Irkutsk. Jerome. Singuratatea alergatorului de cursa lunga

Irkutskul l-au facut cazacii la 1661. Scrie pe o placa. Ma plimb prin orasul mare cat Clujul, sub un cer plumburiu, cu rucscelul in spate, ca mereu, un pic obosit dupa trei zile si trei nopti de tren, dupa consulatul Mongoliei, si dupa cazarea la hostel. Cine altii sa-l faca? Ce sa cauti aici? Trebuie fie ca esti nebun, fie ca fugi de ceva, fie ca te-a trimis cineva la ceva, nu?! Cum scrie pe aeroportul din Helsinki la sosiri: trebuie sa fii nebun sa vii in Helsinki in noiembrie.

Asa si ei. Cazacii astia erau, evident niste baieti smelnai. Il si vad pe Tim, americanul din transsiberian, teatral, entuziasmandu-se si incercandu-si accentul siberian usor scremut, de fapt scremut tare, spre a impresiona: smelnâi! Curajos. Oare le place Baikalul la Lystvianka? Erau “excited”. Sper ca le place. Daca nu, se conving ei ca e frumos, e greu sa bati atata drum si sa nu storci frumosul dintr-un loc. Calatoria imi deschide ochii, si spre lume si spre inima, curata ochiul acela care il vede pe Dumnezeu de care zicea Augustin, Sfantul, ca depinde mantuirea si fericirea noastra.

Trec printre cladiri baroce, prafuite, Parisul Siberiei, deh, pe langa liniile de tramvai, o piata mare, comunista, doua biserici, una cu bulbi de ceapa rusesti, de fapt persani, una eclectica, baroco-ruseasca, cu volume drepte, cubice. Fac poze, stiu ca nu o sa iasa bine, e prea cenusiu. Daca soare nu e, nimic nu e. Dau de o statuie cu un tip aprig de bronz, cu cusma si secure, pe malul Angarei cea limpede ca cristalul si frumos curgatoare. Ma opresc. Ma si ia cu un fior de frig umed pe spate. Ma gandesc la primul cazac care a inceput nebunia asta cu Sibirul, cum zic ei Siberiei. Cum au trecut ei Uralii, langa Ekaterinburg, mai sus, la vreo 300 de kilometri la nord, pe la Verkhoturye, poarta de sus, ad literam. Un orasel vechi si frumos, incremenit in timpul ala vechi, primul din Siberia, pare-se, in care am vrut sa ajung si n-am ajuns, un orasel prea indepartat pentru mine.

Pentru ce sa vii in Sibir? Pentru piei de samur, pentru libertate, pentru nebunie si dupa ei, potopul. Si apoi Dumnezeu. Dumnezeu vine intotdeauna dupa potop, cu curcubeul legamantului unei vieti mai bune neinnecate nici in apa, nici in sange. Freddy ar rade de mine ca sunt un pic patetic. Chiar sunt, vad si eu. In Sibir, zice el, mergi cu avionul si numai pentru afaceri. Ce sa cauti altceva? Acum ca acum 400 de ani. S-a schimbat doar transportul. De la cal si barca, la trasura si tren si mai nou, samaliotul. Scopul e acelasi. Davai.

Irkutskul e chiar la mijlocul transsiberianului. Pe Angara, raul fluviu ce curge din Baikal, spre Lena, ce apoi ajunge in Yakutsk si de acolo in Oceanul Inghetat. Din Irkutsk incepe un Nord de mii de kilometri care se scurge inghetat spre nord iarna si dezghetat spre sud, vara. Da, Obi, Enisei si Lena vara curg invers. Stiu ca e de necrezut, nici eu nu cred ca inca n-am vazut, dar multe sunt de necrezut aici, in Siberia. Uitati-va pe harta sa vedeti unde e Yakutskul, cel mai rece oras al lumii, capitala Yakutiei, o provincie inghetata mare cat India. L-au facut tot cazacii, la 1632, inainte sa ajunga la Irkutsk. Asta am cautat-o pe wikipedia. Stiam eu ceva, dar, ca geamanul autentic ce sunt nu prea ma omor cu detaliile. Par ca stiu exact dar de multe ori stiu doar orientativ. Om de nota noua toata viata. Intotdeauna mi s-a parut ca 10-le nu merita efortul. Prea multa crispare, moartea pasiunii, hai sa ne mai si jucam un pic, sa fiu imperfect si vesel. Si jucaus. Si vorba aia, parafrazata, pentru tot restul exista Wikipedia. Care ma lamureste cand nu ma prosteste. Pe vremea mea, cum suna (!), pentru laudarosi si (semi)docti si arzatori de etape dornici sa treaca drept intelectuali erau doar dictionare, enciclopedii, prefete. Eu am fost intotdeuna un mare iubitor de prefete.

Povestea asta, a Siberiei si a cazacilor ma fascineaza. Cred ca se vede. Ca povestile navigatorilor. Ca povestile marilor si necunoscutilor calatori. Stiu ca se vede. Dar nici n-o ascund. Povestile astea m-au adus aici si acum ca sunt aici, ma fac sa fiu din nou copil, cititor de carti si devorator de atlas geografic deschis pe un covor persan la Oradea copilariei mele de tata.

Cum au facut? Ce simteau oamenii astia in frigul crancen, in izbele lor in mijlocul pustiului verde sau alb inghetat, la mii de kilometri de orice om drag, or mai fi fost avand oameni dragi? asteptand sa vina primavara si sa poata sa urce din nou in barci sa mearga mai departe? Ce frici aveau? Cum faceau? Ca erau, oricat de abrutizati si crunti, tot oameni. Care au trait, s-au bucurat, au tanjit dupa casa, o vorba buna, o bucatica de blandete, de mila. Ce fel de oameni sunt cuceritorii si exploratorii astia? Ce mai ramane din blandetea inimii in locurile astea, in vremurile alea? Sau astea.

Ma uit lung la Angara, la curgerea ei. Sunt un pic obosit. Dar imi place, Doamne ce-mi mai place! Sa calatoresc singur, niciodata singur de fapt, imi place cel mai mult.

