Irkutsk. Seara bielorusa cu accent corean.

Am intrat in Irkutsk. Din nou. Umed, cetos si ploios. Trafic infernal. Se sta bara la bara. Eu stau inca si ma zgaltai in marshrutka capitonata. Baikalul si Olkhon-ul la cateva sute de kilometri si un soroc distanta. Vremurile nu se intorc chiar de ma intorc in locul in care am trait vremurile. Marshutka ma lasa la gara, cred. O sa verific trenurile de Ulan Ude si apoi merg la consulatul mongol, sa vad de bilet. Nu prea ma trage inima cu Mongolia.

Si oricum daca e mai mult de 400 de dolari dus intors ma duc sa vad Buryatia si Ulan Ude in loc de Ulan Bataar si Mongolia. Cu autobuzul nu merg 12 ore dus si 12 intors. Ca nu merg. Iar cu trenul e o nebunie. Face stop de 8 ore doar sa schimbe boghiurile si la dus si la intors. Stiti voi, poate, chestia cu ecartamentul lat, rusesc, si celelalte. Trenurile lor sunt mai late, mai stabile si ale lor, adica nu vine nimeni cu alte trenuri daca ei nu vor. Si vin greu. Cand eram mic, in ’90 si am mers cu mama in Polonia la vandut miez de nuca si conserve si cumparat blugi si cafea si am trecut inspre Cernauti pe la vama Siret. Si acolo am vazut magaoaiele de ridicare a vagoanelor si schimbarea boghiurilor inguste cu alea late. Mi-aduc aminte ca ma scapa pipi si se inchisese toaleta si stateam cocotat pe geam si ma uitam ca la urs. Si acum imi simt vezica. E interesant procesul in sine. Se trage trenul pe o linie cu dublu ecartament. Se dau jos boghiurile pe care sta, rotile. Se ridica trenul pe niste scripeti hidraulici. Se scot boghiurile vechi, se aduc alea noi, mai late sau mai inguste, dupa caz, se fixeaza in pozitie, se coboara trenul de la cucurigu. Si se monteaza. Si dureaza. Fascinant oricum. De vazut am vazut odata, nu mai am nevoie. Asa ca, ori avion ieftin ori Mongolia mea va fi tot in Rusia. Are Rusia asta de toate.

Profit de un stop aglomerat si zic si eu astanovka si ma dau jos. Sine irae et studio. Ma simt un pic descumpanit, parca apartineam spatiului ala capitonat si aveam o relatie de fratie cu soferul buryat, si parca ne-am rupt prea repede si prea fara regrete. El evident nu regreta nimic. Eu am o nostalgie. Mi-a placut tura asta zaluda. O iau pe jos spre hostel, de fapt spre Consulat. Ala mongol. Merg pe karla marxa. Sunt usor tulburat. Sa merg in Mongolia sau nu? asta e intrebarea. Dar cum am ajuns ca un punct central in plan sa fie pus la indoiala? Hmm Dragos, cum? Vad ca nu se deschid usile, vad ca sunt obosit, vad ca am 4 zile pentru Mongolia si imi asuc aminte de cele 6 pentru Bolivia, cu 4 prea putine. Am Bolivia puternic prezenta in mine, maratonul viteza si deciziile de atunci si pretul. Si totusi, Mongolia. Am viza dar nu am pofta. Simt oboseala, un pic de frica, gandul ca da, am viza cu doua intrari dar e de business, ce business fac eu cu rucsacul in spate in Mongolia. Si la iesire ca la iesire dar ma si vad dat jos de autobuz la intoarcerea in Rusia din Mongolia. Si adio Kamchatka. Frica vorbind. Ma uit la ele. Gandurile contradictorii si fortele alea de forfecare din mine pe care le stiu asa de bine.

“Planul e sa mergi in Mongolia, Dragos, tine-te de plan. Ai promis, ti-ai promis.”

Da, dar simt ca fortez, Joe. Meet Joe Black, ego-ul meu. Tu inca mai esti pe aici? Treci n-apoi la somn, hiberneaza, dispari! Stiu cand apare Joe, in frica si in tulburare. Cand ma bazez pe mine si nu pe Dumnezeu. Cand fortez realitatea in loc sa o accept. Cand ma ridic pe mine in loc sa accept smerirea. Cand imi impun eu voia lumii si, da, lui Dumnezeu. Si evident ca bu iese, sau si mai rau, Doamne fereste, iese.

