Transsiberianul pe bune, Rossia. Lungul drum spre Vladivostok.

Am dormit agitat. Vreo 3 ore la hostel vanat de tantari, dom’le ce tantari!, si apoi, dupa ce m-am tarat pe jos spre gara, cu rucsacul greu in spate, greu cu apa si vin si mancare ca abia ma
miscam pe pasarela de peste linii, si dupa ce am urcat in transsiberian am mai dormit inca vreo cinci ore dar rupte. E dimineata. Ma uit pe geam. S-a schimbat peisajul. E un sentiment de munte, desi e inca destul de plat. E insa mai uscat, mai brun. Si a venit toamna in pastel. Padurea de conifere alterneaza cu niste pajisti de stepa. Galben, caramiziu, bej, verde, maro. Le avem pe toate. E un soare bun afara. Vara tarzie, inceput de toamna in Siberia. Sunt in Rossia, expressul care are dreptul sa se cheme transsiberian.

E singurul care merge tot drumul de la Moscova la Vladivostok. E rapid, scurt, doar 7 vagoane, si e modern, ca expresul din Kazan. Generatia urmatoare. Totul e modern. Si in compartiment si pe hol e curat si farmacie. La wc se vede cel mai bine. Ma pot aseza. Cred ca e mai mult personal auxiliar decat sunt calatori in vagon. Exagerez. Ma bucur ca sunt aici si acum si ca in urmatoarele 55 de ore, dupa cele 7 deja trecute ma pot odihni si pot scrie. Trenul asta e de obicei plin. Si citisem ca nici nu opreste in Ulan Ude. Fake, fake, fake, fake, zice Elaine ritmat si cu emfaza in mintea mea. Ea vorbea despre orgasme si se bucura de groaza lui Jerry. Eu ma bucur ca am gasit loc in trenul asta. Invat sa nu cred tot ce scrie pe internet. Mi-a deschis Domnul o cale. O sa scriu, o sa scriu, o sa scriu.

Baiatul din patul de sub mine se cheama Dima. Are un tricou rosu cu Ferrari. Si e frumusel, usor livid si usor timid, ca o fata din vremea mea si nu vrea sa vorbesca engleza. Are vreo 11 ani. Pe doamna o cheama Angelica, bruneta, e tunsa scurt, a renuntat la a fi frumoasa. Desi a fost candva.

Azi noapte cand am urcat in tren, mai era un tip, cu un boiler cu supracapacitate pe post de abdomen. Am crezut ca sunt o familie. Nu sunt. Tipul a disparut. Undeva s-a dat jos. Poate l-au dus la un lagar de munca, la un lagar de slabit. Burta aia ar trebui sa fie ilegala oriunde. Pedeapsa. Te dam jos la orice statie vrem noi in Siberia si facem un adventure game. Sa vezi cum iti dispar tulburarile hormonale. Ma intind tot de sau cu degetele de la picioare de cuierul dinn capatul cu usa si cu capul de geam, de fapt langa geam. Ma rasfat. Imi place trenul asta si atmosfera lui. Si imi place sa stau in pijama toata ziua, vorba vine, in ceva chestii arcteryx pe post de pijama, dar tot lafaiala. Mi-e un pic foame. Masa e un moment esential. Hmmm. Poate chefir, poate kiwi, poate biscuiti. Poate toate.

Peisajul asta seamana mai mult cu Siberia asa cum mi-o inchipuiam decat cea pana la Baikal. Mai arida, uscata, dar verde totusi, si cu paduri razlete de conifere. O claie de fan in mijlocul stepei. Nu-mi las imaginatia sa o ia razna spre maramures. Constat. O claie de fan in mijlocul stepei, inainte de padurea de conifere. Domnul stie cum a ajuns acolo. E un soare de-mi creste inima.