Imi vine in minte imaginea interiorului Nao Victoria, nava lui Magellan pe care am vazut-o refacuta intr-un muzeu, pe malul stramtorii lui, in primavara ce era inceput de toamna la Punta Arenas, in Chile. Eram cu Eli, sfarsit de tura de Patagonia. Nao Victoria. Stramt, mic, umblam aplecat prin el, claustrofob, cu porci afumati atarnati de grinzi, cu hamace balanganindu-se, cu valuri dupa valuri de apa inghetata intrand in cambuza pe furtunile din stramtoare, cu scorbutul care-i lasa fara dinti, oameni frunza-n vant pe oceane, manati de monedele de aur lucindu-le in ochi ca in desene animate, sub forma de mirodenii. Portughezi si spanioli. Pentru Dumnezeu si pentru mirodenii. Aur. Aceeasi lucire o aveau cred si blanurile de samur pentru cazaci. Si tot acolo, langa Nao Victoria, langa povestea inconjorului lumii, barcuta lui Shakleton. Alta poveste incredibila! Pentru mine e fascinat. Ce de barbatie!

Trec purtat de gandurile de mai sus pe langa poarta Moscovei, frumoasa, baroca, intrarea in oras dupa 6000 si ceva de kilometri facuti pe drumuri vai si amar, cerul e tot plumburiu, barci cu pescari ancorate, agatate in rau, parca impotriva bunului simt, in mijlocul Angarei care curge implacabil, pescuiesc omul, somonul salbatic de Baikal, e innorat, frigut, biserica de pe dreapta, veche de pe la 1700, ruso-baroca, e foarte frumoasa de afara, ca palatele crailor din povesti, colorata, cumva din turta dulce, si plina de pace si tihna inauntru, sub unele din cele mai calde icoane si fresce ce le-am vazut in Rusia. Cupole aurii, ocru proaspat care invaluie un aer cald, inauntru e rece, e cald in suflet, fețe blande, de oameni vii, ingeri, apostoli, Domnul, ochi vazatori din nevazut care se uita la mine, cu drag, cu chemare acasa. Voi sunteti in lume dar nu sunteti din lume. Eu sunt in Irkutsk dar nu sunt din Irkutsk.

Trec una din trecerile de pietoni rusesti, dureaza 110 secunde la masini si 10 la pietoni, prioritatile lor sunt clare, lovesc asfaltul, e umed. Merg spre manastirea de dincolo de-un rau mai mic si de un drum mare, cu multe benzi, e manastirea cea veche, in fata careia a fost executat Kolchak de comunisti, si cu el rusii albi imperiali si razboiul civil. E departe, imi vine sa renunt, masinile sunt neprietenoase, strada la fel, trotuarele care se infunda in gramezi de moloz la fel, cred ca si eu, la fel. Dau sa ma intorc, fac cativa pasi, ma intorc la loc, merg, Kolchak.

M-au fascinat Kolchak si Denikin si Wranghel si albii de cand am aflat despre razboiul civil rus, despre rusii rosii si rusii albi, despre posibilitatea de necrezut ca nu toti rusii s-au bucurat ca a venit comunismul. Undeva prin adolescenta, nu stiu daca inainte sau dupa revolutia noastra, la fel de lovitura de stat si de state, ca a lor. Si apoi din Doctor Jivago si din alte carti. I-am vazut prima data poza acum 5 zile in Ekaterinburg, la muzeul armatei. M-a izbit. Un tip rasat, nobil, imbracat in uniforma marinei imperiale, amiralul Marii Negre care le-a scos Kara Deniz-ul turcilor din cap in primul razboi mondial, un personaj. A suprapus un chip nobil peste o poveste frumoasa si tragica.

Trotuarul se termina brusc, ca si gandurile mele, alunecand incert spre un mal abrupt de aceeasi Angara, un pic verde, mai mult mocirlos. In fata, un urias sens giratoriu fara nicio optiune pentru pietoni. Zero. Nada. Nicevo. Ma uit mesmerizat si ma intreb ce sa fac. Cu adevarat nu e nicio varianta de trecere pentru pietoni. E halucinant, e Rusia. Fac pauza intre stimul si reactie, vad situatia, o accept, imi caut solutia. Manastirea e in fata mea la 30 de metri, statuia lui Kolchak la fel, masinile trec ruseste, non stop, pe patru benzi, iute. Ce sa si fac? Ma uit, contemplu, improvizez. Abilitate nationala, sunt roman. Facem din cacat bici si si plezneste. Analizez traficul, gasesc o fereastra, sar peste parapet, trec, sar parapetul intermediar, mi-a iesit. Ma simt ca George din Seinfeld cu the Frogger, jocul ala de trecut strada. Imi trag sufletul, trec si a doua sosea. Am scapat, am ajuns. Nu-i usor nici sa-l vezi pe Kolchak.

Manastirea e neimpresionanta. Statuia la fel. Insa povestea marsului peste Baikalul inghetat, cu albii ramasi stana de gheata cu miile, a legiunii cehoslovace ce a luptat si s-a repatriat prin Vladivostok si prin Statele Unite, a statului independent, tarist al Siberiei, a razboiului civil cu milioane de morti, toate astea sunt impresionante. Si toate legate de numele omului executat de bolsevici pe exact locul asta plin de porumbei cacaciosi si mame tinere si balsoaie stand din greu pe banci cu ochii in smartphone-uri, iesite cu copii la plimbare. Sic transit.

Imi plac tare tare mult casele astea de lemn, siberiene. Vechi. E plin de ele. Paraginite sau ingrijite, vechi de zeci si sute de ani, dau savoare strazilor. Simt Siberia in ele. Simt frigul, zapada, samovarul, vodca, sufletul de rus.

Jerome a plecat din Paris in 10 dec 2014, imi zice el. Probabil ploua, imi zic eu. Cer innegurat, plumburiu, verde inchis pe malul Senei, atmosfera apasatoare si claxoane. Cam ca aici si acum in Irkutsk. Fara claxoane, ma gandesc, ca era la Paris. Cand zic Paris imi sare imediat in minte: Paris brisé, Paris outragé, Paris martyrisé, mais Paris liberé! Charles de Gaulle, pe statuia lui, pe Champs Elysee.

Ratacim impreuna pe strazi, ca doi camarazi, cautand un loc de povesti, zacusti si vodka. L-am gasit intr-un cotlon, ascuns, un loc ca interiorul uneia din casele mari de lemn de acum o suta de ani. Gazdele pregatesc o petrecere, o zi de nastere probabil, dar se bucura si de noi si ne invita inauntru. Comand eu. Omul afumat, cartofi cu ceapa, ciuperci de lapte, hleb, adicatelea paine, si vodca. Normal. In ruseste se citeste Narmal. 500 de vodca. Stam pe bancute si pe povesti. De mancat mancaseram amandoi, el in hostel, eu intorcandu-ma de la Kolchak pe la casele de lemn ale decembristilor si apoi pe Karla Marxa ulita am gasit in steak house rusesc. Cu carbe de Briansk, vite aduse din Argentina, zicea chelnerul de la Stroganov in Sankt Pteresburg. Bun. Bun destul.

