Ziua 2. Niceea. Un Iznik cât un Izmit de mic.

Am adormit greu încercând să găsesc soluția pentru azi. Non c’e. Mă las în mâinile Domnului, o să sar pur și simplu în gol, în tramvaiul spre Sirkeci, apoi ceva metrou și apoi, probabil, trenul de mare viteză. Totul fluid. Locul îmi vorbește. Sau cum spunea starețul mănăstirii Putna cândva, locul te învață. Mă las învățat aici la doi pași de centrul lumii. De vechiul nou centru al unei lumi demult apuse. Când Odoacru “l-a convins” pe Romulus Augustulus să se retragă “înțelept” la țară ca să nu sfârșească prost ca un corupt ce era, odată cu Imperiul de Apus, primul lucru pe care l-a făcut a fost să scrie scrisoare la Împărat. Mărite Zeno, Împărat al Romei Noi și puternice, Nea Roma, August și Imperator, dă-i voie umilului tău serv got, să conducă Italia, ca regat dar parte a Imperiului, în numele tău și pentru tine, slăvite monomah cu nume de străin, xenos, lumină a Constantinopolului, aici la Ravenna cea plină de ziduri și mozaicuri “bizantine”. Ca să stea gotul nostru liniștit și fără teama, justă de altfel, că se trezește într-o bună zi cu stindardul Imperiului fluturând pe mare, în fața palatului, deasupra unei flote de dromoane aducându-i aminte ca e doar un muritor. Un muritor got, dar de fapt herul, scris gerul așa cum hermano-ul spaniol e de fapt germano. Adică Odoacru ăsta era un german de-al lui Gerula, că nu degeaba germanus înseamna frate in latină, da, am citit bine, frate, rudă, din aceeași seminție, sămânță, germen, în latină. Germanul frate cu latinul. Dar cum Gerula ăsta era dac, get beget de-al nostru, de-al lui Sergiu Nicolaescu, oare ce înseamnă asta? Că un german ar fi un get to beget alți geți sau germani pur sânge, geți născuți din geți? Hai înapoi în Ravenna, Drăgoșele, că și așa ești pe coclauri plecat din Constantinopol aiurea, în splendoarea trecută a Imperiului.

Continue reading

Ziua 1. Constantinopol. Prin cenușa Imperiului.