Trenul asta chiar merge mai repede. Simt uitandu-ma pe geam. Si am simtit mergand pe culoare. M-am dat jos din corcodus, din patul meu de sus, verhovnai, si m-am infiintat in vagonul restaurant, unul din evenimentele unei zile in tren. Si ma uit pe geam. Si stiu din program ca e mai rapid poezdul asta, adica trenul, come si dice in ruseste. Celalalt face pe acelasi drum, din Ulan Ude, 8 ore mai mult. Sunt singur in vagonul pectopah. In fundal ceva muzica vag familiara.
Beau o cafea turceasca, in meniu scrie ca e “the eastern kind”, probabil traducerea pentru oriental. Espresso nu au, ce credeam eu?. Manelistul in trening, cum i-a zis Motanelul,
canta foarte bine la radioul trenului. El era. Eros. Ramazotti. Esti ca imparatul Rosu mai baiatule, mai malchik, imi zic. Ce departe mai stau!. “Ma tu chi sei? Un angelo caduto dal sole qua? Il celo ti-a lasciato andare.” Scriu cum cred eu ca se scrie. Bellissimo. Afara Rusia, in vagon Italia, in mine, eu. Sa bem the eastern kind.

Trec vagoane cu busteni perfecti si altele cu scanduri perfecte. De fapt eu, noi, trecem pe langa ele. Ma gandesc ca nimeni nu scapa de austrieci. Orice limba ar vorbi ei. Daca Verestoy era drujba lui Dumneze, cum i se zicea in Harghita, austriecii sunt hunii padurilor. Schweighofer uber alles. Nu-i iert. E greu sa ierti cand cineva nu-si cere iertare.

E un soare si un senin orbitor. Imi canta inima si-mi canta ochii. Am senzatia cantoanelor forestiere cvasi parasite de pe Valea Vaserului pe care le-am vazut in primavara. La alta scara. Si neparasite. Dar ca si parasite. In mijlocul taramului Imparatului Rosu ala de sta peste 7 mari si sapte tari. Si se trezeste intr-o dimineata si are revelatia ca face 5 sau 6 zile cu trenul pana la Moscova. Moscova nu e departe. Doar in mintea mea de european era departe. Moscova e ca acasa. Acum cand ma gandesc ca la Cluj e aceeasi ora ca la Moscova si ca in linie dreapta e cam aceeasi distanta, inteleg. Yakutsk e departe, Habarovsk e departe, Magadan, clar. Nu mai vorbesc de Petropavlovsk. Kamchatski. Asta inseamna sa stai departe. Asta inseamna sa fii rus, sa fii macar un pic siberian.

Am realizat ca de ceva vreme aproape nu mai mananc paine. Asta e ceva ce vreau sa pastrez. Si mai vad ca beau mult mai putin. Ieri am impartit nemteste sticla aia de saperavi georgian, cu francezul de Quentin cu care m-am trezit la hostel, tipul de Irkutsk si din Orleans. Si alaltaieri aceeasi sticla singur. Dar in rest, ba o bere doua, ba 50 de vodka, ba nimic. Nu-i rau. Si asta vreau sa pastrez. Brazi. Pectopah-ul e gol. Trenul asta nu are asa multi calatori. Ce sa si faci in Vladivostok? Beijingul e mai atractiv. Tim cu Itzak, sunt probabil deja acolo. La fel si sud africanii. Cine sa mearga si de ce la Vladivostok?

O borna de distanta in mijlocul luminisului dintre conifere si mesteceni. Credeati ca am scapat? Blestemul mestecenilor continua. Un camion Kamaz, 6×6, transformat intr-un fel de autobuz, si el in luminis. E verde militar, normal, de la primul utilizator, iar caroseria noua, cutia pasagerilor, e portocalie. Style, ma’am. Trecem pe langa o tabara mare de lucru de muncitori. Cumva trebuie exploatata si Siberia asta. Trenul trece. Ei raman. Printre tevi de gaz. Tuburi cu un diametru de vreo 1.5m imbracate in albastru, stivuite si unele inca in vagoanele cu care au ajuns aici. Pentru conducta ce duce undeva, spre China probabil. Stau contemplativ la masa vagonului restaurant. E bine.

Pe geam, ca la Discovery, dar unul mai leganatu, pe ecartament lat, trece un parau cu apa foarte curata. Plictisitor de frumos. Peisajul e perfect, ca neatins. Nu de om.

