o sa am o zi grozava.

Ajungem undeva.

Valea e lina si verde, niste dealuri line si ele o inconjoara si nu lasa sa se vada ferma de porci de undeva de aproape de care am aflat si pe care n-am vazut-o, mirosul e imbatator, de cimbru, de tamaie, de lavanda altfel, dealul e verde de miresme coplesitoare si de cosasi zgomotosi si ciudati, cum n-am mai vazut, undeva departe paste o herghelie de cai, satul buryat e undeva departe la poalele line ale dealului lin, lemn, case de lemn, acoperisuri de lemn, in jur nicio padure, doar stepa mirositoare cat vad cu ochii si o ferma de porci pe care nu o vad si nu o sa o vad ca e ascunsa, si ma intorc cu fata spre zidul alb cu stupe albe peste care se vedea acoperisul de pagoda al duganului datsanului.

Datsanul asta are o poveste. E primul spital de medicina tibetana. Si cel mai vechi datsan din Buryatia. Dar nu el de fapt ci cel vechi, daramat de Stalin, undeva departe si reconstruit aici ca in budhismul lamaist nu e voie sa reconstruiesti in acelasi loc. Numele e acelasi. Nu sunt impresionat. Nici de vizita lui Dalai Lama al 14-lea din 91. In cinstea marelui lama buryat Aghvan Dorjeev.

Toate astea le aflu de la o minune se femeie. Parca e un zambet umblator, cald si umblator, nu e un sticker, nu e zambet american, e ciudat ca nu-i nici rusesc, adica ceva e ciudat, rade cu toata fiinta femeia asta. E ca o mingiuta buryata. Scunda si rotunda. Vie ca argintul. Viu. Calda ca painea. Calda. O cheama, cred dar nu-s sigur, Erdenet Dali, da nici nu conteaza cum o cheama ci conteaza viata din ea, are vreo 100 de ani pe putin dupa senintatate si vreo 50 in fapt, e fara varsta, numai bucurie. Si vointa de fier. Si par sa se imbine cumva. Se bucura de parca pe noi ne astepta. Oricare noi. Se bucura.

Fierul iese de sub bucurie cand il pune pe Ivan sa ne arate concret cum se fac mataniile lamaisto budhiste, la intrare in dugan, zambind toata si bucuroasa toata si fara putinta de a fi refuzata. Ivan se executa. Se vede ca n-ar fi vrut. Arata ca un idiot. Ca nu vrea sa le faca si le face. Ea zambeste luminoasa si ne zice ca in dugan e khoral, deja ma pricep, ca in mod normal, in orice alt datsan nu ne-ar lasa, dar aici ne lasa, suntem privilegiati. Ma simt privilegiat. Nu ca sunt, ci ca ma face sa ma simt. Unde altundeva as putea intra sa vad asa ceva? E un fel biserica de tara, dar lamaista. Si se intampla un fel de botez, binecuvantare, a unui copil din sat. Inauntru e calugarul budhist, trei adulti din are doua femei tinere buryate si copilul. Eu cu grecii, Ivan si Erdenet ne asezam sa ascultam khoralul. Am decis ca o sa ma simt bine, ca o sa ma bucur de orice, imi amintesc de decizie, ma bucur si ma simt bine.

Trebuie sa inveti 18 ani sa devii lama in Tibet, zice ea. Ma gandesc la Aghvan asta Dorjee. E mult 18 ani. Si omul se pare ca a facut drumul pana la Potala, in Tibet pe jos, intr-un an. Mergea la scoala. Petros si sotia susotesc intre ei. Ea are ochii vii si se vede viata si in ochii lui cand se uita la ea. Desi e preocupat sa nu deranjeze.

Botezul lamaist continua. Vreau sa filmez. Incep. Dupa o vreme ma uit sa vad ce a filmat. Telefonul a incetat sa functioneze, s-a blocat fara sa filmeze nimic si cand am apasat ceva s-a blocat pe filmare si nu a mai raspuns la nimic. Prima si singura data cand mi s-a intamplat asa ceva. Fac privirea aia de Benny Hill. Ma gandesc ca n-aveam voie sa filmez. Si cineva, acolo, se ocupa cu respectarea regulilor. Ca la Muntele Athos, zice George, frate-miu. Nu-l vazui insa muica, nu-l vazui. Simt fiorii. Reci, pe spate, pornind pe coloana in sus. Ii stiu. Si pe ei si pe aia de la care vin. Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Ca doar in Rusia sunt, tara rugaciunii cea de toata vremea. Rugaciunea inimii. Si repet. Si repet. Si fiorii fug. Ca asa merge treaba, au putere pana vine altul mai puternic. Cel mai puternic. Cel in fata caruia orice genunchi din ceruri, de pe pamant si de sub pamant se va pleca.