Jerome sta in fata mea. Inalt, atletic, subtire, prea subtire, tras la fata, tacut, linistit, prietenos. Il intreb despre el, despre povestea lui. Ce-l mana pe drumuri. De cine fuge, daca fuge, spre ce, ce cauta? Vine omulul si vodka. Ce bine! Torn, ciocnim, nazdarovie, bem, luam omul si paine. Stingem vodca cu zacusti. Haraso. Ma uit la el. Il si vad plecand la drum calare pe bicicleta lui de dural, alb cu roz, profesionista, pe care i-am vazut-o legata in hol la baikaler, manat de dezamagire. Aflase ca iubirea lui il insela. De ceva vreme. Un motiv suficient pentru prabusirea lumii lui, a lui pe bicicleta si a bicicletei spre lumea larga. Allons y. Sa fugim de noi cei vechi, sa ne cautam pe noi insine, cei noi, cei adevarati, cei autentici. Povestea oricarui backpacker care se respecta. Povestea mea, candva. Ca in povestea hasidica a rabinului din Cracovia zisa de Plesu. Care poveste? Copii, vreti sa auziti o poveste? Copii, vreti sa auziti o poveste? Ca in bancul cu Bula lasat de parintii plecati la teatru sa asculte o placa stricata si cand se intorc acasa il gasesc pe Bula dansu-se cu capul de calorifer; da vreau! da vreau! da vreau! Banc in banc. Un rabin, sa-i spunem Itzik, din Cracovia viseaza intr-o noapte ca in unul din picioarele podului Carol din Praga e ascunsa o comoara. Vrea sa plece, Rashela nu-l lasa, mai viseaza odata iar nu-l lasa Rashela, a treia oara isi ia bagajele si-i zice femeii sa nu-l astepte la cina si pleaca. Merge, drumul e lung, initiatic. Era si el un backpacker. Ajunge, podul e pazit, asteapta momentul, incepe sa sape, vine un politist la el, ce faci omule?, ce sa faca, e rabin, zice adevarul despre vise si comoara, politistul rade, el viseaza de un an in fiecare noapte ca sub patul rabinului Itzik din Cracovia e o comoara, dar e un om normal, un om serios, nu crede in vise. Itzik tace, multumeste in gand lui Hashem, multumeste pentru iluminare politistului ceh, pleaca acasa, sapa sub pat, scoate comoara. Ca sa vad aproape am nevoie sa merg departe.

Jerome a plecat departe calare pe bicicleta. Si de aproape doi ani e din ce in ce mai departe. Germania, Austria, Balkani, Turcia, Georgia, Armenia, Iran… Scurtcircuit. Il vad pe Logan, francezul din Bolivia, in Tupiza, sa fii francez, sa te cheme Logan, sa vorbesti romaneste, sa mori de ras, imi zicea buna dimineata in hostelul din Tupiza, un tip excelent. Si el pe bicicleta, si el candva a facut aceasi ruta, prin Turcia si Georgia, ce faina e Georgia, vreau sa ma intorc acolo zicea el, si eu, si Jerome, si apoi Iran, Shiraz, am povestit de moscheea cea mare cu interior de oglinzi si de comitetul iranian de intampinare a strainilor, de studentii musulman ghizi facand prozelitism sub masca tolerantei, inca mai am Quran-ul primit acolo, si da, am fost amandoi in aceasi camera a moscheei, eu mancand fesenjun-ul de pranz al unuia din studenti, camera de oaspeti si daca tot sunt in Shiraz imi mai vine in minte un ciclist, Marc, belgianul portughez cu nasul spart de la cazatura din Armenia cand daca nu purta casca murea si asa a fost prima zi in care si-a pus casca si n-a murit. Ii vad capul lui istet de oaie creata in lumina apusului de pe terasa hostelului, acolo in Shiraz, peste cepele turcoaz ale minaretelor moscheii celei mari cu multe oglinzi unde a fost si el, am fost si eu, si Logan, si, cu siguranta, Jerome.

Nu l-am intrebat pe Jerome daca a fost acolo, nu asa a curs discutia. Dar cred ca a fost, stiu fara sa stiu. Ca asta e credinta, de fapt la asta duce, la a sti intr-un alt mod, o incredintare puternica in cele nevazute.

In Pakistan si in India m-am tot intersectat cu un englez, zice el. Mi-aduc aminte de o imagine din India, de acum muulti ani, cand in caldura zdrobitoare a Maharashtrei in martie am vazut o ciclista, o olandeza in capul meu, nu stiu sigur, pe o semicursiera, in echipament, bagand de zor pe o sosea aproape topita, cu vaci pe margine si pe mijloc, marginita de pomi uriasi cu mango necopt, ce pacat!, cu copii pe margine uitandu-se ca la urs sau tigru, ma rog, si cu o Toyota de sprijin care mergea incet in spatele ei, ca sa o pazeasca. Normal, o femeie alba in India. Si ma intrebam ce e in capul ei, in timp ce o depaseam in microbuzul meu Toyota, inchiriat numai pentru mine, cu sofer si ghid, mergand spre Khajuraho. Ce-o fi fost in capul meu, ma uit acum in spate si ma intreb. Asta e unul din leit motivele vietii mele, mereu invatand singur, intre autodidact si semidoct, pe calea grea si scumpa, reinventand roata, neascultand de altii, de capul meu, fara calauze si profesori ca fie nu erau, fie nu-i cautam, fie nu-i ascultam. Cum zicea George Chita, mereu ca un alpinist catarand la liber, mereu in risc, mereu in pericol de cadere, de moarte.

Ma intorc cu fata mintii in aici si acum la Jerome si englezul lui. Tot ciclist, tot de cursa lunga, parca ma urmarea, zice el. Probabil aveau acelasi drum, aceeasi ruta, lucru pe care acum il inteleg, nu degeaba se tot vorbeste in lumea calatorilor de “off the beaten track”. Exista evident track-uri batute si in afara track-urilor batute. Lumea e mai mica decat pare. Simt in fundal o adiere de rivalitate clasica anglo franceza. Era mereu in spate cu cateva zile, zice Jerome. La France a perdu une bataille mais la France n’a pas perdu la guerre. Acelasi de Gaulle. Mi-s tare dragi francezii.

