Las Philippinas ultramar

Dimineata ne-a lovit jetlag-ul cu adevarat. Asa, cu razbunare. Motanelul ma trezeste ca pe un copil ce trebuie sa mearga la scoala, dulcic. Ma tarai la micul dejun de resort, spectaculos, in mijlocul Manilei. Cafeaua e buna. Si tot felul de dim-sum-uri chinezesti si alte chestii japoneze si ananas si litchii. Mango nu mai au. Iubesc mango-ul.

Ajungem cu o ora mai repede pe aeroportul domestic, sa prindem un Air Asia. Plecam spre Cebu. Nu imi merge niciun card, nu pot scoate bani. Imi aduc aminte de Eli in Patagonia. Am suficient cash, inca. Primim locuri la iesirile de urgenta pentru ca aratam a americani, europeni, romani, tot aia aproape. Aici. Iar imi aduc aminte de Eli. La
plecare din Punta Arenas eram amandoi la check-in, unul dupa altul. El a primit locul de la iesirea de urgenta, lux, eu am primit exact ultimul loc din avion, ultimul rand, numai bun pentru un copil de 10 ani. Si lui Eli i s-a parut normal. Exceptionalismul american. Un alt cuvant, golit de peiorativ, pentru aroganta. Avionul are intarziere o ora. Asa ca stam doua ore degeaba in sala de asteptare curata si plina ochi care seamana cu cea din Yogiakarta, Indonesia. Peisaj pestrit e un understatement. Filipinezi mai negri, mai putin negri, si mai negri, japonezi, backpackeri nemti, francezi, tineri, in flip-flops. O tipa care arata a evreica sefarda, tanara si lalaie. Cupluri de el alb, ea filipineza. Cele mai multe nici nu-s frumoase ci doar tinere si supuse. Asta lipseste cel mai mult barbatului european, respectul. De la Luci stiu, din Doha, ce docile si blande sunt filipinezele. El zicea clar ca nu-i trebuie nicio europeanca cu mofturile, pretentiile si lipsa lor de respect si recunostinta. Ma plimb. Niste americance cu aspect asiatic dar cu engleza specifica in dotare rad isteric, repetat, insistent, sa fie sigure ca le-a auzit toata sala de asteptare. Le-a. Ma plimb si iau apa si mai iau ceva. Lonely Planetul pe care nu l-a gasit Motanelul acasa. Se bucura ca un copil mic. Ma bucur si eu de bucuria bucurelului.

Incepe imbarcarea. Avem locurile de la iesirea de urgenta si ca atare avem si prioritate la imbarcare. E bine sa fii american.

Stewardesele de la Air Asia sunt frumoase. Nu toate, dar da, sunt frumoase, confirma Motanelul. Mergem pe jos spre avion, un A320 vechi. Bagajele de la zborul anterior se descarca in timp ce urcam noi. Ale noastre asteapta. Imi zaresc husa galbena in maldarul de pe carut. Scara si avionul si totul au un aer incert, de graba, de improvizat. Ma gandesc in treacat la procedurile de securitate. Mai bine nu.

Decolam. In dreapta Makati City cu zgarie norii si companiile occidentale, adica americane. In stanga, Manila Bay cu sute de vase de pescuit. E cenusiu si incarcat de nori si umiditate. Lumini si umbre.

Aterizam in Cebu, dupa un zbor scurt si placut. Aterizam de fapt pe insula Mactan, de fapt langa orasul Lapu-Lapu. Imi aduc aminte de copilarie. Repetati dupa mine, insistent, Lapu-Lapu-Lapu-Lapu-Lapu-Lapu. Ma opresc aici. Tot aici s-a oprit si Magellan. Prima data un pic si apoi de tot. Aici a ajuns el in “filipile si s-a casatorit cu o bastinoasa” o perla de bacalaureat pe care mi-o tot aduce aminte Motanelul care o stie de la Nana. Da, aici a ajuns si aici, chiar pe insula, chiar aici, in Lapu-Lapu, a fost omorat si abia a scapat Elcano cu fuga sanatoasa de a ajuns la Cadiz dupa inconjorul lumii cu nava cea mai mica dar, hmmm, plina de mirodenii. Tornaviaje, drumul de intors tot prin Pacific, care era de fapt planul initial, nu l-a gasit decat 40 de ani mai tarziu Legazpi, venit din Mexic tot in Cebu, tot in Lapu-Lapu insa a venit sa stea, tura asta. Si aici, unul din soldatii lui Legazpi a gasit, in una din cele mai sarace colibe, statuia pruncului Isus daruita de Magellan sotiei lui filipineze. Care se vede si azi in catedrala. Si crucea pusa de Magelan. Si asta se vede. Eu inca nu le-am vazut. Le pastram pe cand ne intoarcem din Bohol, in drum spre Palawan.