Desi eu am decis. In Sinele constient am decis. Dragos a decis. Nu mai vreau intensitate, fortare, tulburare, nu mai vreau sa actionez din vinovatie sau frica, din pofta sau rusine, nimic din duh de cearta si de slava desarta. Nu mai vreau nimic care nu vine din incredintare, nimic fara Dumnezeu. Aleg pacea si bucuria. Ascultarea si supunerea. Libertatea si puterea ce vin de acolo.

Poate ca fortezi, dar e normal sa lupti pentru ce iti doresti, si cand mai ajungi tu aici?, zice Joe. Mongolia, Dragos! Gingis khan. Karakorum, Gobi, calarie pe sei de lemn, iurte. Straduieste-te si tu, fa un efort. Esti lenes si inconstant, te razgandesti, nu ma pot baza pe tine. Nimic din ce incepi nu termini.

Miselul asta imi stie toate butoanele. Ca din ele s-a nascut si se hraneste.

“Dovedeste-mi ca nu esti asa, continua el. Dovedeste-ti tie.” Se aude subtire si intens taioasa vocea ca un sfredel in mintea mea. Vocea neputintelor, vocea devenirii intru ego, intru fals, intru neadevar, tulburare si furie.

Opus devenirii intru dreptate, pace si bucurie. Adevarata intelepciune e sa te stapanesti pe tine insuti, imi suna in alt nivel de constiinta, unul cumva exterior, regizorul care isi struneste actorul. Spiritul calaret, calare si priceput, pe calul animal manat de pofte si frici. Voia spiritului, a sinelui, zdrobind bland dar ferm, supunand, imblanzind voia calului, a egoului.

Doamne care e voia Ta?

Vine primul gand. “Tine-te de ce ti-ai propus”, aud. Primul gand e de obicei de la Dumnezeu zice intelepciunea batranilor si a sfintilor pustiei. In drumul meu interior si apoi exterior, de cand folosesc busola asta, am descoperit ca e mai complicat. Ca e nevoie de alti identificatori, mai subtili. Si mai ales ca am nevoie de pace, liniste in suflet, si disponibilitate reala de a pune in practica orice vine. Altfel discut cu cel ce ma ataca, cel ce imi vrea atentia si energia si consimtamantul ca sa se manifeste. Cel rau. Sau cu ego-ul deja capturat care ma tine rob la randul lui.

Imediat dupa asta, un alt nivel, mai inalt, de constiinta imi zice altceva. “Simte intensitatea gandului, condamnarea din el, vinovatia, poate gandul asta sa vina de la Dumnezeu?”

Nu. Vocea Domnului e mica si linistita. E blanda si parca vine din inima nu din minte. Iradiaza din interior nu incearca sa penetreze sin exterior. Convinge fara sa depuna efort, nu insista, exista. Stiu asta. Stiu asta din vremuri de pace si claritate. La asta folosesc momentele de claritate, de constientizare, sa vad, sa invat, sa iau decizii, si sa le folosesc apoi in vremuri de tulburare. “Si vis pacem para bellum”. Razboiul nevazut, insa. Cele opt ganduri ale rautatii ale lui Evagrie Ponticul. El zice ca gand si duh sunt acelasi lucru. Gandul e oglindirea dugului in plan mental. Ma antrenez in liniste ca sa pot sa fac fata in plin razboi. Ma uit pe harta pe soare ca sa tin drumul pe ceata. Deci, nu. Indemnul de a ma tine de plan nu e valid. Face asta implicit valida cealalta optiune, Buryatia si Ulan Ude? Logic da, dar inca nu am claritate. Si vreau ca ce fac sa fac din incredintare.

Da, am ajuns, sunt, in acelasi loc. Am nevoie de ajutor.

Planul, voia proprie, viza de Mongolia, calaritul in stepa si Gobi, pofta mea de a vedea si trai tot intarita in forma planului si deciziei care odata luate nu le mai pot schimba decat platind prin vinovatie. Si voia lina, blanda si foarte puternica a lui Dumnezeu care ma indeamna la un dans lin, la o curgere, la odihna si tihna, la a avea grija de mine, a nu ma mai forta, a mai sta o zi in Irkutsk si apoi a vedea in tihna si Ulan Ude si Vladivostokul. Si poate in Vladivostok gasesc satele alea romanesti, unul se cheama Tei, de care am citit, sarmanii oameni dusi in Siberii. De gheata.

