Tot in Irutsk. Imi place orasul asta. Dar plec din el, totusi. All good things have to vome to an end. Si nici nu e chiar asa fain. Dar are personalitate. “And personality”, as Jules says, “goes a long way”. Imi place Pulp Fiction. Trec peste Angara cu tramvaiul. Tot urias a ramas. Am tot calabalacul in spate, de fapt rucsacelul mic, verde, cu fermuarul rupt si foarte credincios, e in fata. E dimineata, cetos, Irkutsk. Merg spre gara. Ieri am decis ca nu merg in Mongolia. E un inceput pentru toate. E un inceput si pentru a renunta, pentru a aduce ritmul bun, pacea si bucuria si mai mult in calatorii. Sa am si grija de mine. Oricum nu s-a aratat. Sau puteam sa o fortez, cum am fortat in primavara in Bolivia. A fost bine dar am platit scump. Acum nu. Rusia merita zilele Mongoliei. Oricim era complicat. Ba acu’ 4 zile nu era bilet de dus, ba acum nu e de intors si ma pot duce dar vad eu acolo cum ma-ntorc, si daca fac asa si pretul e astronomic ca ar fi doua bilete separate, sau deloc si autobuz. Ar inseamna sa bifez Mongolia, sa-mi bat joc de ea si de mine. Am decis, de cateva zile simteam asta, sa ma centrez pe ritm, sa stau in pace, sa am grija de mine. Asa ca, ulan Ude pe zi, sa vad Baikalul si din tren, si cateva zile tihnite acolo si o zi in plus la Vladivostok. Si cu ocazia asta, o sa inchid calatoria probabil cu Rossia, adevaratul transsiberian.

Ma dau jos din greseala cu o statie prea devreme. Nu-i bai, am vreme. Imi place sa umblu cu rucascii in spate. “Imi pun increderea in Tine Doamne”, imi rasuna Sunny Tranca in cap. O am in cap din Bolivia. Bucuria libertatii.

Ajunga la coada la bilete. Doua cozi. Abia se misca. De fapt nu se misca. Doar se leagana oamenii in coada de pe un picior pe altul. Vad niste automate, stiu lectia de la Hermitage, merg la ele, purced. Schimb tastatura pe engleza, caut trenul, gasesc trenul, aleg locul, scot pasaportul sa bag seria. Vine o tanti cu aer de sefa. Cum stii in Rusia cand apare sefa! Zice ca sistemul pare ca merge dar el de fapt se preface. Haraso. Se prefacea bine.

Merg inapoi la case. Nu mai e coada, e minunat. Si nu e coada ca nu se da nimic, normal. Sunt inchise. Cu o scanteiere de fler ma asez totusi la coada, ca tipul care se aplecase sa isi lege siretul in fata la Carne, pe vremea lui Ceausescu, se face coada in spatele lui si apoi ramane ai el, ca e primul, si candva s-o da ceva. Dincolo de sticla groasa o placa rosie cu ceva ce inteleg ca sunt pauzele. Pe trei categorii. Foarte clare si foarte multe. Pentru cine stie rusa si stie daca anunturile sunt pe ora Moscovei sau a Irkutskului. Ca nu-i usor. Trenurile is pe Moscova, restul? Cand intru in gara intru intr-un fel de Moscova la distanta, in exil. Pana la
urma, dupa ce s-au bagat in fata mea, eram primul, o doamna de dinainte de pauza sa plateasca si apoi sefa sa rezolve pe cineva, reusesc. Irkutsk- Ulan Ude. 8 ore. O sa ajung seara.

Din nou in expresul, Moskva Chita, e vorba probabil de faptul ca merge expres acolo si nu altundeva si nu neaparat cu viteza, ca vagoanele de expres adevarat arata un pic altfel, le-am vazut.

Locul 20 verhovhai. O fetita blonduta cu coada prinsa spic, cum altfel, ruseste, se joaca cu barbie si un dalmatian. Vorbeste cu ei si aparent ei ii raspund. Mama ei balsoaie fara varsta vorbeste intr-una la telefon. Si zice, obsedant, de 20 de minute acelasi lucru: ihi. Asta ascultare activa. Trenul e mort, rece, parasit. Nu pare a fi acelasi cu care am venit din Ekaterinburg. Activitatea occidentala, sunt anuntat, tinde sa inceteze dincolo de Irkutsk/Ulan Ude. Marea majoritate aleg sa fac Transmongolianul, nu Transsiberianul.