Magellan. L-am intalnit in Sevilla. L-am intalnit in Punta Arenas. M-am urcat pe corabia lui. L-am intalnit in Cebu. De fapt in Cebu am venit pentru el, pentru crucea lui. O sa scriu despre el. O sa scriu mai mult. Si despre Villalobos a doua expeditie, dupa doua zeci de ani, prima plecata din Mexic dar care nu a gasit drumul inapoi si a a trebuit sa se impace cu portughezii ca sa poata ajunge acasa, la Cadiz si apoi, mai tarziu, la Veracruz, in Mexic. Un alt fel de inconjor al pamantului. Si despre Legazpi, a treia expeditie, dupa patruzeci de ani, parca e de Dumas, astept sa apara d’Artagnan. Expeditia care a reusit. A venit, a cucerit, a credtinat, a colonizat, a gasit tornaviaje mergand in Nord, spre Japonia, si a pornit drumul Pacificului, galionul de Manila la venit, odata pe an si galionul de Acapulco la dus, tot asa. 108 Galioane incarcate cu mirodenii si chinezarii la dus spre Mexic sau porumb si chestii coloniale la intors spre Manila au facut drumul asta. 4 le-au capturat piratii englezi si 20 s-au scufundat. Las philippinas ultramar au fost, in fapt, o colonie a Mexicului. Desi poarta numele lui Filip al II-lea, monarhul care l-a trimis pe Legazpi.

Drumul din Cebu la Alcoy a fost un cosmar. 90 de kilometri in 3 ore cu un taximetrist grabit. A claxonat si ne-a zmucit tot drumul. Cata saracie e in jur, peste tot! Cebu, queen city of the south, vazut de pe drumul expres ce il ocoleste cumva de pe tarmul marii, e un peisaj post apocaliptic. Ii zic asta Motanelului in timp ce trecem, conform hartii triposoului in stanga Crucii lui Magellan si dupa ce am trecut pe sub ramasitele fortului lui Legazpi. Sic transit gloria mundi.