Sunt tot pe karla marxa, mergand prin aerul cetos al Irkutskului. Trec pe langa un bar cu o poza mare, uriasa, alb negru a lui Hemingway pe intrare. Afara ceata. In mine ceata.

Cum fac acum? Pai daca am decis, ma tin de plan. Merg la Consulat. Si daca Dumnezeu vrea sa merg imi va deschide usile si daca nu mi le va inchide si voi accepta usurat. Regula celor 3 incercari pe care o avem la Gimini. Incerc de trei ori si daca nu iese inseamna ca nu e cazul, schimb directia, renunt la obiectiv, intorc volanul. Ca uneori Dumnezeu ne da voie sa pornim in directii gresite numai ca sa ne miscam, ca o masina in miscare se poate intoarce usor pe cand una care sta, niet. Si ma carmeste pe drum pana poate ajung la 180 de grade. Doar sa ascult, sa nu ma incapatanez si sa iau decizii de care sa ma tin. Cum ar fi ca daca e mai mult de 400 de dolari nu merg. Si cum ar fi ca nu merg cu trenul si autobuzul. Si ca, evident acum, daca nu sunt bilete de avion tren si Ulan Ude scrie pe mine.

Asa ca merg spre Consulat. De pe karla marxa, inainte de teatrul baroc rosu cu stucaturi bej, in renovare, la stanga, pe langa casa siberiana verde de lemn. Ajung. Inainte de ora doua cum mi s-a zis joia trecuta, data trecuta. Acum e luni.

Intru. Inauntru un backpacker, american cred, isi ia viza de Mongolia, la primul ghiseu. Lucrurile merg relativ repede. Un tip nou la bilete. Da, sunt bilete de dus, adica azi, in 3 ore pot pleca. Si biletul dus intors ar fi 25.000 de ruble, adica 399 dolari. Deciziile sunt decizii. E clar. Paidiomai. Ii zic omului sa-mi ia biletul. La ghiseul celalalt doamna de la serviciul consular. De ceva vreme am dubii cu viza mea de Mongolia scrisa de mana. O rog sa o verifice, inca odata. Se uita ca la masini straine, i se maresc oblic ochii oblici, mi se maresc si mie, da, e scrisa de mana si e ciudata, verifica seria, i se micsoreaza ochii, se uita usor incredul la viza, la mine. E ok. Omul de la biletele de avion se uita la mine si zice ca nu mai sunt locuri la intoarcere. Hmm? Da, sunt la plecare, alea care nu erau joia trecuta dar nu sunt la intoarcere, poate am noroc pe aeroport sa mai aiba ceva. Si fiind doar dus, biletul e 15.000 de ruble. E randul meu sa ma uit incredul, asa a Benny Hil. Serios? Serios. No soup for you! Adio. Mongolia, alta data. Multumesc, imi iau rucsacelul, mi-e foame, is obosit, ma duc sa mananc ceva si apoi sa ma cazez daca mai au locuri la Baikaler. Sper sa aiba. M-am simtit bine acolo. Si cat timp mananc sa vad de biletele de tren. Poate plec in seara asta, poate maine. O noua plaja de oportunitati se deschide in fata. Si 4 zile intregi de folosit cumva.

Hai sa si mananci ceva, Dragos. Si mai ales un cappuccino. Da, da, da. Merge. Imi iau rucsacelul, zic dosfidania mongolilor de la consulat, tipul de la bilete se uita chiorâș la mine si plec. Stiu exact unde. La steakhouse-ul de un pic mai sus de pe ulita. Aia principala. Au cappuccino bun acolo si o sa si pap ceva ca e deja tarziu. Si o sa ma decid ce si cum. Zis si facut.

