“Cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune. Cel mândru și-l pierde prin trufie.” Marcu Ascetul

Pe fereastra Wyndhamului, în lumina domolită a dimineții, dimness-ul zilei ce vine, se dezvăluie un bulevard larg și înverzit de oraș construit de la zero, planificat, sistematizat, iar dincolo de verde se întrezărește o clădire monumentală, realist socialistă, e plin orașul de ele, temple ale modernității așa cum o vedeau sovieticii în anii cincizeci, la reconstrucție, după marele cutremur. Noul cotropește vechiul, îl cutremură și apoi îl aneantizează, a-ne-ante, nu era nimic înainte, voința omului, rațiunea carteziană înlocuiește voia vie a lui Dumnezeu curgând prin oameni, ratzon în ebraică, reason, toate în numele progresului, sensul, sense, înlocuiește sensibilitatea cum zice englezul victorian, dar eșuează în non-sense, iar betonul rece și impersonal ia locul chirpiciului cald și incufășător, cum ar fi zis Andra, nepoata mea, pe când era mică. Progresul care pro-greș-este aduce evolution ca evil-ution, marele arhitect, demi-urgos, pe jumătate făcătorul, se crede, se vrea, c’est ne pas vrai, mai mare decât Creatorul, cel ce a făcut ceea ce se vede din ce nu se vede și ceea ce este din ceea ce nu este, cum zice apostolul Pavel la Evrei[1].

Mai stau un pic în patul în care am dormit suficient de bine deși azi-noapte la un moment dat nu mi-era clar unde sunt și de ce nu-i Motănelul lângă, lungă, mine. Sunt obosit după ieri, dar nu tare, mă încearcă o senzație stranie, de uimire copilărească și recunoștință, în fața minunii făcute de Dumnezeu pentru mine, sunt aici, am ajuns, Uzbekistanul, Sogdiana, m-au primit, calc pe pământul strămoșilor Dayuani, daoi–ani, daoi le ziceau grecii dacilor, care sunt peste munte, drept spre est de când intri în Ferghana, la Chust. Hust e și numele vechii capitale a Maramureșului bătrânesc, acum în Ucraina, loc de cetate și de oaste, hosts, și de gazde mari, tot hosts, ostași tari din moși strămoși, de aici de la Chust și Pop și Choson, nume de coson dacic aici în țara dayuanilor, cum le zice Zhang Qian[2] (nota) saka, thaka, dhaka stabiliți în valea Ferganei. Gan sau gæn nu e doar gen și gente e și geo-an, gaia-an, pământul, pământul viu în care stau, din care sunt făcuți cei ce stau într-un loc, unde își au rădăcinile, raises în spaniolă, de unde se ridică și cresc, raise în engleză, de unde ne vine viața, biata, beata, fericirea, căci uisge beata, whiskey în celta veche irlandeză e apa fericirii, a vieții, viz-ge beata unde vizge e și apă și viață, viețce, iar beata e și beat, fericire, viață, dar și apă, îm-băiată. Fascinanta lume a cuvintelor și mai ales a spiritului din spatele lor, cel dătător de viață. Fericiți sunt, beți sunt, cei săraci în duh, în duhul lor, bogați în Duhul Domnului, nebuni pentru Hristos, ne-buni pentru lume, căci dușmănie apriga este între duhul lumii și Duhul Domnului.

Continue reading →