Jurnal de Lume noua. Episod 1. Plecarea

Simt oboseala si un pic de agitatie de plecare. Si cant: Vieni amore mio, Vieni, signore Jesu. De Kiko. Plec din nou.

Sunt ametit. Ametit bine. De la Rusalca Alba bine bauta cu Alex. Mi-a picat bine sa il vad si sa petrecem timp impreuna. Am vazut ca e mai linistit, mai bucuros, mai senin, mai puternic.

Am decolat. Paris. Credeam ca avionul e la 15.45 dar era la 15.10. Am ajuns exact la timp. La coada la boarding stateam langa un cuplu cu un copil, un cupla care nu arata nicicum, care aveau ca destinatie finala EZE, Ezeiza, Buenos Aires. Ea avea parul brunet, cret. In jur de 40 de ani. Peste. Stewardesa m-a intrebat daca stiu franceza. Am zis ca da. M-a rugat sa ii transmit colegului ca 17 la culoar e liber. I-am transmis. M-a trimis sa stau eu acolo. In curand a venit cineva si m-a ridicat. Aparent nu stiu franceza. 

Rusalca Alba e minunata. O fata alba si seaca, translucida si verzuie, acida si sprintara, numai buna. Invioreaza inima omului. Si o inveseleste. Oricat s-ar stradui unii sa forteze realitatea sa intre in cadrul lor conceptual rigid in noul testament nu se vorbeste de must ci de vin. Si Isus a baut vin si in Cana Galileii la nunta in care transforma apa in vin si si la ultima cina cand zice clar ca nu va mai bea vin pana nu il va bea nou in Imparatia lui Dumnezeu. Adica in lumea noua, restaurata, de dupa “apocalipsa”, revelatia finalului lumii cazute, a eliminarii definitive a raului din toate cerurile, lumile superioare, spirituale precum si de pe pamant, in batalia finala, Armaghedonul. Da, vinisorul care inveseleste inima omului cum zice la Psalmi.

Ma uit la mine. Nu ma gandesc nici la viitor nici la trecut, si cred ca nici la prezent. Asta inseamna sa fii ametit. A notre sante. A la votre. Para nos otros. Buenos Airesul ma asteapta.
Rememorez oprirea la Bucuresti. Vad malul Herastraului, insula aparuta in mijlocul lacului, pescarusi, cufundari poate, intrand si iesind din apa pre putin adanca, un tren cu putine vagiane suiera, cu locomotiva alb rosie taiata la mijloc de o linie ca un traznet din mana muncitorului colos de pe Vidraru, trece pe un pod de metal gri cu buloane ruginite si se pierde intre copacii ne verzi dar coplesiti de caldura si soarele unei primaveri de dinainte de primavara, un februarie se incalzire globala. La un pas de inmugurire si tot la un pas de gerul sigur de inceput de martie. Si il ascult pe Alex, pasesc repede, mai repede decat as pasi singur, Alex e mai agitat, pe o frecventa mai rapida, e bine, ma bucur sa fiu cu el, prieten drag, frate mai mare, om care a crezut si crede in mine si care mi-a dat mult, mult vazut si si mai mult nevazut, multumesc Alex.
Vorbim de Dumnezeu si de yoga, de templul lui Brahman manifestat din Bali, de hindusii care dintre cei trei zei fondatori ai trinitatii trimurti, Brahma, Vishnu si Shiva, il venereaza mai dihai pe Vishnu, doar e pastratorul, zice Alex, si cand imbatranesc incep sa-l slujeasca pe Shiva, ca se apropie de moarte dar in toata India este un singur templu dedicat lui Brahma, undeva in Rajahstan, in Udaipur sau Jodhpur, stiu asta de la Romain si Fiona, prietenii nostri francezi pe care i-am intalnit pe Gange in Varanasi, si ei fusesera acolo. “Odata ce te-a facut, ce sa-L mai venerezi, ajunge, te ocupi de aia care te afecteaza”, zice Alex usor sarcastic si zambind hatru. Apoi am vorbit de Dumnezeu care nu poate fi continut de nimic, e peste orice forma, nu este si este tot in acelasi timp, de idolii si demonii/zeii mici hindusi, de zoroastrianism si templele focului ca venerare a luminii care a luminat in intuneric si intunericul n-a biruit-o, de dewas si asuras indieni, vedici, si exact pe dos ca in zoroastrianism in care Ahura Mazda e Dumnezeu Unul, cel bun, Creatorul, Fiinta Concept iar dewas sunt demonii, cei cazuti, razvratitii, urmasii lui Ahriman. Am vorbit mult, foate mult, ca si Khrisna si Arjuna, vad ca m-a marcat mult mahabharata si povestea lor din filmul lui Greenaway, am vorbit mai mult eu, Alex e mai intelept, tace mai mult. Umblam prin Herastrau printre caini, lup belgian, un husky sare sa rupa in bishon si mi se face un dor mare de Papi printre joggeri cu casti in mai ales tipul inalt si rigid ce alearga de parca mainile i-ar fi niste biele manivele de locomotiva cu aburi, e imbracat in negru si crispat, printre biciclisti si pensionari. E bine. E aici si acum.

