Stau in fata garii in Irkutsk. E mare agitatie in jur. Multi occidentali, cu tururi si fara, isi pregatesc sau isi aranjeaza plecarea spre Listvyanka. Primul sat pe Baikal. Nu stau in Irkutsk mai deloc. Atractia e Baikalul. Si de aici la lac sunt 80 de kilometri. Pentru mine Irkutsk a fost mereu sinonim cu Baikalul, pata aia albastra in mijlocul Siberiei, lacul cel mai adanc, frate bun cu Aralul, lac sau mare cum i se mai zicea, in care candva se varsau Syr Daria si Amu Daria. Acum Aralul a secat, proiect sovietic esuat de a transforma URSS-ul in cel mai mare producator de bumbac al lumii. Aralul nu mai e, nu mare lucru, si nici nu mai e in Uniune. Aia Sovietica. Ramane Baikalul. In care se varsa Selenga. Si Irkutsk, orasul siberian prin excelenta. Locul gloriei si mortii lui Kolchak. Amiralul Kolchak, normal. Despre aceste lucruri vom mai vorbi noi, candva, altadata, niciodata, cu ii zice Agripa in Faptele Apostolilor lui Pavel, care ii vestea Adevarul. Vom mai vorbi noi despre asta. Poate.

Agitatia continua. Primii pleaca Tim cu Itzaak, fiu-sau. Pleaca si Howard cu Myra. Si grupurile de nemti. Se simte emotia si agitatia in aer. “Adevarul e ca nu exista adulti”, cum spunea in Antimemorii, Malraux, ca i-a spus confesorul sau, si al multor altora, catolic, inainte sa moara.

Decid ca nu ma las dus de val, de energie, si nu, nu ma duc cu taxi. Am o opozitie de principiu de a arunca banii la rechini. Decat daca trebuie. Sau daca sunt cu Motanelul. Linia de tramvai trece prin fata garii. Nu am khabar nici unde merge tramvaiul, nici unde mai exact merg eu, dar nu-i bai, o sa aflu. Catinel. Catinel catinelos ca si drumul de zece mii de li, tot cu un prim pas incepe.

Las sa se duca valul de agitatie. Ma uit in jur. Masini cu volanul pe dreapta, multe. Ce ciudat. Miros de Asia, adica de Japonia, ca de acolo vin. Oameni veniti cu trenul de pe sate cu ciuperci si rosii si altele de vandut. Saraci. Atmosfera de gara. Vine un tramvai 1 si apoi un 2, ma duc la vatmanita, intreb ceva, mi se raspunde ceva, nu-nteleg nimic, probabil nici vatmanita. Nu urc. Mai stau. Vine un 1 si apoi inca 1, ma dor umerii, rucsacii apasa, oamenii de pe sate se tot aduna, e inca frumos si bine, ma prind ca amandoua numerele merg unde am eu nevoie. Urc in urmatorul 1. Platesc 15 ruble la taxatoarea din tramvai care imi da si bon la ceva device mobil. Plecam, imi place cum deja sunt impreuna cu ei si ei cu mine, suntem deja noi, trecem peste Angara, un rau urias de care nu am auzit pana acum. Ajungem intre cladiri baroce. Irkutskului i se spunea Parisul Siberiei. Acum, nah, si Bucurestiul era Parisul Balcanilor si Buenos Airesul al Americii de Sud. Nu-i deloc urat orasul. Dar e prafos, pare parasit. O veche glorie. Nu e. E viu. Dar altfel. Aici 6 luni sunt minus 30. Ce fel de izolare sa ai pe case, ce fel de incalzire? Ce fel de condens se face in cladirile astea cu pereti de fort, ma gandesc, trec mai departe. Tramvaiul, vechi, probabil o Tatra cehoslovaca de prin interbelic, cum mai sunt si in Arad, are o bara uriasa metalica, de tractat alte tramvaie pe podea, intre picioarele ciolovecilor.

Ma dau jos repede, la a doua. Umblu. Imi place libertatea deplina pe care o simt mergand cu incredere, cu un sens tare dar in fapt spre nicaieri, singur, niciodata singur, dar undeva unde nu stie nimeni ca sunt si nu stiu si nu am pe nimeni. Inca.

Ajung la hostel. Baikaler hostel. In spatele unui bloc ca cel cu garsoniera mea de pe Avrig din Arad. Bloc de caramida, cu ziduri foarte groase, de prin ’50. Blocul e lung si face o curte interioara mare. Imi aduce aminte de Oradea, parca il si astept pe nea Kelemen sa vina cu galetile de cacat puse pe ghidonul bicicletei sa ude florile. In copilarie si cacatul lui Kelemen avea aroma buna. In curte, o casa mare de lemn, verde, cu barne groase, siberiana. Un contrast puternic. Doi siberieni, nu stiu daca ei se considera asa, stau de vorba in fata casei, langa o roaba de materiale de constructii, in cadrul pozei pe care o fac casei verzi.

