Sunt in Istanbul, e inceput de primavara, orasul coplesitor, vremea mizerabila. Simt tremoloul intregii aventuri ce va sa vie. Si sunt bolnav sa cad de pe picioare (ceva ciudat tare, ca un fel de gripa forte care nu trece dar nici nu ma omoara, cu ameteli si senzatie de hipoglicemie). Alex imi zice: “nu-ti face griji ca in Malaiezia au unul din cele mai bune sisteme sanitare din Asia”. Ma simt foarte consolat:). Si cu toate astea, a doua zi ma imbarc pe zborul de Kuala Lumpur. Cand am plecat parea un act de nebunie. Cel mai intelept lucru parea sa fie sa renunt la aventura si sa vin acasa (la Cluj) sa ma tratez. La 3 zile de Asia uitasem complet de boala si ma bucuram, da, ma bucuram din plin. Renascusem. Prin speranta si curaj. Refuzand tentatia facila si hipnotizanta a fricii. Ma eliberasem prin credinta ca orice se intampla e spre binele celui care se increde si iubeste pe Domnul.

Si ce interesant ca aproape toate calatoriile mari pe care le-am facut singur ( Georgia, India, Indochina) au fost eliberari spirituale si probe de credinta si curaj inainte de a fi descoperiri. Si cele in care nu am avut de sarit in gol mi-au adus mai putin fiind totusi bogate in descoperiri interioare (cum a fost in Qatar).

In Georgia in ziua plecarii primesc un mail care-mi spune sa nu mai vin ca pe Tibi il cheama datoria in munte si nicivorba de cazare, showing around si la nevoie protectie (era dupa razboiul cu rusii.). Am stat descumpanit, m-am rugat, m-am lasat imbarbatat de iubita si am decis apoi sa plec totusi. Am zburat 7 ore cu speranta ca totusi ma va astepta la aeroport avand insa pregnanta senzatia de aruncare in gol: nu aveam nimic altceva de facut acolo, nimic pregatit, ei nu prea vorbesc engleza, scriu in alfabetul lor, au foarte putine camere de hotel, ocupate permanent si scumpe ca in Moscova. Senzatia de aruncare in gol s-a accentuat pe aeroport in Tbilisi. Nu ma astepta.

Georgia s-a dovedit a fi vacanta de descoperire de vis. Am descoperit oameni autentici si prietenosi (odata ce il respectai pe tamada si beai suficient vin cu ei :)), m-am imprietenit, infratit, lasat adoptat de ei in satul din Caucaz cu zapada pe creste si vin proaspat si curgatoriu. M-am descoperit pe mine altfel decat ma stiam. Si am descoperit puterea credintei. A fost o eliberare de multe frici si o descoperire a multor libertati. De-atunci stiu ce inseamna promisiunea pastorului bun: lasa-te dus, condus, cu credinta, fara sa stii unde, crede, lasa-te, vei primi daruri minunate. Am renascut!

Si India a fost la fel. Plecarea era pe 14 martie. Eu pe 13 sarbatoream alta renastere prin munca (si Doamne ce Renastere!) si urma sa fiu invitat la restaurant de iubita mea sa fiu rasfatat argentinian si mendozian cu carne si vin. Reveneam de la Mures cand m-a lovit. Initial disconfort la urinare apoi usturime, apoi durere, apoi sange, apoi durere atroce. In 6 ore. In loc de restaurant am ajuns la “prietenul” meu (nu pot numi altfel pe cineva pe care in mod voluntar il las sa-mi faca ce-mi face el:)) Dl prof Coman care dupa ce ma injecteaza repetat imi da medicamente de luat si analize de facut la prima ora dimineata si daca sunt ok abia atunci “ma lasa” sa plec. Am plecat a doua zi, cu analize facute si bani schimbati pe ultima suta de metri, cu citit de analize din aeroport in Bucuresti si pregatit cu etampsilat sa ma injectez singur la nevoie in India. Bratul drept mi-era vanat si ciuruit ca la un dependent de heroina. Dadea bine cu maneca scurta si nu atragea deloc atentia :). Am crezut ca va fi si voi fi bine! Am plecat. Cu frica in san. Nu mai stiu cand am pierdut frica pe drum. Peste Oceanul Indian? La aterizare in New Delhi?

