Baikal. Olkhon

 

Olkhon e insula samanilor, se zice. Cica are o energie speciala. Si ca e un loc suprinzator pentru ce te-ai astepta sa gasesti intr-un lac, fie el cel mai mare din lume, in adancurile Siberiei.

Kometa ma lasa pe o nava de desant marin transformata in debarcader.
Niste case sau cabane, 3 masini care in mod evident asteapta pe cineva, pustiu. Zagli, asa se cheama debarcaderul. Aici la Zagli, nu e nimic. Am facut 5 ore jumate cu un vas de mare viteza ca sa ajung nicaieri.
Grupul de nemti are pe cineva. Un microbuz ca de jucarie, dar indesat si capabil, ii asteapta. Un tip cu o pancarta cu Pietro something asteapta un italian. Ii vad pe italieni, sunt doi tineri, un tip si o tipa, venind. Ii intreb daca au un loc pentru mine. El zice ca stai sa o intreb pe ea, ea zice stai sa intreb soferul ca e prin agentie. Intreb eu soferul. Stie suficienta engleza sa imi spuna ca drumul e prost si masina joasa si ca trei in masina e deja prea mult. Sorry. Ti ringrazzio molto, ii zic italianului.
Kometa pleaca. Ma simt un pic parasit ca pe o insula pustie. Fascinanta masinarie Kometa. Imi aminteste un pic mai mult de ecranoplanul din Caspica al sovieticilor. Ingineri buni.

Drumul si masina au fost insa suficient de bune ca sa ma ia Ivan. Nici nu stiu unde ma duce. Nu stiu daca asa il cheama. Cum de m-a luat? Pai asa. Opreste o masina. Intreb daca e sloboda, ad literam. Zice ca asteapta pe cineva. Ma intreaba cati sunt. Minia adin. Mai asteapta. Ii vin clientii. Doi rusi, Olea si Mikhail. Urc pe locul soferului. E masina japoneza adusa din japonia, volanul pe dreapta. Senzatia e ciudata, imi lipseste volanul, pedalele, responsabilitatea. De responsabilitate ma lipsesc cu placere.

Imi pun rucsacelul verde cu fermuarul stricat intre picioare. Plecam. Drumul e chiar rau. A frecat de cateva ori bine cu burta nisipul.

Asa zisul drum e nisipos pietros, flancat de pajisti si de un sir lung de stalpi de inalta se intinde cat vad cu ochii. Pe stanga se vede marea era sa zic, se vede Baikalul. Si niste plaje. Pe dreapta o ferma. Totul e de lemn. Dar de unde lemn? Nu de aici, evident. Lacul asta e intr-devar ca mare. Se vad inclusiv parti turcoaz. Turcoaz, in Siberia. Drumul de pamant a devenit usor rosiatic si continua. Pe dreapta un satuc de lemn. Ivan al meu are un tricou albastru ca al meu ala din Africa, pantaloni de munte subtiri, de fas de vara, sandale din care i se vad degetele de la picioare batatorite si unghiile de taiat cu fogoauale ca ale lui bunicu’. E tanar, brunet, solid de la munca dar nu o bruta, doar brate si antebrate groase si bronzate. Neras de vreo zi. La oglinda, pe post de cruciulite si icoane, steagul Rusiei. Drumul urca si coboare de pe dealuri cu panta asa lina ca greu vad, numai cand ma uit la mare, ce sus suntem. Eu, Ivan si tacutii Olea si Mikhail. Habar n-am unde o sa dorm, unde merg de fapt, cand ma intorc si cum. Stiu doar ca luni, pe 22, imi iau rucsacul de la Baikaler si incerc sa zbor la Ulan Bator.

Sunt fericit. Pe Kometa Domnul mi-a aratat cum se va asambla si alcatui cartea. Slava Tie Doamne.

E caldut. Cerul e acoperit si cetos cumva. Ma uit in jur, pe fereastra si prin parbrizul ciobit tare in cel putin 5 locuri. Drumuri de pamant galben, nisip, pietre, masini rusesti de teren, parca de armata. Masina asta japoneza, cu volanul pe dreapta, se tot freaca cu burta de nisip. E ca o foca de Baikal, se rasfata.

Intram in Khuzhir, satul, case de lemn. O plaja pe stanga, si mai multe casute de lemn, masini de teren pe plaja. Stanca samanului undeva pe stanga dupa sat. Nisipos. Feeling de vama veche.

Vad un ostrog turistic, cetate de lemn, pe care scrie ca e pe baza de suveniruri. O sa vin sa-l vad. Sau nu.

Am ajuns la Olga’s. Doar ca nu cred ca e aceeasi Olga la care aveam in cap sa dorm. Sau, mai stii? Totusi, cred ca ea e. Cate Olga’s guesthouse pot fi in Khuzhir. Pe Ivan il cheama de fapt Alexei si e sotul Olgai. Afara e o ceata cu soare sau e un soare cu ceata.

Toate au mers struna. Incredibil ce senzatie sa ma arunc cu capul inainte pe topogan si sa imi iasa. Zaite, adica eu, dupa cum m-a alintat Motanelul de cand am intrat in Rusia, a ajuns pe Baikal. M-a dus Domnul pe palme. Totul a mers struna. M-am rugat ca daca Domnul vrea sa vin pe Olkhon sa rezolve cu hainele spalate dimineata la hostel, sa pot lasa rucsacul mare, sa ajung la timp la Kometa, sa fie locuri, sa pot lua bilete si sa se lege. S-au legat la marele fix.