Ne-am tot intersectat, ne-am tot vazut, ne-am tot recunoscut si salutat. Zice Jeorme. S-au asezat la o poveste, la vreun curry cu lassi sau bere King Fisher, undeva in India de nord, India spirituala, cea pe care o cauta cu obstinatie occidentalii, spre iluminare.

Zice Jerome ca i-a zis Englezul. Ajung in Dharamashala. Nu aveam mult timp, ii scriu de cu seara lui Dalai Lama. Pe email. Aroganta britanica imi da de inteles Jerome. Si americana, adaug eu tacut. In ceva vreme, imediat, vine raspunsul, un email de la Lama, de la vreun intern, ucenic, ceva, ma gandesc eu. Maine dimineata la ora 8.00. Imi povestise cineva, Calin, un cunoscut din Cluj, ca intr-o vacanta calatorie in India au avut si o intalnire cu Dalai Lama, m-am mirat atunci ca se poate, asa ca nu ma mai mir acum, il ascult pe Jerome fara scepticism. Omul nostru, englezul, ajunge in fata lui Dalai Lama. Al XIV-lea, cum voi afla mai tarziu. Si ii spune povestea lui. Occidentul e napadit de materialism, excese, hedonism. Egoismul omoara sinele autentic, nu mai stia cine e el si cine l-a facut societatea sa fie. Simtea ca se sufoca. Trebuia sa faca ceva, sa evadeze, ceva semnificativ, viu, valoros dincolo de bani si lucruri. Sa fie. Dar cine e el? Cine sa fie? E groaznic, iadul, ceea ce au facut ceilalti din mine, dar ceea ce conteaza e ceea ce fac eu cu ceea ce au facut ceilalti din mine, a zis undeva, candva, Sartre. Nu mai stiu cine povesteste aici, englezul, Jerome, eu, orice backpacker trecut de 30 de ani, povestea e aceeasi.
Si englezul nostru s-a urcat pe bicicleta si a plecat. A lasat in spate orasul si ploaia lui depresiva. London, June. La fel ca Jerome. Ca Logan. Ca Mark. Si ca multi altii pe biciclete sau pe jos, sau pe sus, oriunde dar nu acasa, nu aproape, unde miopia nu ma lasa sa ma vad, sa vad valorile si valoarea mea reala, a sinelui, a autenticitatii vulnerabile. Sa merg departe ca sa vad aproape. Departe de falsitatea a ceea ce am ajuns sa fiu ca sa fiu acceptat sau sa supravietuiesc sau sa cred ca vietuiesc. Masca peste masca peste masca. Sa arat bine ca sa fiu bine. Machiaj existential.

Calatoria pe bicicleta e o aventura in spatiu, in necunoscutul unor tari si culturi si locuri si oameni noi. Dar e si o calatorie in interior, o introspectie activa, stimulata de miile de lucruri noi, de vulnerabilitatea inerenta calatoriei, de oamenii la care ma raportez altfel, si totul trecut prin filtrul gradului meu de deschidere, a disponibilitatii mele de a fi provocat, a ma lasa schimbat. A renunta la mine, ca sa ma gasesc pe mine. Renunt la ce cred ca sunt eu ca sa vad cine sunt eu, in adanc. Sau macar o strafulgerare, un punct. There’s a crack in everything. And that’s how the light gets in. Cohen. Si de acolo un punct fix ca sa misc pamantul. Arhimede, sicilianul. Si eu. Si Jerome. Si englezul. Si orice backpacker care a plecat la drum apasat de bagajul unui esec. Si care rezista macar un pic la tentatia drogului placerii, la consolarea imediata. Delayed gratification pentru adulti.

Dalai Lama m-a ascultat cum calatoria m-a facut sa ma apropiu de mine, de spiritualitate, ca am inceput sa vad cine sunt, ca aleg sa fiu liber si puternic in libertatea mea, nu sclav societatii si corporatiilor si altora. Zice Jerome ca zice englezul. Ca acum stiu mai bine ce vreau si ce nu, stiu mai bine cine sunt si ce nu, imi stiu mai bine darurile. Ca viata e o aventura a cunoasterii. De sine. L-a ascultat, a dat din cap, si apoi a zis. Dalai Lama dixit. Daca ai descoperit lucrurile astea cum ar fi sa te intorci acasa, in familia si comunitatea ta si sa ajuti si pe altii sa descopere, sa dai mai departe, sa dai in loc sa primesti, sa iti pui darurile in slujba altora si nu a ta, sa slujesti in loc sa fii slujit, sa alegi pacea dedicarii in locul tulburarii sau pustiului aduse de egoism, bucuria comunitatii in locul singuratatii placerii. Sa te intorci ca sa dai la altii ce ai primit. Un fel de daca vrei sa schimbi lumea du-te acasa si iubeste-ti familia. Asa grait-a Dalai Lama. Printr-un telefon fara fir, fara 4G, de la el la englez, apoi la Jerome, apoi la mine.

Am ramas cu gura usor cascata. Ce poveste! Si ce-a facut? intreb. S-a dus in State sa-si continue tura, face inconjorul lumii pe bicicleta, zice Jerome, zambind usor frantuzesc. Ei au alt tip de aroganta, mai nobila, mai rafinata. La grandeur de la France.
Nici nu stiu daca vorbeste de el sau de altcineva, englezul, ca Jerome pare a fi tot intr-un inconjor al lumii pe bicicleta.

Torn in pahare. Vodka scoasa din congelator e uleioasa. Si buna. Imi place. Singurul mod de a bea vodka, am aflat eu, pe drum. Nazdarovie. Sante! Noroc! Bem. Luam omul afumat. Si ciuperci murate. Mancam. Bem. Imi place tipul. E calm, e adanc, e linistit.

