Simt ca ceva din noul Dragos s-a ratacit pe drum. Sau macar se hodineste un pic pe undeva, langa cararea pe care e chemat sa mearga. Unde e relaxarea, unde e negrija fata de ce cred oamenii despre mine, imbinata cu grija fata de ei, unde e jucausenia, Dragos? Unde e cursivitatea scrisului?

N-am mai scris de mult timp. Prea mult. Imi lipseste. Mai ales ca simt ca am multe de marturisit, de impartasit. Si totusi nu reusesc sa intru in starea de a scrie:). Imi tot zic: “Scrie din odihna, Dragos, din odihna. Din bucuria inimii si din veselia vinului. Nimic fortat. Iubeste-te pe tine insuti. Ce e copt va iesi singur”. Si trec asa zile dupa zile, saptamani dupa saptamani si nu iese nimic. Ori nu e copt ori e putred :).

Cum e asta sa am asa de multe de scris si sa nu iasa nimic? Cum se impaca fierberea interioara cu linistea de la suprafata? Cineva drag si intelept imi zicea zilele trecute ca torentul de munte e involburat si tumultuos si mai ales asurzitor in timp ce un fluviu curge lin, in meandre, puternic, linistit. Si duce multe corabii. Suna bine. “I Would like that”, cum zice Jules in Pulp Fiction, “but that shit ain’t the truth”.

Sau poate ca e, dar simpla ipoteza ridica doua mari provocari, cum ar scrie Roger Scruton, la un pahar de Puligny-Montrachet, un chardonnay minunat, de acasa de la el, din Burgundia. Prima: cum ma cunosc pe mine insumi? Si a doua: presupunand ca ajung sa cunosc bucati din mine, cum pot comunica incomunicabilul fara a fi respins ca prezumptios si arogant, ca fals adevar, o generalizare fortata a unui destin particular sau ca lipsa de pudoare? De ce m-ar interesa cunoasterea de sine a unui alt om?

Sigur, cunoasterea asta de sine a altuia poate fi utila dar cel mult ca marturisire a unei aventuri fantastice, ca si cum as citi din nou “Calatorie in adancurile pamantului” de Jules Verne, fiind prea intima si prea exterioara mie ca sa ma implice mai mult decat ca pe un spectator. Sau poate ca nu? Sau poate ca spectatorul prin simpla contemplare a unui eveniment devine parte a lui, influentandu-l si lasandu-se influentat in moduri nebanuite? Multe intrebari. Ceva raspunsuri? Poate ceva marturisiri :)…

Delphi (scris Delphoi, foarte jucaus, motiv de sprinten amuzament fonetic, over and over again :)), sta agatat de muntele Parnassus intre varfuri sterpe si plaje turcoaz, intre zapezi si livezi nesfarsite de maslini, pe pante abrupte si arse de un soare ca imprumutat din Egipt, in Grecia centrala, fiind centrul oricarei Grecii posibile, sediul Omphalosului, buricul lumii. Ce misto si criptic suna chestia asta. Asa-i ca te face macar un pic sa vrei sa dai un Google search sa vezi ce e Omphalosul asta si de ce oracolul din Delphi a fost centrul a tot ce inseamna Grecia antica?

Tatal lui Oedip, regele Thebei, da, tipul ala de la care ni se trage noua barbatilor complexul (cine are urechi de auzit, aude ;)), se duse la Delphi intr-o buna zi cu soare de vara pana-n seara (cum altfel, ca doar e Grecia) ca sa afle daca sotia lui, preafrumoasa regina, va avea un copil, un baiat, si ce se va intampla cu el. Si Oracolul i-a zis. Ca da, ca va avea, ca va creste sa fie rege, ca il va omora pe el tatal si se va casatori cu mama si va aduce dezastru Thebei si lui insusi. What? Adica, cum? Restul povestii e minunat descrisa in Antigona si in Oedipus Rege de Sofocle. Pe mine insa ma intereseaza ce cauta omul la Delphoi si mai ales cum si de unde stiut-a oracolul.

Pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, statea scris: “Cunoaste-te pe tine insuti”. M-am saturat eu de mine insumi de cate ori am zis si scris asta. Serios :)! Asa ca m-am dus “ca sa pipai si sa urlu: Este!”. Pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphoi acum, nu sta scris nimic, ca nu mai e niciun templu si niciun frontispiciu. Si implicit niciun oracol. Doar eu insumi in fata coloanelor prabusite pe fundatia unui efort imposibil fara Dumnezeu. “Cunoaste-te pe tine insuti” a devenit “Dezvolta-te pe tine insuti”. “Fii tu dumnezeu!” Oracolul a murit, traiasca oracolul!

Cum ma pot eu cunoaste pe mine insumi? Obiectul presupune un subiect. Ca sa ma cunosc am nevoie, dar vai!, sa ma intalnesc cu mine. Ca sa pot sa-mi vad fata imi trebuie o oglinda sau un luciu de lac pe care sa-l lovesc cu toiagul in nestire in speranta ca monstrul ce se reflecta din el va disparea, ca in povestea din Pateric, cred. Ca sa pot sa ma arunc introspectiv in necunoscutul din mine intr-o incercare de a aduce lumina si pace si bucurie e necesar sa fiu in exteriorul meu. Nasol. Cum vine asta? Sa fiu si in si in afara mea. In acelasi timp. Oare cum mediteaza lupul flamand in fata oii: “sa mananc sau sa nu mananc, asta e intrebarea?”. Probabil il loveste constiinta dupa ce a baut un pahar prea mult din minunatul Sole, feteasca regala, din care am baut si eu aseara ;).

Cunoasterea de sine presupune constiinta! Constiinta e locul dat de Dumnezeu pentru intalnirea mea cu mine. A mea cu mine vazut prin ochii Lui! Pentru ca aceasta constiinta da peste cap toate explicatiile fara Dumnezeu. Constiinta il implica pe Dumnezeu. Si de fapt e locul meu de intalnire cu El.

Oracolul din Delphi, initial o femeie pe nume Phytia, se droga, intra in transa, devenea medium, un saman cu nume modernizat, primea informatii din lumea spirituala si le comunica intr-un mod atat de criptic incat era nevoie de inc-o hoarda de preoti interpreti care sa traduca ce zicea ea. Si de multe ori zicea ca da, copilul nenascut al carui tata intreba ce va fi, va fi baiat daca nu va fi fata. Asa-i ca-i tare? Nice! Grozav de ajutator.

Oracolul primea ce primea din lumea spirituala. Ce e aia lumea spirituala? E locul nevazut, cerul al doilea, in care locuiesc sub forma de fiinte de energie pura atat “domniile, stapaniile si incepatoriile” cazute, putrezind spiritual in partea de jos a ei cat si heruvimii, serafimii, tronurile, arhanghelii si ingerii ramasi autentici menirii lor, aducerea de glorie lui Dumnezeu, ramasi in glorie, in partea de sus a iei, cerul al treilea. Fiinte de o putere inimaginabila pentru noi, enerie pura, grozave, la departare de un veac lumina de imaginile amorasilor inaripati ce impanzesc bisericile si mintile noastre inselate.

M-am tot intrebat, multa vreme, cum e aia ca zi si noapte, in fiece clipa (clipa spirituala, da; exista un timp spiritual, diferit de al nostru, mai lent, iar relatia dintre cele doua tipuri de timp e similara cu cea dintre nivelurile temporale explicate in Inception de Di Caprio. Descrise sunt implicit si de batranul scrib evreu care a scris cartea lui Daniel, din Vechiul Testament), in fiece clipa spirituala, deci, serafimii, cei 24 de batrani ce stau in jurul tronului de domnie a lui Dumnezeu, inconjurat de cele 4 fapturi vii (cu cap de vultur, de taur, de om, de leu. Verificati va rog basoreliefurile culturilor antice. Sa vedeti ce de surprize, surprize! Daca vreti o sa pun poze, proaste dar facute de mine personal prin diverse colturi ale lumii), serafimii deci, aduc lauda lui Dumnezeu, canta si zic: “Sfant, Sfant Sfant e Domnul Dumnezeu”. Nu se plictisesc? Cum e aia sa faci asta toata ziua? Dar o eternitate?