Hainele imi erau in punga uscate, al lasat rucscul, am pastrat cheia de la hostel, nu am luat taxi ca nu am gasit dar a venit troleul 3, care nu mergea in Gheorghieni ci langa debarcaderul Raketa, de unde pleca Kometa, am ajuns cu 3 minute inainte sa plece, nu am putut lua bilete ca s-a inchis programul, a venit doamna de la bilete ca o mama cu mine ca de manutza si m-a predat ca unei pile taxatoarei de pe vaporas, corabie, cum ii zice in rusa. Am mers o ora pana la Listvyanka, am oprit, am achimbat vapoarele, am urcat pe adevarata Kometa, aia mare care merge departe si doamna, pila mea de pe barca mica m-a dus si m-a predat pilei mele de pe barca mare care intr-un final mi-a taiat bilet. Calda, scunda, tunsa scurt, fara varsta dar peste 40, o mama buna.

Citesc in Bible. “You have a choice. You can either worry or worship. You can either pray or panic”. Zice Rick Warren.

Pe plaja in Khuzhir, langa stanca samanului, pe Olkhon, la Baikal. Khuzhir asta se pronunta exact ca si Cugir. Fagi cu jir nu prea sunt p-aici.

De cand visam la Baikal, asa, ipotetic! Sunt aici!

Era plin de nemti pe Kometa. Cu sentimentul evident al exceptionalului. Faceau ceva! Ceva extraordinar urma sa se intample. Trebuia. Dupa atata efort, nu, atat transsiberian?! Echipament scos din cutie, expeditie. Oare unde am citit asta, ca nemtii si rusii seamana enorm doar ca in oglinda? Unii vor sa controleze tot ce misca pentru a se simti in siguranta iar ceilalti isi dau drumul geniului doar in haos. Nu mai tin minte.

Stau intins pe nisip. E ca in vama in coltul care imi place mie, ala sub malul inalt spre 2 Mai, la nudisti si gunoaie. Doar ca apa e mult mai curata si mai rece, e mai putina lume, locul pare mai pustiu, mult mai curat, in jur se vorbeste aproape numai ruseste, cu ocazionala germana, si e mult mult mai departe. Inainte am fost la Stanca Samanului, un loc frumos de altfel. Am luat o bicicleta de la Alexei. Imi place Alexei, e cald, muncitor, cumsecade. Stanca e un promontoriu stancos, marginit de doua golfuri care ii dau un aspect de insula aruncata in mare. Am fost intr-un loc de asta, similar, cu tinerii cu yachtul cred ca pe Skopellos. Lui vroia sa vada a n-a oara bisericuta in care are loc nunta din “Mama mia” iar Motanelului nu-i displacea ideea. Tanarul Sorin in calitate de capitan a ales sa faca pe plac doamnelor. Eu am ramas fara voce. Locul era frumos insa. Si cam cu aceeasi incarcatura energetica ca si stanca samanului. Cand am ajuns aici, era cetos si vantos si stalpii samanici coplesiti de panglici colorate impotriva spiritelor rele se faceau ca o bariera pentru nepoftiti. Peste ei croncaneau corbii albi, pescarusii, cele mai proaste pasari, am vazut eu in Finding Nemo. Scena era destul de spooky. Nu am adastat prea mult. Am inteles, asta e stanca Samanului. Sa fie sanatos. Si sa-l pazeasca Dumnezeu, ca mare nevoie are.

Vine o Cessna de peste mare si da ocolul Stancii Samanului. De doua ori. Si acum, in doua minute a si zburat mai departe, cine stie unde. Probabil niste oameni care trebuiau sa vada neaparat Stanca Samanului, era sa zic, Stanca Secuiului. Sa vii atatea mii de kilometri sa dai ocolul unei stanci si sforilor cu motocei foarte colorati agatati de tot felul de stalpi in jur, paza de spirite rele, asta e ceva. De neuitat. O vara de neuitat. Stalpii cu motocei sunt simpatici. Dar cand bate vantul si le dau ocol pescarusii croncanind ca niste corbi a zapada si a iarna si incep sa se ia in serios ma si apuca rasul.

In ce robie crunta am trait noi oamenii pana la Lege si mai ales pana la venirea Domnului Hristos. La cheremul oricarui duh. Si totusi nici atunci Dumnezeu nu ne-a lasat singuri. Cred ca samanii au avut rolul lor, pana la Lege si pana la coborararea Duhului Sfant trimis de Domnul Hristos dupa inaltare. Dar de atunci incoace sunt fie complet depasiti, fie, de-a dreptul, de partea cealalta, stiind sau nestiind. Medium intre ce si ce? Cine zice ca toate duhurile sunt bune? Cum le selectam? In sfarsit se vede soarele. Asa, la Apus, peste stanca samanului. E un pic racoare.

Ma simt minunat. Pur si simplu stau pe plaja si ma bucur. Scriu, ascult marea, simt briza. Beau bere ucraineana la pet, cu ceva frumusica desenata pe eticheta. Ucraineana. Ma mir tare. Nisipul e mare si cumva sticlos, nu se lipeste. Baia a fost excelenta, apa buna, transparenta, rece dar nu excesiv. Vara trecuta cand faceam ture de Tarnita cu Motanelul apa era mai rece. Nici Siberia nu mai e ce-a fost. Hmmm. Sa nu ne grabim. E doar o vara tarzie aici, pe Baikal.