Caut usa hostelului. Nicaieri. Aici trebuie sa fie. Ma invart. Trec de siberieni, ies din curte, pe strada, trece alt tramvai, ma intorc, ma uit dupa usi, intreb un paznic la ceva curte din curte si intr-un final vad scris mic, negru pe alb, Baikaler, pe usa neagra, de bunker, asa cum sunt usile pe aici. Sun. Mi se raspunde. E ok, am unde dormi la noapte.

Urc la hostel. Ma descalt, primesc un pat, Nastia e foarte primitoare, platesc, imi las niste haine la spalat, platesc si asta, lenea mea, ma cazez. Jack Sheremetoff, tipul cu care m-am conversat pe mailuri, patronul, nu-i. Nu-i bai. Ma duc singur la consulatul Mongoliei sa vad de Aer Mongolia, ma descurc eu. Inca vreau sa merg in Mongolia. Viza luata de Misi, scrisa de mana, ma cheama.

In dorm, 6 paturi. Etajate. Locul meu e jos, in dreapta geamului. Imi iau cearsafurile de la Nastia, imi fac patul. In stanga geamului un cuplu de francezi supraetajati. In fata usii, pe dreapta cum intru, un tip, interesant. Tot francez. Suplu, inalt, senin, cu barba de 2 zile si vreo 40 si ceva de ani. Jerome. K Jerome. Trei intr-o barca sau doi intr-un dorm. Dorm de 6.

Schimb doua vorbe cu el. Alea standard. De unde esti, pe unde ai fost, unde mergi, woaw, si cum a fost acolo, eu sunt roman, cum roman?, da, din Cluj, din Transilvania, gluma standard cu vampiri, functioneaza intotdeauna, noaptea imi cresc canini si beau sange de fecioara. As muri de sete. Ca nu e sange de zodie. Esti primul roman pe care il intalnesc backpackuind. Stiu. As fi mirat sa nu fiu. M-am obisnuit. Sunt ca si Whooaaaa Codoban. Sunt smeriiit! Smeroarea crestina.

A stat 7 zile pe Olkhon. De Olkhon stiu de la frantuzoiaca de noapte pe care am intalnit-o in Potosi, in autogara, suna mai bine bus terminal dar e mai autentic autogara, si cu care am mers toata noaptea cocotati la cucurigu la etajul autobuzului, full cama, ea in stanga eu in dreapta, cu trekkersii mei imputiti, pana la Tupiza, ea cu sens ca avea tur aranjat si eu fara ca eram cu capul inainte si cu care am povestit de Siberia si de Olkhon si de Mongolia si calarit si totul plecand de la rucsacelul ei arcteryx si tot echipamentul meu. Ce fraza lunga. Imi place. Si de la Sylvain Tesson, desigur, cu cele 6 luni in padurile Siberiei ale lui.

Ii zic lui Jerome de Tesson. 6 luni in padurile Siberiei. La inceput nu intelege, am tradus in engleza titlul din romana. Apoi ii zic de francezul care a stat 6 luni iarna pe Baikal. Se lumineaza. Schimbam doua vorbe de el, nu isi revine ca eu l-am citit, multumesc Vasile de la Bookstory, da l-am citit, avem ce povesti, eu am de mers la consulatul mongol, el are altceva de stat sau de facut, poate batem orasul la pas impreuna dupa sau poate vorbim diseara la un vin sau ceva. D’accord, cum zic ei, francezii.
Ies pe strada, cu rucsacelul mic in spate si cu bucurie multa in suflet. Irkutsk. De cand visam sa ajung aici. Visul schimba realitatea. In bine. Daca nu e cosmar. Pentru mine in numele asta stau ascunsi si Jivago si Kolchak si transsiberianul si razboiul civil rus si gerurile si zapezile Siberiei si adancimile Baikalului. Daca e sa sumarizez Siberia intr-un cuvant, sa o aduc in lumea locuita, aleg Irkutsk. Baikalul e altceva, poate mai mult. Merg spre Consulat si spre biletul de avion de Ulan Bator. E cetos. O iau pe atrada Karla Marksa. Din Moscova m-am distrat cu asta, cum numele de strazi si de altele il fac pe Lenin, Lenina. Si reusesc sa faca asta si cu Karl Marx. Chiar daca eu, sancta simplicitas, in prima faza m-am gandit oare cum o fi chemand-o pe sotia lui Karl, oare Karla? Karla? Tinker, taylor, soldier, spy. Asta e pentru connoisseurs. Unul din cele mai destepe filme de spionaj. Recomand, vorba lui Misi.

Merg, ma uit la oameni, trec prin fata unui teatru baroc superb candva, in renovare acum, o iau gresit, ma intorc, intru pe strada buna, e innorat, racoros, azi noapte a plouat cu siguranta.