In pectopah intra 3 rusi. Sunt atat de beti ca simt mirosul de alcool de la 2 mese distanta. Ala statut, ca nu stii exact ce e bautura sau pisat macerat in haine. Tineri. Gorilosi. Am sentimentul cimpanzeilor care se scarpina unul pe alta pe simfonia guturala a cazacilor. Cred ca au ceva din gingasia lor. Beau bere. O dau pe jos. E un expres, Rossia, ce bleah, patzan. Nu traduc ce am zis, ca mi-i rușâni. Afara un sat de lemn. Se cheama Sokhondo. Un alt fel de Macondo. Imi aduc aminte ce zice Fredith de rusi. Painea lui Dumnezeu pana se imbata. E momentul sa ma retrag.

M-am retras calcand in bere, in privirile usor bovine ale rusilor si pe langa o chelnerita ce incerca sa stearga pe jos. Am platit cea mai scumpa cafea proasta ever, circa 5 dolari. Sa-mi fie de bine.

Ma afund in Siberia. Am ajuns in Chita. De departe, din tren, din gara, orasul pare mare si parfuit, fara viata, daramat si plin de blocuri comuniste. Am invatat intre timp ca e doar un camuflaj. E viata si dincolo de Urali si dincolo de Baikal, oriunde sunt oameni. Daca ar trebui sa ma dau jos aici as avea chiar si cunoscuti, familia din transsiberianul de Irkutsk, soferul inalt, doamna sceptica si Iliusa. Nu ma opresc. Dar simt sufletul rus. Aici ma simt pregatit sa scriu un pic despre Barbier, Barbierul din Siberia. Unul din cele mai emotionante filme ale lui Mikhalkov, una din sclipirile sufletului rus pentru mine. Un film de la Leord, despre o Rusie pe care doar o intuiam, o poveste care m-a invatat ce e Rusia inainte sa stiu ca vreau sa inteleg. E ca o privire cumva atat de intima ca pare nepermisa in Rusia adanca, in inceputul anilor 1900, in sufletul rus, atunci, acum. Cine nu l-a vazut sa-l vada. Eu l-as revedea oricand, mai ales acum. Cum as revedea Rubliov. Sau Derzu Uzala.

Cum stau tolanit in reverie in patul de sus al Rossiei, gonind prin Siberia de est, parca Il vad pe el, fostul cadet militar ajuns puscarias in taiga, il vad alergand prin salbaticia padurii imbinate cu stepa, sarind peste paraie si stanci, una cu natura, stapanind-o, ca un Daniel Day Lewis in Ultimul dintre mohicani. La fel si totusi altfel. Ajunge pe o coasta, o râpă, de unde poate vedea sareta ei prafuind in goana padurile Siberiei, fugind, incercand se se teleporteze, dupa ce a inteles in camara casei aceleia siberiene, din busteni grosi, printre merele din pod, ca viata lui cea noua o asteapta cu secera dupa usa ca sa i-o ia pe a ei. Daca mai indrazneste sa mai faca un pas. Dupa zece ani de Siberia, viata lui nu mai avea loc de intors la Moscova sau altundeva. Se transplantase. Locul lasase urme adanci pe fata dar mai ales pe sufletul lui. Si ea, americanca, a inteles ca ea, iubirea si sacrificiul ei, nimeni, nimic, nu poate intoarce nu poate supune puterea de sacrificiu, puterea de a-si da viata spre a crea una acolo unde nici nu e loc, puterea pur feminina dar invincibila a femeii ruse. Mama Rusie. Timida, infricata, trupesa, frumoasa, rumena in obraji, tinandu-si copiii strans pe langa ea, printre mere, cu secera in mana si cu siguranta ca daca cealalta viata mai face un pas, iese de dupa umbra usii, viata din ea nu se va da batuta, va lovi. Intr-un final, respirand greu, americanca intelege. Regretele, anii ei de remuscari, dragostea ei reala dar murdarita de patimile trecutului, asteparea si cautarea ei, sunt prea putin. Nu pot trece peste viata, sacrificiul, nebunia femeii ruse, care se autoexileaza, calca regulile in picioare, se sacrifica si, prin blandete si renuntare de sine sfarseste prin a invinge in inima lui si dincolo de Baikal. Si americanca intelege si fuge, biciuind caii fara mila, ingrozita in sareta ei de salbaticia blanda a sufletului rus. El se uita lung dupa ea, cu nostalgia mestecenilor din jur, se uita lung dupa praf, dupa anii si iubirea lui duse, dupa fata lui morgana si apoi, brusc, se intoarce si merge spre casa si spre mere si spre familie. Cicatricea aia mare de pe fata spune tot. Viata din el e mai vie ca niciodata. Dar e alta. Siberia e salbatica.

