Ziua 3. Drumul spre Khiva. Luatu-s-o, dusu-s-o.

“Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașului va fi ucis cu ușurință; și cel ce nu știe pricinile patimilor ușor vă cădea”. Marcu Ascetul. Capul 76, Despre legea duhovniceasca.

Umblu prin Tretyakov, ca printr-un vis trăit, acum câțiva ani. Mă opresc în fața unei pânze, o pan-tha, față a ceva, în ebraică, un quadro italian, cadru tăiat dintr-o altă realitate, un frame din care curge, pantha în greacă, un alt timp, o altă lume, o altă lumină. Prin fereastra deschisă în continuumul spațiu-timp mă privesc trei framadari. Iubesc cuvântul ăsta, mă trezesc rostindu-l de dragul auzirii lui, mă duce în timp, la rădăcini, peste șapte mări și șapte țări, framadar e comandant, conducător în persana de mijloc, pahlavi, limba parților arsacizi și apoi și a persanilor sasanizi, a împăratului Perouz, Pir-roș, cel Roșu ca focul, dar și a Împăratului Verde, Sargon, în pahlavi, ciudat, numele primul framadar Akkadian. Akkad citit invers e dakka. Framadarul e cel care dă frame-ul, creează cadrul de creștere, frământare, frame-dar-uiește, în care se plămădește, pentru că f e ph și apoi devine p, iar r e l-ul pelticilor, plamadar și framadar e același cuvânt, au aceeași noimă, noe-ma, sens, cunoaștere vie și suflet nou, dar și formă, for-ma, spre suflet și cel ce poartă sufletul, cei ce sunt frământați de gânduri, care frământă și plămădesc în frame-ul dat sub autoritatea lor, până asudă grinda cum încă mai zic bătrânele noastre întrebate cât trebuie frământat, scoțând glutenul din cei ai lor, glue-tain, cel ce ține și lipește, taina gliei, până ce aluatul muncii lor se ține laolaltă și dospește uriaș împreună, forment for-ment, cu doar un pic de ferment, de drojdie, leven în engleză, lev-in, în care e inima, ebraică, căci un sistem e viu atâta timp cât forțele care îl leagă sunt mai puternice ca cele care trag spre death-lega-rea lui, spre moartea legii care îl guvernează.

Ca o sfântă treime luptașă, arhangheli armați păzind veșnicia pe un bot de deal înverzit, lângă niște morminte noi cu pietre de căpătâi cenușii zăcând la umbră de codru des, cei trei framadari, trei spătari, trei spathabedi parți, spadă-vodă, conducători de oști și de destin, doni quijoți atemporali, cei trei bogatyri ruși mă cheamă în lumea lor să-mi vestească nemurirea. Primul e Dobrynya Nikitich[1] călare pe un bălan cal alb, fioros, cu barba ca de împărat achemenid, roșie ca scutu-i, cu coif hittit ascuțit, cămașă de zale și saka mare și dreaptă pe jumătate scoasă din teacă, arhetipul războinicului nobil, mare arcaș, dar și luptaș, feroce, dar și galant, un gal gallant, un viteaz curtenitor și șiret, jucător de șah vechi zis nordic, tafl, dar și cântăreț la guslă, chitara persană zisă și slava, cu o singură coardă, tutorele într-ale framadarii pentru Vladimir cel Mare, Valdamarr, Vlad-emir-ul rurikid, primul rege și emir creștinat al rușilor kievieni. Dobrynya e dobr-în-ie, cel în care e tărie și bunătate, om bun, dobre ca Dabron uzbekul, iar Nikitich e Nike-the-ish, omuL victoriei, căci Nike e victorie la greci, iar ish e om la evrei. Lângă el, mai mare ca viața însăși, Ilya Muromets[2], uriașul cu suliță, sula-the, Eli-ia Mara-Mez, Marele Med al lui Dumnezeu, Eli, căci deja știm că mezii sunt războinci prin excelență, așa cum Marin Preda l-a făcut pe al nostru un luptător din pământ, pe pământ, pentru pământ. Al treilea, cel mai mic, dar și cel mai șmecher, Aliosha Popovich cu arcul în mână, călare, cal-are, pe un roib, Eli-isha Pop-ab-ish, omul lui Dumnezeu, om ieșit din popă, căci era fiu de preot, sfetnic și cavaler al lui Vsevolod, Vasi-vlad, vasile vlad, împărat și rege, fiul lui Mtislav Sviatoslavici cel aliat cumanilor și mort la Kalka de mână de mongol, adevăratul dușman, venit după ei din fundurile Asiei, ca un nesătul duh de moarte.

Continue reading

Ziua 2. Tashkent. Ai qarte, ai parthe.