Imi povesteste de experientele lui. In India a facut meditatie Vipasana. Mult timp. Foarte mult timp. Cum zice scena aia din Mahabharata de Greenaway, preferata mea, comversatia dintre Krishna si Arjuna, pe campul de batalie inainte de macel. “He spoke for a long time, a very long time”. Si unul din lucrurile pe care le-a spus invatandu-l yoga pe Arjuna. “Renounciation is not enough. You must act. But you musn’t attach yourself to the consequences of your acting”. Ce ciudata fiinta mintea asta, cum circula ea cu viteza gandului prin timpul si spatiul cunoscut! Revin la Jerome. Contorsionarea trupului, supunerea lui, mentinerea linistii interioare in tot timpul asta. Nu tacerea a fost grea, ci durerea, sa stau atata nemiscat. Nici nu mi-am inchipuit ce dureros e sa stai nemiscat, zice. Eu imi aduc aminte de un fel de vipasana ce-l faceam prin clasele primare. Cand stateam cu mainile intinse in fata ca pedeapsa. Viata e grea.

Vreau sa fiu propriul meu stapan.
Vreau sa fiu fara frica si sa raman senin si impacat in fata a orice, cum sunt unii intelepti pe care-i intalnesc. Asta e esenta a ce vreau. Jerome zice asta si se uita calm la mine, mai putin decat ar vrea sa para.

Incep sa fac pe desteptul. Iese convingatorul si demonstratorul din mine. Ala care stie el mai bine. Ala pe care credeam ca l-am lasat acasa. Dar caellum non anima mutant qui trans mare curunt. Stiu eu ceva, clar, dar in loc sa ma linistesc si sa ma centrez pe ce e nu numai adevarat ci si util, in loc sa ma umplu si de iubire ca sa spun adevarul in dragoste, in loc sa ma rog inainte sa vorbesc, intru la demonstratie.

Intreaba-i cine e stapanul lor, sursa lor de putere, zic. Si ce-au facut cu frica. Cum au scapat de ea? Si chiar au scapat? Gandhi zicea ca adevaratul dusman e frica, ca noi credem ca e ura dar de fapt e frica. Radacina tuturor relelor e frica de moarte si de necunoscutul de dincolo. Si de acolo, mai apoi, frica de a pierde protectia data de puterea celui care ma apara de frica asta. Si care imi da placere si ma fereste de durere, fundamentele vietii in creatie, catusele care ne inlantuie spiritul si il fac rob. Zic.

Viata mea a fost o viata de frica, imi incep marturisirea. Si revin inspre smerenie. Be a witness not a judge, imi rasuna in minte. Imi era frica ca nu fiu suficient de bun, sa nu fiu respins, sa nu fac meningita, ca sa nu imi pierd creierul, sursa puterii mele, pe corp nu dadeam mare pret la inceput, ca eram, vorba de incurajare a lui tata, un aschilopat. Râd uśor amar. Sursa puterii mele e si sursa fricii mele, continui. Puterea ma protejeaza si in schimb imi cere supunere. Orice putere. Daca puterea mea e bicicleta ea imi cere dedicare, trebuie sa am grija de ea, sa o slujesc, ca sa ma poata sluji.

Cand sunt dependent, vierme de matase, trebuie pentru ca nu pot, si cedez libertatea si adevarul meu pentru sprijin si acceptare, sunt rob, sunt copil. Independentul insa nu trebuie ci vrea, ca poate, poate singur si nu il intereseaza parerea altora ca se descurca fara ei, isi cedeaza acceptarea si comuniunea cu ceilalti pentru libertate si adevarul si voia lui primeaza, e stapan si e destul de singur in aerul rarefiat al puterii, e adult. E ca un vierme transformat in pupa, singur, autosuficient, meditand. Interdependentul, al treilea, fluturele poate, poate mai mult chiar, si intelege ca poate mai mult pentru altii, ca sa ii ridice pe ei, sa isi puna puterea in slujba lor. Poate mult, e complet liber si vrea sa isi puna puterea si libertatea in slujba celorlalti, e rob de buna voie, din putere, libertatea e necesitate asumata.

Cine e stapanul meu? Cine garanteaza pentru mine? De unde imi trag puterea. Daca e cineva, o persoana, e ok, dar atunci sunt sclav si supus toanelor dar si neputintelor lui. Sau ei. Sunt dependent, rob, nu cresc sa fiu maximul din ce mi-e dat sa fiu. Resursele mele le foloseste el. Sau ea.

Si daca eu sunt sursa puterii mele? Eu. Rob la mine, la neputintele mele. Platesc libertatea prin frica. Nu scap de ea, paranoia. Pretul libertatii e veghea continua. Zicea, cred Thomas Jefferson.

Mai e o solutie, nevazuta dar simtita, o nebunie, dar singura logica. Dumnezeu e atotputernic si ma iubeste. Trebuie sa ma asigur ca l-am ales pe cel suficient de puternic sa ma apere, suficient de intelept sa ma ghideze, care ma si iubeste. Pe Tata. Altfel sunt doar rob la tot felul de subatitute, in cartile sfinte li se zice idoli.

Jerome asculta. Asculta si tace, nu stiu daca e exercitiul tacerii sau ce am zis eu l-a lasat mut. Pariez pe antrenamentul tacerii. Mai bem o vodca. Imediat o sa inceapa discutiile in stomac intre vita de la pranz si vodci despre cine e Jerome asta. Sper sa fie o vita molcoma si sa nu fie curiosa sa il vada. Nazdarovie.

Sper ca sufera si ii pare rau. Iubita mea. Zice intr-un final. Ma mir ca eu am reusit sa tac atat ma gandesc eu. Ascult ce zice. Imi trece un tren marfar prin minte, cate sunt de zis si descarcat aici. Tac. Reusesc sa tac. Nu zic nimic. Cuvintele sunt deseori neputincioase in absenta dragostei. Oare inteleg eu cu adevarat ce inseamna sa fii inselat de omul pe care-l iubesti? Eu toata viata mai degraba am inselat decat am fost. Realizez asta in timp ce scriu. Suna tare urat. E.

Ai la ce sa te intorci in Franta?, intreb. Inca vreun an vreau sa umblu prin lume, cu bicicleta, sa calatoresc. Il asteapta America, simt, probabil de Sud. Ii plac povestile mele despre Patagonia si Bolivia si Logan.

Am un apartament in Paris, in interiorul inelului, il inchiriez, si pot calatori, cat vreau. Eterna poveste, leit motivul backpackerilor, chiria sau ajutorul de somaj. Mai sunt si cei care au muncit si si-au dat demisia si calatoresc un an. Deseori dupa aia apar joburile de calatorie ca aa poata de fapt continua sa calatoreasca. Acasa nu mai e viata. Simpla idee a intoarcerii aduce anxietate si depresie. In schimb au calatoria, a vacation from themselves, perpetua. Mai bine tac. Stiu ca e asa, dar nu e numai asa. Nuantele sunt foarte importante. Dar nu mai importante ca adevarul. Ma gandesc ca sunt un pic prea critic si acid cu backpackerii. De ce oare? Pentru ca fug? Imi rasuna in minte ce zice Motanelul. Si tu esti un backpacker. Hmm, da, mila vreau, nu jertfa.