Revin cu picioarele pe podeaua vagonului, pe post de pamant, unul miscator. De fapt revin la tolaneala. Mananc niste carnati cu lipie din rucsac. Si niste afine bune, mari si bune si zemoase, luate din piata din Ulan Ude. Si beau chefir. Baiatul de langa mine, Dima, ma innebuneste cu “Eroina mea”. Carla’s dream. Cred, stiu, ca o face pentru mine. Stie ca sunt roman. Fredoneaza, ii da drumul pe telefon, vrea sa imi atraga atentia. Are muzica romaneasca, are ceve pentru mine. I-am si multumit. Are chestia aia in telefon, ce chestie!. Nu stiam de ei, de formatie. La cata muzica moderna ascult?! Parca auzisem ceva asa printre stiri. Insa asa, constient, am aflat de ei, de romanii astia, moldoveni de dincolo de Prut, care otravesc tinerii cu (h)eroina lor de-acasa si de un’ se poate, doar dupa ce am dat un google search vazand un afis in Ekaterinburg. Afis la un concert de-al lor ce urma sa vina. Scris si in romana. Exportam si noi ceva in Rusia. Din pacate, ce avem.

Am iesit din Chita. Demult. Eu scriam. Ape mari si late si soare. Imi plac apele astea. Cam pe aici li s-a infundat cazacilor. Pe la Albazin, la Blagovechensk, orase cu nume ca fara nume. Aici i-au batut Manchurienii, chinezii manciurieni. Nu mult dupa fondarea Ulan Ude-ului. Am citit ca trimisul Tarului, plenipotentiarul care a semnat pacea de la Nerchinsk, cu chinezii, de fapt cu manchiurienii, asta e asa departe ca eu inca nu am ajuns acolo, a plecat in ianuarie 1686 din Moscova si a ajuns in octombrie 1687, citesc in Triposo, ghidul de Rusia. Si nu la Nerchinsk ci la Selenginsk, asta e la nord de Ulan Ude. Adica la mijlocul Siberiei. Intr-un an jumatate. Mergea greu ca avea 500 de soldati garda de corp, mai statea, mai cugeta, dar cam astia erau timpii. Are Sibir-ul asta, cum ii zic ei, darul ca atunci cand cred ca ajuns in curu’ lumii s descopar ca nici pe departe, is numai la mijlocul lui. Pana in curu’ lumii mai e. Adica, de la Ulan Ude la Vladivostok, e jumatatea cea mai mare de drum si eu nu stiu niciun oras, nimic in afara de Khabarovsk. Si am aflat in trenuri de Chita. In rest, 3000 de kilometri in necunoscut. Ca si cum din Cluj la Lisabona sau la Londra nu ar fi mai nimic in afara de tren. Si mesteceni.

