Tatarstan. Cum am ajuns in el, cum a fost acolo si cum am iesit. din Kazan.

Trenurile lor perfecte ma revolta. Sau cel putin asa cred inca, ca sunt perfecte. Dorm in patul de jos al unui compartiment de 4 in vagonul cuseta nou nout al Expresului de Kazan. Moscova-Kazan, plecat din Kazanski Vokzal, gara, cum altfel. Moscova are vreo 10 gari cel putin. La 12 milioane de oameni, deh. Gara arata incredibil, ca un castel, art nuveau, si eficienta pe deasupra. Imi aduc aminte ca, obosit fiind deja dupa tura de jumate de zi la Serghiev Posad, la chioscul de apa in gara i-am zis unui pustan care se baga in fata sa “asteapta!”. Mi-a raspuns asa de agresiv ca dupa aia ma si asteptam sa vina cu ceva potera de mujici sa ma bata cu knut-ul. Mi s-a parut ca a zis: “ci uai?”, in romana de dincolo de Prut. Nu a fost insa nimic. In afara de un bun avertisment. Rusia e o tara buna sa invat smerenia. Costul lipsei ei, aici, e foarte ridicat. Au o traditie a vietii dure si foarte dure. Care ii face autentici, primari, violenti in reflexe. O tara in care indurarea e asa de rara ca au dezvoltat un cult pentru mila.

Am povestit cu Leonard, pe tren. Vorbea o engleza perfecta. Mai ales pentru un rus. Subtire, inaltut, 35 de ani, cu ochelari prin care se uita la orice numai la mine nu, ce ciudat sa vorbesc cu cineva si in tot timpul ala sa nu se uite aproape deloc in ochii mei. E prospector geologic. Din Kazan de loc, mandru de orasul lui, e al treilea din Rusia dupa Moscova si Sankt Petersburg, exact la fel ca Ekaterinburgul si Novosibirskul cum aveam sa aflu mai tarziu. Singur pa parinti, cu obsesia occidentului si a strainatatii inca de pe vremea comunismului. Cum altfel? E scolit la Istanbul, si apoi la Tubingen, si apoi a lucrat la Londra. Acum ca scriu, ma si intreb cum ajungi ca rus sa faci atatea. Vorbeste incet. Stam pe culoar, imediat dupa ce l-am intrebat ceva in engleza, ceva legat de regulile de folosire a baii, cred. Povestim. De yakutia si groapa aia uriasa de mina de langa Yakutsk si care are 800m adancime si de Irkutsk pe care l-a vizitat cu lucrul si de o mina langa Bishkek in Kirghizstan, tot cu lucrul. Il intreb in cat timp ajungi jos cu masina tot invartidu-te pe cercurile minei. Imi zice, spre dezamagirea mea de copil curios, ca de fapt sunt drumuri intre inele si ca sunt abrupte si se ajunge destul de repede jos. Are doi copii. I-a mutat, cu sotie cu tot, din Moscova la Kazan din cauza stresului si poluarii de oras mare. De obicei martea sau miercurea seara urca pe tren si vinr acasa, in Tatarstan. Vorbim de mai multe, libertatea presei in occident, de Colorado unde i-ar placea si unde e chemat sa se mute, de compania internationala la care lucreaza, de ce fac eu. Aha, zice el. “Prima data iti setezi viziunea si valorile, si apoi iti faci echipa si apoi responsabilitatile si apoi ritmul si astepti rodul. Am inteles. Avem mare nevoie de asta aici.” Toti avem. Si e tare greu de facut. Pe cat de simplus suna. Intram in compartiment, vino o Olga draguta, insotitoare de vagon, sa intrebe de mancare. Acum sau dimineata?” Na utro, raspund. Dimineata. Mancasem deja la o cantina, Mu Mu, la doi pasi de hotelul de cinci stele si restaurantul afetent la care statusem si mancasem cu Motanelul. Am mancat bine si bun, si de multe ori mai ieftin. Ceilalti 2, un domn sobru si mustacios care doarme deasupra mea si un tip tanar si fooarte gras, care va dormi langa mine. Tipul tanar si gras a infulecat o inghetata asa la ceai, inainte de cina, ca pe un biscuite. Au o obsesie cu inghetata. Imi comand espresso pe dimineata. Espresso?! Da. Haraso, ce sa zic. Oamenii, ciolovecii, incep sa manace. Eu ies afara pe compartiment. Trece Moscova pe langa mine. Ma indrept spre Tatarstan si Siberia. Sunt un pic emotionat.

