Ma trezesc un pic inainte sa sune ceasul. Am adormit greu dupa ce m-a trezit Teo azi noapte, de 3 ori m-a sunat, vreo ora m-am tot invartit dupa aia gandindu-ma la pietre. Ce-o fi fost in capsorul lui, dor de mine, cred! Era 9.30 la Arad, 2.30 neaptea la mine. La mine, vezi Doamne, la Baikal. Canta Baniciu. Adevarul e ca intotdeuna mi-a placut Baniciu. Si Teo stie asta. Azi noapte mi-a placut un pic mai putin.

E sapte si aproape jumatate, suna ceasul. E bine. Mai am jumate de ora sa ma spal, sa-mi fac bagajelul malenki, ca ala balsoi e la hostel in Irkutsk spre pastrare, slava Domnului. E timp berechet. Tihnit. Ce bine, ca ma asteapta iarasi multe drumuri.

Aud deodata zgomot de masina oprind undeva aproape, izolarea fonica nu a fost printre prioritatile Olgai sau ale lui Alexei, si un claxon scurt. Ma uit la ceas 7.32. Nu poate fi. Si totusi ceva imi spune ca e. Si e. Vine Olga ca a venit marshutka. Ma imbrac repede. Vine soferul, intra in camaruta, imi intinde mana, buryat, cauta din ochi balshoi bagaj, ma intreaba de el, zic ca n-am decat malenki, e satisfacut, ii zic ca la 8, el zice ca trebuie sa-i culeaga pe toti, ce noroc ca-s bun la mima, ii zic cinci minunte, el zice haraso si pleaca. Ma duc sa ma pis. O sa multumesc Domnului mai incolo pentru asta. Puteam sa retraiesc cosmarul autobuzului bolivian, intre Tupiza si Uyuni, 7 ore la 4000 de metri cu vezi a plina. Noroc cu israelienii aia ca nu mai puteau tine. Sa le dea Dumnezeu sanatate.

Ma imbrac, fac bagajul, is convins ca mai am timp, nu mai am, nici nu apuc sa trag husa Pinguin peste rucsacelul meu verde si credincios cu fermuarul stricat ca-l aud pe buryat venind val vartej. Urc in marshutka, salut cu good morning o pioasa adunare, vorba Motanelului care doarme la ora asta. Pareau straini, erau toti rusi. Nu m-am prins din prima. Probabil de la ochii carpiti. Plecam in tromba. Ca sa mergem 500 de metri. si sa stam vreo 10 minute in fata baracii pe care scrie “Information Centre -Khuzhir Info. Stam si apoi iar gonim, 5 minute de data asta, prin praf, cu sens pare-se, pana ajungem in fata unei case. O membra a pioasei adunari isi uitase haina. Nu ma mir. Daca a zorit-o cum m-a pe mine.

Plecam, trec pe langa Olga si Alexei. Olga era in capot cand a venit si ea cu ochii carpiti sa ma trezeasca ca a venit marshutka. Capot albastru cenusiu, plusat cumva. I-am zis ca la 8 zic ca e 7.30 vede si ea, ce sa zica, ce sa faca, iese sa vorbeasca cu soferul. A fost o gazda buna, muncea intr-una, singurele ei pauze erau undeva in spatele bucatariei, la tigara. O femeie frumoasa si calda si muncitoare.

Drumul imi scoate stomacul la lumina. Ca zacustile alea dupa 10 sute de vodka in cinstea lui Alexei. Hai sa vedem si noi cine-i Alexei asta. Stau pe roti si ma salta. Cat vad cu ochii drumul de pamant galben, ptafos pe care am venit. Pe fereasta cu perdelute albastre, cu ciucurei se vede Baikalul. E innorat. Peste coastele rezervatiei, alea ale lui Tesson, dincolo de micul Baikal dintre Insula si coasta se vad nori galbeni, pufosi, de frisca. Sau de spuma de cappuccino. Visez.