Trenul pleaca. La fix, cum altfel? Gara e frumoasa. Ca un teatru intr-un oras normal european. Trec pe langa Angara cea mare, de pe partea cealalta de data asta, se vad turelele de biserici si apoi blocurile cu 20 si mai mult de etaje din cartiere, un mall mare portocaliu, un pod peste niste insulite aproape inundate, goarte verzi si foarte umede, ale Angarei, cu case pe ele, ce igrasie e acolo, sau mucegai normal, si apoi trenul o coteste spre Sluydyanka si se mai vad doar blocuri. Blocurile, ca la noi. As literam. Sluydyanka e singura statie de cale ferata din lume facuta din marmura integral. Peste 2 ore jumatate o sa stam 5 minute acolo. Poate apuc sa ii fac o poza. Si de acolo incepe Baikalul. Pana la urma e bine ca merg pe zi la Ulan Ude.

Adio Irkutsk, ma bucur enorm ca te-am cunoscut, nu cred ca ne vom revedea. Sa ai ierni blande si veri manoase si pace si credinta oamenilor.

Mi-am facut patul. Ma duc sa pap ceva?! Casute de lemn, ca din povesti, cu solarii. Toate au solarii sau sere. Trebuie, ma gandesc. Un pin mare, frumos, singuratic, langa o dacha cu un etaj jumatate care a vazut multe ierni. Dacha, dacha, dacha, cum zicea mustaciosul din Kazan. Intr-adevar. Nu se mai termina. Nu mi-e clar daca sunt sate sau sate de week-end. Ba mi-e clar. Sigur ca sunt sate. O padure de mesteceni si oameni la cules ciuperci. Pete rosii inpermeabile pe verdele gri al padurii. E noros si cetos.

In timp ce pentru transsiberianul de Irkutsk m-am pregatit temeinic, prea, pentru drumul asta, deloc. Nici nu am mancat de dimineata, nici macar o cafea. Nici apa nu mi-am luat. Fac eu cumva, trec pe ceai ca samovar e in capatul vagonului. Sunt de-al casei.

Si, surpriza, alte, nenumarate, dacha.

Am plecat spre vagonul restaurant. Am nimerit in directia opusa. Erau vagoane platzkart, clasa a treia. De la Sankt Petersburg la Moscova am venit cu spalnay, clasa 1, doi in compartiment. Eu cu Motanelul si sampania de Kram, Crimeea. Dupa, tot la kupe, clasa a doua, patru in compartiment. Platzkart, clasa a treia fara compartimente, n-am incercat. Arata ca o camera mare de tabara cu paturi supraetajate. Si cu aceeasi atmosfera faina, intima, de tabara. La mine, parca asteptam cioclii. La astia e agitatie, lunea e acolo, unii dorm, altii vorbesc, se sta in picioare, oamenii se agita, e fain. La mine in vagon sunt destule locuri libere, aici, niciunul. Si cu toate astea am avut sentimentul de clasa a treia, clase, chestii. Mi s-a facut rusine. Nu-i rau. Multumesc Domnului ca m-a dus sa vad. Izolarea aduce cioclii. Traiul impreuna aduce viata.

Am ajuns la pectopah pana la urma. Arata un pic altfel, decorat pe verde. Dar fain. Afara nori, paduri de brazi, si nelipsitii mesteceni. E frig. Arata 16 grade si ora 5 dimineata pe tabela electrinica cand am trecut prin Balsoi Lug, o statie in care nu se opreste. Normal, era 10.00. Ce bine era daca eram si pe temperatura Moscovei, sa mai adaug 5 grade. Niet! No soup for you!

Slyudyanka, se vede Baikalul deja. Good to see you again, old friend.
Munti, unul cu zapada pe el, paduri.

Case cu acoperisul de tabla, o mare cat vad cu ochii intinzandu-se spre marele nord. O autostrada. Rusii au infrastructura buna.

Am revenit in compartimentul meu. Doamna doarme. Fetita e sus si se joaca cu un tip numit Puffy din cate inteleg. Minia zavut, atata am prins. Mama sta chircita cu spatele la lume. Are niste sosetute de sport fitness lady pe gleznele-i butucanoase. Si apa Baikal reserve, oare ce vintage o fi?, e tot sport, cu mustiuc. Cine stie ce-o fi in sufletul ei? Cate neputinte si tristeti si frustrari. Cata nefericire? Fetita e vesela. Inca. Se vede Baikalul. Vreau sa cobor la Slyudyanka. Sa-i fac o poza si sa iau o apa. Si apoi ori ma uit la Baikal, ori ma urc la cucurigu sa mai scriu sau sa dorm. Mi-e somnica. Pe culoar un pic de entertainment, o muzica ruseasca incerta cu iz modern. Niet haraso. Plahoi. Ne apropiem. Zapada de pe muntele ala nu e zapada, e o cariera. Ma uit pe harta Triposoului si ghici cum se cheama ulita de-a lungul careia se intinde calea ferata. Ulita Lenina, desigur. Pe stanga, cat vad cu ochii, Baikalul. Celor doua doamne din compartimentul alaturat, pe geamul carora ma uit, le stralucesc ochii. Baikalul tinde sa aiba efectul asta asupra oamenilor.
Din munti, din partea cealalta, dreapta, coboara un rausor plin pana la refuz cu apa. Apa curata de Baikal. Nu inca. Imediat. Imediat. Acum.