Dam tura circulara, Erdenet, sfera de bucurie de fier ne invita sa rotim rotile, sa ne inchinam, sa ne scriem numele pe ceva hartie ca sa se roage lama pentru noi, sa platim pentru asta, Petros, inginer si rational si foarte stiintific se lasa convins. Eu sunt mai incuiat. La astea. Erdenet ne da niste pliculete de plante uscate aromatice de ars si venerat si iesim din dugan.

Asta e un loc linistit. In ciuda duganelor si a stupelor pline de aur si bogatii ingropate in ele, afla grecii stupefiati de la ghida noastra. In fata stupei familiei ei. A costat-o o mie de euro. Petros, sincer mirat, intreaba de ce, ca si cum ar zice exasperat: “pentru numele lui Buddha, de ce?”. Pentru binecuvantari, zice Erdenet. Materialistul modern nu intelege. Se mira. Ca in fata iconostaselor de aur ale bisericilor ortodoxe grecesti. Cand lumea e numai ceea ce se vede si se pipaie e o nebunie. Si eu cred ca e o nebunie, inchinarea la idoli. Fiecare cu crucea lui, aaahh, cu stupa lui, aaahh cu viata lui. Ma simt bine. E cald si soare, miroase frumos, am colegi de excursie placuti, erdenet e bumai bucurie, Ivan e fain. Culeg niste lavanda de asta buryata si o bag in buzunar. Miroase puternic.

Erdenet Dali ne explica budhismul in fata unei statui cu zei hindusi infiati in buddhism. Simplu.

Viata e “jelanie i stradanie”, zice ea, in rusa.

Dorinta si suferinta. Dorim si pentru ca dorim, suferim. Suferim si pentru ca suferim, dorim. Simplu. Circular. Karmic. Pentru ca lumea creata nu poate sa ne satisfaca. Pentru ca suntem in lume dar nu din lume. Si povestea cu samsara, ciclul de nasteri-dorinta-suferinta-moarte, in cautarea nirvanei, a iesirii din Maya, din lumea iluziilor in care traim, din Matrix, prin ruperea circului de renasteri, era sa scriu cercului, dar circ e mai bine, prin calea cu opt brate, calea lui Buddha. Ce a invatat buddha si ce inseamna buddhism azi, idolatrie si superstitii si accent pe Maya si nu pe iesirea din ea, sunt la fel de asemanatoare ca si crestinismul cu cultul icoanelor sau statuilor din biserici. Din cand in cand il mai amintim si pe Domnul Hristos dar mai importante sunt ritualurile, traditia si vindecarea de boala si binecvantarile aici si acum. Jelanie si stradanie.

Miroase a un fel de lavanda altfel si salbatica si de Buryatia. De pe campuri din jur si din buzunarul meu de la piept, din camasa mea de calatorie kakhi columbia anti putoare. Inestimabila in calatorii. Transpira bine, are guler dublu pe gat, protectie UV, se usuca repede, nu pute, o mai pot purta cel putin odata. Apoi merge la sacul cu haine murdare pe care le spal din cand in cand, din hostel in hostel. Backpackul meu de calatorie de 4 saptamani e de doua ori mai mic si usor decat bagajul de 2 saptamani de vacanta. Imi bag mana in buzunar si scot un fir de plantuta zdrobita acolo si puternic mirositoare. O intind spre Erdenet si o intreb italian, din ochi si gesturi, ce e. Sfera de bucurie zambeste si trage un nas. Se stramba instantaneu, ca si cum l-ar fi vazut pe insusi Aghvan Dorjeev, din lumea de apoi, sau pe unul din dracii venerati in dugan pe post de duhuri pazitoare zambind politicos in spatele meu. Lavanda mea e ceva buruiana de aruncat, deduc eu. Mai bine tac si imi golesc buzunarul. Am pierdut ceva puncte in ochii zglobii ai Erdenetei. Nu mult. Ma simpatizeaza. Mergem toti 5, Grecii, eu si Erdeneta si Ivan, spre casa lui Aghvan Dorjeev. E casa ruseasca, de lemn, cu cele trei ferestre cu macrame tot de lemn, vopsite albastru, de langa datsan. Si cu antena parabolica.