Ce frumoase sunt vapoarele vazute de pe mal, ce din alta lume, mai buna, par a fi. Si cand urc la bord miroase, duduie, trepideaza, se unduie, abia astept sa se termine. Iarba e intotdeauna mai verde pe malul celalalt.

Domnul e si drept si milostiv, ma gandesc, stiu. Si drept. Si milostiv. Cum poti fi si una si alta? Cand sunt drept, si altii nu sunt, nu prea sunt milostiv cu ceilalti, ii judec, ii dispretuiesc. Iar daca nu accepta situatia lor, pretind ca nu sunt unde sunt, daca ma afecteaza sau ma deranjeaza nu mila ci jertfa fac. Iar daca sunt milostiv, ca pot, ca Domnul m-a umplut cu puterea si dragostea Lui si nu mai am nevoie sa ma bazez pe dreptatea mea atunci, prin mila, pierd dreptatea. Nu o mai afirm, tind sa nu o mai fac, sa nu o mai cer. Ca sa pastrez mila. Cum sa le fac pe amandoua in acelasi timp. Numai Domnul poate. Umple-ma Doamne mai mult ca sa fiu ca Tine, sa fii Tu in mine!

Mic dejun la Olga’s pe Olkhon. E soare. Se aud pescarusii. O sa mananc caśa, un fel de gris cu lapte, cred, sper. Am dormit 12 ore. Eram obosit. Rau. Ce bine am dormit. Camera, nici nu am ce descrie. Mica, alba, proaspat varuita, La Olga era plin si mi-a dat o camera de rezerva, undeva in dependintele ei, cu in singur pat, alba, mica, curata. Ca o chilie de sihastru. Buda e in curte. De spalat tot in curte la o chiuveta deschisa tuturor. Si ma simt bine. Am dormit excelent. Cam cum am dormit in Salta dupa Bolivia.

Stau pe plaja. Da. La plaja in Siberia. O plaja faina, cu nisip fin si pini in apropiere, frumosi, apa limpede si rece, da, foarte rece pentru stat la plaja dar digerabila pentru Tarnita. De pe insula, de pe Olkhon, se vede malul vestic al Baikalului, cu munti inalti, cu coame impadurite, seamana si arata ca si Cindrelul, la noi. Si Vama Veche e pe partea astalalta, la mine. E cald si soare. Rar, niste nori. Ma simt ca in 2000 cand am mers in Vama prima data. Putina lume, solitudine, curat, liniste, sentimentul de loc special, greu de ajuns. Atunci, in 2000 in Vama, solitudinea ma omora. Atunci m-am imprietenit cu Luci, doctor in arta, ateu convins si militant, om cinic si fain, citit si filmat, de la el am o parte din colectia de filme bune, la care am ajuns dupa aia in Qatar, a stat vreo 5 ani in zona Golfului, 4 in emirate si ultimul in Doha, eu l-am prins la sfarsit, cand i-ar fi exterminat pe arabi de-ar fi putut. La inceput s-a dus acolo hotarat sa treaca la Islam. Ura si uraste crestinismul. Biserica si ritualurile si robia. Alea, moarte si abuzive, le urasc si eu. El nu vedea dincolo de ele. S-a trezit intr-o mare de intoleranta, medievalism, agresivitate si ipocrizie. Pentru ca el uraste de fapt moartea, viata fara viata, minciuna, frica, abuzul si lacomia, tristetea si vanitatea. Adica viata in frica, in robie, viata fara Dumnezeu. Si asta e peste tot, si in toate religiile si in afara religiei, oriunde omul alege sa nu-si asume propria micime si imperfectiune si cauta ascunzis in scheme, ritualuri, rutine, sisteme si propria superioritate. Viata vie vine din recunoasterea neputintei si asumarea riscului de a trai, a gresi, cu iubire de adevar, de sine in lumina adevarului si de ceilalti, frati si surori, indiferent de lumina sau intunericul in care traiesc ei. Cum zicea Howard pe tren, pe la Krasnoyarsk, biserica crestina e un club facut pentru nemembri. Viata vine, din Dumnezeu, Din adevar si iubire. Impreuna. Si acum, dupa ce mi-a zis ca si-a luat teren in Filipine si ca, parca, s-a casatorit cu o filipineza, s-a dus la lucru in Kazahstan. Nu departe de aici. Mi-a placut sa scriu despre Luci. E un om grozav si mi-a facut bine. Mersi Luci si astept sa ne vedem. Pe unde a da Dumnezeu. Faina plaja asta. Stau pe nisip, cu capul pe rucsacelul mic in care am cam tot, ala mare l-am lasat la hostel in Irkutsk, la Baikaler. Am plecat light, fara sa stiu unde merg, am luat doar Kometa, fara rezervare, fara plan. Si ce bine e! La fel ca in vama, locul nu are toalete. Ma duc sa ma bag in apa. Revin imediat.

Am revenit. Am scris un pic mai sus, despre Howard. Si acum revin la Baikal. In iarna, la ski, cu tinerii in Austria citeam “6 luni in padurile Siberiei” de Sylvain Thesson. Tare mi-a placut. Genul meu de scriitura, cam la fel de faina ca si “Beau deci exist” al lui Roger Scruton cu care m-am delectat in Grecia acum 2 ani cu Motanelul.