Ma intreaba Angelica unde merg din Vladivostok. Ii zic ca in Kamchatka, sa vad geyserele si pe urshulica. Ala cu somonii. Imi zice ca e extrem in Kamchatka, ca e salbatic. Nu e prea entuziasta, nu-i prea place medvedul, e periculos, citesc in ochii si reactia ei. Imi zice ca in Khabarovsk a coborat urshulica in oras. La magazinul universal, TSUM daca nu cumva GUM, in centru. Khabarovsk suna a curu’ lumii. Nu-i. E un oras mare, cat Clujul, mai mare. Lui urshulica ii era fomica. Zic eu ca era smelnai urshulica. E fain la televizor, e fain sa-l vezi la gradina zoo, e mai putin fain sa il vezi fata in fata, e strashnai, nu smelnai, zice Angelica, doamna cu copilul. Se uita suspicios la mine. Ii trece. Acum face salata de fructe. Oamenii astia vin direct de la Moscova. De vreo patru zile. Poti sa si capiezi in timpul asta. Sa faci asa o productie de căreți sa nu mai ai loc in compartiment, sa te dea afara. Daca nu stiti ce-s aia căreți intrebati-o pe Motanel, poate aflu si eu.

Domnele, Angelica si Doamna de dedesubt, proaspat urcata in tren, povestesc ceva, rusa suna bine si cunoscut dar de inteles nicevao. Fac o atmosfera placuta, cumva casnica. Dima se agita. Cum sa nu se agite? Vrea mar si vrea piersica si vrea sa se termine. E de patru zile aici si mai are doua. Dar nu e rau. Nu e rau deloc. Angelica ma imbie cu fructe. Iau o bucata de piersica. Ma cheama jos. Vorba lui Misi, ma duc. Am dormit vreo trei ore si as avea chef de o plimbare si un vin. Plimbare n-am unde. Vin am. Sau cred eu ca am. Sticla de vin ce am deschis-o, tot georgian, e demi-dulce. Cine nu deschide ochii cara ca prostul vin prost. Nu-i prost, numai nu-mi place. Insa e numai bun de servit doamnele. Aduc si eu ceva la masa compartimentului, langa piersicile si merele si biscuitii doamnei cu copilul si langa mandarinele si rosiile doamnei de dedesubt. Bem, ciocnim, nazdarovie, zambesc mult, ma expun, ma fac de ras cu curaj si zambetul pe buze, doamnele ma ajuta. Uimitor cata informatie poate transmite bunavointa reciproca. Si cateva zeci de cuvinte folosite bine, italian, cu miscari ample de maini.

Doamna de dedesubt lucreaza la Gazprom, la ceva birou ce pare destul de important. Vorbeste de cele doua proiecte mari, strategice, la care lucreaza. Conducta mare spre Germania, North Stream 2 si conducta si mai mare spre China. Ne arata, in ceva ziar, si o harta cu conducta din Marea Neagra spre Turcia si ramura de Bulgaria. Ce ciudat sa intalneac oamenii reali care si lucreaza la chestiile alea abstracte si potential amenintatoare pe care le stiu de atata vreme. E vorba despre niste oameni care si-au facut niste case. Am descoperit asta impreuna cu motanelul cand am inteles ca Napoli a crescut asa de mare dupa ce o buna parte din romani s-au refugiat, cu arme si bagaje cum zice vorba, din Roma prada migratorilor in Napoli-ul inca bine aparat de romani. Armata Imperiului roman. De rasarit, zic unii binevoitori. Altii, mai binevoitori, zic bizantini. Un termen aparut la 1850 inventat de un neamt. Pana atunci toata lumea stia foarte bine. Era doar un imperiu si, dupa caderea Romei, doar un imparat. Roman. Cu capitala la Constantinopole.

Dima reincepe cu (h)eroina lui. Eu cu Constantinopolul meu. Fiecare are (h)eroina lui. Au trecut 14 ore. Mai sunt 48. Sunt usor ametit. Ma simt bine. Ma gandesc la trenul asta ca un microcosmos. Vagonul asta e chiar vagonul echipajului de tren. In compartimentul de langa, spre pectopah, sta mesterul trenului, mizantrop si uraacios ca un urs iesit din hibernare prea devreme. Mi- am propus sa-l imblanzesc. Nu a fost greu, cateva zdraszvuite, kak dela si ceva zambete l-au mai adus la oras. In urmatorul un copil in scaun cu rotile, cu mama lui cred. Compartimentul lui e special, cu baia lui. Nu am mai vazut asa ceva. In spate spre clasa a treia, “platzkart”, ce ironie (!), sunt cateva compartimente cu oameni de la vagonul pectopah si apoi compartimentul nachalnicelor. Astea nu-s nici simpatice nici prietenoase. A fost o zi buna. Am scris bine. Despre Baikal, un pic de Irkutsk, un pic de Ulan Ude, mult. Nu prea am apucat sa scriu de aici si acum. Asta e cand am o misiune. Ma pierd in ea. To have the cake and eat it too. Poate maine. Acum spakoye nochi. Dorm.