Am ieșit din metrou dupa 3 stații și am urcat in tramvai. Modern, aerisit, cum a fost și metroul cu care am plecat din aeroport, cu automat de cartele și fără meniu in limba engleză, îndemn deloc subtil, deși de necrezut, de a ne apuca măi fraților să invățăm turcește. Ce, ești turc de nu-nțelegi, măi Dragoșele? Celebra ospitalitate a osmanlâilor. In fața mea o turcoaică smeadă și frumoasă, cu căștile pe urechi, își învelește singuratatea in muzică. Lângă ea trei turcaleți cu blugi skinny se dau in stambă. Că doar suntem in Stambul. Curgem prin mahalalele pline de turcisme spre orașul care, deodată, se vede. Pietrele iși trădează miile de ani scurși peste ele. Ziduri, bastioane, kilometri de ziduri nepereche de la mare la Cornul de Aur, candva stră-lucind de câte comori au fost aruncate in el sa nu le înhațe venețienii. Zidurile se întind cât văd cu ochii, uriașe, rânduri rânduri, supuse dar incă sfidătoare, alb cu roșu, alb de calcar și roșu de cărămidă. Nu e purpura imperială, nu e porfirul porfirogeneților, e zidul bizantin făcut să reziste la cutremure și baiuri mari, răs-baiuri, războaie. Și au rezistat o mie de ani. Așa zis bizantin, Drăgoșele, imi zice inima mea de romeu. Că așa își ziceau ei lor înșiși, romani, romei iar țării, Imperiului Roman de Răsărit îi ziceau Romania. Cum frumos îmi glăsuia o hartă veche dintr-un magazin de hărți vechi în Taormina Siciliei văzută acum câțiva ani cu Motănelul. Zidurile theodosiene mă ating în inimă de fiecare dată ca prima dată. Iar acum, când le trec din nou, soarele apusului le incendiază cu lumină curată, le a-sființește ritual, iar tramvaiul turcesc venind din mahalaua Bagcilar șerpuiește și intră in Oraș, eis-ten-polin, merg in oraș, în greacă, că de acolo vine numele de Istampol, și tramvaiul își continuă scurgerea spre Sirkeci, vechea gară, pe malul Bosforului in Sultanahmet, ducându-mă spre hotelul la doi pași de hipodrom și Sfânta Sofia. Undeva aproape, spre mare, stau ruinele fostului magnific Bucoleon, Byko-Leon, palat al Împaratului, palatul Taur adică Bică și Leu și undeva departe, în partea cealaltă a orașului e celalalt palat imperial, al Blachernelor, al Vlahaernilor, adică al Vlahilor, cum iși și li se zicea Împăraților din dinastia macedoneeana. Simt Imperiul. Și știu, și mă apasă pe cât mă excită, că de mâine încolo las Constantinopolul în urmă și mă pornesc prin cenușa lui. Mă așteaptă, de fapt nu mă așteaptă dar eu tot ma duc, Nicomedia lui Dioclețian, Niceea Conciliului Crezului și Bibliei zis pe nedrept al lui Constantin, Ancyra lui Marcu Ascetul, Cesareea celor trei mari parinți cappadocieni Vasile, Grigore și Grigore de Nissa, Adiyamanul Commagen armean cu Muntele Nemrut cu capetele lui de daci, Anatolia și Armenia de vest, zisă acum Kurdistan. Ce frumos sună Anatolia, vechi nume turcesc nu-i așa, care înseamnă răsărit, anatoli, în greacă.

Continue reading

Despre adevar, ce trebe si ce vreai in limbi moderne si vechi si sacre. ad-ever, trewe, vrai.

Si despre datină si pravilă romaneasca la englezi si nu numai.

Satele noastre vechi, bătrânii, better-anii nostri si bătrâni si veterani si mai buni, isi conduceau viata lor si con-duceau viata de obste dupa legea veche, stramoseasca, dupa datina, care era obligatorie, o lege nescrisa avand putere de lege, o datorie, o în-datorie, o datorie-în, duty-in, adica o diutină, o datină. Dati-na e o duty-nă. Dexul zice ca datina e un cuvant provenit din slavonul “dedina” sau “дадина”, a carui corelatie cu duty desigur ca, cel putin filologii romani, arheologii cuvintelor, nu au studiat-o, sau de au facut-o a ramas ingropata pentru dex. Ca altfel nu poti sa nu vezi ca in ME, middle english, cuvantul e duete, en duete insemnand în-dato-ri-re, si la schimbarea topicii avem dueten, duetenă, datină. Ca de fapt in Maramures cand cineva are de facut, ceva are o indatorire de indeplinit, i se zice “în du-te”, adica “du-te-în”, e detilin, separat, un fel de bonus, desigur neintamplator. Poate intamplator ar fi ca “diu-ti-en” ar insemna in radacina sacra a limbii “in (the) Diu”, obligatia fata de zei, fata de Dumnezeu, Doomnul zeilor, datina. Iar pronuntata ca in Banat, datina devine dacina, obicei si lege pastrata din daci, da. Cum, din dutch? Asta am bagat-o ca bățul prin gard, nu ca nu ar fi adevarata, pentru ca, pentru cineva care a citit ce am scris si va mai avea rabdare sa citeasca ce voi mai scrie va fi evident ca asa e, asha e cum zice sanscrita, adevarat e.

Continue reading

Al nouălea cuvânt. Apa. Iza.