Suntem pe pamant sfant, sau cel putin pe podea sfanta. Erdenet Dalee, gazda noastra, ghida, e curatoarea muzeului de o camera plin de poze si de 5 statui de ceara din care doi Dalai Lama, al nostru adica al XIV-lea, si al XIII-lea care, dupa parerea mea, arata mai bine, mai barbat si mai sincer. Si unul e Aghvan. Dorjeev. Ne aseam pe scaun sa ascultam expozeul tradus bine de Ivan. Prea mult pentru prea putin. Mi-am pierdut interesul. Continui sa fiu politicos, de fapt imi amintesc, am decis sa fiu smerit, sa nu comentez, sa ascult, sa ma supun. Acolo unde cu usurinta as putea sa nu. Ma aplec cu scaunul in fata spre o plansa cu un om bolnav, o plansa de medicina tibetana. Vocea sferei de entuziasm ramane in fundal.

E mult de zis aici, asa de mult ca mai bine zic putin si repede. Bolile fizice sunt rezultate ale unor boli, tulburari sufletesti si, la originie, spirituale, zice medicina tibetana, apoi zice ca suntem un tot, si ca nu putem trata cu adevarat decat totul ca altfel ce reparam acum crapa in alta parte, mai tarziu si mai zice plansa din fata ochilor mei ca bolile spirituale sunt produse de atacuri, influenta, ale unor forte si fiinte nevazute, spirituale, asupra fiintei noastre spirituale, nevazuta si ea, care insa apoi sufera simtit si vazut, vorba lui Arghezi, vreau sa Te pipai si sa urlu, este. Si asa ajungem sa urlam. Uneori de durere.

Mi se face foame. Nu ca mi se face de fapt dar Ivan se tot agita si nu stie cum sa o faca pe Erdenet sa se opreasca, are vointa de fier buryata zambitoare, si tot bate apropouri sa terminam ca avem de mers la masa. Grecii dau de doua ori sa se ridice, nimic, ea e atenta la mine, eu inca ascult de medicina tibetana, imi ajunge, ma ridic si eu in final, erdenet mai incearca, nu reuseste, mai am si voie proprie, din fericire, uneori din pacate, multumim, sunt cu adevarat bucuros de loc, de oameni si experienta, ne luam ramas bun, Eduard Mitrivici porneste masina, fac cu mana, sfera de zambet buryat ma invaluie cu drag din departare, o sa scriu despre ea, am scris, plecam.

Buryatii sunt mongoli, zice Ivan, zambeste mult si vorbeste bine, da stiam, abia astept sa le vad arcurile si caii. Satul buriat nu are strazi. Pentru ca locul de casa se alege cum se alegea locul de iurta, cand era doar o iurta de asezat langa herghelia vesnic transhumanta, si iurta se aseza unde ziceau spiritele. Spiritele vorbesc cu samanul, samanul drogat cu ceva cucuta sau lavanda de aia salbatica, ma gandesc eu, zic numai asa, aiurea. Si samanul zice ca locul e bun si potrivit si in loc de strazi sunt case aruncate parca din car cu furca. Pamant este mult si e ieftin, n-au ce face cu el, inca merge traditia. Masina e oprita in fata unei curti oarecare, case de lemn, miros de buze moi, de vita, normal. Si cele doua surori, gazdele.