Iar adevarul e ca eu sunt crestin. Ii zic de mine, de viata moarta de dinainte de intoarcerea la Dumnezeu, cum El a fost cu mine mereu dar eu nu am inceput sa fiu cu El decat de pe un 9 august deja indepartat. Ce te-a facut sa faci asta? Esecul si constientizarea esecului, pustiului, mizeriei vietii mele de dinainte, ii raspund. Si apoi ii zic de sezoanele vietii mele, de armata, de consultanta de management, de joburile de manager, de singuratatea lor, de proiectele din online, de Trilulilu, aha asa iti permiti sa calatoresti, si de aia, si de fapt pentru ca vreau pentru ca acolo, cum zicea Leord, am avut de ales sa ma las tras in vartej in lume sau sa ma intorc cu ochii deschisi si nebunie in suflet spre nevazut, spre credinta, spre Dumnezeu. Si apoi de ultimii 4 ani. De viata din plin pe care nici nu mi-o puteam inchipui inainte. Despre siguranta adusa de credinta, dragostea si dedicarea fata de cei din jur, de linistea si bucuria, curatarea treptata, grea dar de neoprit, si de toate celelalte lucruri vizibile, normale, din lumea asta care au venit pe deasupra. Cautati imparatia cerurilor si toate celelalte vi se vor da pe deasupra.

Si apoi ii zic de dezastrul vietii mele emotionale si familiale si de dependentele si codependentele mele de dinainte. De prima casatorie sau ce-o fi fost aia, cum am fortat-o sa se intample fara sa fie chemata sa fie si cum mi-am batut joc de ea dupa, fara sa vreau dar am facut-o. Autoindreptatirea slabiciunii. Daca sunt slab si neputincios intrebarea mea e ce au ceilalti sa imi dea, sa ma ajute, e cumva datoria lor, ei au, eu nu, sa-mi dea, sunt indreptatit, si pe logica asta, de nesiguranta masculina si lipsa de iubire si de constientizare am sfarsit prin a avea mult prea multe partenere si pe rand si deodata si de a aduce dezastrul, raul, impachetat frumos uneori, in viata lor. Iertati-ma dragele si nedragele mele. Nu am vrut. Eram un innecat emotional catarandu-se pe cei nebuni destui sa-l ajute. Rob, dependent cautand cu disperare independenta.

Si cum a urmat trezirea, oscilatiile trezirii, cateva traume si femei ranite in plus, si rani pentru mine, si apoi puterea, dinauntru, puterea venita din iertare, puterea venita din recunostinta si renuntare la a avea mai mult si mai bun si a alege sa fiu fericit cu ce am si ce vine. Sa dau in loc sa primesc. Fericirea de a da si de a fi fericit cu nenumaratele binecuvantari deja primite. Si apoi dedicarea pentru Motanel, venita din dedicarea ei pentru mine, am ales-o si eu pe ea in sfarsit, m-am dedicat ei, pentru ca ea-mi zicea ca niciodata n-am ales-o si tot timpul am cautat sa scap de ea, si e adevarat, stiam ca am inceput necurat si nebinecuvantat si cautam sa inchei, sa fug, si nu am reusit si nu am putut si cat rau si rele au iesit din asta. Si apoi curatarea de dupa dedicare, ani de zile de curatare, din ce in ce mai curat, curatare sexuala si emotionala ca sa avem ce sa ne dam unul altuia si sa nu ni se umple patul si mintile si sufletele de lume, lume din trecut cand ni se apropie sufletele si trupurile ca sa ne iubim. Si ca sa putem fi binecuvantati. Si asa am ajuns sa ne casatorim, ii zic. Si independenta mea devine interdependenta, m-am intors sa vreau, din putere, constient, asumat, ceea ce trebuia si nu puteam altfel inainte. Drumul de la dependenta la independenta la interdependenta. Drumul de la trebuie ca nu pot altfel, la vreau si pot altfel si apoi la vreau din nou, dar nu pentru mine ci pentru ceilalti, cei pe care sunt chemat sa-i las sa se ridice pe mine, cum poate m-am ridicat eu insumi pe ei sau pe altii. De la independenta si egoism la interdependenta si negare de sine. Un drum greu de facut, imposibil, cand sursa puterii mele sunt eu.

Daca renunt la mine, la ego, sursa puterii mele si nu pun nimic in loc, normal, de frica sa nu redevin sclav locul puterii devine liber. Exact, zice Jerome, golire de sine, buddhism. Daca locul ala ramane gol de unde imi iau puterea? Din sinele autentic. Ce e ala si cine l-a facut?, ma gandesc. Da, zic, din Dumnezeu care a pus o parte din proiectia lui in Creatie in fiecare din noi. Din Dumnezeu care e atotputernic si ne iubeste.

Eu sunt aici in calatorie de nunta ii zic si rad manzeste. Se uita la mine si ii rad ochii, simte o poanta buna venind. Si poanta e chiar adevarata. Sankt Petersburg si Novgorod si Moscova calatorie de nunta si foarte multe stele si lux si apoi aeroport pentru Motanel si tren pentru mine, transsiberian, si rucsac si hostel si viata mea adevarata, interioara, la care nu voi renunta cat voi avea viata. Tautologic.

Toate astea in Irkutsk, in prima seara langa Baikal, intr-o crasma, korcima, scoasa din poveste, cu rusi gazde pregatind o zi de nastere in jur, mancand omul afumat si band vodka inghetata, cu Jerome, un om frumos si ranit, dar curajos si cautator inafara si inauntru, cu care nu stiu daca ma voi mai vedea vreodata. Asta e calatoria, nebunia calatoriei singur, niciodata singur, la capatul aparent al pamantului, in pustietate, in care de fapt e aproape mereu plin de oameni, de frati calatori, inauntru si inafara, si oricum, de nu sunt ei, abia atunci capat adevaratul premiu, adevarata lipsa a singuratatii, umplerea locului interior cu forma lui Dumnezeu pe care numai Dumnezeu il poate umple. Zise Pascal, Blaise Pascal, acest 007 al rationalitatii. De aia calatoresc.