Apa e esența vieții. Cuvântul “apă” în română știm că oficial vine din latinescul “Aqua” scris și “aqva”. Într-o stranie coincidență fonetică la cuceritor, mare, puternic, in arabă ii zice “akbar”, Allahu akbar, in care akba-e putere, și știm că k-q și b-v sunt doar scrieri și pronunții ușor diferite ale acelorași litere iar terminația -r vine de la -ar, -er, făca-r sau făcă-tă-ar, (a)cel ce face, făcător de putere.

Ce are de-a face puterea în arabă cu apa in latină și, știm noi, în română? Păi hai să vedem ce se deschide in față. În aramaică și în ebraică lui Dumnezeu Tatăl i se zice Abba. Unii zic ca asta ar insemna Tăticule, un alint, eu insă cred că e o interpretare nu numai edulcorată dar greșită în spiritul ei. Să analizăm cuvantul. Stim deja ca fonemul “ba” inseamna putere in limba veche si pastrat astfel in multe limbi pana azi, nu-i asa? Ba da. Si stim, intuim, ca in limba veche, primara, un substantiv, in speta ba, e un lucru deja concretizat, creat, realizat iar acestui fapt, in oglinda, ii corespunde un proces, o sursa a faptului, o origine, un izvor, o sursa a puterii, o “ab”. “Ab” si “ba” sunt acelasi fonem in oglinda, si, culmea, isi pastreaza sensul si forma si citindu-se de la dreapta la stanga, pe silabe, pentru ca in ebraica asa se citeste, iarasi straniu. Vedem ca Abba inseamna sursa puterii, Dumnezeu Tatal, ca Atotputernicie, sursa si proces, putere si materializare in acelasi timp. Acelasi sens primar il gasim si in “akbar”, doar ca in ultimul caz avem ag- care are sens de coborare, de manifestare, de ak-tiune, de ag-re-siune.

Continue reading

Despre putere si păr, mocani, moți si moroseni, si un pic despre englezi, indieni si altii, că tăte-s din Ardeal.

Acum vreo doua saptamani, pregatindu-ma de intrarea in spiritul de bucurie si de acasa pe care il aduce Craciunul, am re-gasit un cd cu muzica din Maramures, cu tata, facut acum multi ani, de care uitasem. Parca m-a electrocutat. De atunci il tot ascult de parca ma adap din seva neamului, ma afund inlauntrul meu spre radacini si stramosi. Si apoi, la o saptamana inainte de Sarbatori am urcat in masina si am pornit spre Maramures. In dimineata aia, inainte sa plec, gasisem un cuvant, moft, despre care dex-ul zice ca vine din turcescul muft, si nu are nicio legatura cu germanul möchte, moht, care inseamna a dori ceva, a-mi trebui ceva, asta-i moht-ul ce-am mohtit, asta-i pofta ce-am pohtit. Si ca radacina in germana a lui mochte, veche de tot, e magan, din care, prin g-j-y se ajunge de la mag-an prin germanul mach-t, adica moht, the-mach la englezescul may, a putea, a avea voie, a avea putere. Despre Dex, ce sa mai zic, stiti, numai de bine, ca asa zice Domnul Hristos, sa binecuvantam pe cei ce ne fac rau.

Continue reading

Despre romgleză la daci și urmașii lor

Știm cu toții ce am invățat la scoală. Limba română e o limbă latină vulgară cu influențe slave și cu un substrat neglijabil și neclar de origine daco-getă. Și apoi, cum zicea Mircea Vulcănescu, e un rezultat al intâlnirii acestor sub- și ad- straturi cu “ispitele” lingvistice si culturale migratoare, maghiare, ruse, poloneze, turce, austriece, franceze și engleze. Așa, pe scurt. Și ca da, istoric vorbind s-a discutat despre caracterul slav al limbii, acceptându-i-se un nivel de influență dar nu preponderent, de cel dacic, expediat rapid ca fiind necunoscut in fapt și deci irelevant si am ramas la a ne identifica in caracterul Latin al limbii. Nimic, dar nimic, nu m-a pregatit, fost elev silitor și cuminte al istoriilor si teoriilor oficiale, pentru întalnirea cu lucrurile ce vi le voi prezenta.