In timp ce trec pe langa aceeasi casa verde de lemn, siberiana, realizez cum lucreaza Dumnezeu. Am decis, am pus semne, nu am calcat planul in picioare dar nici pe mine, mi-am facut partea si am lasat decizia in mana Lui. Si a decis. Nu Mongolia. Poate altadata. Acum Rusia si Buryatia. Cum si cat si unde, sunt detalii de cappuccino. Si de internet care necesita wifi. Am ajuns la steakhouse, e destul de plin, ora doua, inca pauza de masa. Chiar si in Irkutsk oamenii muncesc si iau pauza de masa. Cand umblu mult cu rucsacul in spate mai uit asta. Ma asez la i masa, dau sa intru pe wifi, iarasi sistemul lor cu numarul de telefon, incerc sa ii explic devushkai care ma serveste caam nevoie de numarul ei de telefon, se uita lung, nu eu ci wifi-ul, zice ca nu intelege bine engleza, pleaca si vine un baiat, eureka, baiatul care m-a servit tot aici acu 4 zile, isi aduce aminte de mine, zambeste, imi baga wifi-ul si imi aduce cappuccino-ul. Si ceva de mancare, nu stiu exact, irelevant, bun. Ceva fajita traditionala siberiana.

Ma lamuresc rapid. O sa fie o zi in plus aici, In Irkutsk, as putea sa plec diseara dar daca plec dimineata, cu un tren de zi, o sa merg cateva sute de kilometri chiar pe malul baikalului si merita, merita, sa il vad. Si oricum un pic de hodina, odihna maramureseneasc, o sa-mi prinda nimai bine. Si un dus lung. La hostel. Daca or mai avea locuri. Sper, cred, ma rog sa aiba. Si apoi 3 nopti in Ulan Ude, pe indelete. Si apoi o zi in plus in Vladivostok. Da, suna bine. Incep sa simt linistea curgand.

Cappuccino-ul e bun. Bun, bun. Imi iau rucsacelul greu, da e greu, de la pietrele de Baikal pe care o sa le duc cadouri, si merg la wc-u. Locul e frumos aranjat, trendy, seamana cu barul terasa din Olkhon, cu privire panoramica la Baikal. Asta nu are privire panoramica, doar cafea buna. Dar nu-i putin lucru la drum lung si mai ales pentru un pelerin de 4 zile pe drum doar cu rucsacelul mic.

La Baikaler, surpriza, inca mai au rucsacul meu mare si, ce bine, au un loc pentru mine. Aceeasi camera, patul lui Jerome. Sunt linistit. Sunt bucuros. Semne de decizie buna.

In camera de hostel, confortabila si numai prin familiaritatea ei, e ca acasa. Cumva asa ma simt. Stiu locul si regulile, papucii la intrare, lenjeria verde creponata, am cheie la poarta de intrare, rastelul cu papuci la intrare, baia cu dus cu jet puternic pe care abia il astept. Sentimentul de “am mai fost aici”, un lucru rar pentru mine in calatorii. In actul doi, joaca Mr. Cho, coreean, undeva la mijlocul anilor 50, micut, voios, dupa o vreme apasator de voios si prietenos. Si Quentin, un alt francez, nu te mai poti caca de atatia francezi cum zice un om drag mie, tanar, sta in patul in care stateau canadienii cei tineri si enervanti, co-dependenti, choux in sus si choux in jos, de acum 4 zile.

Mr Cho e sud-coreean, il intreb daca din Seul, el zambeste foarte politicos, parca e japonez, zice ca nu, imi zice de unde, nu retin, un oras pe coasta de est, la doua ore de drum de Seul. Ma intreaba de unde sunt. Ah, Romania, am fost acolo zice fericit. Buvuresti, Bran, Peles. Eforturi mari de memorie si de pronuntie. Uimitor, totusi. Imi mai da detalii, se bucura de uimirea de pe fata mea. Da, e una din cele 60 de tari vizitate in questul lui de a scapa cat mai mult de Ms. Cho, ramasa acasa. Ei nu ii place sa calatoreasca, spune el fara regret. Ma intreaba, standard pe unde am mai fost in lume, e fascinat de America de Sud, nu a fost, e pe lista, probabil urmatoarea. Ii povestesc, vrea multe detalii, isi noteaza. Cu drag. El e fericit. Ii place in mod special Patagonia. Si mie.

Quentin, francezii astia, n’est ce pas, sunt peste tot. E din Orleans calatoreste 3 saptamani, de aici merge pe Baikal, ii zic de Olkhon, ma intreaba cum a fost, ii zic, zambetul meu fericit e argumentul suprem, apoi scurt in Ulan Ude si de acolo in Mongolia si apoi acasa cu zbor prin Lituania ca asa e biletul. Ma mir in forul meu interior. Chestia cu Mongolia imi da un usor fior de regret. Foarte usor. Stiu ca am decis bine. Si face totusi sa nu prelungeac discutia. Ma asteapta dusul. Si eu pe el.