In Patericul egiptean sunt multe povesti frumoase. Asta pe care i-o zic acum cred ca e de acolo. Povestea calugarului si a pasarii maiastre. Un calugar batran avea un ucenic si ucenicul nu intelegea ce ea aia eternitate?, nu o sa ma plictisesc atata vreme doar minunandu-ma de frumustea lui Dumnezeu si aducandu-i lauda? Batranul, geron-ul dupa cum zic grecii, nu zice nimic, il trimite insa dupa lemne de foc, ucenicul asculta, se supune, cheia uceniciei si a cresterii, si se duce. Si cum umbla el dupa lemne vede o pasare de o frumusete coplesitoare si ca vrajit, isi tranteste lemnele pe jos si incepe sa umble dupa ea si pasarea zboara si calugarul ucenic parca zboara si el tot minunandu-se de frumusetea pasarii maiastre si apoi iar si iar si iar pana cand ucenicul isi da seama ca a ajuns din nou langa gramada de lemne trantita pe jos si ca s-a facut seara deja. Isi culege lemnele, o ia la picior si ajunge la chilie unde calugarul il astepta pe patul de moarte. Trecusera 10 ani. Cum se poate? intreba ucenicul. La care batranul zice. Daca o pasare, fie ea si maiastra, minunata de ea, te-a facut sa-ti treaca 10 ani ca o clipa, oare cum va fi in fata lui Dumnezeu?

Ne intrecem in povesti. Jerome imi spune o poveste pe care a aflat-o in Amritsar, capitala sikh cu templul de aur din nordul Indiei. Povestea regelui sikh si a celor 3 fete ale lui si mai ales a celei care, intrebata la randul ei care e cel mai valoros lucru din lume, bogatia, sanatatea, frumusetea ea raspunde, nu ca surorile ei ca e iubirea si sacrificiul. Regele se infurie, simte ca nu e respectat pentru darurile lui si o da de sotie unui lepros cersetor. Si viata ei e grea si mizerabila dar el o iubeste mult si ea se dedica si se sacrifica pentru ea si intr-o noapte el viseaza ca e o pasare neagra si bolnava si josnica si pasarea asta intra intr-un lac si iese alba si nobila. Se trezeste si cauta lacul si face ce a vazut in vis. Si in apa intra cersetorul lepros si de iesit iese, purificat, un print cu pielea curata, frumos, nobil si bogat. Si fata e rasplatita. Ma gandesc ca seamana cu povestea mea de cersetor de iubire.

Templul de aur din Amritsar. Am avut un vis si o dorinta sa-l vad. Am incercat sa-l strecor in calatoria de India. Nu l-am vazut. Dar impreuna cu prietenul meu indian cu ochi albastri am trait o procesiune si o inchinare sikh in templul cel mare din New Delhi. Aveam arcteryx-ul meu albastru, foita, eram descult, ma vad intr-o poza spalandu-mi ritual picioarele cu o esarfa portocalie pe cap, am intrat in suvoiul de oameni, am laudat pe Domnul meu, am primit un boț de ceva mancare ofranda direct din mana unui preot sikh, la fel ca ei, ma gandeam ca o sa ma loveasca enterocolita, am vazut salile uriase cu mese unde se gatea mancarea gratuita pentru zeci de mii de oameni zilnic, am gustat, am inteles multe deapre sikh-si si credinta lor. Ii spun toate astea lui Jerome. I se lumineaza un pic ochii mi se pare in intunericul din crasma siberiana. O fi fost de la vodka.

El incepe sa imi vorbeasca de buddhism. E o desconstructie, tu sais? I se lumineaza fata in timp ce povesteste. Apele linistite sunt adanci. Prin meditatie te separi de lume, zice. Sankhara. Karma personala si a vietilor anterioare. Care poate fi curatata doar prin a le lasa sa iasa la suprafata, la lumina, spre a le constientiza si detasa de ele. Conditionari, atasamente, pulsiuni automate, predispozitii. Care ma guverneaza dar nu sunt eu. Constientizare e esentiala, e totul. Contemplata in fata, minciuna, iluzia, se risipeste.

Da, da, da. Awareness. Trezvie in limbaj vechiului crestinism, ortodox, al adevaratei credinte cum zice numele. Sau constienta in catolicism. Vorbim aceleasi lucruri, de multe ori aceeasi limba.

Ii zic ca sunt tare de acord cu ce a zis. D’accord, cum zic francezii. Ca sa ma pot detasa de patima, determinari, trebuie sa ma vad asa cum sunt fara ele, sa vad ca ele nu sunt eu, si ca sa fac asta am nevoie sa ma conectez la eu, eu cel adevarat, la modelul meu unic, la sine, la reperul care ma defineste. El zice ca da. Asa-i. Si ala e in interior. Vorbim de eu. Ce e ala eu si cine l-a pus acolo?

Intr-un final, ne-am lasat dusi din camaruta rosie de crasma ruseasca ornata pentru ziua de nastere de a doua zi. Se cam inchidea. Nu ne-au batut niciun apropo, gazde desavarsite, nu stiu daca v-am zis ca imi plac rusii, dar am inteles noi. Bausem toata vodka, mancasem zacustile, lui Jerome i-a placut mult omulul agumat, cum sa nu-ti placa?, mi-a multumit ca i l-am recomandat, shiot, nota, platim nemteste, ce nemti sunt francezii astia cu banii, si plecam. Nu a vrut sa ma lase sa fac cinste.

Ne plimbam in gol, in noapte, pe racoare, prin Irkutsk. E chiar placut. Umbrele cladirilor sunt tot baroce. Am iesit de pe Karla Marxa, facem coltul spre dreapta pe liniile de tramvai, deja parca sunt acasa in Irkutsk, trecem pe langa hostel, ne lungim la vorba pana ajungem langa si intram la Vienna Caffe, unde mi-am baut cappuccino dimineata. Cautam vin si loc de povesti. Nu au vin si locul se va inchide in jumate de ora. Plecam.