Ma trezesc in miezul noptii ca lovit de un bang sonic. Sforaie asta de jos de langa mine de parca moare. Nu am mai auzit asa ceva. Ma gandesc ce sa fac. Simt o odihna dulce in oase. Si o detasare uimitoare. Stiu sigur ca nu sunt chemat in Rusia sa pun ordine in sforaiturile nimanui. Si sunt linistit si usor amuzat cu asta. Cr bine e sa fiu calator si marturisitor. Nu judecator. Si asa grea lupta duc vu asta. Saracul tip tanar si fooarte gras, ce viata cred ca are. Ma gandesc daca vor face ceilalti ceva. Nimeni nimic. Ei dorm. Si, in mod absolut ciudat si miraculos adorm si eu. 800 de km in 12 ore.

Si am dormit foarte bine. Foarte bine. E 7 dimineata. Espresso-ul comandat de aseara e excelent. Olga ce frumoasa imi aduce si mancarea. Briosa. Ceva chiftele de carne cu ceva cereale, de aseara. Ma simt grozav. In jumatate de ora intram in Kazan. Sper sa nu fi dat astia drumul la foc. Imi aduc aminte de Shogun si de fierberea unuia dintre olandezi intr-un cazan, spre deliciul lui Omi san. Kazan inseamna cazan. “Ia nicevo plahovo delal”, eu n-am facut nimic rau, citesc in ghidul meu de limba rusa din Triposo. Sper sa nu am nevoie de expresia asta. Daca invat smerenia, nu o sa am. De nu o invata, ma invata ei. De invatat o sa o invat. The easy way or the russian way.

Sunt 33 de grade la 8.30 dimineata. Pe Volga. Sunt pe Volga. Daca imi dau drumul pe ea in jos ajung la Astrahan si in Caspica si de acolo in Iran. Hmmm. Daca mai aveti nervi sa cititi in continuare si daca nu ati luat-o deja, sa stiti ca va trebuie o harta. Trekkersii mei cei noi, norvegieni, luati de la Rekord din Alba, la o treime de pret, cu un numar mai mare ca hapor cum vad ca sunt nu puteam rata ocazia, sunt incredibil de comozi. Merg spre Kremlin pe jos. Mi-am lasat backpack-ul la bagaje in gara. Oriunde am intrat in Rusia in cladire publica, metrou, orice, mi-au scanat rucsacul. Ala mare. Umblu, ma simt bine, sunt curios, foarte curios. Miroase a toamna si a plopi. Frunze uscate pe jos. Masini noi, Toyota, Lada, Kia. Lada la ei e Dacia noastra. La propriu. E plin de Loganuri si Duster-uri. Loganurile sunt Lada si Duster-ul e Renault.

Ajung la TSUM-ul local. O imbinare de nou cu vechi.TSUM e magazinul central. Centralnaia universalnaia magazin. Naia.

Am intrat in Kremlin. Foarte eclectic. Ziduri si turnuri de Novgorod dar vopsite in alb. Seamana mult cu zidurile moldovenesti ale cetatilor si manastirilor lui Stefan. Pe stanga cum intru prin bastion, palatul presedintelui Tatarstanului, da, cu steagul rus si cel tatar. Si muzeele. Pe dreapta ceva cladire administrativa, baroca, roz, frumoasa. Mai incolo pe stanga biserica inaltarii, alba, inalta, ruseasca, facuta de mesteri adusi de Ivan al IV-lea, da, cel Groaznic, din Pskov si Vladimir sa faca biserica peste moscheea proaspat daramata de cuceritorii orasului. La 1556.