E cursa intre marshrutci se pare, tocmai depasim. Soferul buryat e smelnai tare. Khabar nu am unde mergem. Poate ca nici el. A oprit. Marshrutka depasita de noi ne depaseste. Smelanai, ce sa zic. Mic, uscat, fibros, pe la 45, nu da doua ruble pe nimic. Are privire agera. Si tricou curat. Cineva il iubeste si pe el. Oricat de fuckti up am fi, cineva ne iubeste, ne iubeste pe fiecare din noi asa cum suntem. Si pe mine ma iubeste cineva.

A iesit de pe drum. Opreste. A patra oara. M-a grabit ca sa stam. Deschide portbagajul. Eu stau cu spatele lipit de el. Aerul rece, proaspat, intra cu forta, ma invioreaza. Am nevoie.

La radio Voyage voyage. Hmm. “Sur les dunes de Sahara or les jenesais quoi de Fuji Yama. Regarde l’Ocean.” Zice el ceva. Ma uit dupa Baikal. Nu se vede. E ascuns dupa un delusor, o coama cu stalpi de curent, de joasa, pe el. Dar abia astept sa-l regardez.

Reluam cursa. Nu se mai aude Voyage. E contra cronometru, pare-se, dar e unul ascuns si numai de buryat stiut. Coama se termina. Regardez oceanul. Nu-i ocean, nu-i nici mare oficial, e lac. E frumos. Se strange frisca pe coastele rezervatiei, iarba e ca de stepa. Dincolo sunt paduri, aici e stepa. Nu stiu cat poate rezista o marshutka de asta, un microbuz, pe drumurile astea. Masajul din lombar e un pic prea intens, dupa gustul meu. Toate au un pret, Dragos. Olkhonul vine la pachet cu masajul. Singura altetnativa ar fi vertaliotul, elicopterul. Mi-aduc aminte de Sorin, tanarul, care ma intreba daca stiu ce face elicopterul sa zboare. Ma uitam bovin la el, imi amintesc. Banii, ma lamureste. Are poante si bancuri bune tanarul asta.

Nu stiu unde dorm la noapte. Povestea calatoriei asteia. Poate in Irkutsk, poate in tren, poate in Ulan Bator. Nici nu-mi pasa. Domnul e pastorul meu. El ma duce pe drumuri drepte din princina numelui Sau. Chiar de voi trece prin valea umbrei mortii, eu la asta mereu zic cand in loc de daca, cred ca toti trecem pe acolo cand iesim, nu ma tem de nimic pentru ca nuiaua si toiagul Lui ma mangaie. Tradus, nu-s eu stapanul meu. Sunt in slujba celui mai destept si mai iubitor Stapan care pe deasupra e si Tata. Orice se va intampla e spre binele meu.

O ia abrupt spre mare. Pentru mine e mare, am decis. O turma mica de oi, una e neagra, cu un cioban, pe iarba grasa a stepei. La radio e “Felicita”. Drumul devine slalom urias. Albano zice ceva de un panino. N-ar fi rau, dar nu acum. Acum incerc sa nu-mi zdrobesc capul de tavanul vag capitonat. Trebuia sa ma astept, drumul abrupt spre apa era o scurtatura, o taietura, nu era obligatoriu, era doar contra cronometru. Oricat ar fi de greu de crezut reveniti la drumul principal e mai bine. A crescut in intensitate masajul dar capul meu e mai in siguranta. Am iesit iar. Khabar nu am unde mergem. Sigur ca trebuie sa fie un ferrybot undeva. La radio Dr. Alban, cu viata lui. A mea e mai interesanta, Alban, cine te-o mai fi facut si pe tine doctor, Spiru Haret, ma gandesc. Mi-o face interesanta soferul buryat. Incep sa intru in ritmul lui, mai avem un pic si iar ajungem marshutka celalta. Ce conteaza ca aia mercedes Sprinter si a noastra e un junghi, smelnai conteaza. Buryatia forever. Drumul e ud si implicit noroios. Sunt inca pe Olkhon. Nu stiu daca am facut 15 km, dar bagam tare, paidiomai smelnai. Reincepe voyage-ul? Sa fie caseta sau cd? Mizez pe caseta. Se anunta un drum educativ. Smelnai e hotarat sa demonstreze ca legea gravitatia pe Olkhon nu se aplica. L-am depasit pe sprinter, nimic nu ne mai ata in cale, poate inelele lui Saturn sau centura de radiatii van allen. Pana la urma ajung la Zagli, locul unde a acostat Kometa. Si abia acum ma luminez. Nava de desant langa care am acostat acum trei zile trebuie ca e ferry-ul. Dhaaaaa! Ce vroiai Dragos, Busquebus?! Si totusi nu. Trecem pe deasupra. Si pe langa o turma de vaci, sfinte probabil, trecem coasta si ajungem la un debarcader cu o nava ce arata cu adevarat a ferry. Nu e Busquebus by no means, ar fi greu, ferry ul ala intre Buenos Aires si Montevideo a fost cel mai tare, ever. Dar e un ferry totusi. Trecem si de o baraca de tabla galben, zincata si ondulata or care scrie КАФЕ. “Са суьои”, to go, ma gandesc, ca nu cred ca sta cineva sa bea acolo. Urcam pe ferry. Si misterul cronometrului se rezolva. Daca nu suntem ultima masina suntem printre ultimele. Totul are sens Dragos, nu mai tot bahui. In spate tocmai se ridica trapa. Ultimii. Si plecam. Imediat ce am ajuns. Ne- am departat un pic, vad in spate, o coada de masini care tot creste. Smelnai buryatul meu! Trecem stramtoarea. Lin. Aproape imi lipseste masajul lombar.