“Cunoștința, fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.” Marcu Ascetul

Tashkentul, sub diversele lui nume, Thash, Chach, Shash, Saș -kent există, documentat din secolul IV î.Hr. Kent, cum mai ziceam, e sat, așezare, fie în Anglia, la noi la Chinteni sau Cândea, fie în Belgia la Ghent, fie aici, e locul gintei, kin-d, un fel de oameni, kind, poate buni, sigur mai buni între ei decât cu ceilalți, cei de același cin, din ginta care stă în aceeași chintă, regală sau spartă, în același kent. Tash e Thash cum Teo e și Theo și Deo, iar Thao e și Dao și Sao. Și așa Tash-kent-ul sogdienilor e Da-sh-kent, orașul dacilor sau Sa-sh-kent, orașul sașilor, unii și aceeași, sfinții, sa-thii, saas-ii veneratori ai sabiei, saka, sica dacă cea încovoiată ca o sickle, seceră, dar și marii crescători și închinători la cai, animalul lor sfânt, sus, în ebraică, cum sus e scrofa la romani. Saas ajunge să fie pronunțat soos și apoi sus precum Aarhus, Orhus și Urhus sau Baalgrad, Bolgrad și Bullgrad, Bălgrad. Cică Toshkent în turcikă e orașul, kent, al pietrei, tosh. Tosh sau taz e piatră în turkică. Mă uit în jur, nici urmă de piatră, nici urmă de munte, doar oraș modern sovietic cu clădiri postmoderne de oțel și sticlă, ridicate după dărâmarea chirpiciului la marele cutremur. Nici urmă de piatră. Îl întreb pe Dabron, ghidul, cum de e orașul pietrei dacă nici urmă de ea.

Dabron e un personaj. E tânăr, înăltuț, subțire, stilat, nițelus smead la față, cu ochii ușor oblici turcici, dar în fapt mongoloizi, de origine îndepărtată din Kashgar aflu, cu facultatea terminată la Londra de unde și engleza impecabilă, surâsul binevoitor sarcastic și accentul de City. E un om potolit, cum ar zice Motănelul, o față liniștită, o face de pace, întinsă ca o pânză, pan-the, pan este față în ebraică, tigaie sau suprafață întinsă, pane, în engleză, de unde putem deduce că pâinea românilor era inițial nedospită, azimi[1] întinse și plate, pane. Dar pan înseamnă și totul în greacă, dar și groază, Pan, zeul care aduce puterea, ba-in, dar și pain, durerea, senzațiile, fața, inter-fața sufletului sensibil cu lumea materială, prin trup, că no pain, no gain, nu suferi, nu ai trup, ga-in, că dacă ai ga, ge, ești get, ge-th sau gath în avestană, ai trup, ai față, și simți pain-ul și faith-ul ce se face, fait în franceză, făcut, soarta, faith, fața și faith-ul, că nu degeaba spune fața cum ți-e viața. Așa cum nomen est omen, numele este amin, am-in, viață, ființarea, destinul, Doamne ai milă de mine, aman aman zice musulmanul implorând-o, ca un om credincios în emun-ah sa, credință, am-in. Numele spune viața în față, fața spune viața pe față.

Continue reading

Ziua 2. Tashkent. Nowrooz-ul, Ajamul și Islamul.

“Roaga-l pe Dumnezeu sa deschida ochii inimii tale si vei vedea folosul rugaciunii si al citirii”. Marcu Ascetul

“Uă că atâta-i ďi hămnisât, în veci nu s-a sătura, magă arί bugăt!”. Așa mi-a zis Flăviuța că zicea străbunică-sa din Meseșenii de Sus, din Sălaj, că doar tăte-s din Zalău, despre unul flămând ca mine acum, lacom, care nu se satură. Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată cu cuvinte care străbat parseci de timp și vechi-nicii de spațiu. Hai să săpăm un pic în piatră, car, la kal-car în carieră, să descoperim comoara ascunsă ca David al lui Michelangelo în blocul de marmură, calcar metamorfozat, piatră albă și frumoasă întărită în foc, hai să vedem caracterul, karakteros, cara-cut-er-os, ceea ce e tăiat în piatră, să enquiry en-quarry un pic, fără ceartă și fără quarrel, bătaie și omorâre cu pietre, să vedem ce sens are, se-n-s, sa-in-sa, sains adică science. Hămňisât e hămesit, mort de foame, ha-mesim înseamnă ad literam, moartea, în ebraică. Hămesiți oșteni, hămesim Măria Ta! Bugăt e mult, după buget, da’ unul mare, bogat de la Dumnezeu, Bog. Iar magă, măcar că are sensul clar nu poate fi magari din italiană, că ăla e poate că nu e sigur, ca fericirea în greacă, makaria, nu e nici măgar din pashto că ăla e dar, e însă la fel ca spaniolul maguer, și portughezul macar, aproape, dar nu identic cu sensul italian, însă foarte aproape de cel ebraic al lui măgar, ceva dat, material și materializat, și de megar, a răsturna, tot în ebraică, că măgarul, cel ce răstoarnă, măgar e ayir în ebraică, mega-ayir e clar un ayir mare, măgar, cel încăpățânat și slab, cu carne macră, meagre de nu-l mănânci decât dacă nu mai ai ce altceva, sau de curiozitate, hai să vedem ce are Domnul pregătit pentru mine azi. În timp ce liftul mă așează pe parterul Wyndhamului și recepționera frumoasă de aseară îmi zâmbește, râd cu Motănelul în gând de Papi, cum frica lui cea mare de cățel e că undeva cineva mănâncă ceva, parafrazându-l pe Scruton[1] în definiția lui despre puritanism și fericire.