Cert e ca India a fost un loc in care am descoperit placerea aventurii programate de unul singur. Acolo am avut intuitia a ce am descoperit plenar in Laos (la Luang Prabang, langa mormantul lui Mahosot, modelul real al exploratorului Perken pe care Malraux il omoara in Calea Regala, spunand): “nu exista moarte, sunt doar eu cel ce voi muri”. Dar nu asta am descoperit (m-am lasat dus de frumusetea coincidentelor) ci faptul ca singur sunt toata viata (on my own) oriunde as fi si impartasirile-mi oricat de adanci ar fi sunt limitate si ca de fapt aceasta singuratate la purtator cu care m-am imprietenit e sinonima cu libertatea si nu exclude ci mai degraba genereaza impartasire autentica. Ca sa impartasesc ceva trebuie sa fiu ceva si sa am ceva (de spus, de iubit, de simtit). Ca sa fiu liber am nevoie sa fiu eu insumi, nu ceea ce credeam, imi doream sa fiu cu ceea ce sunt! Si sa fiu eu insumi inseamna sa ma uit cu curaj si speranta in oglinga cruda a realitatii: sa ma uit la mine las si fricos si slab si paralizat emotional si egoist si insingurat ca sa ma pot accepta asa si sa incep sa ma iubesc asa ca apoi sa pot sari, prin credinta si speranta in valtoarea devenirii mele reale care transforma frica in curaj, egoismul in generozitate si paralizia in caldura inimii impartasita.

Ca sa renasc am nevoie sa fiu liber. Ca sa fiu liber am nevoie sa renasc. Sa las la o parte “ceaa ce au facut ceilalti din mine” (infernul dupa Sartre) si sa vad ca “ceea ce conteaza e ceea ce fac eu cu ceea ce au facut ceilalti din mine” ca sa ma lansez in aventura descoperirii adevaratului meu sine, in permanenta devenire, liber si in acelasi timp predestinat de modelul ideal ce-l port in mine. Liber sa-l implinesc si sa fiu implinit (fericit) si liber sa-l ratez. Liber sa renasc din orice cotlon si fundatura in fiecare clipa doar sa recunosc ca-s impotmolit, ca am gresit, ca m-am ratacit (ratacit, in greaca veche se zice pacatos!) si am nevoie de ghidare. Si liber sa refuz salvarea si implinirea. Liber sa renasc in fiecare clipa prin credinta speranta!

Cum te eliberezi? Ce te faci cu intalnirea dintre frica si destin? Ce te faci cu speranta si renasterea? Si mai ales cu lipsa lor _?

Fara credinta si speranta suntem Masaii. Si redau aici o scena povestita (am vazut-o si eu probabil, pentru ca Out of Africa l-am vazut cu mare bucurie in adolescenta) pentru ca povestitoarea, femeie cu har, a dat un sens adanc scenei: el, vanator alb, liber pe intinsul nesfarsit de verde al Africii povestind despre Masaii care, traind complet in aici si acum, luptatori liberi, stapani ai savanei, odata inchisi in temnita mureau aproape invariabil: pentru ei nu exista viitor! Odata inchisi ramaneau inchisi pe veci! In afara sperantei nu exista nimic de sperat sau de trait, doar implacabilul prezent. In afara credintei nu vom putea face niciodata ceva ce n-am facut inca. Murim. Ne mineralizam, cum zice Plesu.

Si tot cum zice el citand din alta parte:”Dumnezeu nu numara caderile ci ridicarile din pacat”!

Hristos a inviat, dragii mei! Promisiune de viata noua, libera, plina, cu sens. Pentru fiecare altfel, pentru fiecare fericita. Sa speram in promisiune si sa credem in ceea ce n-am vazut (inca). Ca atunci cand am facut primul pas, cand am dat primul examen, cand am sarutat intaiasi data si pentru prima oara, cand ma arunc cu capul inainte, cand fac ceva ce n-am mai facut inainte. Sa credem, sa ne bucuram, sa speram!

Hristos a Inviat!