M-am trezit la 4.20, ora din las philippinas. Cu gretica pe stomac. De la sticla de cabernet bun de Chile bauta aproape singur aseara. Si agitat de la nebunia din tara cu marsurile anti-gratiere. O ignor. Teoretic sunt in paradis. Si asa si e. M-am trezit intr-o vila cu terasa, pe malul oceanului, vazandu-l de sus, de pe o stanca, oceanul e cald, pasarile ganguresc in toate lumbile pasaresti ale pamantului. Cum stau trantit in pat si scriu, in dreapta e paradisul, dincolo de draperii, oceanul si palmierii si apa limpede ca cristalul si nisipul alb. La stanga e iadul cotidian al Cebu-ului, cu traficul lui aferent, foarte prezent. The thin red line. Peisajul tropical, de polinezia, se potriveste. Linia asta e in capul meu. Pot decide in oricare parte. Sa ma concentrez, sa stau ancorat, pe paradis, sau nu. Pe la
6 si ceva am iesit sa fac poze. Se facea lumina. Si apoi, fascinat, am coborat la apa si apoi in apa. Calda ca aseara. Am schimbat doua cuvinte cu Jimbo, Jim Carrey de Cebu cum mi s-a prezentat. Venise spre mine si s-a autopropus sa-i fac poze. Nu prea era lumina, am reusit una contre jour, contre rasarit. Se stramba chinuit in poza. Ma intreaba de unde sunt, ii zica ca sunt roman, intelege ceva legat de rusi, ii zic ca nu, zice ca bine pentru ca rusii sunt “maldito”. Il intreb plin de speranta daca vorbeste spaniola. Nu. Era doar un cuvant spaniol preluat in tagalog, dialectul lor malaieziano-indoneziano-polinezian. O limba parca inventata. Nu am gasit pe nimeni sa vorbeasca spaniola. Mi se pare trist si nedrept. Asta a fost colonia de care au avut cea mai mare grija, i-au educat, i-au dezvoltat, la 1900 aveau cel mai mare PIB pe cap de locuitor din Asia, dupa Japonia, si nu a ramas nimic. Nimic in afara de numele spaniole de oameni si locuri si nimic in afara de biserici si credinta. Dar biserici vii. Ieri, venind din Cebu, fiecare sat avea o biserica uriasa, cele mai multe vechi, baroce, frumoase si mai ales pline de lume la liturghia de duminica seara. Pline. Si in Naga si in Carcar si in Dalaguete si mai in multe alte locuri. Hristo redemptor. Pentru Asia, e un miracol. Singura tara crestina, catolica, din toata Asia. Mai e Coreea de Sud, cred, dar acolo nu am fost. In schimb, in restul Asiei de Sud Est am intalnit numai buddhisti, musulmani si confucianisti. Cei mai multi, buddhisti. Fervoarea crestina din Filipine imi incalzeste inima. Asa cum mi-a incalzit-o liturghia din Biserica Sf. Augustin din Manila, sambata.

Incepe sa se faca simtita caldura. Motanelul inca doarme. Ce bine! Era obosita dupa atata Manial si atata manileala. E o tara grea. Si nu, nu e genul de tara plina de resorturi confortabile, paradisul tropical. Sunt si din alea dar putine. Si false. Tropicele sunt grele, umede, pline de lighioane, de saracie intr-o lume a tehnologiei, suprapopulate, put. Dar oamenii sunt mult mai veseli si revunoscatori decat cei care au mult mai multe, ce care sunt de fapt rasfatati si razgaiati si, normal, li se pare ca nu au destul, ca tinerii “frumosi si liberi”. Generatie fara respect si fara pic de renuntare de sine. Nu e vina lor. Am pierdut razboiul. Ienicerii erau mai toti copii de crestini, luati de mici si transformati in musulmani feroci, reeducati, impotriva crestinilor. A se citi batalia pentru inimi si minti, “hearts and minds” a americanilor. Aici au castigat-o. Peste o mare de saracie si mizerie si trafic infernal, in Carcar, troneaza ca un templu un MacDonalds. Si la iesirea din Cebu, dupa privelistea ravasitoare a mahalalelor de langa rau si piata de peste, nici nu vreau sa ma gandesc cum arata un taifun aici, trona Robinson, un urias mall modern, cu control de portbagaj la intrarea oricarei masini. Unul din elementele fundamentale ale statului este monopolul asupra violentei. Aici spatiile publice si securitatea publica sunt precare si cele private, ca in Johannesburg, sunt foarte eficiente. Securitatea e un lux si o necesitate a bogatilor. A brave new world. In a brave new age. Globalizarea pe intelesul tuturor. Piatra pe piatra nu ramane dupa visul american, decat pentru o mana de privilegiati, de expati si de “tehnicieni”, indispensabili ca rol dar usor de inlocuit ca persoane daca nu mai raspund la comenzi. “People should know when they’re conquered” zice unul din locotenentii lui Maximus in Gladiatorul. Iar el raspunde “would you Quintus? Would I?”

Simt o oboseala in pleoape. O sa ma ia somnul. Asta e de fapt ora mea de culcare acasa, unu noaptea. Aici e 7. Scriu inca. Motanelul incepe sa se foiasca. Afara e soare. Ultimele doua saptamani a plouat in fiecare zi, am aflat aseara. Miroase a mare. E cald.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>