Cine ar fi crezut ca limba română și limba engleză, da, engleza!, să fie în ascuns atat de strâns și adanc înrudite?

Continue reading

Logos de Centenar. Al saptelea cuvant. Roman.

Dragi frati români, sa fim, sa rămânem români, ramani, cu pace in inima si iubire de Dumnezeu. Nu din slabiciune, ci din puterea alegerii sa-fiintarii, sfintirii. in orizontul vesniciei.

Dar daca ciobanul din Miorita face o alegere spirituala constienta? Daca aparenta lui pasivitate si practic, prin inactiune, prin ne-aparare, sinuciderea lui ritualica e un act de eliberare spirituala. Daca el e in lume, dar nu e din lume si nu vrea ca, aparandu-se, acceptand sa joace jocul răului, sa se lase infestat de el, si inima lui ingreunata sa nu se ridice spre acasa, spre imparatia lui Dumnezeu, la iesirea sufletului din trup.

Continue reading

Logos de Centenar. Al saselea cuvant. Valah

Valah e un nume vechi. Foarte. Gasim valahii in Walles, in Walonia, in Wallahia ceha, ei sunt Volohi, Vlasi, Vlahi, Vlascani, vlăjgani. Teoria, absolut de râs, e ca e numele unui trib celtic romanizat din Alpi, voelsci, care apoi a devenit un fel de porecla derogatorie pentru orice populatie barbara care s-a lasat romanizata. E de ras. Presupune o unitate de constiinta si de “evaluare” comuna si prezenta din insulele britanice cel putin pana la nord de Marea Neagra. Si ignora cat de vechi e de fapt numele de Baal, Balah, balaga, oamenii puterii, puternicii, albii.

Continue reading

Logos de Centenar. Al cincelea cuvant. Bălgrad. Orasul Valahilor. Baal gard. Ba-al sau Al-ba

Alba Iulia apare prima data pe harti, cu numele asta in evul mediu, secolul XVI, eu l-am vazut pe harta lui Ortelius, editata in Olanda. Apare in antichitate pe Tabula peutingeriana cu numele de Apula. Apulum. Frumos. Orasul lui Apollo. Am putea zice ca intemeiat de colonisti romani veniti din fosta Apula, actuala Apulia/Puglia daca nu am sti din geografia lui Strabon ca era o cetate veche, dacica, Apulon locuita de dacii apuli mult inainte de venirea romanilor din Apula. Ce coincidente, am putea zice, iarasi daca nu am sti ca sudul Italiei, Apulia, a fost colonizat pe la 900 de iliri, traci, cu numele de apuli. O lasam deocamdata aici.

Continue reading

Logos de Centenar. Al patrulea cuvant. Barza.

In paralel cu etimologiile m-am jucat si cu hartile, alea vechi, cele mai vechi pe care le-am gasit. Deocamdata. Cel mai mult m-a captivat Tabula Peutingeriana, harta itinerarium a Imperiului Roman la anul 300, si am book/buchisit-o cu ochii si cu lupa si am gasit chestii uimitoare atat in orient, saka si massageti, getii mari, si multe alte minunatii cat si in occident, la dacii ocupati de romani, la noi acasa. Pe harta asta, in Banat, gasim Berzovis, un nume interesant, asemanator cu Bârzava, toponim dat in Dex ca avand etimologie slava, insemnand cumva Repedea din slavul bârzo.

In dictionarul de PIE (proto indo europeana, cel mai de jos strat, anul 2000 i Hr, limba reconstruita teoretic prin analiza comparativa a limbilor indo-europene) a lui Stanisev, bhars sau bhers inseamna iute, rapid cu forma practica identica celei de berzo-via, barz-a.

Continue reading