Am oprit in Slyudyanka, m-am dat jos, m-am urcat inapoi. Niciun chiosc, nicio gara, doar frig si tristete. Gara noastra, unde esti, gara noastra ce-ati facut cu ea? Il si aud pe Whooooaaa, cantandu-i lui Ducu. E pentru prima data cand gasesc ca are ceva sens. Era in ceva renobare, acoperita toata. Statia e de marmura. Marmura din cariera de am crezut eu ca e zapada.

La difuzor, din nefericire am difuzor in compartiment, rusii dau din ei ce au mai bun, melancolie fluviu. Pe dreapta Baikalul, ca merg cu spatele. Cat vad cu ochii. Aproape ca imi trece pofta de a cauta lama aia ruginita. Pe lung. In zig zag. Din fericire urmatorii 150 de km tot pe malul Baikalului. Baikalul, cu apele lui hipertransparente si hiperadanci, e la cinci metri de mine.

Fetita fredoneaza melodia de la difuzor. In mod evident ii place. Ceva cu scaieti si noapte. Zic. O sticla de plastic verde pluteste aproape de mal. Asta ma face sa realizez in retrospectiva ce curat e Baikalul. Asta e prima dovada plutitoare de “civilizatie” pe care o vad. Trenul trece pe langa o halta, OL km 5437, o asezare. Cum e oare sa te nasti si sa traiesti in OL km 5437? Cum te uiti la
lume si la viata si la cei care stiu ce pahar de vin se bea la alb si ce la rosu. Si la ce temperatura.

Stau in pat la cucurigu, 20 verhovai, si ma uit la Baikal. Mi-e foame, imi ghioraie matele. Nu-i rau, ba e chiar bine, imi aduc aminte ca foamea nu-i un lucru rau. Imi limpezeste spiritul, intareste calaretul si arata limitele calului. O sa hranim calutzul, dar mai incolo, in Ulan Ude. De tesalat l-am tesalat aseara dupa 4 zile de asudat si spalat doar in Baikal. Acum ma uit el din tren. Departe, departe, departe se vede malul celalalt, sau cel putin mi se pare. E departe. Acolo, peste zeci de kilometri ar trebui sa fie Listvyanka si apoi, mai departe, mult mai departe Olkhonul si apoi foarte indepartatul Severobaikalsk. Si Kometa care le leaga. Dar nu cred ca se vad, e numai o iluzie. Sunt cel putin 50 de kilometri pana dincolo.

Am dormit 3 ore ca un pui. Pur si simplu am adormit. Apoi m-am
rugat, am multumit Domnului pentru cata grija are de mine, si am
citit in Biblie. Acum scriu si ascult mama cum vorbeste cu fetita. Fetita e curiozitatea intruchipata. Argint viu. Vorbeste tare si fara grija la
ea si la ceilalti, fara constiinta de sine, cumva. Asa cum ne cere tututor Domnul sa fim, niste prunci. Ne vine coleg de drum, nou. Un domn care va sta nijnii, sub mine. Eu mai am doua ore jumate. Undeva afara canta Adele, someone like you. Imi da un feeling de demult. Baikalul se urca in tren parca, asa aproape e calea de apa.

Rusului care s-a urcat ii suna telefonul. Cherry cherry lady. Pic in timp. El e un urs ursuz la fata si cand colo. Alio alio, zice. Restul e tacere, cel putin pentru mine.

Birch, da, asa-i zice la mesteacan in engleza. Endless birch forests. Iese soarele. Ce mult se schimba totul cand iese soarele. Am citit asta despre Siberia. Totul capata alta viata.

Stau pe culoar. A fost un drum scurt, doar 8 ore, nici nu l-am simtit. Stau langa rusul mai inalt si mai urat ca mine si ma uit pe geam. Curge Selenga spre delta si spre Baikal. Dar deja vegetatia e de delta. E un rau ca un sarpe urias. Sinuos, aparent linistit, mortal. Un Cormoran negru iese dintre trestii si isi incepe baletul. Un starc sau un cormoran, uite asa. Nimeni nu-l vede in afara de mine. Asta e teoria relativitatii. Daca nu-l vedea nimeni ar mai fi fost adevarat ca a iesit cormoranul dintre trestii si si-a inceput baletul? Daca pica un copac in padure si nu-l aude nimeni atunci oare a picat? Oricum intrebarea e pur teoretica, eu l-am vazut si m-am bucurat si i-am multumit pentru spectacol.

