Ulan Ude. Prima seara. Italienii

Trec pe langa o scoala comunista ca pe vremea gimnaziului meu si pe langa o femeie buryata imbracata tot ca atunci. Un backpaker morocanos, fara rucsac, dar cu pantaloni scurti si slapi, in uniforma rebelului, trece nu fara a se uita sceptic la mine. Probabil merge la Clean, hostelul cu personalitate de langa pasarela garii.

Ajung in centru, trec pe langa procuratura, presedintie si ce-or mai fi, cladiri oficiale oricum, si imediat dupa, pe dreapta, in cladirea cu birourile liniei aeriene S7, hostelul meu. Ma intampina Nastia, o fata simpatica, relaxata, foarte buna vorbitoare de engleza. Nasti, ca pe mama. Feeling bun aici, ca de acasa. Seamana mult cu cel din Irkutsk, probabil e acelasi owner sau acelasi lant. Au cate un afis, afisel, afisuț, de obicei funny, pentru orice. Si indicatii, cum zic ei, imbracate funny si astea, “how to cross the mongolian border, for idiots”. Probabil trec multi pe aici. In indicatiile de ajuns la si de la autovokhzal zice ca daca reusesti sa te pierzi pe drumul asta atunci asta e talentul tau, l-ai descoperit. Continue reading

Transsiberian. Vâ Irkutsk

Zabava e un cuvant ce vine din rusa. Si, normalnai, inseamna ce inseamna la noi. E un cuvant care ma invata rabdarea. Un bob zabava. Sau un transsiberian zabava.

Sunt in gara in Ekaterinburg. Pe ecran se anunta urmatoarele trenuri: numarul 12 Moscova – N. Urengoi soseste la 19:18. Urmatorul e trenul 6039 Aeroport – Ekaterinburg, ajunge la 19:31 si apoi trenul meu, numarul 70, МОСКВА- ЧИТА. La 19:41. Moscova- Chita. Ma asteapta 56 de ore de tren in drum spre Chita. Eu insa am bilet numai pana la Irkutsk. E ora 21:18 si mai am 21 de minute pana imi vine trenul de la 19:41. Trenurile pleaca si vin dupa ora Moscovei. Aici, in Ekaterinburg, lumina vine de la Apus.

Stau sprijinit de un stalp in sala centrala, cu marmura si candelabre de cristal, cu rucsacii la picior asteptand comanda sa vad numarul peronului. Trece o familie de americani. Ea cat doi, “guys come here”, rucsaci si in fata si in spate, el oaie creata, sandale, 2 copii, un baiat si o fetita, de vreo 7 si 8 ani, vii ca argintul. Argintul viu, normal. El, parca e al treilea copil. Mai mare si mai tantalau. Cel la care operatia de dresare s-a terminat si a reusit. Ea merge si afla si vine si spune si e barbat. Si e agitata si trista in priviri. El asteapta cu copii. Si e obosit si pierit. Mai scriu ceva de trenul meu, ma intorc sa ma uit la ei si nu mai sunt. Domnul sa va binecuvanteze sa va pazeasca si sa va tina pe caile Lui. Continue reading

Ekaterinburg. Urali. Trenul

Am dormit. Ma dureau toate cand m-am culcat, ma dor toate ca m-am sculat. Cu revolta pe viermuiala din jur si pe viata, vad ca e 6:00. Am dormit 3 ore jumatate. Ma duc la wc, in partea cealalta, arata la fel de mizerabil, ma pis. Ma straduiesc sa mai dorm si reusesc. Ma trezesc la 9.00. Ora Moscovei.

Afara, pe geam, mesteceni de toate marimile. Inauntru, un vagon cuseta, cu patru locuri. Eu si mosul jos si doi prieteni rusi, cam de varsta mea, sus. Si-au mancat placinta tatarasca luata cu 100 de ruble, 6.5 lei, de la o tanti cu carut de mancare si suveniruri si acum s-au urcat iar la cucurigu si dorm. Pe jos un covor rosu care nu a fost niciodata persan. Trenul nu e murdar dar pare. Pe linia asta ferata i-au dus pe Romanovi de la Petrograd la Ekaterinburg inainte sa-i omoare ca sa nu-i elibereze legiunea cehoslovaca si albii lui Kolcec care veneau dinspre Siberia. Pe linia asta ferata au mers bunicii si strabunicii si unchii si alti amarati ai nostri prizoneri la rusi, dupa Stalingrad si 23 august, tradati de regi si de viata. Urcau 10, in trenuri de vite cu gaura la mijloc sa-si faca nevoile, si ajungeau in lagarul siberian 8, si mai venea de acolo unul. Pe linia asta venea lumina de la rasarit. In sens invers. Continue reading

ce are de-a face fericirea cu identitatea

Nivelul ridicat de stress, senzatia de coplesire, senzatia de colivie, nervozitatea, tulburarea, anxietatea. Le stiu bine. Cu totii le stim.

