Ma doare spatele. Rau. Simt cum entuziasmul mi s-a risipit undeva pe la kilometru 21. Ma asez pe o bordura, cu ochii pe scoica galbena pe fond albastru a unei borne. Mai sunt 31 pana la Santiago. Maine. Acum de-abia astept sa ajung in Padron, mai am vreo 7 km, sa-mi plantez rucsacul la albergue printre alti cel putin 20 de rucsaci din camera cu paturi supraetajate. Asa cum ii sade bine unui albergue. Si apoi sa beau un pahar de Godello. Uneori paharul asta ca o fata morgana lichida, acida si seaca, imi impinge pasul inainte. Oare ce om normal isi doreste o fata acida si seaca si transparenta? E clar. De acord. Sunt dus. Nu sunt normal. Am luat-o razna! Sunt de 4 zile pe Camino Portugues. Si mai am o zi. Si ma gandesc mereu cum se simt peregrinos ce fac tot Camino-ul. Cum te simti in ziua 7? Dar in ziua 14? Ce simti cand vezi pe borna aia plina de speranta: 616.178? Si stii ca atatia kilometri si atatia metri mai ai de facut pana in Praza Obradeiro din Santiago. Santiago de Compostela. Bond, James Bond. Si stii ca deja picioarele iti sunt varza si te doare spatele si ploua! Si Doamne cum ploua in locurile astea! Ploua ca sub cascada Victoria sau Iguazu. Intr-un minutel sunt ud, chiar prin Arcteryx-ul meu super mega. Cum te simti cand te loveste gandul ala repetitiv: ce pisici caut eu aici? Gandul ala care m-a insotit pe tot urcusul pe Kilimanjaro. Gandul ala viu si patrunzator ca un sfredel al inimii: ce am eu de demonstrat, si cui? Ce caut aici in loc sa stau confortabil, band vin (chiar daca nu asa bun, acid si sec ca in O Pourino, desi la fel de scump) pe o terasa in Piata Muzeului. Si bucurandu-ma de viata acasa, in Sat Floresti, pe balconul de la etaj in care am plantat si cresc soarele si linistea. Si cand cade soarele in apusurile inegalabile dinspre Gilau, pe nori negri si verde crud, pe muzica lui Morricone din finalul lui The Good, the Bad and the Ugly. Il si vad pe tipul din Arizona Dream, tipul “don’t touch my face”, cum descrie extazul, punctul de traire, de intensitate maxima, a vietii lui. Sta intr-o cada plina de vodca, cuburile de gheata plutesc in jur, bea (vodca, normal:), ca rusul din bancul cu pestisorul de aur), se uita la un televizor care sta pe marginea cazii, pe care ruleaza a infinita oara North by North-West, si la faza cu avionul, faza aia hipnotica cu praf si disperare si un biplan nebun, sa traga televizorul in cada si sa treaca dincolo. Ca Zorba cu dansul. “Cand un barbat e plin, da pe din-afara, ce poate sa faca, boss? Sa danseze! Sau sa traga televizorul in cada si sa termine povestea. Curentat. Si fericit! Il inteleg. Il inteleg asa, la televizor ;). Pe mine faza finala din The Good, the Bad…cu trompeta a lui Moriconne, cu Clint Eastwood, Lee van Cleef si Eli Wallach ma face sa vreau s-o vad la nesfarsit, sa-l ascult la nesfarsit, ca pe Zamfir si al lui Lonely Shepard care imi mangaie sufletul. La propriu. Il fragezeste si mi-l aduce inapoi, mie. Pe mine, mie, reda-ma. Mi-l aduce inapoi ca pe o mioara pierduta pe muchiile sure ale Fagarasului. Nu ma satur!

Continue reading →