Ajungem. Ma dau jos. Ulan Ude. Uda cea rosie. Gara e mai simpla si pare mai prafuita. Cu cat merg spre est sentimentul creste in intensitate, ala de parasire, de provincial, de exil. Stiu deja ca e un sentiment fals, cel putin partial. Ca viata vie se ascunde sub praful asta. Dar e.

Ma duc sa imi iau bilet spre Vladivostok. Sa am un reper. Stiu cand dar mai ales stiu cu ce. Cu Rossia, adevaratul transsiberian, daca opreste aici, ca citisem ca nu. Ma uit pe tabela. E acolo. In zilele pare, cum stiam. In afara de faptul ca pleaca la 4.17 dimineata totul pare perfect. Numai sa aiba bilete.

Stau cu rucsacii in spate si in fata la coada la bilete de diatanta lunga in Ulan Ude. Nu e una ci 4 cozi mari care merg incet, foarte incet. Ma asez la una. In fata la ghiseu, doua doamne. Parca stau acolo de o si o sa mai stea inca o eternitate. In fata mea doi ceferisti rusi care se grabesc ca pierd trenul. Se agita. Cer voie sa se bage mai in fata. Cuplul nepotrivit si pupacios din fata mea ii lasa. “Da, da, kanejna”, zice ea.

Apoi mai multi oameni se agita. Multa lume pare ca pierde trenul aici. “Padajdite, padajdite, minia eta poezd toje.” o doamna in rosu zice iritata unei buryate, lasata la coada de fiica plecata sa caude o coada mai prietenoasa. “Asteptati, asteptati, si eu tot pentru trenul asta stau,” zice de fapt doamna bagata in fata celor care vrea sa sara inclusiv peste randul de bagat in fata, cele doua doamne, mama si fiica, buryate. Mai sa le sara la gat.

Cuplul nepotrivit si pupacios din fata mea simte ca i se ia toata mana. Si eu simt dar ma educ sa accept. Invat acceptarea si smerenia. Rusia e un bun invatator. Nu ma grabesc nicaieri. Chiar nu. De aici ma duc sa ma cazez la hostel si sa pap.

Doamna in rosu e inca la ghiseu. Ii verifica buletinul. Au procedura la casele de bilete si se tin de ea intocmai. Dureaza mult sa iei un bilet aici, toate sunt nominale, pe ora Moscovei, trei clase, multi bani, coada mare in spate, procedura complicata de procesul complicat, dar e eficient.

Avansez si ajung langa tejgheua de marmura. In fata mea cuplul pupacios isi ia bilete undeva impreuna la clasa a treia. Sunt studenti. Merg undeva impreuna, o vacanta la sfarsit de vacanta. In sfarsit imi dau jos rucsacul. Cand nu umblu il simt tare. Cu rucsacii mei galbeni, sunt ca melcul cu cochilie si burta, ca melc cu doua cochilii sunta ciudat. Cred ca daca ar bea multa bere sau mult vin si papa bun seara la insula cu motaneii la povesti si un melc ar face burta.

Imi iau bilet. Clasa a doua, Kupe, verhovnai, 12, vagonul 6. Tot cu vagonul 6 am venit. Avem o relatie. Platesc cu cardul. E mult mai ieftin decat ma asteptam. Slava Domnului.

Ies in fata garii, am luat-o gresit. Orasul e peste linii. Urc pe pasarela, sus peste liniile electrice si trec. Blocuri, plat, prafuit, cam asa-i langa orice gara. O reclama la un hostel, Clean, chiar cand ma dau jos de pe pasarela. Daca asta e avantajul competitiv de si-l trece si in nume, ma gandesc la spiritul locului. E racoare ca sa nu zic frig iar sentimentul mare e unul industrial. Umblu. Centrul si hostelul meu, Ulan Ude Travellers nu sunt departe dar trebuie sa ocolesc, imi zice harta triposoului. Am incredere ca e bine, triposo e inestimabil. E soare cu dinti, vad statui de mongoli calare in fata restaurantului hotel Tengis. O fata frumoasa, rusoaica, cu mana pe o bormasina si privire insinuanta da foc imaginatiei buryatilor. E o reclama la hipermarket. Am ajuns in Buryatia.