Ieri dimineata, cand am venit spre Olkhon, am ajuns la pontonul Raketei, de unde pleca Kometa, la fix. Am plecat de la hostel, dupa ce am mai povestit cu Jerome si am impartit niste curmale, am plecat hotarat sa iau un taxi, convins ca altfel nu prind vasul ca iar ma intinsesem la povesti si la ras-pachetat. Cu Jerome m-am inteles ca, asa peste vreun an, ori vine el la Cluj, ori ne vedem in Franta. D’accord, cum zic ei. Am mers pe jos pe Ulita Lenina spre parc unde speram eu ca o sa gasesc. Trafic mare. Dau sa trec strada, pe la trecerea de pietoni, normal. Am uitat cum e cu aemafoarele si in general cu traficul in orasele astea. Prima data am observat in Ekaterinburg. Dar acum imi aduc aminte ca si in Moscova erau asa, ca Motanelul mi-a zis ceva odata ca trebuie sa alerge ca sa poata trece strada. Asa-i. Pentru pietoni, e ca un concurs sportiv. 90 de secunde stai si 15 treci. Mie imi trebuiau vreo 12, alert. Si apoi trotuarele care nu merg niciunde, de fapt intr-un urias sens giratoriu doar pentru masini si de acolo, ce? Nici acum nu stiu ce ar fi trebuit sa fac, pe unde sa merg, ca aceeasi problema am avut-o si la intoarcere. Mergeam sa vad memorialul lui Kolchak. Care era langa manastirea cea veche a Irkutskului fondata pe la 1690. Adica erau niste puncte turistice, nu? Am cautat o solutie, nu era. Asa ca, dupa cum zice Eli, “i’ve pulled a “romaneasca””. Am sarit garduletele de separare, am ochit un moment cand traficul dens pe 3 benzi mi-a permis si am trecut, apoi am sarit garduletul celalalt si am repetat figura pentru cealalta banda.

Tocmai au trecut pe plaja, prin fata mea, doua rusoaice, prietene, vorbind, dezbatand ceva de zor. Una blonda, stearsa, cu rucsacelul tinut in fata, in costum de baie deux pieces, mai mult asculta. Cealalta, cu alura si fata de japoneza, probabil ceva kazaha sau turkmena, povestea ceva de zor. In ruseste. Special. Numai in fosta URSS, melting potul popoarelor Eurasiei.

Am atipit pe plaja imediat dupa ce am scris despre japoneza care vorbea ruseste. Asa dulce si placut e somnul pe plaja, valurile marii, briza, soarele nu prea tare, perfect. La marea Baikal, da, i se si zice asa cateodata.

Mi se pare incredibil ca peste 3 luni maximum apele astea turcoaz vor fi gheata bocna, asa de bocna, ca vor putea trece cu camioanele pe ea. Si-mi aduc aminte ca scriam de Tesson.

Deschid notitele din cartea lui. Si acum vad camera de hotel din hotelul de munte din Vent, langa Solden. Imi pica bine, imi dadea tihna. Ma facea sa visez la Siberia. Intre doua vise de Patagonia. Sylvain Tesson cu Siberia si “Take me to that hidden place”, filmuletul cu splendida Patagonie. Inca nu plecasem nici in Patagonia si visam la Siberia. Il citeam pe Tesson.

Zice prima notita: Arta de a trai consta in combinarea celor mai delicate placeri cu prezenta constanta a pericolului. La pagina 36. Citat din Stendhal. Sylvain asta a venit acum 3 sau 4 ani vara, pe transsiberian si povestind cu oamenii pe aici, stie rusa, hmmm, s-a decis sa vina iarna, 6 luni. Zis si facut. A inchiriat o casuta, o dacha, vizavi de unde stau eu acum. Ma uit practic la muntii pe care se catara si ii descrie el in carte.

Jerome zicea ca se astepta ca 6 luni de singuratate, mai ales din partea unui intelectual, sa fie o calatorie interioara. Era usor dezamagit. Discutia avea loc intr-un bar cu zakusti si vodka din Irkutsk. Ce loc mai potrivit putea fi? Poate Olkhon-ul. Discutie intre doi tipi care calatoresc singuri, dintre care unul francez. El pe bicicleta de 2 ani si ceva, aproape 3. A plecat din Paris si probabil, la cum l-am simtit, va trece in America. Are 43 de ani. I se pare ca Tesson e superficial. Nimic aproape despre calatoria lui interioara. Ceva consideratii pur intelectuale despre sihastrii si isihasm, despre solitudinea chineza. La persoana a treia. Eu ii zic ca relevant mi s-a parut ca s-a prabusit cand a aflat ca l-a parasit iubita. Deci ancora lui era iubita, casa, publicul, probabil cititorii viitori, audienta. Il bahuim, suntem invidiosi si usor dezamagiti, speram si eu dar mai ales el, la niste raspunsuri mai adanci. Genul de dezamagire pe care am incercat-o, dez-amagire inseamna, nu-i asa, iesirea din amagire, anul trecut in Creta cand am citiy biografia lui Hemingway, cadou de la dragul meu prieten Dan. Cum care Dan? Pantis. Da, biografia scriitorului meu preferat cu care ma tot identificam sau cautam sa ma. Cand ma gandesc ca inainte sa plec in Africa am citit intr-o noapte aproape tot “The green hills of Africa”! In biografie am citit ca safariul ala a fost o extravaganta, cum altfel, platita de unchiul sotiei a doua pe care ulterior a parasit-o. Cartea e la fel de mangaietoare pe suflet. Dar omul arata in pic altfel. Mai uman, mai veridic, imperfect. Big boys with big toys. Si cea mai mare e egoul. Ii zic lui Jerome ca acolo unde e sursa puterii mele acolo imi e si Dumnezeul sau, dupa caz, idolul. De acolo ma alimentez, acolo ma duc cand mi-e greu. Pot merge oriunde dar sa am certitudinea relatiei bune cu el sau ea sau El. Jerome asculta si intelege. Nu stie inca ce sa faca cu asta dar o vede.