Ele sunt legate intre ele, exista o cauzalitate, dar sunt de fapt simptome ale unor radacini mai adanci. Ale unei radacini mai adanci. Uitarea de sine. Falsa identitate.

Toata degringolada vietii mele e legata de identitate si de raspunsul (atat cel constient cat si cel subconstient) la intrebarea: “cine sunt?” (Vs cine “ar trebui sa fiu).

Din “cine sunt” curge un fluviu. Curg eu.

Cine sunt- care sunt credintele mele- care sunt asteptarile/fricile mele- ce simt- ce fac vs ce ar trebui/vreau sa fac.
Fericirea o definesc ca pace/lipsa tulburarii si bucurie (cu bucuria e mult de vorbit)).

Pacea e intalnirea intre ceea ce cred ca ar trebui sa fac si ce fac/ intre cum ar trebui sa fiu eu si cum sunt, intre cum ar trebui sa fie lumea si cum e.

Orice potrivire aduce pace. Orice nepotrivire aduce tulburare. Tulburarea nu e frica, e greseala sau vinovatie. Frica se simte diferit desi in acelasi loc. Pot avea pace (de suprafata) facand lucruri gresite daca cred ca sunt bune. Verbul asociat cand nu e asociata bucuriei este “trebuie”. De multe ori, aproape intotdeauna, sub vreau se poate ascunde un trebuie”.
Bucuria e intalnirea intre ce cred ca ar trebui sa fac si ceea ce ar trebui sa fac cu adevarat. Bucuria nu e placere. Bucuria poate aduce cu ea placere dar nu e neaparat. E modul in care simtim starea de curgere a iubirii. E asociata implinirii si nu placerii. La fel ca pacea adanca presupune existenta si ancorarea intr-un plan superior, spiritual, punctul de care avea nevoie Arhimede. Umblarea in planul superior, presupune identificarea si accesarea darurilor mele interioare si, dupa dezvoltarea lor, punerea in slujba celorlalti oameni. Asta duce la o curgere de putere/iubire din dimensiunea spirituala care nu numai ca nu ma consuma ci ma incarca in timp ce ii incarc pe ceilalti. Asta e asociata verbului “vreau”. 
Cautarea pacii si bucuriei duce la validarea noilor credinte (innoirea mintii) si la noi actiuni/fapte. 

 (Spirit)-Minte-stare-fapte
Se trateaza prin:

(Awareness)-newness of mind-compassion-choice

Asa cum ziceam si ieri primul pas e centrarea pe awareness. Pe intrebarea fundamentala: cine sunt? Vs Cine cred eu ca sunt?

E un exercitiu de trezire din amnezia culturalo-sociala si falsa identitate in care ne-au adus traumele stiute si nestiute. Odata constientizata adevarata identitate (lupta grea!) actiunile devin natural diferite, aliniate, decurgand din noul Eu si incepe lupta (si mai grea!) de curatire a emotiilor (/a inimii).
Primul pas e sa vad sistematic unde sunt.
Cand am un nivel ridicat de energie interioara/putere ma pot centra pe “provocari”. Daca nu, centrarea pe ceea ce e deja bine (oricat de limitat ar fi) aduce implicit o crestere a puterii. Ce ud, creste. Atentia e energie iar timpul e furtunul de distributie. Ce ud, creste. Ud nelinistea si frica, cresc. Ud bucuria si pozitivitatea, cresc.

Si atunci, primul pas e alocarea a 10 minute zilnic pentru a concluziona unde sunt. Ce din ceea ce am facut mi-a adus pace, ce mi-a adus bucurie? (bucuria se manifesta prin gaptul ca dupa ce termin sunt la fel sau mai incarvat cu energie decat inainte sa incep, practic ma incarc in timp ce ma pun in slujba altora. Opus lui trebuie care ma poate tine in priza dar dupa ce termin ma duce in depresie energetica). Punctat si meditat asupra lor.

Dupa 2 saptamani de exercitiu se formeaza o baza.

Cat despre parcurs, e unul al impartasirii a multe esecuri personale si a unor minuni.

Sau cum e sa ma descopar mamut neinstruit cand eu ma credeam opposum.

Ziua calului. Despre frica, esecuri si aripi.

Era a 27- a oara cand dadeam cu burta de cal. Calul de gimnastica, ala care se sare cat e el de lung. Si e lung ca o zi de post. A 27-a oara intr-o ora de sport in care toti colegii mei de clasa sarisera, reusisera. Eu eram un caz special. Eram in clasa a 10-a cred, anul 1992 probabil. In liceul militar, la Alba.
Invatam bine. Din punct de vedere al constitutiei fizice insa nu aveam ce cauta la liceul militar. Tot timpul am banuit ca tata “a pus o vorba buna” la examenul de admitere, la sport. Eram baiat destept, muncitor la stiinta si lenes la munca, aveam 1.86 inaltime si vreo 60 de kg. De rusine beam apa cand mergeam la cantarit ca sa trag la cantar. Vorba lui tata, “un aschilopat”.