Terasa de mic dejun arată într-un mare fel. Sau poate ochii mei odihniți de om ajuns la liman văd așa, luminos, oricum ar fi îmi crește inima, afară e soare, fețele de masă sunt albe apretate, eu mă preumblu ca un prinț fără mască, chelnerii îmi zâmbesc, văd din mers un bufet de mic dejun de basm, recunosc niste fețe de români de pe avion, mă invit și mă invită să spargem postul de peste noapte, break-fast, împreună, în-spre-una, cum una sunt și post și phast adică fast. Să fie primit. Darius și Eliza sunt amândoi geologi și împătimiți ai cunoașterii văzute și nevăzute, după cum aproape că zic ei, cultul și ocultul. El clujean, ea cu rădăcini în Moldova, stau undeva la mijloc, la un loc de întălnire, loc cu verdeață și ape de odihnă. El cu fața omului care știe mai multe decât zice, cu aer de Moromete, ea iute și tăioasă și cândva blondă și frumoasă. Mă întreabă de mine, le zic un pic, cum de pot călători atât, avem o discuție despre consultanță, văd că li se aprind ochii, nu insist, le zic de Iran că de aia sunt aici, că Dumnezeu răscumpără timpul pierdut și greșelile noastre și drumul Pământului de Mijloc început și neterminat și alunec în Turcia și ajungem la Efes și la cei 6 metri de apă lipsă din fostul mare port și din toate mările lumii din antichitate și până acum. Am văzut și eu, zice ea. Îmi plac oamenii ăștia. De fapt îmi plac toți oamenii, deși sunt uimit și eu, și nu tot timpul și uneori nu toți, dar mă întorc la porunci și la decizia mea și din nou îmi plac toți oamenii, ba chiar îi iubesc, nu cu totul, ci numai ce Dumnezeu din mine mă face să văd pe Dumnezeu din ei. Ne ridicăm bucuroși de la masă, eu și tu și ei, Io și The -Io, Dio, Eu și The-Eu, Zeu, the-Eli, Ei, zeii. Căci eu sunt Io, viața vie a lui Dumnezeu, pe când Tu, thou-ul englez vechi, Th-iou, Theo, Tu-Eu, ești însuși Dumnezeu, DumnezeuL, iar restul oamenilor, suma tuturor El, sunt Elli, Ei. Eli, Eli Lama Sabactani?[2]

Continue reading

Ziua 2. Tashkent. Ajunsul și neajunsul

“Cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune. Cel mândru și-l pierde prin trufie.” Marcu Ascetul

Pe fereastra Wyndhamului, în lumina domolită a dimineții, dimness-ul zilei ce vine, se dezvăluie un bulevard larg și înverzit de oraș construit de la zero, planificat, sistematizat, iar dincolo de verde se întrezărește o clădire monumentală, realist socialistă, e plin orașul de ele, temple ale modernității așa cum o vedeau sovieticii în anii cincizeci, la reconstrucție, după marele cutremur. Noul cotropește vechiul, îl cutremură și apoi îl aneantizează, a-ne-ante, nu era nimic înainte, voința omului, rațiunea carteziană înlocuiește voia vie a lui Dumnezeu curgând prin oameni, ratzon în ebraică, reason, toate în numele progresului, sensul, sense, înlocuiește sensibilitatea cum zice englezul victorian, dar eșuează în non-sense, iar betonul rece și impersonal ia locul chirpiciului cald și incufășător, cum ar fi zis Andra, nepoata mea, pe când era mică. Progresul care pro-greș-este aduce evolution ca evil-ution, marele arhitect, demi-urgos, pe jumătate făcătorul, se crede, se vrea, c’est ne pas vrai, mai mare decât Creatorul, cel ce a făcut ceea ce se vede din ce nu se vede și ceea ce este din ceea ce nu este, cum zice apostolul Pavel la Evrei[1].