Sunt liber sa fac ce vreau intr-o lume in care nu am nimic de facut, mai zice Tesson. Si apoi, crezul vietii in cabana: sa nu reactionezi…sa nu te zbati…sa simti ca plutesti, un pic cherchelit… Inconjurat de linistea omaturilor…sa simti ca soarta lumii iti e indiferenta…si sa citesti poeti chinezi”.

Nu-mi place ca vorbeste la persoana a doua. E despre el nu despre altii. E despre mine.

6 luni in padurile Siberiei. Ar fi trebuit sa se cheme 6 luni pe malul lacului Baikal, in Siberia. Dar cred ca asa pierdea din audienta. Asa cum ar fi pierdut, cred, daca isi arata calatoria interioara. Dupa cum vedeti eu inca mai sper ca are una, ca e doar usor las si inca nu are curaj sa se expuna asa adanc, nu ca e mort si semnele de viata sunt de la aparate. Oricum faptul ca a prezentat parasirea si dezastrul lui interior de dupa e un semn de mare curaj. Mi-a placut cartea. Multumesc Vasile de la Bookstory pentru recomandare. Ma uit inspre malul vestic, peste Baikal, spre cabana unde a petrecut omul iarna. Ploua acolo, se si simte vantul mai agitat si au crescut valurile. E inca soare Multumesc Sylvain Tesson pentru povestea si cartea ta. M-a imbogatit, mi-a dat un model, m-a incurajat sa ajung aici unde sunt acum, vizavi de cabana lui, vara, doua zile, pe plajele cu nisip alb si fin ale Siberiei.

Asta imi place si la noi la mare, la Vama. Normalitatea marii, invitatia la citit si motait iar mai nou la scris si ora 6 seara cand se goleste plaja, soarele nu mai arde si pot sta in sfarsit linistit sa devorez cartea. Oricare carte. Acelasi lucru acum, doar ca scriu, ceva, poate cartea. Se pare ca ploaia de pe cabana lui Tesson vine incoace. Ma repliez la niste omul afumat, pestele care numai in Baikal traieste, delicatesa locului.

Care s-a transformat, pana la urma, in cel mai bun espresso pe care l-am baut in Rusia. Am batut plaja in lung, am urcat pe movilita si pe movilita ce era? Baikal View Cafe. Si de departe parea asa usor posh dar cum putea fi? Adica aici e Kuzhir, praf vara si gheata iarna, Baikal da, dar frumusete naturala si atat. Stau la coada, vad aparatul de cafea. La Marzzocco. Imi iau un espresso dublu care la livrare se transforma in doua simple, nu-i bai, si un strudel cu iabloko, cu mar adicatelea si cu inghetata. Cea mai buna cafea din Siberia, poate si din Rusia dar de bucata cu Motanelul nu ma ating ca eram drogat cu ea si era tare bine. Iar strudelul cu inghetata…! Fac oamenii astia niste dulciuri, sa-ti bati copii. Intre timp a venit un dus de vara de peste Baikal, era sa zic lac dar nu-i, sa-i zic mare, dar nu-i. E Baikal. Am intrat intre plasticuri, am fugit de ploaie. De dinauntru vad ca ei, rusii, nici cu un hertz nu si-au marit frecventa. Umbla prin ploaie ca prin soare. Nici nu ploua e adevarat, numai picura. Acum a stat. Mi-am luat un cappuccino, le-am zis baietilor, unul tatuat pe ambele gambe, ca e cea mai buna cafea, m-au invitat sa le las bacsis, le las, ies din nou pe terasa. E minunat aici, incredibil! Bate soarele la apus peste stanci si pini si apa. E cald si nu prea. Nu am net. Ce bine e sa nu am net. Nu ma mai cert cu niciun monarhist sau ateu sau multiculturalist. Cu multi ma mai cert eu. Cand eu sunt aducator de pace! Mai uit. Cam des. Nu-i bai, Dragos, te antrenezi, asta e calatoria interioara, castelul, lasat demonii sa-si scoata capul si apoi cu detasare, jbuf. Unul dupa altul, foaie de ceapa dupa foaie de ceapa. Si aia care tot ies, inseamna ca n-am ajuns inca la foaia lor de ceapa. Ceapa lor!

As mai sta o zi. Mai pot. Mai pot sta si mai mult daca nu plec in Mongolia. O sa vad.

Picura. Un cuplu de nemti tineri, zvelti si frumosi asa cum pot fi nemtii frumosi, adica reci, impersonali, stau pe terasa langa mine. Isi beau cafelele cu mult lapte si multa gheata. Cafea de plaja. Ploua cu soare. Isi bate dracul nevasta se zice in popor. Tura asta nu plec. Stau in ploaie. E tare bine. Din pacate e o terasa fara alcool. Ce bine mergea un proseco sau macar un chardonnay. E bine si asa.