Continue reading

Acest obscur obiect al coachingului si…singuratatea alergatorului de cursa lunga.

Junipero Serra a fost un copil sarac. Nascut intr-un colt al imperiului, o fundatura cu nume atractiv, Mallorca, singura lui cale de iesire de acolo era, evident, biserica. Catolic inseamna global. Biserica catolica era cu adevarat…catolica, mai ales in imperiul spaniol de la 1700. Ordinul Sfantului Francisc de Assisi l-a primit cu bratele deschise.
Acelasi Francisc care spunea: “Doamne, da-mi Te rog puterea sa schimb ceea ce pot schimba, rabdarea de a accepta ceea ce nu pot schimba si intelepciunea de-a distinge intre cele doua.” Cuvintele calauzitoare ale oricarui om ce lucreaza cu el insusi si cu altii.

Continue reading

din Giulesti

Oare ce as crede eu acum despre omul asta? Ce era in sufletul lui? Ce gandea, ce il motiva, ce il facea sa fie asa? Si cum m-as uita la el? Mila vreau nu jertfa, zic scrierile care stiu ce zic.
Scriu cu atat de mult intrebari. Vad aici starea aceea interogativa, reflexiva, introspectiva care m-a tinut agatat in interior, bine agatat, atunci cand universul exterior se prabusea. Starea care m-a facut sa cresc cand puteam sa ma prabusesc. Vocea lui Dumnezeu, claritatea Lui, adevarul Lui. Si mai vad viata ca analiza constienta postfactum a vietii traite un pic inainte. Defazare. Constiinta prinsa in creatie, in timp. Vocea mica si linistita a Tatalui in urechea acum dispusa sa asculte. Cine imi traieste viata daca eu o analizez:)?

Am auzit prima oara de Dumnezeu in patul inalt din casa batraneasca din maramures, pe Mara, pe vale si intre dealuri, la ceas de seara si de povesti, din inima unei bunici taranci si grijulii. O Bunica urata si cu suflet mare. O bunica ce a ales sa moara la scurta vreme dupa moartea stupida, de anestezist nepriceput, a celui caruia i s-a dedicat toata viata, cel ce imi spunea hatru tare, printre alte, nenumarate, vorbe hatre: “dragosele, dragosele, uitat-te printre podele si vezi mila de barbat cum bea zama de …” gasiti voi rima. Un om viu ca viata si aspru tot la fel. Il vad acum, dupa enorm de multa vreme, ochii albastri, fata nebarbierita, clopul de paie si “tiglarea” Marasesti in coltul gurii. Si zambetul hatru si usor fioros. Isi taie unghiile de la picioare cu “fogoaiele”, clestele de cuie. Se uita la mine. Multumesc bunicule ca ai fost! Multumesc Doamne pentru viata minunata ce o traiesc. Acum, cand scriu, ma transport in acel univers mitologic parca, in care desi auzeam povestile despre altii, eram si eu actor. Vad intunericul abia luminat de o lampa cu petrol, cu gaz, dupa cum ziceau ei, intr-o camera calda si afumata, cu paturi mult prea inalte pentru cei 3 sau 4 ani ai mei. O camera plina de mult suflet. Si de povesti cu Samson si Dalila, cu Noe su potopul, Avram, Moise, cu micutul David cel ce l-a rapus pe Goliat, filistinul urias. Cu bunul Dumnezeu. Nu imi aduc aminte sa fi fost despre Hristos. Poate pentru ca unii zic ca bunica mea era “martora”? Nu stiu insa, oricum ar fi, ii multumesc. Acum ca scriu, sunt acolo. Simt mirosul de fum si casa de lemn veche, simt focul si oalele arzand pe soba, “pe spori”, dupa cum ziceau ei, cei ai mei din maramuresul adanc, adanc dincolo de timp, simt mirosul de “tocana cu branza”, gustul de lapte dens ca smantana, gustul apei reci din fantana cu cumpana de afara, de langa poarta maramuresana, gustul copilariei in care Dumnezeu, fiind tot timpul acolo, mi-a intrat in viata pe usa din fata a iubirii bunicii si a hatroseniei Ionului Moisanului, bunicul meu. O usa care nu s-a mai inchis niciodata oricat de mult m-au scurs vremurile.

El Camino Real. De sillicon.