Cand ma trezesc in leganat de tren cu ecartament lat soarele e sus. Nu ma mai ajuta sa ma uit la ceas, sunt deja 6 ore diferenta de fus. Invat sa traiesc dupa ora trenului, ora Moscovei. De unde vine lumina. Angelica face integrame. Dima se joaca ceva. Si-a mutat patul sus langa mine. Ala fusese tot timpul dar e argint viu copilul. Dobro utro. Dobro utro inapoi, cu zambete. Doamna cea noua e prietenoasa. Eu nu, nu inca. Imi arde buza dupa o cafea. Paidiomai. Restaurantul e gol. Am citit doar ca acctivitatea occidentala, sinonima cu folosirea reataurantului, inceteaza dupa Irkutsk. Beau aceeasi cafea,”the natural strong, east kind”, preluare mot-a-mot din meniu, de data asta. Daca nu ati inteles ce e, va traduc. Cafea turceasca, naturala, tare, ceasca mare, jumatate din care e zat. Aia de ieri proasta si scumpa. Mi-e dor de un espresso, un cappuccino bun. Afara incepe toamna in ciuda soarelui. Peisajul nu s-a prea schimbat in ultimii 2000 de kilometri si nici in interior mare lucru in afara de faptul ca scriu. Chiar scriu. Nu am mai scris asa din Salta, Argentina, dupa Bolivia. Ayayay Potosi, Potosi!

Vine fata, imi ia comanda, o stie deja, imi zambeste, ce ciudat, deja reprogramata occidental, sau mai stii poate ma place. E stearsa. Pleaca. Trei avioane la mare inaltime. E senin, un albastru infinit. Par a fi comerciale. Zboara spre vest, imi dau eu seama dupa o vreme. Destul de multa vreme. Probabil vreo Lufthansã de Osaka -Munchen. Asta e o imagine ce n-am mai vazut-o de mult. Si nici nu-mi lipsea. Fara darele alea la
mare inaltime puteam sa ma simt in Rusia tarista. Pentru macar 5 minute. Nu pot fugi. Nici nu vreau. Aici si acum, da, dar in umbra timpului mare, cum zice Plesu. Mai sunt 30 de ore, mai putin de jumatate.

Trecem prin Gonzha, prima statie cu nume chinezesc sau inrudit, manchurian. Undeva pe aici faceau baietii astia consfatuiri pe teme agricole prin anii saizeci, de alea ca agentia Itar Tass zice la 3 tancuri chinezesti au atacat un avion utilitar care chimiza tarlaua colhozului din, aahh, sa-i zicem Gonzha, la care avionul sovietic a ripostat si a distrus doua dintre tancuri iar Agentia China Noua zice ca 3 MiG-uri au atacat un tractor al cooperativei agricole iar tractorul a ripostat distrugand doua dintre ele. Agentia AgerPress consemneaza ca la granita sino-sovietica au loc consfatuiri pe teme agricole.

Iar la vagonul restaurant. Viata la pectopah. Ce sa si fac? Dorm, citesc, mananc, dorm, beau, ma rog, scriu, scriu, scriu, dorm, povestesc, citesc, dorm. Si acum beau bere Baltika, proasta rau, si mananc hering. Mai scriu, mai ciugulesc. Afara e la fel de 3000 de km. Deodata niste acorduri. Imi suna adanc cunoscut fara sa le recunosc. Incep versurile. Sunt “mesmerizat”. “Lumea ne desparte si ne-aduna iar…
Ce amara e painea printre maracini.”
Si apoi ceva de genul “sa nu
uiti copile ca mama te asteapta acasa.” Si apoi ceva de genul.
“Nu-ti pierde speranta poate ca-ntr-o zi /impreuna alte vremuri sigur vom trai. ” nu stiu cune canta, Fuego sau cine, mai e si o voce feminina. Ma simt ca in India, in Varanasi cand, cumparand esarfe de matase mi-am abandonat blackberry-ul in soc si am umblat ca in somn spre dugheana apropiata de unde rasunau acordurile colindei mele preferate din Maramures. Teri Meri, din bodyguard, ala de bollywood, pe colindul “La Viflaim colo-n jos…”. Cu surpriza trebuie sa zic ca mi-am recuperat blackberry-ul.