Intru la muzeul de istorie. Daca vreti sa intrati cu mine va trebuie o harta buna, curiozitate si multa rabdare. Daca nu vreti, sariti mai jos, sau inchideti. Tatarstanul e asa departe si neinteresant. Auzi tu, Kazan. Dar daca veniti cu mine, o sa va povestesc cum mi s-a facut lumina in evul mediu cel intunecat.

Pe foarte scurt e asa. Hunii ii atacau pe chinezi pe la anul -200. Chinezii si-au tras zid. Peste huni a venit foamea. Au luat-o la copita spre capatul celalalt al lumii la celalalt imperiu, ala fara ziduri, roman. Au cucerit si supus tot in cale, inclusiv pe turcii de deasupra Caspicii, casa bulgarilor si khazarilor si pe fino ugricii de pe Urali, casa proto-ungurilor. Povestea e tare lunga. O sa scriu un blogpost separat. Il pun pe lista de promise si nelivrate, una lunga.

M-am istorizat, m-am culturalizat, m-am mineralizat si aproape ca m-am si islamizat la moscheea cea mare aproape vizavi de biserica cea mare. Am ajuns, sunt, pe strada pietonala centrala, ulița Bauman. Un fel de promenada de pe vremea comunistilor dar cu branduri moderne. Beau un vin pe o terasa si ma uit la oameni. Am mancat si o placinta cu carne de vita si cartofi. Buna. Nu au wifi aici. Nu-i bai.
Langa mine suna un telefon. Omul raspunde cu salaam alecum.

Mai sus pe strada era o caleasca imperiala de bronz. Si coada la poze. Multe femei aratand a mujice la a doua sau a treia generatie, un cuplu cu copil mic, el imbracat cu un tricou albastru strident, cu pruncul in brate, ea cu un maieu ciclam orange expunand generos niste brate voinice. Nu sunt urati, sunt necizelati. Se ingramadesc la simbolurile devenirii, ale unui destin mai bun, speranta vietii implinite aici, in creatie. Minciunile materialismului. Aici si acum. Isi fac poze cu spiritul imperial. Spiritul ala impuscat in 1917. Si inlocuit cu alt mit al devenirii, ala comunist. Mitul unei lumi mai bune aici si acum. Palpabil. Concret. Incepe sa se auda cum trece un condor. Trec condorii in Tatarstan? Trec, i-au adus doi bolivieni. Mai stau un pic sa aud tanguielile incase atat de nepotrivit trantite in cazanul cu rusi si tatari. Tot mitul. Unei lumi mai bune altundeva. In Anzi. In altiplano. Aia din care se zbat bolivienii sa sape. Iadul unuia e raiul inchipuit al altuia.

M-am bagat inauntru, la wifi si ceva papa, in IQ caffe tot pe ulita Bauman. Atmosfera faina, carti in jur, meniu in rusa. Ceai tatarasc bun. Beau si ma linistesc un pic. Sunt gras. Simt. Ma simt. Incep sa scriu cate ceva. Rusoaicele sunt foarte frumoase. Orasul e frumos dar cam prafuit, aer provincial. Si parca e parasit. Sentimentul de Rusia. L-am tot avut. Lipsa de aglomeratie. Spatii mari, oameni putini. Ce zic ei ca e aglomeratie, e doar o gluma.

In spatele meu, dreapta spate, niste malaci un pic maslinii, dar rusi, aranjati, occidentali, in jur de 30 de ani, peste, au jucat 3 ore masini, curse, ceva, pe un x box sau, si apoi hochei. E joi. Acum cand scriu e 18:11. Ce sa stiu zice. Intre timp mi-am facut planningul de Ekaterinburg si Irkutsk. Si am baut cappuccino bun. Sunt deja obosit. Si mai am asa de mult pana la 2.00 cand pleaca trenul.

