Ziua 3. Khiva. Zbor deasupra unui chuib de kush-i.

“Mare virtute este a răbda cele ce vin asupra noastră și a iubi pe cei ce ne urăsc după cuvântul Domnului (Matei 5,44)” Marcu Ascetul. Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc prin fapte. Capul 47

Am aterizat la Urgench. Mă simt plin de zvâc și veselos coborând din avion în geaca mea roșie de puf, pihe în ardelenește și maghiară, pih înseamnă gras în daco partă, înfoiat și gras ca porcul, căci h e g și pih e pig, huk în farsi tadjică, adică hog, un alt porc în engleză. “This is the desert and it’s really hot” spune hâtru Dabron. Afară sunt 4 grade. Dar e soare, orbitor chiar. Nimeni nu poartă mască, nici în aeroport. Normalitatea stă în așa-zisa înapoiere, în conservarea a ceea ce a fost, “but there were some who resisted”, în sămănătorism și poporanism, în pustii și deșert, în insule și vârfuri de munți, departe de lumea dezlănțuită, acolo unde chipul și keep-ul lui Dumnezeu în oameni e mai puțin putrezit, încă se mai vede, căci tot pământul e plin de slava lui Dumnezeu, dar oamenii nu mai au ochii să-L vadă. Ce vedem aia intră în noi, ce alegem să vedem, pe ce punem ochii cu dorință, “iar el privind de săptămâni îi cade dragă fata”, căci ochii sunt fereastra inimii și porunca Domnului e “păziți-vă inima căci din ea ies toate izvoarele vieții”. Am ajuns pe Amu Darya[1], Omu the Ria, Râul Omu departe de vârful Omu, dar atât de aproape, Muntele vieții și Râul vieții, căci râul și raiul Duhului Sfânt din muntele Domnlui izvorăște, iz-dvor și iz-door, ușa apei și ușa puterii, putenza în corsicană, putința, εξουσία Isusia în greacă înseamnă putere, căci Isus e apa vieții, Izus-ul care dă putere și viață veșnică celor ce s-au încrezut, e Oxus-ul, ox-is, bou-ul ce trage alături de noi în jugul cel bun și ușor, e Ba-ul, adevărata putere, stăpânul spațiului și timpului care le ține pe toate în așteptarea curățirii lumii, pretudindeni, dar și aici la Urganch[2], în locul de unde pe vremuri începea vărsarea marelui fluviu, flow-va, curgere la vale, în Aral.

Amu mai înseamnă și negru. Unii zic că în islam culorile sunt asociate direct cu punctele cardinale, iar negru e nord, căci arabii se uitau spre el înspre miazănoapte. Dar dacă e așa atunci Sir Darya[3] de la nord de aici, la capătul celălalt de Aral, ar fi râul Sudului, căci Sir e sur, sud în spaniolă, mă străfulgeră amintirea Patagoniei cu al său viento del sur. S-or fi inversat polii, mai știi, sau cei ce i-au dat numele au venit mai din nord. În uzbekă sir e secret, și ei zic că e Râul Secret, câte prostii mai pot crede oamenii din neștiință! Cele mai vechi nume ale lor sunt însă altele, nu Oxus și Jaxartes grecești, ci Jaihun și Saihun, Sângele Vieții și Sângele Sfânt, căci hun e sânge, fiind și om, căci hun e hum, cum încep să înțeleg cât de des se schimbă m cu n, ma cu na, viața cu nu, și hum e human, cel făcut din humă în care e hun, sânge, sa-în-ge, sfințenie în trup cum tot zic, vocea celui care strigă în pustie, iar Jai sau Ji sau Chy sau Qi e viață în sogdiană și farsi și ebraică și chineză, iar saii sunt cei sfinți, ființele ga, sfinte, sa-ga saka cei ce se trag din Isaac[4], cei veniți din Sa, din Sion[5], Saion, până pe Saiun[6], Saihun.

Continue reading

Ziua 2. Tashkent. Nowrooz-ul, Ajamul și Islamul.