Ne primesc ca pe niste oaspeti. Ce suntem. Cel mai in varsta, Petros, e cu un an mai mare ca mine, primeste sare si ceva paine. Ca la noi. Ele sunt imbracate ca la ei. Si apoi in iurta mare, turistica de fapt ca ele stau in casa de lemn cu barne groase de langa, iarna, si in cea cu barne subtiri, tot de langa, un fel de bucatarie de vara, vara. Pe masa, belsug. Ceva faina cu smantana, groasa ca un fel de aluat, ca aperitiv. Apoi salata de varza. Ceva supa. E bine. Pica bine. Si totul udat in balsam de baikalfarm. Adica intr-un fel de Jaegermeister pe baza de vodca. Baikalfarmul e produsul locului, una din cele mai vestite vodci, inteleg. Balsamul se bea din paharele de vodca, inainte de a manca, si imediat dupa si apoi obligatoriu se imbuca ceva, o zacusca, un antreu, o maslina, o flotare, ceva, si apoi obligatoriu se bea ca nu se poate altfel si ma opresc. Balsamul inveseleste inima omului. Repede. Sunt imbujorat si vesel, ma las pe spate pe bancheta, viata prinde un pic mai mult sens, voiosia umple fizic iurta, sau ger-ul cum ii spun ei, ma uit la surori. Seamana mult, una e micuta si dulcica, ascultatoare, si celalata mai trupesa si mai trecuta prin viata. Pai daca aveam eu barbat mai faceam prostii de astea turistice, zice ea la intrebarea lui Petros, tradusa de Ivan, despre sotul ei. Un regret fugar, o nostalgie, trece pe fata ei. Prostiile turistice le-am adaugat eu printre randuri. Ea era politicoasa si o gazda buna.

Sa bem. Dam noroc buryat. Ne arata sora mare cum se face. Ia balsam, toarna, baga degetele, stropeste balsam spre nord, sud, est, vest, soba si masa. Nazdarovie.

Caldura interioara m-a adus mai aproape de mine insumi, m-a imprietenit, credeam ca numai vinul face asta, se pare ca si vodca, si imi trece prin cap cat de departe stau rusii de ei insisi de le trebuie atata vodca sa ajunga acasa. Si nu numai vodca. Si nu numai rusii. Ne-am apropiat si unii de altii.

Fetele buryatele ne prezinta hainele traditionale. Mie si la cei doi greci din Ioanina. Petros si Catharina. Ma uit cetos. E bun balsamul. Rad aburit si mai imi torn un pahar. Tocmai am terminat de mancat buzele pe care le-am framantat si lipit cu degetelele astea ale mele ca niste lopatele. Alea care scriu acum pe ecranul Iphone-ului. Iphone 5, de calator. Sora buryata mai mare ni le-a adus gata facute numai sa le impachetam noi, prin framantare si lipire. Si apoi le-a fiert si apoi le-am mancat. Inainte si dupa baikalfarm.

Fetele insista sa ma imbrac buryat. Sunt bine dispus. Foarte. Sar in picioare, energetic, ca un batar. Parca nu-s eu. Aduceti-mi caftanul, dati-mi caciula, imbracati-ma. Sunt un khan servit cum se cuvine. Ma simt asa. Imi lipseste arcul. Si calul. Arcul si sagetile vin, arc compozit, tare ca fierul si iute ca otelul. Bucifal mai asteapta. Oricum n-as fi stiut ce sa fac cu el. Maxim sa-l calaresc. Am in fata ochilor stepa verde, iurta si calaretul mongol vanandu-si femeia cu lasoul la inceputul lui Urga de Mikhalkov. Iesim din ger in curte si incepe distractia.

Exista doua moduri de a trage cu arcul, zice Ivan. European. Pun mana stanga pe arc, il indrept, e la verticala, pun dreapta pe coarda. Ating usor. Parca e otel. Pe jos pamant galben prafos, o curte de oriunde, niste petice de iarba verde pe margini, un ocol, cum ii zice-n Maramu. In spate iurta, ger-ul turistic. Pe stanga casa de iarna, ruseasca, cu barne groase. In fata mea, o chestie, tinta, pe jos, ce sa caute tinta pe jos? ma intreb eu si merg mai departe cu gandul, in lungul sagetii spre gradina de zarzavat, pun degetele, trei, pe coarda, trag fara sa stiu exact ce fac, Cristi al lui Ana, Ivan, normal, m-ar dascali indelung pentru cum nu respect ce m-a invatat el la Avrig, 03 vale, la cabana, trag tare, cumva ceva o iesi, zbââr, sageata pleaca, ca din pusca, zboara peste tinta, drept in zarzavaturi. Nici nu ochisem altundeva. Asta e stilul european de tras. Cumva sunt “happy like an eggnog before Christmass” cum zice la Gimini Moodtracker. Ca nu ma asteptam la nimic bun si a iesit ceva din care nu ma facui de ras, muica. Adica, va rog, aprig a un batar, razboinic mongol, un khan, imbracat ca atare, veselos de la balsam, cu doua surori imbracate in rosu care ma servesc, sa ma fac de ras? Fu bine. Ma umflu in pene, mai bine zis in balsam, as mai bea un paharel dar au lasat sticla in iurta, preventiv, Petros se uita cu jind, ar vrea si el dar nu are curajul, i-e frica sa se faca de ras, mare eliberare sa nu imi mai fie de ceva vreme, Catharina se uita zambind, ne distram.