Am iesit si ma plimb. Ca faceam caretzi, cum zice Motanelul. Productie mare Au si GUM in Kazan. Normal. Ma gandesc ca GUM nu e altceva decat magazinul universal de gubernie. Un pic diferit, totusi fata de cel din Moscova, minunatia aia. Umblu. Tocmai am vazut un golanas in tricou verde si blugi si ceva sneakersi agatand o fata foarte frumoasa, eleganta, venind de la serviciu. De necrezut. Ia te uita si te mira.

Sokoladnita aia de care radeam cu Motanelul in Moscova e un fel de lant de cafenele, un fel de Panemar. Parca nu aud bine. Dar aud.
Ciobanul singuratic pe faleza din Kazan. Zamfir de imprumut. Cu accent incas. Un incas de ala bolivian are nai si il canta pe Zamfir, canta spiritul romanesc, ducandu-l in Anzi.
La concurenta, la sistemul audio al orasului se aude ceva muzica turceasca sau arabeasca. Mai degraba turceasca. Nu ii vad bine pe rusi pe termen lung. Multe femei si fete cu cearsaful pe cap. Cativa smecheri la ciupit sau furat, imi dau tarcoale dar nu indraznesc. Ma asez pe o banca si ma uit la jocurile de lumini si fantani arteziene, era sa scriu artizanale. Spectacolul lumii. 2 fete foarte elegante, mai ales una, cu sandale cu toc ortopedic de paie si picioare frumoase. Geaca de blugi si ceva fusta ca un tutu. Si par blond roscat. Ca Motanelul. Hmmm.
Am un sentiment difuz. De usoara insecuritate in ciuda linistii aparente.
O piata cu arteziene ca in fata oricarui sfat popular dintr-un oras mai mic de acasa. Si o casa de cultura. Acelasi aer, aceiasi arhitectura. Racoare. Incasul se aude in departare, dublat de ceva englezesc la difuzoarele orasului. Trec in alergare usoara doua fete zambind cu cearsafurile pe cap. Si multe altele in rochii usoare de vara. Fara nimic pe cap. De-abia cu ceva pe ele. Uneia in rochie verde i-ar prinde bine o bucata de cearsaf sa nu raceasca. M-am asezat pe o banca si urmaresc plimbarea de seara. E crepuscul dar luminile orasului, alea publice, nu sunt aprinse. Mai am 6 ore pana la tren. Sunt in Kazan de 12 ore deja. Vorba aia, sunt pe drumuri.

O fata plictisita, bruneta, frumoasa, dar dupa standardul lor nu prea, trece cu un pustan cat mine si imbracat ca la 10 ani. Fata e vizibil satula de el si de mana lui pusa pe talia ei. Agatata. In timp ce ea se tine in brate. In cat timp o sa ii spuna? Si cum?

La difuzoare suna un jazz de desene animate. Astept sa apara Tom. Si jerry. Sau macar lupul din “Nî zaițe, nî pagadi”. Minia zaițe.

S-au aprins luminile. Jazz-ul devine din ce in ce mai bun. Pe fundal se aud incasii. Se tot aud. E foarte placut. Trec doua motanici indecise. Si vestimentar. Cu doua gorile dupa ele. Nu mi-e clar daca sunt cele din dotare sau e un oras in care se exerseaza arta agatatului pe strada.

Vizavi de bulevardul intens circulat e o cladire ce seamana tare cu catedrala, zisa asa sa nu i se zica templu masonic pe fata, a Doamnei noastre din Kazan. Din Sankt Petersburg. In Kazan nu e nicio catedrala a Doamnei noastre din Kazan. Aici au o catedrala a inaltarii si multe biserici cu turle in forma de ceapa, care de aici au fost importate la Moscova si au ajuns apoi pe toate turlele Rusiei, inlocuind chiar si acoperisurile bizantine initiale ale bisericilor din Novgorod. Sf Vasili Blajenai e pare-se copiat dupa moscheea din Kazan, daramata de Ivan cel Groaznic cand a cucerit orasul in 1551. Turlele insa i-au placut si le-a vrut langa el. Pare-se.

Trec doua motanici prietene. Una cu chischinau pe cap si fusta si una in blugi mulati si nike-si. Oare cum arata prietenia asta, cum se desfasoarea? Cine pe cine duce unde?