Pe masina ii povestesc despre Geneza si Apocalipsa si intalnirea dintre ele si despre lumea noastra ca un pugatoriu, ca un spital de lamurire, de testare in foc a aurului, si de vindecare de pacatul originar ca sa ni se poata da sa muscam din fructul pomului vietii vesnice. Am fost alungati din Eden ca ne-am imbolnavit prin si de neascultare, prin fructul pomului cunoasterii, de cunoasterea si deciderea subiectiva, relativa, a raului si binelui. Si ca sa nu invesnicim raul si neascultarea, cum au patit-o demonii, am fost coborati un nivel, alungati din Eden, locul de intalnire dintre lumea spirituala, creata si nevazut si cea materiala si sensibila, cea creata si vazuta si perceptibila. Alungati intr-o lume ascunsa de cea spirituala, inferioara, taiata, “e usor si placut sa cazi dar nu te mai poti intoarce”, o lume paranteza, ca infinitul dintre 0 si 1 care e complet identic si complet diferit de cel dintre 0 si infinit, in speranta spalarii, a vindecarii, a biruintei care me da dreptul sa muscam din pomul vietii vesnice cum zice Ingerul lui Isus Hristos, mesagerul, holograma Lui vie, lui Ioan in Apocalipsa ca sa transmita bisericii din Efes. Acelasi mesaj il are pentru toate cele 7 biserici dar aici e, mai, clar. Apocalipsa inseamna Revelatie in greaca veche. Uimitoare etimologia.

Pe Alex l-am intalnit in Danemarca. Una din primele mele calatorii afara de pe vremea facultatii, de studii europene. Minunata facultate de dupa inchisoarea liceului si academiei militare. Intrasem si la ISE dar dupa primul curs am inteles cat e ceasul si mi-am urmat chemarea. Imi placuse cursul lui Pecican la Studii, Idee europeana, eram atras, imi displacuse profund aerul de academie militara civila dar la fel de imbacsita de la ISE, am decis usor unde raman. Mancasem destul cacat in armata. De ajuns.
Aerul respirabil de la Studii Europene se manifesta prin cursurile lejere, de balet, prin biblioteca foarte occidentala si bine garnisita si prin examenele demne de un Barasnikov. Balet clujean. Imi placea nespus. Dupa scheletul de otel bagat cu forta pe gatul si in trupul meu de aschilopat cum zicea tata incurajandu-ma, in liceul si academia militara, aerul asta de libertate era de necrezut. Dar il credeam, ce bine il credeam. Si ma bucuram de el chiar daca pe vremea aia nu stiam sa ma bucur. Cartile de management, de teorie politica, marketing, sociologie si psihologie sociala erau tare fain acompaniate de discutiile din pauzele de corn cu lapte de la Miorita, pe Eroilor sau din curtea Institutului francez pe Bratianu. Rares, Whoooa, Luci, Cristi, Laurentiu. Baieti. Eram inca salbatic. Habar nu aveam sa ma port cu femeile. Ma speriau, mi-era frica de ele, le vedeam ca ingeri de neatins sau demoni de temut. Si de dorit. Citeam mult. Si structurat. Spre deosebire de lecturile anterioare axate fie pe actiune si dialog in special de razboi sau SF, fie pe prefete acum citeam structurat. Si se pare ca eram vizibil.

Cand Ela, o colega mai mare pe care o stiam doar din vedere ai careia nu-i stateau bine ochii in cap, m-a abordat sa ma invite sa particip in proiectul ei de educare democratica a romanilor de catre danezi, 3 saptamani de Danemarca platite si chiar cu bani de buzunar, Dumnezeu imi punea mana in cap prin ea si imi deschidea usile vietii. Ghidul nostru vorbitor fluent de daneza, si de rusa printre altele, un tip inalt cat mine, brunet, volubil si cald ca un Misha si cu minte ascutita ca un khanjar persan, era Alex. Revad doua momente si doua discutii pe care le-am avut cu el. In supermarketul in care alegea sosuri indiene, ca omul care statuse mult pe-acolo, si in autocar in care vorbeam de orgasmul fara ejaculare din tehnicile orientale. Eram fascinat. Acum, scriind, ma intreb si imi raspund cine a plantat samanta primei mele mari calatorii singur, cea din 2012 in India. Alex fusese angajat diplomatic al ambasadei noastre in New Delhi si apoi petrecuse mult timp si yoga prin Rishikesh si probabil Haridwar. Cert e ca facea o mancare indiana superba. Nu stiu ce am mancat atunci dar probabil un curry galben. Avea un Audi A6 combi, o sfidare in Danemarca impozitelor pe masini de tripla valoare. Avea numere de Bucuresti. Era relaxat, ma placea si ma incuraja, nu stiu de ce, o sa il intreb cand ma intorc din Patagonia, si mi l-a prezentat pe Alan si prin ei am inceput zbor profesional. Si atunci si acum si in viitor, multumesc. Chiar daca ne-am despartit un an mai tarziu, cand Alan a schimbat conditiile si eu le-am refuzat nu voi uita niciodata cum ne-am vazut in KFC-ul de la Unirii in Bucuresti si el mi-a zis: “cum o sa ma supar pe tine, Dragos, esti un om, esti prietenul meu?!”.

Si de acolo printr-un scurt dar de neuitat intermezzo la Budapesta mi-au inceput calatoriile. Vad ca-mi trece ameteala. E bine. Mi-am scris obiectivele calatoriei.

Sunt in avion deasupra Sao Paulo. E deja lumina afara. Am avut un loc dificil. Slava Tie Doamne pentru el. In aeroport in Paris inainte sa plec m-a luat frigul si apoi gandurile ca am bagaj prea greu pentru hike si prea mare. Si ca mai bine nu le caram ci le inchiriam de aici. Ca le car degeaba. Alung gandurile astea. Domnul e pastorul meu. Vad ca nu simt o flacara in inima fata de calatoria asta.

Am dormit prost dar totusi mult. Vreo 6 ore legate. O jumatate de ora la decolare. Si ma simt destul de odihnit. Cand sa aterizam am decolat din nou. Erau turbulente din cauza vantului. Frica din avion o puteam taia cu cutitul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.