“Doamne, călăuzește-mă pe calea plăcută Ţie, din pricina vrăjmașilor mei! Netezește calea Ta sub pașii mei! Căci Tu binecuvântezi pe cel neprihănit, Doamne, și-l înconjori cu bunăvoinţa Ta cum l-ai înconjura cu un scut.” zice la Psalmul 5, așa simt și eu, că în veacul ăsta rău care dă năvală peste noi, în viața asta rea și otrăvită de boală și mai ales de frica de-a pus stăpânire pe lume, pe mine bunăvoința lui Dumnezeu, bună-viința Lui, ființa Lui cea bună, cea ce vine cu be și cu bine și cu binnah, mă învăluie ca un scut de lumină și har, căci îngerii Lui își fac locuință deasupra celor bine plăcuți Lui. Bogdaproste, Bogh-da-priește, Doamne dă sfințenie celor ce caută la sa-ființenia Ta, ai milă de mine păcătosul. Mila Domnului, saliche, dar și racham, în ebraică, au căutat și au găsit și israeliții mezi ajunși în Bukhara acum 2700 de ani, în țara izvoarelor, bahar, a mlaștinilor, bog, a lui Dumnezeu, Bogh, fugind de robie și de frații răi. Saliche e sali-ge, pământul salvării, cel ce dă săliște, adăpost și refugiu prin păduri, prin desișuri de codrii tăiați în grabă, slashed spre sălășluire de oameni fugiți, cut me some slack, săleac e un om amarat, pripășit și trăind greu, așa zic moroșenii de pe Mara, dar și cei din Săliștea Maramureșului, ne e plină țara de Sălice, de Sălaj și Silagiu, de Săliști, sal-eshte, sal este, sal-vare și salam aleikum, de fapt sa-al am, soul am, care face să am suflet, și odihnă, scapăt de urgia și pedeapsa legii salice, france, free-an-ge, cea care eliberează omul și pământul, legea francilor Angevini[1], ange-vini, a ânge-rilor liberi veniți din Parâng unde se făceau parangheliile, chemările de îngeri, par-anghelos în locul lui Dumnezeu, Dea, na-dea, că asta erau ele de fapt, nedei din Parangia, Paran-geea, țara celor puri, pueri latini, peri dacici, par-i persani și bar-i evrei, fiii sfinți, baran e miel în rusă, baran-ge e om miel, om pur, berger e păstor în franceză, care duce oile pe munte, berg, dar la nevoie ia sulița și devine berenger, aartzengel, înger de hartă, de război, archangel în dutchică, per-ânger și baran-ger, fiu de înger și sămânță de sfințenie, și pur și furios, Sha-pur cel phuri-os, miel și lup, cum se poate așa ceva?, asta se întâmplă cu omul când uită de Dumnezeu și de smerenie, își pierde lumina, mihr-ul, și binecuvântarea, mir-ul și până la urmă lumea și pacea, mir, în rusă, și devine homo hominis lupus, din muntele și țara Paran[2] din Hejaz[3], Pharan-ge, până în Pharancia cea Francia, a farangilor franci de pretutindeni, așa ne zic asiaticii tuturor albilor, farangi, foreign-gi, străinii venetici venețieni, cei ce pun libertatea deasupra confortului, își asumă legea dură a libertății care deseori presupune fugă și exil, depărtare partha, dar ea dă însă iertarea, scăparea, de povara fricii și a vinovăției, dă-ne Doamne pedeapsa care ne ridică vinovăția, cea care ne dă pacea, cum zice Isaia. (53:5)
Tag Archives: Caucaz
Ziua 1. Sogdiana. Plecarea
“Cunoștința lucrurilor crește în proporție cu împlinirea poruncilor; iar cunoașterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.” Marcu Ascetul
Fascinația pentru Marco Polo o am de mic copil, de la tata, din istorii de basm despre Drumul Mătăsii și din poveștile nemuritoare ale Seherezadei, Shah-reza-the, ÎmpărăteasA ReginA, în persană. Acum că scriu mă vizitează un gând și mă pufnește râsul. Mă uit în jur, în aeroport, după vreun tricou umblător inscripționat mândru, irlandez, cu Mark O’Polo. Nu văd tricouri, văd doar măști și butaforie. Lumea trăiește la suprafața ei însăși și suprafața asta devine din ce în ce mai subțire apropiindu-se asimptotic de nimic. Ceea ce nu se vede nu contează, materialismul magic post modern ignoră rădăcinile căci nu se văd, vechi-ul vechinic veșnic e lipsit de valoare, clipa care uite, hwait, wait, deja a și trecut, ne guvernează, omul, om-ul, am-ul, ha-om-ul caută nu binele, ci plăcerea, nu Adevărul, ci informația practică, direct roadele, nu munca, pe el însuși, nu pe Dumnezeu și voia Lui, refuzăm calea spre Mecca cerească a emirului din Noapte de Decemvrie a lui Macedonski și alegem mereu și mereu calea scurtă spre Mecca pământească a lui Pocitan ben Pehlivan.[1]
Hai pehlivan, Drăgoșele, să ne înșirăm la îmbarcare, că nici tu nu umbli legănatu’ pe propriile-ți picioare, womble, spre Tashkentul Sogdianei, ci te duce Turkish-ul turcilor, frați și ei în Hristos, pe care-i băhuiești mai mereu. Milă vreau, nu jertfă, îmi vorbește Domnul. Iar Marcu, Ascetul de data asta, îmi aduce aminte ce scrie la legile duhului că “cel ce are dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstreză darul prin împreuna pătimire, compasiune, dar cel mândru și-l pierde prin trufie”. Iau aminte în timp ce șirul se înșiră spre avion, ocolind restricțiile mascaradei, ca un șiret șiret, un thread shred shrewd, pe la poarta B2. Trec și eu pe track-ul ăsta, arăt boarding pasul și intru în autobuz. Înăuntru, îmbulzeală ca-nainte, oamenii claie peste grămadă, in-bulz, bulge[2], bulgă-re. Treabă bulgărească așa, vulgar-este. Un copil de vreo 6 luni îmbrăcat în urshuleț e ținut în brațe de tata și zăngănit de mama cu ceva jucărioară ca să nu urle. Îmi place inerenta normalitate a situației. Dacă n-ar fi măștile pe fețele tuturor aș putea uita de vremea Ducăi, duke-ai vodă. E frig.