Lemnul de pe terasa aici la Sea View e chiar lemn de ala de piscina, cum ii place Motanelului. Parea plastic dar nu-i. De asta om pune si noi pe terasa, cu voia Domnului.

Au venit niste rusi. Patru. Un cuplu cu un baiat, malchik, de vreo 7 ani, si un frate mai mic al tatalui mai scarbit care sudeaza si e nemultumit din vocatie. Sunt foarte vocali. S-a dus linistea. Ma ridic si ma mut cu un scaun mai incolo sa le fac loc sa stea toti impreuna, asa cum stam la bar, la balustrada, cu fata la mare. Se aseaza si nu zic nimic, nici nu schiteaza un multumesc. Eu il cam asteptam. Ia mai fa lucruri doar ca asa ti se cere Dragos, fara atatea recunoasteri. Ia mai omoara-ti egoul, ca asta e toat lupta, nu? Asta e calea. Renunciation is not enough, you must act, but you must not be attached to the consequences of your actions. Zice Krishna catre Arjuna. In Mahabharata. Fain film. Greenaway.

Fratele mai mic si mai enervant se dovedeste a fi un prieten la care i-a venit familia, sotia si o fetita de vreo 4 anisori. Sotiile sunt frumoase. Ce surpriza!

Vanzatoarea de la Sarma, САРМА, magazinul ca de cartier de unde iau berea se uita la seriale pe laptop. Cumparatorii o cam deranjeaza. Cum m-am indreptat spre iesire cum tehnologia a luat-o din lumea asta, cernita, si a dus-o intr-alta mai buna, evident ca mai buna, nu poate fi altfel, nu?, undeva departe, cu lumini si oglinzi si mult fum.

Umblu cu los woawoaws, pe strada, frumosi si salbatici ca niste lupi. Nu chiar ca in Patagonia dar, hm, me manqua. Baiatul Olgai, il recunosc dupa sepcuta, vine in urma mea, mergand spre mare. Schimb doua vorbe cu el. Vag. El se opreste la o poarta, trimis cu treaba probabil. In fata portii, un woawoaw. Care n-are nicio treaba. Nici cu el nici cu nime’. Baiatul il vede, se sperie, ezita, woawwoaw-ul simte si brusc are treaba. Cu puiul de om cu intentii ascunse. Ca altfel de ce i-ar fi frica? Si incepe sa latre. Baiatul si mai brusc nu mai are treaba la poarta aia si se ia si se duce de parca de acolo plecase in alta parte cu alta treaba. Probabil la Olga. Sa speram ca nu e si acolo un caine in poarta. Woawoaw-ul e multumit, si-a facut datoria, inca un strain dubios alungat, inca odata poarta pazita. Woawoaaaaaw!

Am ajuns la apa. Apusul coboara peste muntii de peste Baikal. Am revenit la iubirea mea de ieri, berea ucrainiana. Stau pe pietre in portul Khuzhir. Maine sau poimaine probabil de aici o sa plec. Trei baieti sar in apa. Dau tarcoale si apoi urca pe epava navei de desant. Mi-e frig si sa ma uit. Un debarcader de lemn putrezit. O pictura se unduie peste valurele sub forma de apus. Cu nori. Rosu. Si roz. Si cenusiu albastrui. Capete de baieti rusi si buryati, smelnai, in apa. Racoare. Un vas de pescuit merge la aprovizionare. Si in seara asta familiile de omuli refugiate in lac vor avea victime, eroi. Gustosi tare, n-am ce zice.

Parca sunt in Berbesti. Casele arata la fel, ulita miroase la fel, e incredibil. Si cainii latra la fel. Barci cu motor si rame la ferestre albe si albastre nu stiu sa avem in Berbesti. Nici in Giulesti. Trec pe langa Chez Nadine. Ce simpatic. La Nadia, probabil. Si portile seamana nu cele din Maramures. Nu-s sculptate dar altfel…sunt la fel. Si scoala si sala de sport sunt din lemn. Asta plan de urbanism.

Mai trece cate-o fata buryata. Farmacia se cheama, normal, АПТЕКА, Apteka, ca peste tot in Rusia. Sa traiasca vesnica prietenie ruso-nemteasca.

Am dormit mai putin biniuca. Ori de la cafeau prea multa si prea buna, ori de la cele doua beri jumate de aseara, ori de la frig, ori de la luna, ori de la stele, n-am dormit bine decat de pe la 3 jumate. Pana la 8.30. Ma spal pe fata, pe dinti nu, ca nu-mi gasesc periuta si pasta. Merg la “bar”, sub policarbonat la Olga sa pap niste blinai, adica nisye clatite, cu niste ceai. La 14.00 am autobuzul, marshrutka. Intrebasem ieri la chiosc, in “centru”. Ce notiune relativa, “centru”. Un loc aleator pe drumul de pamant prafuit, intre niste case ca de prin Maramures. Intrebasem si de bilet si mi-a zis zambind ca zavtra, maine. Azi e deja zavtra. Pap clatitele, bune, beau ceaiul, bun. Apoi o sa merg sa beau cafeaua la Baikal Sea View bar. Chiar buna. I’m hooked.