Trece o bufinta neagra cu ochi galbeni pe fond de rochita galbena cu tunsoare bob. Uneori e bine sa fii rucsacel. Doi biciclisti. El si ea. Stau langa biciclete, unul langa altul, cu ochii in telefoane. Fiecare in al lui. La un moment dat, cand sa le fac poza, el simte ceva si se pune in miscare. Fara sa isi ridice ochii. Ea il urmeaza, autist dupa autist.

Oameni cuminti. Cel putin in aparenta. Un cuplu se plimba de mana. In stanga ei, mama ei. Pe post de guvernanta. Mai bine zis gubernanta ca actiunea se petrece intr-o gubernie.

Parca as fi in Salta. Chicas 3 plus una si Plaza das Armas le am in inima cred ca pe veci. Iar muzica incasa, bolivieni cred, ajuta sa aduc Salta in Kazanul asezat pe Kazanka si Volga. Pe lacul de acumulare Kuibasev, de pe Volga, mai exact.

E placut. Sunt in continuare pe drumuri dar ma simt mai bine. Slava Tie Doamne! A Ta e viata mea, trupul si sufletul si spiritul meu. Ale Tale sunt toate si in mainile Tale sunt eu!

Mi-am dat seama ca eu sunt prietenul grasut pe care l-am luat cu mine spre Siberia. Maine seara ajung in Yekaterinburg, Siberia. Inceputul Siberiei, de fapt, ca de acolo mai sunt 8000 de km de tren pana in Vladivostok. Ce chestie. Cu voia Domnului!

Tocmai a trecut un Bruno mic si un alt catel. Woawwoaw! Mi-e dor de el.

Destul de multe biciclete.

Marjani e moschee baroca din 1776, facuta in timpul Ecaterinei cea Mare, dupa vizita in Kazan. Pana atunci tatarilor le- a fost interzis sa-si faca moschei de piatra. Cam cum a fost si la noi in Ardeal, doar biserici de lemn, o mie de ani. Nurulla e o alta moschee veche, in stil bulgar. Loganul combi e Lada Largus. Cu litere latine. Pe ulita Bauman tocmai alerga un tip in pielea goala. I se balanganea de toate. Ad literam. Sunt rupt de oboseala. Cam ca in Bolivia. Simteam ca imi cad ochii in gura de oboseala. Ca atunci cand sunt obosit la volan.

Si pana la urma vine trenul de Novokuznetsk. Alta viata decat cel cu care am venit. Ala era scos din cutie. Asta e viata reala. Vechi, fara papuci, fara nimic, nu i se inchide usa la compartiment, cu o tanti conductor care isi traieste viata, si nu pare a fi una buna, in trenul asta poate mai batran ca ea, langa samovarul incorporat din care isi mai punea apa fierbinte peste ceva terci pe care il manca in timp ce asteaptam eu la baie. Cele 15 minute dupa plecarea din statie. Cand am intrebat-o rugator de toaleta, mi-a raspuns sec: sesti. Si intr-adevar, dupa 6 minute a deschis-o. M-am spalat cumva. Vroiam. Aveam nevoie. Noaptea trecuta pe tren, apoi 18 ore frunza in vant prin Kazan, teanspirat, prafuit, noaptea asta in tren. Si platesc o caruta de bani pentru asta. Trebuie ca sunt un pic dus. O si aud pe vanzatoarea de diamante de la H. Stern din Rio: “oamenii platesc o caruta de bani sa mearga sa vada favelele. Nu-s intregi. Eu sunt in Rio din 1941 si nu am mers niciodata acolo”. Interesanta poveste are femeia asta. Evreica din Germania, fugita “chiar la timp si unde trebuie” cum zicea ea, in 1940. Cum fugi din Germania in 1940 in Brazilia? Cine trebuie sa fii si cu cati bani si relatii. Si sa stii sa alegi nu SUA care te trimit inapoi, chiar asa, de ce?, ci tara din America de Sud cea mai inofensiva si cu potential.

Si adorm.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.