Incearca si stilul mongol, zice Ivan. Eduard Mitrivici, se uita ca la niste nepoti nazdravani. Adevarul e ca nu exista adulti. Incerc. Prind coarda cu trei degete, dar ca o gheara, precis, numai cu buricele degetelor. De parca as si putea. Simt ca tin un cal in trei degete. Incerc sa trag coarda in spate, se incoarda un pic, imi scapa, lovesc aproape de tinta. Din pura greseala. Insa batarul isi ia gloria. Surorile buryate rad, se bucura, oaspetii sa simt bine. Sa nu las gandurile sa zboare prea mult, paza mintii Dragos, nu le lasa sa joace ca dupa papa si baut vine mana pusa pe piciorul vecinei cum descrie foarte plastic Plesu mecanismul ispitirii. Da, da, stiu, mai trag o sageata, tot in zarzavaturi, ma adun, ii zic lui Petros sa ia haina de pe mine, si caciula, si redevin calator. Si Petros batar. Catharina e fericita. Si surorile. Ne-am distrat bine. Mai bine ca la jocul cu oasele de oaie, cu osul incheieturii in patru pozitii camila, cal, oaie, capra cu care ne distraseram inainte de masa. Acolo am castigat spre frustrarea lui Ivan, ghidul. Prietenos si serviabil pana la jocuri de noroc, hmm, Ivan? Sa te vad eu la Catan, colonisti, navigatori, chestii.

Facem poze. Promitem sa pe tromitem unii altora. Eu de obicei nu mai reusesc. Vreau intotdeauna si rar ajung sa o si fac. Intentiile bune.

Ma uit la surori. Viata grea. Mi se pare mie. Ele zic a nu, vara e mai greu, zice sora mai mare, ca se face foarte cald si nu ne putem de pielea jos de pe noi. Iarna e mai bine. Punem pe foc. Soba din bucataria de vara, o masinarie, face 25 plus din -35 in jumatate de ora. Zice ea. Ne place iarna. Iarna stim cum sa traim. Vara e prea cald iar toamna si primavara e prea ud, e mocirla. Aud, ascult, inteleg ce zice, parca nu-inteleg cum e aia. Baiat nascut la oras si crescut printre blocuri, cu atlasul geografic in fata, pe un covor persan, la caldurica. A cunoste inseamna a trai. Si invers.

Suntem stransi in fata portii, o poarta de metal, verde ruginit, de plecare. Fetele stau zambitoare in fata noastra, ne multumesc, sunt fericite ca a iesit bine. Le multumesc si eu. Le zic ce mult seamana, ele doua surorile. Zambesc si rad rusinate, parca si rosesc un pic, nu-mi dau seama, e tare greu sa iti dai seama cand roseste un mongol. Sora mai in varsta zice ceva catre Ivan. Ea e mama si sora mai mica e fiica ei. Imi multumeste pentru compliment. Se uita lung la mine. Si aia mica. Cred ca acum am rosit eu. Radem toti. A fost o zi buna, intr-una din ultimele zile de vara in Zabaikalsk.

Petros nu intelege unde stau ei la povestile tipic grecesti, la un ouzo, la o retsina, la ceva? Unde a vatra satului si locul de adunare, sa vezi, sa fii vazut, sa iesi la o passegiata italiana ca aia greaca nu stiu cum se cheama. O luna de iarna pe an nu intelege stilul de viata al unei luni de vara pe an. +10 grade Celsius nu-l intelege pe -50. Imi rasuna cuvintele lui Fredith in minte, europenii fac o mare greseala, vad ca rusii sunt albi la fata, nu toti, zic eu, si cred ca sunt europeni. Nu, nu sunt, ei sunt asiatici. Bea cu ei si o sa vezi. Pai dupa 11 luni pe an de antrenament acasa la balsam sigur ies campioni cand ies in agora. Macar la baut si efuziuni sentimentale.