Si acum melodia asta in transsiberian. O sfasiere de suflet. Suflet de roman de data asta. Sensibil dar altfel. Mai bland. Mai putin atavic, mai mioritic. Oare pentru cati moldoveni de dincolo de Prut si bucovineni si prizonieri de razboi suna asta? Ma incearca o melancolie de stepa siberiana. Soarele pare ca da foc la padurea de conifere si de mesteceni. Paduri rare, tinere, cu trunchiuri subtiri. Cam asa au fost toate padurile pe care le-am vazut. Alea mari de tot sunt apre nord, spre Yakutsk, spre Tunguska.

Trecem prin Ledyanaya, doamna cu conductele de gaz zice ca aici a fost un cosmodrom, candva. Stie multe si zice multe Doamna. Ea de fapt locuieste si lucreaza in
Salekhard, in Yamal. La nord tare, spre Urali, dincolo de cercul polar, acolo unde e de fapt gazul. Si ursi albi. Cati vreau. Si nu e departe, numai 3 ore si jumatate de zbor din Moscova. Foarte frumos. Parca e agent de turism. Vorbeste cald si calm si cu drag. Si se da jos la Belegorsk. E sfarsit de August. Acum e cel mai frumos sa mergeti in Yamal, zicea Doamna. Acum tundra e superba. Si e sezon de muxun si nelma niste pesti foarte buni. Poate, candva, dar nu neaparat pentru pesti. Urshulica cel alb e suficient. Si vraja marelui nord, ca unul din romanele copilariei mele, colectia delfin, fireste.

Se face o luna de cand am plecat in Rusia. Aseara am adormit repede, ca un pui. Am citit din Silence. Minunata carte. Am dormit cumva si bine si rau. Mult si cumva agitat si ma simt deshidratat desi am baut multa apa ieri. Dar am baut si prostia aia de bere, Baltika. Simt ca de la aia mi s-a lasat cu deshidratare. Insa vinul, al doilea georgian, un saperavi krasnoe sukhoi, rosu sec, baut vu Doamnele aseara a fost excelent. Mai am 9 ore pana la Vladivostok. Adica aproape am ajuns. Ce interesanta e starea aia de pregatire de final al calatoriei. Am tot vazut-o. O stiti si voi. No mai avem o zi, hai sa ne pregatim de final de vacanta. Ce e interesant e ca perioada asta e variabila, depinde de cat de mare a fost calatoria sau vacanta sau chestia. Daca e un drum de 12 ore ma pregatesc de final in ultima ora. Daca a fost jn drum de 6 zile cum a fost pentru Angelica si Dima, ea se pregateste de ajuns in ultimele 12 ore. Cand m-am trezit ea era deja stransa, imbracata de oras, impachetata. Mai erau 11 ore si ceva. Nu demult plecaseram din Khabarovsk.

Afara e plafon gros de nori. La Vladivostok e taifun. Imi vine greu sa cred dar asa se anunta. Si inauntru e cam la fel. Se apropie finalul transsiberianului. Sunt pe el din 10 august seara, de 19 zile. Si inainte am huzurit la spalnayi class de la Sankt Petersburg la Vladivostok.
De taifun ma avertizeaza si Angelica. Ma sfatuieste sa merg la Russky Ostrov ca e foarte frumos daca e vreme frumoasa. Hmm. Si sa o caut pe Masa, fata ei, mi-a tot aratat poze cu ea dupa ce eu le-am aratat, ei si lui Dima, poze din calatoriile mele. E mandra de ea. E o fata tanara si rusoaica. Ca sa nu fac un pleonasm cu frumusetea. Eu ma fac ca nu inteleg. Nici nu inteleg rusa, normal, doar putin, dar pe asta am inteles-o.