Am ajuns pe continent. Buryatul ne cere banii. Ma miram cand o sa ajungem aici. Ii dau. Ii intind o hartie de o mie si zic Vosemi siot, 800. Kometa a fost 3400. Asa-i. Ferryul se cheama Dorojnik, Дорожник. Si am ajuns la asfalt. Slava Domnului. Se vede Olkhonul, deloc departe. A la prosima. Baikalul e ici colea. Am plecat la timp, pe mare e plafon gros, compact, de nori. O ora si un sfert de la Khuzhir info. Am facut 25 de km si o stramtoare.

Am oprit sa mai luam patru. Smelnai vorbeste la telefon, nu gaseste locul, se enerveaza dar se tine calm, gaseste. Doi americani si doi rusi. Rusii stau langa mine. S-a umplut. O doamna la 50 si ceva de ani din fata stanga mea joaca sudoku pe telefon iar smelnai nici vorba sa aiba caseta, are ceva evran tactil instalat in junghi. Cat de bine a putut prinde tehnologia asta. De fapt, cum nu, pui degetul.

I сичас, siceas, V Irkutsk.

Ploua a noiembrie si drumul asfaltat s-a evaporat. Ca si Baikalul. O fi el undeva aproape dar eu tot ce vad e in drum in contructie, stepa stanga dreapta, si ceva creste impadurite mai departe. Si asta prin geamurile aburite bine. Sau rau, de fapt. Slava Domnului, am urcat pe asfalt. O iluzie de 500 de metri. Revenim la pamant. Nu macadam, nu pietris, nu piatra sparta, pamant. Buryatul e grozav. Love and hate cu rusii astia.

Pe dealuri, stalpi idolatri, de samani. Oamenii se inchina la ei. Unii de lemn, cu vulturi, ursi sau batrani morti in varf. Altii, de metal, relee de comunicatii, 4G cu becuri rosii in varf. Ambele sunt chestii fara de care oamenii de aici sau aiurea nu pot, fara sa se inchine la ceva si fara sa comunice.

Samanism si spirite. Omul speriat, neputincios, are nevoie de cineva sa-i zice ce.

Case rusesti, case de lemn, ca la noi dar cu 3 ferestre in loc de doua si ornate imprejur cu albastru si alb. Si cu macrame de lemn in jur. Iar pe prispa, sau la poarta, in fata caselor rusesti de lemn, buryati, mongoli cuceriti si europenizati. Mai putin ochii. Fascinant. Alimentam. Imi aduc aminte de ce imi spunea familia de 3 rusi din Chita, ca gazul e pentru export, pentru Europa si China. Ei, la butelie, balon, cum zIcea ea.