Plecam. Ma uit lung in urma. Parca e peisajul din Urga. Fara iurta. Cu case rusesti. Ii zic lui Petros. Acum sta el langa mine pe bancheta din spate a Mitsubishi-ului condus de Eduard Mitrovici. E de la baikalfarm, pazeste piciorul vecinei, imi zic eu glumet, bucuros tare de ziua buna. Vorbim de Ioanina, unde stau ei, schimbam numere de telefon si adrese, ii invit la ski si tara faina la noi, la Cluj, ei ne invita in munti la ei, vreau sa ajungem si acolo. Si vorbim de Grecia si Italia, imi place muult Grecia dar iubesc Italia, pe unde am fost, cam peste tot, ultima data in Sicilia, anul asta cu Motanelul si anul trecut in Puglia cu Teo ca Motanelul mi-a tras clapa ca avea concert Motanica. Adevarul r ca uitasem eu data concertului, nah, da zice Petros, ne-a placut foarte foarte mult Alberobello. Si mie.

E seara deja, am ajuns demult. Ultima noapte plina in Ulan Ude. Poimaine noapte, na Vladivostok.

Sunt practic in fata capului lui Lenin. Nu-mi place ideea. Dar imi place locul. Aleg sa stau in aici si acum, matra momentului, si sa ma bucur de loc. Are Dumnezeu grija de timpul mare, de sens, de dharma, cum zic hindusii. Am intrat sa beau si sa mananc bine, la Churchill. Pub & Grill, in piata centrala. E amuzant, e scris Черчхил. “Nu privi prea mult in fata” scrie in meniu ca a zis omul. “In lantul destinului putem gestiona doar o za.” Parca e citat din Marcu Ascetul. Asa zice si el. Fa binele pe care-l stii si ti-l arata constiinta, acuma, nu te ingrijora cum vei sti care e si cum sa faci binele mare mai incolo. Vin ele unele din altele ca zalele dintr-un lant si vei sti. Numai sa vrei. Cam asa ceva zice Marcu, cel pe care-l poreclesc eu din cand in cand Cavaler Jedi, de Ancyra, Grecia Magna sau Ankara, Turcia actuala, Jedi avant la lettre, pe la anul 400.

Tom yam gun si saperavi. Ce-i mai bun din Thailanda si din Georgia la un loc. Un loc international. Straini la agatat. Fete frumoase, rusoaice, ca sa nu fac pleonasm, iesite la a se lasa agatate. Chelneri si chelnerite rupatori de engleza. Feeling de pub de oriunde. Doar mult mai ieftin. O sa fie maxim 2500 de ruble. Piece of cake pentru cel mai bun loc din oras.

Stau chiar in fata barului. Vad un american venind sa plateasca. Cu inca unul dupa el. Stresat si emotionat si facand ce fac ei cand sunt asa, pe stapanul cirezii si al staulului. Diferenta de culturi. Si de educatie.

Mi-a venit Tom Yam-ul. Va merge cu Saperavi-ul meu ca nuca in perete, ma gandesc. Nu-mi pasa. Sunt ca George, Costanza, normal, amestecandu-si a la Caligula, placerile. Are o culoare perfecta, e cu galangal, se simte, fara coriandru dar cu ceapa verde peste, e un pic fusion si e perfect. Doar un pic iute. Parca as degusta un vin. Ce zici Gruzinski Vino? Saperaviul e multumit, o sa mearga bine impreuna. E asa bogat tom yam gum ul asta ca imi aduce aminte de o supa chinezeasca cu pui prajit, mancata pe strada, seara, din cazan de la o chinezoaica batrana, dupa stat la coada, in Bangkok in cartierul chinezesc. Rusii ii zic kitai gorod. Acelasi gust bogat de pui, parca prajit, in supa. Iar ciupercile sunt in sine un deliciu. N-au thailandezii ciupercile rusilor! Astia au un cult pentru ciuperci, calitatea sezonului si a recoltei e un subiect mai important decat incalzirea globala, poate si mai important ca ala privind Crimeea. Nu, nimic nu e mai important decat Crimeea.

Oscilam intre Tom Yam si un Pho. Thailanda vs Vietnam. Am intrebat-o pe devushka. Nu a inteles. I-am aratat. Nu a avut nicio ezitare. A ales Tom Yam-ul imediat. Adevarul e ca Thailanda e mai primitoare ca Vietnamul. “And not for lack of trying” cum zic prietenii si partenerii nostri americani, cum zice altcineva al carui nume nu il pot pomeni. Inca. Ca nu-s plecat din Rusia si astia te si leaga de zici ceva ce aduce de departe a rau. De Putin.