Un rau ca Muresul, umflat, curge printre copaci si mult verde. Peisajul e ca pe valea muresului intre arad si deva. Mai plat si nu chiar asa frumos. Dar frumos, totusi. Cobor spre sud si spre ocean, verdele e mai abundent.

S-au dat jos. Angelica si Dima. Mult inainte de Vladivostok, la Dal’nerechensk 1, kilometrul 8845 de la Moscova. De aia s-au strans asa repede. M-am intristat un pic. M-am legat de ei. Ce gol lasa o intalnire “priatnica” ca asta. Imi intinde mana, ii zic ocin priatnai si pleaca. Dima zice dosfidania. Si iarasi nu am schimbat emailuri sau nimic altceva. A Dieu. Afara ploua. Mai am 414 de km si 6 ore. Se anunta 3 zile ploioase rau la Vladivostok. Ma ase la masa din compartiment, pe bancheta care era patul Angelicai acum un veac. In fata mea integramele completate. Si mazgalite. Peste toate, mazgalit mare si subliniat tare: 89020xxxxx9 Masha. Numarul de telefon al Mariei Drotevnici, fata Angelicai. Pus in fata ochilor mei. Sunt contrariat. De ce ar face asa ceva? Ce poate iesi bun din asta? E adevarat ca m-am rugat ieri si Dumnezeu mi-a zis sa ma las ajutat. Ok, dar asa? Ajutat de o fata tanara si frumoasa, intr-o tara straina, si la indemnurile mamei ei? Ceva e totusi prea fucked-up. Daca nu i-as fi povestit Angelicai de nunta si nu i-as fi aratat si nenumarate poze cu Motanelul as fi zis ca vrea sa-si aranjeze fata. Asa nu inteleg ce poate vrea. Ori sunt prea suspicios, ori sunt prea naiv. Cred ca amandoua. Poate o sa o sun. O sa vad. Dar mai sigur ca nu.

Nu trec 5 minute si bate cineva la
usa. E mama copilului in scaun cu rotile din compartimentul alaturat, cu care Angelica se tot intretinea. Imi intinde telefonul. Mesaj pentru mine de la Angelica cu numarul de telefon al Masei, acelasi, si cu indemnul sa o sun. Da, intelesesem bine. Ii dau adresa mea de mail sa i-o trimita, zic spasibo, si ma intorc la dilema mea.

Stau, ma gandesc, o intorc pe toate fetele, nu poate iesi nimic bun, nu e intelept sa fac asta. Dar Domnul mi-a zis sa ma las ajutat. Nu, nu o sa sun. O sa trimit un mesaj.

“Hi Masa, this is Dragos, a romanian that travelled with Dima and your Mother. She, Angelika, gave me your number. Frankly I don’t know why. I have tonight and one more day, tomorrow, in Vladivostok. Probably tomorrow I will go to Rusky Island despite bad weather. If you want to join me for a coffee or sightseeing, or just a talk, let me know. PS. You have a great mother and a very funny and clever little brother.”

Il trimit. Nu pleaca. Il mai trimit odata. Nu pleaca. Il trimit a treia oara. Nu pleaca. Regula celor trei incercari cand nu stiu ce sa fac si ma las in mana Domnului. A Dieu. Mi s-a luat o piatra de pe inima.

Am ramas singur si scriu. Afara ploua rau. E gol compartimentul. Nu-i rau. Slava Tie Doamne! E foarte verde afara. Mai trece un marfar. Mai scriu. Afara tot ploua. Inauntru tot singur, trenul ma leagana, e perfect, scriu. Mai am o ora pana in Vladivostok. 9259 de kilometri de la Moscova. Si vreo 10100 de la Sankt Petersburg. N-am venit cu bicicleta, cum scria pe cadoul de chef ca sa nu-i zic de nunta, dar am venit. Multumesc, my Jedis.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>