Ritmul interior imi scade. Incet si bine. Ma pregatesc de o seara linistita. Lucrurile se aseaza singure. Am ales trenul de dimineata, o sa iau biletul exact inainte de plecare, nu va fi aglomerat, dupa toate probabilitatile. Acum e vremea de papa bun rusesc, tihna si vodka. Vreau ceva traditional. Rusesc si nu buryat. Acolo ma duc si o sa ma satur de ei. Irkutskul pentru mine e foarte Rusia si foarte cazacesc. As manca niste blinai si niste stroganoff si sigur omul afumat, ala oricand. Si cateva sute de vodka. Doua trei cincizeci, cum zice Motanelul.

Ajung tot pe karla marxa, nu, nu m-am plictisit sa tot scriu de ea, de el, imi face placere, ma amuza parodia. Belaruskaia Gleba, pe dreapta. G e H la rusi cateodata. Painea bielorusa, realizez ca se cheama. Eu credeam ca e tipic rusesc, ei bine, nu. E mai degraba de pe la noi. De pe la noi de pe la Minsk.

E destul de plin, animat. Mese si banci de lemn, decor rustic, miroase bine. O familie mare, in sala din fund, sarbatoreste pe cineva. Zgomotos si placut. O femeie blonda intre doua varste toasteaza, in picioare. Zice ceva, lung. Rusii au obsesia toasturilor. Ca si georgieni. Doar ca la georgieni tamada, pater familias de caucaz, zice ce si cum si cam doar el toasteaza. La rusi toasteaza cam toata lumea. Femeia a fost frumoasa. A ramas blonda si alba si cu ochi albastri dar deja e tunsa scurt si usor rotunjoara la fata. In curand ajunge fara varsta. Vorbeste frumos, dulce, rusesc. Recunosc prikrasnaia si ne za sto. Preafrumos si n-ai de ce.

La masa din dreapta mea o familie moderna chineza, mama si fiica, cineaza. Era sa zic chineaza. Sunt mai putini ca in Moscova si Sankt Petersburg dar se vad inca.
In fata o masa mare de 8, de fapt doua banchete traditionale cu trei scanduri de lemn noduroase, transversale si un stergar traditional ca la noi. Pentru cunoscatorul de folclor ce ma aflu sunt la fel cu ale noastre. Sunt convins ca in fapt nu-s. La masa cu pricina un trio de francezi. Ca o triolada de la Milka. Un ea si doua ei. Pana sa ma dezmeticesc si-au baut berile si au plecat. Ea explica ceva. Si dupa, potopul.

Mi-a venit Vodka. 2 * 50, ruseasca ca eu asa am cerut cand mi-a oferit ea, devushka, vodka bielorusa. De ce bielorusa, doar suntem in Rusia? Bieloruskaia Gleba, Dragos, daaahhh.
Si omul cu ceapa si cartofi si stroganoff. Miamiii. Ce-i ramane omului decat sa bea si sa manance, zice undeva Ecclesiastul. Pai, fara Dumnezeu, cam da. Kamzami da (miii), multumesc, cu respect, in coreeana cum mi-a zis azi Mr. Cho.

Am mai mancat si niste clatite cu ciulama cu sos de la zmei ex-cep-ti-o-na-le. Bielorusii astia din Irkutsk. Oare cum or fi ajuns aici? Oare ce o face Decebal Grigorut, romanul pianist din Irkutsk pe care nu il voi vedea ca asa s-au asezat lucrurile. Si Xenia cea din Ekaterinburg, care mi-a zis de el?

“Uvajenai damai i gaspada”. Se ridica o alta doamna in picioare la masa festiva. E dublata in spate de un tanar in camasa alba cu gulerele ridicate care nu spune nimic. Dar sta si el in picioare. Coada dupa mâț. Scena de teatru. De Cehov. De Livada cu visini. Sau de Piesa neterminata pentru pianina mecanica.

A fost o seara buna, placuta, linistita. Vodka nu prea multa. Am o caldura usoara pe inima si in picioare. Ma curg incet spre somn. E frumos in Irkutsk. E viata in Irkutsk. Ma apropiu de hostel baikaler. De undeva, dintr-una din cladirile baroce prafuite, urme de vremuri de glorie inghetate in timp se aude un saxofon live, usor infundat, bun.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>