Ii povestesc de Gimini, de procesul awareness, compassion, choice. Ca e un stil de viata, ca functioneaza, ca traiesc asa. Si traim asa. Ca e esentiala constientizarea, da, clar. Dar ca e doar primul pas, drumul nu se opreste aici. Ca dupa constientizare urmeaza acceptarea, intelegerea celuilalt, iertarea si in final gratitudinea ca etapa a vindecarii prin iubire, si apoi umplerea cu sens, cel real, al sinelui nemanifestat inca, alegerile mintii noi, curatate si a inimii vindecate, viata schimbata. Sinele, inca mic, incepe sa creasca, sa se manifeste, pe cadavrul ego-ului. Dezbracati-va de omul cel vechi si innoiti-va in Duhul mintii voastre, zice Pavel, apostolul, in cartea care-mi place mie cel mai mult.

E clar. Vorbesc mult. Jerome asculta bine. Imi dau seama ca sunt un pic intens, ca incerc sa conving, sa salvez. E gresit. Eu sunt implinitor si marturisitor. Nu salvator sau judecator. Ma opresc. Tac. Tacerea indelunga se cere umpluta. Jerome incepe sa imi povesteasca de experienta lunilor lui de ashram. Meditatia vipasana l-a marcat, e a multa oara cand face referire la ea. Zice ca ce a invatat, unul din lucruri, e ca ideile sunt inutile si chiar periculoase. Si ca fara punere in fapt sunt sterile. Doar prin actiune, adica prin meditatie, are loc transformarea. Zice el mai multe, ascult, ii admir detasarea si tacerea interioara chiar si cand vorbeste. E un om potolit, o apa adanca.

Umbland pe strazi, mai pe din dos, ajungem undeva aproape de hostel pe o strada-curte paralela unde e o bomba moderna, stil american. E 12 noaptea. Intram. E cam gol. Seamana izbitor cu Jack rabbit’s slim, din Pulp Fiction. Au un Chevrolet intreg pe post de masa, sunt tentat sa stam acolo. Nu stam. Stam la o masa langa. Mai e o masina undeva mai departe. Vreau sa beau vin. Il intreb pe Jerome daca bea un vin cu mine, fac cinste. Bea. Aleg un vin chilian, ca nu demult, in primavara, era toamna devreme la ei si bateam cramele la degustari, cu Motanelul. Torn. Ciocnim. Sante. Pour nous.

Legat de adevarata cunoastere. Ii zic de a doua scrisoare a lui Petru, pagina 1 randul 5. Uniti credinta zice el sau teoria zic eu, cu fapta, fapta cu adevarata cunoastere, cunoasterea cu stapanirea de sine, pe urma pe asta cu rabdarea, pe urma rabdarea cu mila si blandetea si apoi pe astea doua cu bunatatea si iubirea de toti fratii si oamenii. Lung e drumul de la credinta la iubire. Si numai si numai prin fapta. Ii place ce zic. Imi zice sa continui. Sau asa imi inchipui eu.

Ii povestesc de paza ochilor. De cum imi pazesc privirea de la posibile tentatii si cum ma uit nu la papusa sexuala exterioara care imi promite placere ci la sora interioara care aduce pace si bucurie in Domnul, nevazut. Ca toti suntem celule, frati si surori, ale unui corp urias, nevazut, fiecare cu rolul ai chemarea lui, unic, mana stanga si mana dreapta, ficat si inima. Un corp si o fiinta foarte frumoasa si puternica, in mai multe dimensiuni, nu 3 plus 1, fiinta care e proiectia lui Dumnezeu in creatie, din afara creatiei, din afara spatiului si timpului si a oricarei creatii, inclusiv a celei nevazute. Iti iubesti celulele ficatului? ai grija de ele? Le ceri ascultare? Le slujesti dandu-le ce au nevoie ca sa aiba grija si ele de restul? Cam asta e relatia noastra cu Dumnezeu, sufletul trupului si cu oamenii, fratii nostri, celule ale aceluiasi trup. De aia in crestinism sa zice ca Hristos e capul si noi, oamenii, crestinii, suntem trupul.

Ii povestesc un pic de Terapeutica bolilor spirituale. Scrisa de un francez, da, Jean Claude Larchet, doctor in teologie ortodoxa, la Sorbona. Doxa de ortodoxie. Zice acolo, printre alte perle culese d ela sfintii parinti ai crestinismului primar si rasaritean. Asa cum parasirea trupului de catre suflet duce la moartea trupului, tot asa si separarea spiritului de suflet, duce la moartea sufletului.

Jerome ma clarifica. Nu vreau, nu sunt dispus, nu sunt la nivelul sa cred in cineva mai mare decat mine, zice. Eu am in mine tot ce am nevoie. De aia imi place budhismul. Asa grait-a Jerome. Nimic nu e mai inspaimantator pentru un om iesit din dependenta, devenit independent, decat perspectiva intrarii inapoi in robie, orice robie. Stiu. Ma mai apuca, ma mai tenteaza frica asta din cand in cand. Rar. Din ce in ce mai rar. Dar e ingrozitoare. Cum? Sa ma intorc acolo? Niciodata. Mai bine stau singur pe bicicleta toata viata si toata lumea. Si da, ii dau dreptate, decat rob mai bine pe bicicleta, singur. Ca niciodata nu sunt singur de fapt.

Il ascult si ma rog. Il binecuvantez in inima mea. Ma rog Domnului sa ii deschida caile, sa ii dea constientizare, iertare, viata noua. E un om frumos, cu cautari sincere. De la constientizare insa e nevoie de iertare. Nu ajunge sa ma detasez mental, stiu, am nevoie sa rup pretentiile si sa inchid ranile, sa platesc ce am de platit si sa iert datoriile celorlalti. Iertarea mi-a venit si vine, ca puterea, ca iubirea, in trei trepte. De la Dumnezeu la sine, de la sine la sine, si de la sine la ceilalti. Si apoi vin cererile de iertare. Ca atat de mult rau am facut si fac fara sa stiu!

We spoke for a long time. A very long time.

E dimineata acum ziua de plecat spre Baikal. Komet 13 e o barca rapida Meteor, 3 ore si jumatate pe 300 de kilometri. Pleaca la 8.30 din Raket, portul ei, e deja tarziu. La 500m e Angara, cel mai vechi spargator de gheata din lume. Facut in Anglia la 1900. Oare cum l-or adus aici? Acum e muzeu. Am doar rucascelul mic cu mine. Aseara am povestit si baut cu Jerome, un frate de drum. Bon voyage mon ami. Sa fii binecuvantat si sa se vindece inima si ochiul inimii tale, cel care il vede pe Dumnezeu. El pleaca spre Khabarovsk si apoi spre Pacific, Sahalin si Japonia. Ii plac budhistii. A Dieu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>