“Roaga-l pe Dumnezeu sa deschida ochii inimii tale si vei vedea folosul rugaciunii si al citirii”. Marcu Ascetul

“Uă că atâta-i ďi hămnisât, în veci nu s-a sătura, magă arί bugăt!”. Așa mi-a zis Flăviuța că zicea străbunică-sa din Meseșenii de Sus, din Sălaj, că doar tăte-s din Zalău, despre unul flămând ca mine acum, lacom, care nu se satură. Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată cu cuvinte care străbat parseci de timp și vechi-nicii de spațiu. Hai să săpăm un pic în piatră, car, la kal-car în carieră, să descoperim comoara ascunsă ca David al lui Michelangelo în blocul de marmură, calcar metamorfozat, piatră albă și frumoasă întărită în foc, hai să vedem caracterul, karakteros, cara-cut-er-os, ceea ce e tăiat în piatră, să enquiry en-quarry un pic, fără ceartă și fără quarrel, bătaie și omorâre cu pietre, să vedem ce sens are, se-n-s, sa-in-sa, sains adică science. Hămňisât e hămesit, mort de foame, ha-mesim înseamnă ad literam, moartea, în ebraică. Hămesiți oșteni, hămesim Măria Ta! Bugăt e mult, după buget, da’ unul mare, bogat de la Dumnezeu, Bog. Iar magă, măcar că are sensul clar nu poate fi magari din italiană, că ăla e poate că nu e sigur, ca fericirea în greacă, makaria, nu e nici măgar din pashto că ăla e dar, e însă la fel ca spaniolul maguer, și portughezul macar, aproape, dar nu identic cu sensul italian, însă foarte aproape de cel ebraic al lui măgar, ceva dat, material și materializat, și de megar, a răsturna, tot în ebraică, că măgarul, cel ce răstoarnă, măgar e ayir în ebraică, mega-ayir e clar un ayir mare, măgar, cel încăpățânat și slab, cu carne macră, meagre de nu-l mănânci decât dacă nu mai ai ce altceva, sau de curiozitate, hai să vedem ce are Domnul pregătit pentru mine azi. În timp ce liftul mă așează pe parterul Wyndhamului și recepționera frumoasă de aseară îmi zâmbește, râd cu Motănelul în gând de Papi, cum frica lui cea mare de cățel e că undeva cineva mănâncă ceva, parafrazându-l pe Scruton[1] în definiția lui despre puritanism și fericire.

Terasa de mic dejun arată într-un mare fel. Sau poate ochii mei odihniți de om ajuns la liman văd așa, luminos, oricum ar fi îmi crește inima, afară e soare, fețele de masă sunt albe apretate, eu mă preumblu ca un prinț fără mască, chelnerii îmi zâmbesc, văd din mers un bufet de mic dejun de basm, recunosc niste fețe de români de pe avion, mă invit și mă invită să spargem postul de peste noapte, break-fast, împreună, în-spre-una, cum una sunt și post și phast adică fast. Să fie primit. Darius și Eliza sunt amândoi geologi și împătimiți ai cunoașterii văzute și nevăzute, după cum aproape că zic ei, cultul și ocultul. El clujean, ea cu rădăcini în Moldova, stau undeva la mijloc, la un loc de întălnire, loc cu verdeață și ape de odihnă. El cu fața omului care știe mai multe decât zice, cu aer de Moromete, ea iute și tăioasă și cândva blondă și frumoasă. Mă întreabă de mine, le zic un pic, cum de pot călători atât, avem o discuție despre consultanță, văd că li se aprind ochii, nu insist, le zic de Iran că de aia sunt aici, că Dumnezeu răscumpără timpul pierdut și greșelile noastre și drumul Pământului de Mijloc început și neterminat și alunec în Turcia și ajungem la Efes și la cei 6 metri de apă lipsă din fostul mare port și din toate mările lumii din antichitate și până acum. Am văzut și eu, zice ea. Îmi plac oamenii ăștia. De fapt îmi plac toți oamenii, deși sunt uimit și eu, și nu tot timpul și uneori nu toți, dar mă întorc la porunci și la decizia mea și din nou îmi plac toți oamenii, ba chiar îi iubesc, nu cu totul, ci numai ce Dumnezeu din mine mă face să văd pe Dumnezeu din ei. Ne ridicăm bucuroși de la masă, eu și tu și ei, Io și The -Io, Dio, Eu și The-Eu, Zeu, the-Eli, Ei, zeii. Căci eu sunt Io, viața vie a lui Dumnezeu, pe când Tu, thou-ul englez vechi, Th-iou, Theo, Tu-Eu, ești însuși Dumnezeu, DumnezeuL, iar restul oamenilor, suma tuturor El, sunt Elli, Ei. Eli, Eli Lama Sabactani?[2]

Continue reading