Oare ce as crede eu acum despre omul asta? Ce era in sufletul lui? Ce gandea, ce il motiva, ce il facea sa fie asa? Si cum m-as uita la el? Mila vreau nu jertfa, zic scrierile care stiu ce zic.
Scriu cu atat de mult intrebari. Vad aici starea aceea interogativa, reflexiva, introspectiva care m-a tinut agatat in interior, bine agatat, atunci cand universul exterior se prabusea. Starea care m-a facut sa cresc cand puteam sa ma prabusesc. Vocea lui Dumnezeu, claritatea Lui, adevarul Lui. Si mai vad viata ca analiza constienta postfactum a vietii traite un pic inainte. Defazare. Constiinta prinsa in creatie, in timp. Vocea mica si linistita a Tatalui in urechea acum dispusa sa asculte. Cine imi traieste viata daca eu o analizez:)?

Am auzit prima oara de Dumnezeu in patul inalt din casa batraneasca din maramures, pe Mara, pe vale si intre dealuri, la ceas de seara si de povesti, din inima unei bunici taranci si grijulii. O Bunica urata si cu suflet mare. O bunica ce a ales sa moara la scurta vreme dupa moartea stupida, de anestezist nepriceput, a celui caruia i s-a dedicat toata viata, cel ce imi spunea hatru tare, printre alte, nenumarate, vorbe hatre: “dragosele, dragosele, uitat-te printre podele si vezi mila de barbat cum bea zama de …” gasiti voi rima. Un om viu ca viata si aspru tot la fel. Il vad acum, dupa enorm de multa vreme, ochii albastri, fata nebarbierita, clopul de paie si “tiglarea” Marasesti in coltul gurii. Si zambetul hatru si usor fioros. Isi taie unghiile de la picioare cu “fogoaiele”, clestele de cuie. Se uita la mine. Multumesc bunicule ca ai fost! Multumesc Doamne pentru viata minunata ce o traiesc. Acum, cand scriu, ma transport in acel univers mitologic parca, in care desi auzeam povestile despre altii, eram si eu actor. Vad intunericul abia luminat de o lampa cu petrol, cu gaz, dupa cum ziceau ei, intr-o camera calda si afumata, cu paturi mult prea inalte pentru cei 3 sau 4 ani ai mei. O camera plina de mult suflet. Si de povesti cu Samson si Dalila, cu Noe su potopul, Avram, Moise, cu micutul David cel ce l-a rapus pe Goliat, filistinul urias. Cu bunul Dumnezeu. Nu imi aduc aminte sa fi fost despre Hristos. Poate pentru ca unii zic ca bunica mea era “martora”? Nu stiu insa, oricum ar fi, ii multumesc. Acum ca scriu, sunt acolo. Simt mirosul de fum si casa de lemn veche, simt focul si oalele arzand pe soba, “pe spori”, dupa cum ziceau ei, cei ai mei din maramuresul adanc, adanc dincolo de timp, simt mirosul de “tocana cu branza”, gustul de lapte dens ca smantana, gustul apei reci din fantana cu cumpana de afara, de langa poarta maramuresana, gustul copilariei in care Dumnezeu, fiind tot timpul acolo, mi-a intrat in viata pe usa din fata a iubirii bunicii si a hatroseniei Ionului Moisanului, bunicul meu. O usa care nu s-a mai inchis niciodata oricat de mult m-au scurs vremurile.