Menlo Park, Sillicon Valley. Stau si scriu la o cafenea de pe El Camino Real, drumul regal pe care California a fost adusa la crestinism si coroana spaniola de calugari franciscani plecati din Mexic.

menlo park

Am o experienta incredibila de a vorbi despre Dumnezeu si puterea Lui cu oameni care s-au intors la El aici, fiind bankeri de investitii sau manageri de top in companii de IT. Ce facem noi in Cluj, cu Gimini, i-a surprins ba chiar socat si intr-un fel sau altul se vor implica. Oricum in tot timpul asta eu ma bucur de fiecare secunda aici, stau in pacea si bucuria de a fi in prezenta lui Dumnezeu, mananc bine si beau bine desi totul este cumplit de scump. Pentru ca nu-i proiect meu ci proiectul lui Dumnezeu asa ca El are grija de tot, eu trebuie numai sa ma duc unde sunt trimis si sa zic ce am de zis in modul in care Dumnezeu mi-l cere; adevarul spus cu iubire. Cel mai greu :)!! Mi-e usor sa zic adevarul. Mi-e cumplit de necunoscut sa il zic cu dragoste. Vechea mea identitate, ego-ul, armura luata de mine pe mine ca sa supravietuiesc in mediul privat de iubire si plin de conditionare al familiei mele si apoi al societatii (comuniste, adica domnia fricii) nu stie ce e aia sa spun si sa fac adevarul in dragoste. Doua lumi separate. Si totusi nu. De fapt calea adevarata e muchia dintre adevar si dragoste care le include pe ambele.

Si esuez mereu si mereu. Si cu toate astea cheia e in ce fac cand nu reusesc. Daca ma tratez cu compasiune si ma ridic rapid si incerc din nou sau ma dau batut pentru ca n-am reusit. Stiu ca sunt chemat sa incerc de 1000 de ori (si e putin) daca asta inseamna ca macar o data reusesc. Cand reusesc adevarata mea personalitate creste. Cea de la Dumnezeu, sinele. Nu cea veche remodelata, nu, aia e moarta si tot iese ca un zombie din mormant. Personalitatea mea adevarata, cea pregatita de Dumnezeu de la facerea lumii (jocului in care jucam). Aia ce Il reprezinta pe El. Aia plina de credinta si speranta si pozitivitate. Toate intemeiate pe adevar, curatie/dreptate si iubire. Aia in care sunt fiu al creatorului lumii, atotputernic, iubit intr-un mod atotputernic. Si din identitatea asta nimic nu e imposibil! Totul e posibil pentru ca Dumnezeu face treaba pentru noi. Noi nu aveam decat de a ne recunoaste neputintele, a renunta la pretentia de a rezolva singuri si a ma lasa ghidat de Dumnezeu inspre calea pregatita. E ca si atunci cand aprind un bec. Curentul vine de la centrala, el aprinde becul, dar fara intrerupatorul apasat de mine nu se va aprinde niciodata. Asta e relatia intre ce am de facut eu (sa ma deschid) si ce are de facut Dumnezeu (imposibilul facut posibil)!

Abandonul inseamna victorie. Ca abandonul implicit al nou nascutului in grija mamei. Cum o sa-l lase sa se prabusesca? Pot eu crede ca Dumnezeu ma iubeste de fapt si mai mult? Abandonul nu inseamna ca ma voi prabusi. Dragos, ai mai multa incredere in tine! Si mai ales in Dumnezeu. Cum o sa te lase sa te prabusesti cand te iubeste asa mult?! Abandonul e cheia victoriei. Recunoasterea neputintei. De acolo, pe fundatia adevarului, se naste o noua lume, adevarata, vindecata, puternica, autentica, vie cu o viata din plin!
Eu asta fac zi de zi. Si de atunci sunt din ce in ce mai liber si mai puternic si mai autentic si mai viu. Asta e calea pe care merg.

un an bun. un an de recunostinta. un an

Dragii mei! Dragii mei dragi! Sunteti atat de multi oameni dragi in viata mea, asa de multe spirite vii, suflete inviate si oameni frumosi, atat de multa frumusete si blandete si curaj si veselie, si compasiune si spontaneitate si inteligenta si senzualitate si viata! As vrea sa ajung la fiecare dintre voi si sa va multumesc ca existati si ca am bucuria de a va cunoaste, de a imparti darul urias al creatiei cu voi. Nu am nevoie de motive speciale de sarbatorire. Nu am nevoie de o zi de Revelion sau de Craciun sau de Paste sau de 5 iunie sau de 13 martie sau de 4 sau 24 aprilie sau de 9 august, ca sa sa sarbatoresc minunea vietii. Dar ma bucur de ele din adancul inimii mele. Pentru ca Dumnezeu locuieste in mijlocul laudelor poporului Lui. Bucurati-va, din nou va spun, bucurati-va!

Continue reading