In Pateric e o poveste a unui ucenic al unui batran calugar, ce avea aceeasi intrebare: nu o sa se plictiseasca oare in Rai? Si batranul il trimite in padure dupa lemne, si el merge si la un moment dat vede o pasare maiastra de o frumusete rapitoare, uita de lemne, alearga dupa ea vrajit si tot alearga si tot alearga si la un alt moment dat pasarea dispare si omul nostru vede ca s-a facut seara si se grabeste spre chilie si cand ajunge batranul e pe patul de moarte. Trecusera cativa ani. Si ucenicul a patruns misterul. Sau mai bine zis misterul l-a patruns pe ucenic.

Asa am primit si eu intelegerea laudei serafimilor, din fericire fara cei cativa ani prin padure alergand dupa pasari, (sau mai stii?!), zilele trecute. Serafimii lauda pentru ca in tot timpul asta ei primesc atat de mult incat aproape ca nu pot duce si e singurul lucru pe care-l pot face. E ca si cum ar trai un orgasm permanent si asta e tot ce pot face ca sa multumeasca. Sa multumeasca! Slava Tie Doamne!

Revenind;). Revenind la cunoaste-te pe tine insuti. Si la Delphoi si la oracol. Si la ce a mai ramas din “cunoaste-te pe tine insuti”. Ca sa stiu ce a ramas am nevoie sa-mi fie clar ce a fost la inceput. Ce e sigur, cunoasterea de sine venea din afara sinelui. Si adevarata cunoastere de sine vine din afara timpului si spatiului si a lumilor create. Vine din eternitate si din afara spatiului. Din si de la Dumnezeu, Creatorul cerurilor si a pamantului, a timpului si a eternitatii. Ca altfel Arhimede ar fi putut muta pamantul si fara un punct fix;). Nu miscarea e greu de obtinut in lumea noastra heraclitiana in care totul curge, “pantha rei”. Punctul fix!

De ramas, a ramas o inselare. O cunoastere fara oglinda, oarba, eu ma cunosc pe mine fara punct exterior, fara sa recunosc autoritatea nimanui asupra vietii mele. Adica nu ma cunosc, de fapt. Auto-dezvoltare. Self-help. Eu sunt “dumnezeu”, trebuie numai sa ma descopar pe mine si puterile mele atotputernice, adormite intr-un mod cam foarte neputincios. Asta a fost dintotdeauna minciuna preferata a duhurilor rele, incepand cu lucifer cel auto-cazut din cauza cautarii si afirmarii sinelui sau, prin noi insine: “veti fi dumnezei”! “renuntati la Dumnezeu si veti fi dumnezei.” Ca ei, dusmanii nostri. Ca ei cei ce putrezesc spiritual din cauza caderii, ca ei care se hranesc cu energia noastra spirituala, daca le dam voie din nestiinta sau nebunie, energie care noua, facuti dupa chipul si asemnarea lui Dumnezeu, ne este inca accesibila (pana la moarte). Ca ei cei care ne “cresc” ca pe vite ca sa ne suga de orice energie buna din noi. Pastorii negri. Feriti-va de ei. Cunoaste-ti-va cu adevarat pe voi insiva. Si umblati dupa Pastorul cel bun, cunoasteti-i vocea, urmati-L, caci el ne stie pe nume si nicidecum nu ne va lasa! “…invatati de la Mine caci Eu sunt bland si smerit cu inima. si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara”.