Cum stau eu aici frumos cocotat la un fel de insula, ca acasa in Becas, noul acasa, band Saperavi si mancand Tom Yam vine cineva si imi bate in masa sa-mi atraga atentia. Ghici cine. Petros. Adevarul e ca de la ei am auzit ca e tare fain la Churchill. De cand i-am lasat fusesera la muzeul etnographic, aproape i-am rugat sa mearga, apoi au venit aici, sunt aici de doua ore, acum pleaca dupa ce au baut multe si de toate. E vesel si bucuros. Laud Saperavi-ul, ii indemn sa guste, ea bea, il lauda si ea, ii face o poza, o sa il caute la supermarket. El rade. Imi zice ce zi grozava a avut si ca sa bucura ca a venit, nu vroia, Catharina l-a convins, ne-am distrat grozav, sunt un tip fain. Ne vedem la Ioanina la un vin grecesc, zice el. Sau in Romania zic eu. Da, la Transalpina, isi aduse aminte schiorul impatimit. Catharina, mai practica, femeie, zice ca din moment ce nu avem copii e mult mai probabil sa ne vedem in Grecia. Femeile astea! Ne luam ramas bun inca odata. Pleaca. Ma uit lung dupa ei. Dumnezeu lucreaza in cai misterioase. Iau cateva linguri de minunatie thailandeza, aromata si numai cat trebe, iute si nu prea. Curg apele pe mine dupa Tom Yam.

Ma gandesc la buryati. Olga, fata. Mama ei. Arcul composit. Stilul mongol si stilul normal. Ce arc, dom’le, ce arc, Cristi al lui Ana ar fi incantat.

Imi fuge mintea. O las. Nu inainte de a-i zambi chelneritei tatuate toate pe antebrat, blonda, stearsa, foarte prietenoasa cu mine. Si ma uit in jur la oameni. Cum ziceam. Multi straini si multe rusoaice. Si buryate. Unele frumoase. La buryate nu e pleonasm.

Scriu nitel in jurnal, ala de calatorie, ala de unde apar, re-apar, povestile. Scriu sa nu uit Iurtele se fac si se desfac repede. Iurta mica in maxim 3 ore. E mica. Se aseaza nord-sud ca sa nu intre spiritele rele prin nord, iesirea e prin sus. Are altarul la nord. Le veneram acolo, numai sa nu intre. Pe stanga e partea femeilor, pe dreapta stau barbatii. Sau invers, nu mai stiu. Mi s-a parut interesant cum stiu ei vine e bogat si vine nu intr-o multime de iurte. Aia alba ca inseamna ca e lana curata, noua, daca o puteau schimba des era semn de bogatie. Haine de matase, tot bogatii. Jocuri de noroc. Si ceai negru cu lapte. Si balsam. Sau mai pe direct, vodca.

Curtea casei aleia vechi mustind a . parasire desi nu era. Loboda, sfecla rosie, cateva fire de porum, dovleci, rosii, un solar. Gastele cu ratele la un loc, pregatite sa fie taiate se apara gagaind si macaind. Olga le arunca niste fire de verdeata. Un gansac mare nu stie ce sa aleaga. Sa mai macane in speranta salvarii vietii lui sau a vreunei surate sau sa ia o ultima gura de stevie. Alege stevia. Niste purcei de vreo 6 luni, flamanzi, sa sara peste gardut sa ne manance. Catarina le face poze. Nu cred ca au prea multi porci in Grecia. In afara de barbati. Vinisorul inveseleste inima omului, vad acum pentru a o mie si una oara. Sheherezada mea e inca la Compexit si spune povesti altora. Ce sa mai vorbim de partea a doua. Imi place sa scriu. Ma curata, ma adecveaza, ma fereste de mine. In pub se aude “I’m your Venus”, si apoi “your baby she’s got it”. She certainly does.

Revin la scris si la jurnal. Dupa ce i-am lasat pe greci si m-a lasat si pe mine Eduard Mitrivici, la capul lui Lenin am plecat sa schimb bani, multi bani, ca nu mai aveam ruble si undeva la orizont se vede Kamchatka.