Casele astea siberiene sunt un spectacol. Alea vechi, de lemn, cu busteni intregi pe post de barne, cu cele 3 ferestre corate in alb cu verde sau albastru. In fata asteia, chiar inainte de Consulat, un copac, un trunchi trantit intr-o balta. O poza perfecta, pacat de lumina ca e noros. Nu stiu daca e frumos Irkutskul, insa mie imi place. Beauty stays in the eyes of the beholder. Pentru ca ochiul e lumina sufletului si sufletul are o viata a lui si noi nu vedem in afara decat ceea ce avem deja inauntru, altfel e mort. Ca atunci cand ne-am luat masina noua, la firma, la Agora, sa zicem un Ford Focus, si inainte nu stiam ca circula masina asta, exagerez, si apoi mi se parea ca numai de astea sunt pe strada. Stiti si voi. Cele doua erape ale memoriei. Recunoastere si reproducere. Cum sa stiu daca nimeni nu m-a invatat? Cum sa ma bucur de ceva ce nu-mi spune nimic? Mie Irkutskul imi umple inima cu copilarie si curiozitate si zapada si Jivago si transsiberian. Si de tata si de atlasul ala geografic pe covorul persan al copilariei.

Ajung la Consulat, mai erau 5 pasi. 5 pasi in afara, ani lumina inauntru. Lumea adevarata e inauntru. Acolo prinde viata daca o lasam sa intre si ii dam o bucatica din noi. Nu cunoastem decat ceea ce am imblanzit, zice, atat de bine zice, Micul Print.
In hol, la consulat, distractie si amuzament. Intr-adevar aici sunt birourile Air Mongolia. O doamna, mongola, la un ghiseu lat pe capatul caruia un backpacker, ceva anglosaxon, isi rezolva viza. O intreb de engleza, ea zice ca numai “po ruskyi”. O intreb de zboruri, 22 cu 26, intelege, zice ca pe 26 e ok si ca pe 22 nu. Tipul tanar care rezolva vizele s-a eliberat si vine ca un bataar adevarat, un luptator mongol, in ajutorul doamnei. Care in mijlocul propozitiei, zambind politicos si toata luminoasa se ridica sa plece. Ma uit prostit. Pentru mine e esential. Aici si acum se cam decide, sper eu, ca merg in Mongolia si ca va fi “the easy way”, nu cele 12 ore dus si altele intors cu autobuzul din Ulan Ude. Sau cele 28 dus si tot atatea intors cu trenul. Doamna zambeste si isi continua miscarea de ridicare. E totusi joi, o fi dimineata dar maine incepe week-endul. Dacha probabil ca asteapta. Are fata rotunda, tunsa scurt si cret, castaniu, cu bucle ca niste bigudiuri inca prin par, fara varsta, cu ochi oblici. Si zambeste. Rusii nu zambesc. Nu din prima, nu strainilor, nu celor care vor ceva de la ei. Rusii zambesc cand simpatizeaza sau iubesc. Atat.

Ma agit, tremurul interior imi creste, intreb daca nu cumva luni, ziua zborului, as putea gasi bilete, zice ca e posibil, imi da numarul de telefon. Nici nu intreb si nici nu imi spune nimic de bani. Sunt cumva irelevanti. Cati bani poti sa ai ca sa cumperi ceva ce nu se vinde? Doamna cu bigudiuri pleaca. Tanarul cu vizele ramane. Ma incurajeaza sa vin luni pana la 14.00. La 20.00 pleaca avionul. Asa ramanem. Incepe suspence-ul.

Cum raman linistit in fata incertitudinii? Cum ma bucur de azi cand maine e nesigur si nesiguranta asta imi afecteaza, imi poate afecta, planul, dorintele, voia mea? Ce fac, ma ingrijorez? Churchill cica zicea, probabil ca Socrate pe facebook, ca a intalnit un batran care zicea la randul lui, cica-n nu stiu care tara, cica-n nu stiu care vara, ca in viata lui s-a pregatit si s-a confruntat cu foarte multe pericole dintre care majoritatea nu s-au intamplat niciodata.

Cum imi pastrez pacea in fata umbrei pericolului? Asta e o chestie. Calatoriile ma tot invata asta. Sa ma bucur aici si acum si sa las linistit si increzator in mainile lui Dumnezeu viitorul. Pregatit sa accept ce va iesi dupa ce eu mi-am facut partea. Grea lectie, mai Dragos. E usor sa o predai la altii, e mai greu sa o traiesti, nu?

Plec. Trec pe la hostel sa ii zic lui Jerome ca o lasam pe diseara. Merg apoi sa beau un cappuccino. La o cafeanea vieneza cu cafea buna si scumpa, pe colt, cu wireless. Rusii au peste tot aproape wifi dar cu un sistem ciudat, e free dar numai daca bag un cod care ar trebui sa vina pe sms dar eu am numar strain si nu vine si atunci imi exersez de obicei farmecele si rusa, dublate de cate o tirada in engleza, ca sa ma ajute chelneritele cu telefonul lor. La in pas de numarul lor de telefon. Un pas mic pentru om si foarte mare pentru omenire. Asa de mare ca nu l-am facut niciodata. Lumea mea, lumea noastra, e o lume perfecta in imperfectiunea ei, ce sa cautam noi pe luna in afara de a o vopsi in rosu unii si a scrie coca cola altii si noi, ca ciobanul din Sibiu, cel mult, venit cu branza, sa o dam tot acolo, in branza. Asa zice tata, apreciativ tare pe vreau subiect. Branza. Eu uneori si simt mirosul de branza puturoasa, iute, de Maramures.

Cappuccino-ul a fost bun.