Am intrat in paduri. Ploua. E genul de loc in care daca ar aparea un urs de ala mare, balsoi medved, pe sosea, nimeni nu s-ar mira. Stau bine in marahutka, intins peste locul rabatabil rabatat de peste roata. Si faptul ca pot scrie imi da bucurie. Cum ziceam inainte, stalpi de lemn si de comunicatii. Marshutka merge foarte bine la drum intins, dar la urcus nu o tin foalele. Sa ii mai dau de la mine, ca am strans in ultima vreme, am cam strans.

A iesit niste soare peste noi si peste brazi. Serios, padurea asta arata ca-n Siberia. O femeie cu naframa sta la o intersectie cu galeti cu afine. Oriunde in Carpati. The geography of everywhere.

Am oprit la un fel de han. Pauza de pipi si de papa. Eu pipi, ei, cei mai multi, papa. Ies afara, cei doi americani se dovedesc a fi un arab din Egipt casatorit cu o rusoaica. Stau in Dubai. Cei doi rusi mai intre doua varste care stau pe bacheta langa mine sunt socrii lui. Sotia e balsoaie ca mama. El e in tricou, afara e octombrie spre noiembrie, fumeaza. Il intreb daca nu-i e frig. Zice ca iubeste vremea asta. Ii zic ca nu am fost in Egipt si ca imi doresc. Imi zice sa nu merg acum. Evident. O sa merg peste 5 ani cand o sa fie mai rau. Sau daca merg sa nu merg in Cairo si la piramide ci la Luxor. Sunt zboruri directe. Si ca e mai sigur fata de un Cairo mizerabil care i-a facut sila ultima data cand a fost. Ii zic ca si-au dublat populatia in ultimii douazeci de ani. Ce stat face fata cu succes la asa ceva? Au 90 de milioane. Ca si Etiopia care, la fel si-a dublat populatia in ultimii doua zeci de ani. Si care in 2050 e posibil sa aiba, in ritmul asta, 235-250 de milioane. Give me birr, give me birr. Imi aduc aminte de Axum si de copii, numai copii pe strada. De acolo vine cosmarul peste noi, din Africa. S-ar putea sa invete sa le placa frigul, Doamne fereste. La cata Siberie e aici, parca merita sa te obisnuiesti un pic cu frigul. Noroc cu Uralmash si produsele lor specifice si cu buryatii cei mari si rusii cei smelnai.

Dupa stepa si padure, un camp uriaas de cereale. Coapte. Locul rbnatabil a fost luat de un buryat tanar si lat si mare si sportiv. Cu pometii mari, ca toti buryatii. Oare asa se simt oamenii si cand sunt in preajma mea? Eu stiu ca sunt mare si solid dat nu ma vad asa. Rotta imi tot spunea asta.

Benzina e 38,5 ruble litrul. Adica 2,4 lei pe litru. Jumate de pret. Cica noi suntem stat producator si prelucrator de petrol. OMV-ul si austriecii sa traiasca. Aia care nu dau doi bani pe noi in timp ce traiul lor bun e pe spinarea noatra. Dar nu sunt ei de vina, nu, e coruptia. Bietii de ei, austrieci, ne-ar ajuta, ne-ar consilia, ne-ar scoate din buda, dar nu-i lasa coruptii. Nici cu petrolul nu-i lasa, nici cu padurile, nici cu bancile. Asta e numele dat elefantului din camera de cei care ne fura. Nu ei, coruptia! Si daca a nechezat vreo iapa sa stiti ca am batut saua.

Imi plimb ochii inauntru, la oameni.

O rusoaica cu ochii morti si cu freza de baiat, cu colturile buzelor cazute. Sta pe un loc lateral in marshrutka. Pe la 40. Serioasa. Seriojnaia. Ar fi frumoasa daca ar avea viata in ea. poate a fost si nu mai e. Paziti-va inima caci din ea ies toate izvoarele vietii, zice in Proverbe.

Am intrat in Irkutsk. Umed, cetos si ploios. Trafic infernal. Baikalul si Olkhon la cateva sute de kilometri si un soroc distanta. Sunt curios ce o sa fac.