Sau mai rau decat self-help, chiar mai rau, a ramas o cunoastere nebuna, sinucigasa spiritual, o cunoastere recunoscand si de fapt necunoscand oracole misterioase, oracole imbracate intr-o lumina inselatoare care fie ca se cheama theta healing, terapie prin ingeri, medicina germanica, yoga, hipnoza, vipasana…! Inselarea, dracii, adica duhurile rele, imbracati in forma de ingeri de lumina. Care dau adevar oamenilor curiosi, cautatori sinceri, care da, are efect, dar nu dau tot adevarul si doar scurt timp. Nu exista salvare 99%, aia e doar cadere de foarte sus! Si iarasi surpriza, aproape toti vin din Tibet si cartierele invecinate. Alea pline si azi de tot felul de “zeitati” vazute si mai ales nevazute si de gurusi care se marturisesc pe ei insisi ca fiind “dumnezei”, ce altceva? Cine are urechi de auzit si ochi de vazut si minte de folosit, deschideti-le! Sfantul Pavel vorbeste clar despre ei. Orice inger (anghelos-trimis, mesager) care vorbeste de la el si nu Il marturiseste pe Dumnezeu cel ce l-a trimis si pe Isus Hristos, Fiul, este cazut, adica demon si duce la dezastru.

Templul lui Apollo din Delphoi e un loc care m-a chemat. M-am bucurat de el din plin. In ciuda coloanelor prabusite, in ciuda francezilor ce-si educau copii cu glas foarte tare sa devina apologeti ai unui Oracol prabusit. Mi-a umplut inima, mai ales datorita smochinelor necoapte ce cresteau pe coasta nisipoasa, printre stanci, smochine cu semn de rod bun, dar nu inca. Invatati de la smochin, zice Domnul! Si timpul si rodul si insasi natura noastra o vedem in smochin. Orice pom bun va da rod bun. Ma uit la rod si vad natura mea. Ma vad in roadele mele. De nu-mi plac sa stiu ca aia mi-e fata. Aia e fata vazuta a fiintei mele nevazute. De-mi plac, sa multumesc lui Dumnezeu pentru inima in curs de vindecare si pentru faptele Lui bune curse in creatie prin mine. “Cunoaste-te pe tine insuti!” prin oglindirea roadelor mele in constiinta mea, in lumina lui Hristos si a modelului Lui.

Asta e, se pare ca alternez bautul prea putin, care ma duce la sententiozitate cu bautul prea mult care ma duce la supra-marturisire. Bun vinul;)! Roger Scruton asta cu a lui “Beau, deci exist” mi-a imbucurat descoperirea Greciei si descoperirea de mine in Grecia. In seara in care am dormit la Delphoi, la un pahar de Aghioritiko alb, am ajuns, imagineaza-ti, la pasajul in care trata veseluc si filozofic tema “Cunoaste-te pe tine insuti” si oracolul din Delphi! Si zicea el, alaturi de primul dicton trona al doilea, pe acelasi frontispiciu: “Nimic in exces”. Nici prea mult vin, nici prea multa frumusete, nici prea multa marturisire, nici prea multa cunoastere de sine insuti:)!

Cine sa mai inteleaga ceva? Sa mai bem insa un pahar, poate de data asta incercam o “Smerenie” de Dealul Mare, un vin plin si rotund, corpolent dar catifelat, impacat cu sine insusi prin pastrare indelunga la baric, suficient de mult incat sa se cunoasca pe sine insusi, un vin ce invata si ne invata, stie, ca scopul lui de a exista este de a fi bogat si catifelat si sa aiba un post-gust lung din plin incarcat cu taninuri moi si aroma de fructe mici si rosii, de padure. Sa fie, pur si simplu. Spre bucuria Celui ce-l bea. Cel care-I da cunoasterea de sine insusi.