Mai stau un pic în patul în care am dormit suficient de bine deși azi-noapte la un moment dat nu mi-era clar unde sunt și de ce nu-i Motănelul lângă, lungă, mine. Sunt obosit după ieri, dar nu tare, mă încearcă o senzație stranie, de uimire copilărească și recunoștință, în fața minunii făcute de Dumnezeu pentru mine, sunt aici, am ajuns, Uzbekistanul, Sogdiana, m-au primit, calc pe pământul strămoșilor Dayuani, daoiani, daoi le ziceau grecii dacilor, care sunt peste munte, drept spre est de când intri în Ferghana, la Chust. Hust e și numele vechii capitale a Maramureșului bătrânesc, acum în Ucraina, loc de cetate și de oaste, hosts, și de gazde mari, tot hosts, ostași tari din moși strămoși, de aici de la Chust și Pop și Choson, nume de coson dacic aici în țara dayuanilor, cum le zice Zhang Qian[2] (nota) saka, thaka, dhaka stabiliți în valea Ferganei. Gan sau gæn nu e doar gen și gente e și geo-an, gaia-an, pământul, pământul viu în care stau, din care sunt făcuți cei ce stau într-un loc, unde își au rădăcinile, raises în spaniolă, de unde se ridică și cresc, raise în engleză, de unde ne vine viața, biata, beata, fericirea, căci uisge beata, whiskey în celta veche irlandeză e apa fericirii, a vieții, viz-ge beata unde vizge e și apă și viață, viețce, iar beata e și beat, fericire, viață, dar și apă, îm-băiată. Fascinanta lume a cuvintelor și mai ales a spiritului din spatele lor, cel dătător de viață. Fericiți sunt, beți sunt, cei săraci în duh, în duhul lor, bogați în Duhul Domnului, nebuni pentru Hristos, ne-buni pentru lume, căci dușmănie apriga este între duhul lumii și Duhul Domnului.

Continue reading

Ziua 1. Sogdiana. Plecarea

“Cunoștința lucrurilor crește în proporție cu împlinirea poruncilor; iar cunoașterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.” Marcu Ascetul

Fascinația pentru Marco Polo o am de mic copil, de la tata, din istorii de basm despre Drumul Mătăsii și din poveștile nemuritoare ale Seherezadei, Shah-reza-the, ÎmpărăteasA ReginA, în persană. Acum că scriu mă vizitează un gând și mă pufnește râsul. Mă uit în jur, în aeroport, după vreun tricou umblător inscripționat mândru, irlandez, cu Mark O’Polo. Nu văd tricouri, văd doar măști și butaforie. Lumea trăiește la suprafața ei însăși și suprafața asta devine din ce în ce mai subțire apropiindu-se asimptotic de nimic. Ceea ce nu se vede nu contează, materialismul magic post modern ignoră rădăcinile căci nu se văd, vechi-ul vechinic veșnic e lipsit de valoare, clipa care uite, hwait, wait, deja a și trecut, ne guvernează, omul, om-ul, am-ul, ha-om-ul caută nu binele, ci plăcerea, nu Adevărul, ci informația practică, direct roadele, nu munca, pe el însuși, nu pe Dumnezeu și voia Lui, refuzăm calea spre Mecca cerească a emirului din Noapte de Decemvrie a lui Macedonski și alegem mereu și mereu calea scurtă spre Mecca pământească a lui Pocitan ben Pehlivan.[1]

Hai pehlivan, Drăgoșele, să ne înșirăm la îmbarcare, că nici tu nu umbli legănatu’ pe propriile-ți picioare, womble, spre Tashkentul Sogdianei, ci te duce Turkish-ul turcilor, frați și ei în Hristos, pe care-i băhuiești mai mereu. Milă vreau, nu jertfă, îmi vorbește Domnul. Iar Marcu, Ascetul de data asta, îmi aduce aminte ce scrie la legile duhului că “cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune, dar cel mândru și-l pierde prin trufie”. Iau aminte în timp ce șirul se înșiră spre avion, ocolind restricțiile mascaradei, ca un șiret șiret, un thread shred shrewd, pe la poarta B2. Trec și eu pe track-ul ăsta, arăt boarding pasul și intru în autobuz. Înăuntru, îmbulzeală ca-nainte, oamenii claie peste grămadă, in-bulz, bulge[2], bulgă-re. Treabă bulgărească așa, vulgar-este. Un copil de vreo 6 luni îmbrăcat în urshuleț e ținut în brațe de tata și zăngănit de mama cu ceva jucărioară ca să nu urle. Îmi place inerenta normalitate a situației. Dacă n-ar fi măștile pe fețele tuturor aș putea uita de vremea Ducăi, duke-ai vodă. E frig.

Continue reading