Chelnerita trece pe langa mine, se uita lung sa imi prinda privirea, ma intreaba daca vinu-i bun. Sa vedem-sa vedem, sa vedem-sa vedem, sa vedem daca-i vinu’ bun. E bun, ca si Tom Yam bun-ul. Dar nu de vin intreaba ea. Draga mea, partea a doua, aia cu piciorul vecinei, oricum e era inchisa de ceva vreme, muulta vreme, iar acum eu numai cu Sherezada mea.

Schimb de bani la banca. N-as scrie despre asta daca nu ar fi fost o experienta. In primul rand in Ulan Ude nu am vazut conceptul de casa de schimb valutar. Apoi, greu am gasit o banca. Sberbank, normal, banca Siberiei. Intru, iau numar de la tonomat. Astept in hol, ma uit la oameni. Diverse personaje care vor ramane in anonimat. Imi vine randul. Intru la casa. E o sala in sine, cu inchizatoare pe dinauntru, geamuri matuite, geam triplu inspre caserita. Sa incep sa regret?, ma gandesc. Dau banii, multi, inclusiv aia pe care nu mi i-a schimbat nimeni pana acum. Ii bag printr-o fanta cumva. Si deodata am intrat intr-un fel de gaura neagra. Timpul asa cum il stiam a incetat sa mai existe. Incepe sa ii verifice, fiecare bancnota, una dupa alta. E o fata tanara si draguta. Bruneta. Buryata. Semne ca va fi balsoaie daca nu va avea grija. Are manichiuria proaspat facuta. O unghie rosie, alta jumatate alba, jumatate rosie cu punctulete pe diagonala, alta cu o inimioara. Imi cere pasaportul. E prima data. Pana acum schimbam fara pasaport, inclusiv la banca. Se uita la poza, la mine, ma simt la trecerea frontierei, il rasfoieste, eu ma uit mirat, cauta viza de Rusia in mod evident, nu o gaseste, ma intreaba, ii fac semn, o vede, o examineaza. Incepe sa caute ceva in calculator. Cauta vreme de 5 minute. Am senzatia de iminenta intrare peste mine a OMON-ului si de trimitere in Siberia. Aaahh…sunt deja in Siberia. Deja trebuie sa trec la detalii, nuante. In Yakutia, sau in Ohotsk la Magadan. Asta suna rau. The ultimate siberian experience, pentru un traveller se zice ca e drumul Magadan, capitala Ohotskului pana la Yakutsk, capitala Yakutiei, mare in sine cat Europa, cu masina. Not this time. Astept, cauta. Nu stiu ce. Nu am idee nici acum. Sunt pe cale sa o intreb, usor anxios, usor revoltat. Ma opresc. Sunt in Rusia, invat rabdare si smerenie. Rabdare si smerenie Dragos. Mai trec cateva minute. Da, e halucinant. Am rabdare. Imi zice o suma. App-ul meu de exchange imi zice ca o sa pierd un pic. Daca insemana ca si ies si apuc sa ii folosesc sunt de acord. Rasuflu linistit, incepe sa numere banii si sa mi-i dea. Suma e mare dar nu atat de mare ca sa justifice vreun tratament special, zic eu. Mi-i da. Ii numar. E ok. Imi da sa semnez ceva. Nu e o chitanta e altceva. In ruseste. Ii zic ca nu semnez. Ea zice ca e ok si sa semnez. Eu ii zic, calm si clar, in engleza buna cu accent de americani, zici ca-s de pe acolo, ca eu nu semnez ceva in rusa, ca e semnatura mea, ma angajeaza si nu pot semna fara sa inteleg si ca nu semnez. Ceva chestionar, zice ea. Sa fie sanatoasa. Se resemneaza. Imi fac rucsacelul, pun banii la locurile lor. Dosfidania si plec. Ies din banca. Nu ma urmareste nimeni. Sunt fericit. Relatii cu clientii ireprosabile la Sberbank.

Saperavi-ul a fost o minunatie. Fratii Askaneli. Din 1880. Fratii. Vinul nu zice din ce an e, ce chestie. Doar ca are intre 11 si 12% alcool. O fi in grade rusesti, ГОСТ, asta e pentru cunoscatori, ca asta nu e vin de 12. E perfect. Pastrat bine, la 17 grade maxim, sigur au frigider de vin, pahar perfect, culoare vie, buchet de rodie, gust de rodie, saperavi. Candva, Georgia. Volver. Cu voia Domnului!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>