Ma iau si ma duc. E un soare orbitor afara. Si e frig. Ciudat dar adevarat. Trec pe langa chioscul cu marshrutci. Intreb asa de control de ora doua. Imi zice ca nu. Cum adica nu? Adica nu e nicio marshrutca la doua. Era una chiar in fata chioscului. Intreb de ea. imi zice ca nu. Sper ca imi zice ca nu sunt bilete nu ca nu exista, ca o vad cu ochisorii mei. O intreb in engleza, fara vreo speranta la nimic, numai ca sa-mi exprim nedumerirea, daca nu ea mi-a zic ca azi la doua si ca tot azi si biletele? Zambeste si imi spune ceva, in rusa, evident, din care eu inteleg ca o zis numai asa, fara sa se gandeasca ca azi e duminica. Sau asa ceva. Si ca e maine la 14.00. Asa mi-a zis si ieri. Parca vad ca si maine o sa imi zica la fel. Imi da un numar de telefon cu care inca nu stiu ce sa fac. O sa vorbesc cu Olga si sper ca o sa ma inteleaga si ca apoi o sa ai poata sa ma ajute. Daca nu plec azi sansele sa mai prind avionul de Ulan Bator, in caz ca sunt bilete si nu sunt o avere, sunt zero. Daca asa va fi, atunci ori seara tarziu ori poimaine dimineata devreme merg la alt Ulan. Ude. Si daca se arata, dar nu cred sa merg de acolo in Mongolia, bine. Daca nu o sa stau 3 zile acolo, din care poate ca doua fac o tura de munte in Buryatia si apoi o zi in plus la Vladivostok. Si vsio Mongolia.

Daca nu stau la soare, mor de frig. Siberia, nu-i asa? Au o cafea excelenta aici. Chiar buna. V-am zis ca-s dependen? Baietii de la bar deja stiu. Imi zambesc.

Cum stau eu asa cu ochii-n vant in zare dupa-un vesel cant, vorba Motanelului, vin niste rusi generatia urmatoare. Trei tipi si doua tipe. Aia “moderna”. Sunt tatuati, unii din cap pana in picioare. Isi pastreaza agresivitatea si isi pierd autenticitatea. Ce-o iesi de aici?! Ma intreb, ma uit la ei, ma uit la mare, imi beau cafeaua, e bine aici. Baikal.

Si apoi ma iau sa ma duc. Vreau sa ma bag adanc intre pini. Umblu descult pe nisip pe malul povestii asteia. Apa e foarte transparenta. Nisipul e caldut. Sunt fericit. Sunt ca soparla lui Pushkin pe care o vede el odata stand la soare pe o piatra, nemiscata si trage el concluzia ca e fericita, ca are nevoi simple, de exemplu sa se invalzeasca. Si apoi conchide Pushkin: eu nu. Fericirea e intalnirea intre ce ai si ce iti doresti. E foarte usor sa devin nefericit. Intr-o fractiune de secunda. Dar tine de mine. Paza inimii, Dragos! Nu lasa nimic sa intre, nimic din ce nu-i de la ai nostri.

Umblu cam jumatate de ora, poate mai mult. Ma asez printre niste pini, cu spatele la mare, nici nu se vede, se vede padurea de pini si incep sa scriu. Locul e linistea intruchipata. Doar o duna de nisip in spate si e vant si Baikal.

Vine la mine omul care are cortul si fetita din fata mea, de sub palcul de pini. Sta de mult aici. Se vede. Haine la uscat, copertine albastre cum avem in curte, luate de la Ikea, sau din alta parte, oricum facute in China. Fetita a trecut mai demult pe langa mine. Are vreo 10 ani, smeada la fata, si un par frumos tare.

Odâh. Harose odâh, imi zice Dima, tatal. E metis, zice. Mama uzbeca si tatal rus. E finut, nu e deloc gorilos. Ma intreaba daca fumez. Ii zic ca nu pe ceva pseudo rusa. Deja stiu cuvantul. Ma intreaba de accent. Ii zic ca sunt roman. Imi zice ceva. Ii zic ca nu stiu multa rusa, chiar putina tare. Imi zambeste. Ma roaga sa ii spun ceva in romaneste. Ii spun. Ii descriu padurea, nisipul, e frumos, soarele. Se uita la mine cu lumina in ochi. Zice ca e o limba frumoasa. Imi multumeste si apoi, se ridica de pe nisipul unde se asezase aproape de mine si totusi nu prea. Si imi zice ca am harose odâh. Cred ca inseamna energie buna. E totusi insula samanilor aici si cei ce atau cu vorturile mult or fi avand ceva in comun cu cautarile interioare. Cand ajung la net o sa aflu. Se duce si strange surcele pentru foc. E scund, brunet, are un hanorac, panaloni de fâś negru cu verde si un ceas electronic, de plastic verde fosforescent, la mana dreapta. Si slapi. Fata are o coada groasa bruneta impletita spic. Si tricou albastru electric. Cam ca si copertina ce flutura in vant deasupra ei. Ce mult imi place sa scriu. Dintre pini, pe nisip, apare si mama, cred. Fetita se bucura, striga scurt. Un bondar aterizeaza langa mine. Tot bruneta, subtire tare, cu ochelari, maieu negru, par lung si fusta vaporoasa. Pleaca undeva inapoi de unde a venit. Poate nu e mama, poate e vecina.

Stau pe nisip, printre conuri si pini batuti de vant si scriu. Scriu despre Transsiberian. Si cand se mai intampla ceva, mai iau o pauza, ma intorc in prezent. Sunt Dragos, rob si fiu al lu Dumnezeu, in Isus Hristos, implinitor si marturisitor al adevarului. Be a witness not a judge. Asa ca scriu. Traiesc si scriu. Traiesc.

Scriu ce scriu. Bate un vant rece. Ma simt excelent nestiind ce fac azi si ce fac maine. Domnul e stapanul meu. El ma duce pe carari drepte din pricina Numelui Lui.

Ma ridic si plec. Il binecuvantez pe Dima si pe ai lui. Nisipul e moale si caldut sub picioare. Prin spatele pinilor nu sunt pietre ca pe mal, pot merge repede. Vantul e rece si taios in ciuda soarelui. Oamenii strang din corturi. Vine toamna.

Sub stanca samanului o vaca mananca lebenita din tomberon. Ca in Varanasi. O fi o vaca sfanta si asta. Simt ca sunt ars si pe fata si pe picioare. E de la adormitul fara grija pe plaja de ieri.

Anung la Olga. Nu sunt bilete la Irkutsk. Alexei face foaie de taietei.
Ma duc sa postez ceva. Locul cu wifi pe care-l stiu e Taverna. Scriu, postez, facebook-uiesc si mananc zaguday. Tare bun. Si ma asteapta lagman prajit. Tipa e dusmanoasa. Pe perete harta Rusiei in detaliu. Bere CCCP. Am vorbit cu Motanelul. Tipa dusmanoasa sparge seminte.

Postez si pap. Si apoi o sa merg pe plaja. A treia zi de plaja la Baikal. Ma intalnesc cu italianca din Ekaterinburg, aia care face maratonul oraselor pe transsiberian. E cu un israelian, in garda, gelos, daca-i fur uratenia. Schimbam doua vorbe, poate ne mai vedem, eu plec ca am treaba. Vreau sa beau cappuccino bun si sa scriu. Sunt intr-o pasa buna de scris. Ce iese acum, cam aia e, iar de e prost, macar stim.

Imi plac camioasele cu ruskaya banya pe plaja. Sunt vreo trei, la distanta unul de altul, parcate cu spatele in mare. In laterale au o gura de soba si baieti cu muschi bine conturati si fara burta tot baga pe foc. Musterii se baga in banya, sauna foarte fierbinte, stau ce stau, se inrosesc si apoi jup in Baikal, care e orice dar nu caldicel. Rasete, balaceala si de la capat. As incerca si eu dar sunt cu hodrobelele dupa mine.

Ma duc unde am tihna. Beau cappuccino la sea view. Vine furtuna de peste Baikal. Bate vantul rece, taios. In stanga mea trei rusoaice bete rad intr-una. Beau ceva coniac direct din sticla. Asata e o terasa cu fara alcool si sisha. Rusii baga sisha intr-una. Si-au adus-o ele, cu siguranta. Intr-adevar, dizgratios spectacolul unor femei bete. Rasul asta isteric ce-si scoate capsorul la betie ascunde multe. Nici nu ascunde prea tare. Pescarusii se invart ca niste corbi albi. In zare se vad, spectacol rar, norii negri si suvoaiele cenusii pe care le aduc. Imediat va fi de intrat inauntru. M-am si bagat dupa plastic. Am cam ramas fara ruble si pe Olkhon, pe insula nu este niciun bancomat si nici schimb valutar. Ma descurc eu cumva. E un apectacol de lumini si griuri, de vant si elicoptere, de soare si nori. De neuitat.

All good things have to come to an end. Am revenit la Taverna cu wifi. Rusoaica dusmanoasa e tot aici. Ma recunoaste cand intru dar e ca si cum ai recunoaste gunoierul. Numai ca asta aduce gunoi, nu ia.
Ma uit in meniu. Mi-e foame. Nu e semn bun. Vad khinkali-urile alea georgiene care aici se cheama pose si nu-s asa bune dar totusi. Vad ca le au si prajite. Comand 3. Si un cheburek. Ca arata ca niste empanadas. Ce poate fi rau aici? Si inainte comand o salata. Tashkent. Nu suna rau. Locul insa are un dar de a face cacatul praf. In spate, la difufuzoare niste ritmuri traditionale de untold. La cat ma pricep eu. “You will never know, I will never show what I feel, what I feel for you.” Cu atat mai bine, ma gandesc. Vine salata. Inodora si insipida, aseptica. Nu-i bai, o dreg cu sare. Sarea, dom’le sarea raspundea Domnu’ Nicu, bucatarul de la centrul de copii cu SIDA din Arad intrebat, insistent, gatea grozav, care e secretul mancarii bune.

Cheburek-ul nu e cat o emoanada e cat o pita. Imi aduce nu unul ci doi. Nu comentez nimic, nu as avea nici la vine nici vreo speranta de mai bun. Accept. Mananc, aleg mai mult carnea decat aluatul. Nu-i rau, umplem un gol interior cum zice Teo. Dar nici bun nu-i. Vin si pose-le prajite. Niste chebureci mai mici si rotunzi. Ti-a fost pofta de ceva bun Dragos? Ia si baga cu cheburek. Si sa nu-ti aud gurita ca mancarea la olga e buna si aici e…altfel. Ai vrut wifi, platesti. Sper sa nu platesc zile la rand. Era cat pe ce.

One thought on “Baikal. Olkhon

Leave a Reply to sorin Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ajuta-ma sa scap de SPAM. Completeaza raspunsul mai jos * Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.