Curtea aia de bloc era viata mea. Si acum e cea mai draga amintire a copilariei. 3 ani de copilarie perfecta. Blocurile, cel inalt cu doua scari si cel de patru in care statea Florica Ungur si unde vara prindeam bondari in cutii de chibrituri, inchideau strada. Accesul prin cele doua ganguri, in care intotdeauna miroseau a urina, ma ducea de fiecare data cu gandul la aventura, la Ciresarii, eu fiind, evident, Tic.

Desi Scoala 4, scoala mea, era in fata blocului, la 3 minute distanta cu tot cu coborat scarile, traversat strada si intrat in curtea strajuita de un gard cu tepuse, in una din care s-a infipt Sorin, vecinul de la 6 mergand la furat de dude, si i s-a oprit la 2 mm de inima, si mie inca nu-mi era clar cat e un mm. Intarziam mereu. Intotdeuna ajungeam pe la si 3, la si 5 minute, obicei bun ce il pastrez si azi, si invatatoarea Costrut, da, asa o chema, Costrut, cea care m-a invatat sa scriu de mana asa de frumos, ma certa mereu nu inainte sa-mi laude insa pantalonii de uniforma calcati impecabil. Evident, nu pe mine ma lauda ci pe mama mea cea asistenta medicala, harnica si muncitoare, care asa isi arata dragostea pentru noi: prin munca si mancare. Gris cu lapte, preferabil nitelus ars. Imi placea si imi place la nebunie. Rece, de pe fundul oalei. mama ne-a iubit si ne iubeste enorm. Dar cred ca prima data mi-a zis ca ma iubeste, cel putin asa-mi aduc aminte, acum cativa ani, dupa ce am apucat eu sa-i spun primul. Al 8 copil din 9 dintr-o familie din maramures cu o lunga istorie de multi copii, multa munca si putina caldura. Viata era mult mai simpla si mai grea.

Era o armata de copii la blocurile si casa ce faceau curtea. Eu eram, cred, cel mai mic. Tot felul de oameni interesanti, exotici, mai ales pentru mine, mic, proaspat mutat din Zalau la Oradea, de la tara la oras.
Erau Bebi si Oreste, fii de stomatolog si grecoaica care aveau tot timpul tot ce-si putea dori un copil, adica eu ;), dulciuri, jocuri electronice (!) si mai ales banane. Eram prieten cu Bebi care era cu 3 ani mai mare ca mine. Coada dupa mât. Era Andy, fiul dirijorului Aczel, vesnic gelos pe Bebi, care avea ca jucarii o naveta si niste soldati, imperial star troopers din Star Wars (!). Pentru a pune mana, doar odata, pe ei am acceptat sa mananc si paine cu unt si mustar, mancarea lui preferata, care m-a si trimis rapid la wc. Dar a meritat. Numai Imperiul contraataca il vazusem de vreo 10 ori. Doua serii. 12 lei. Un suc era 2 lei.

Erau Cantemir si Bogdana, mai mari, liceeni deja, care stateau in casa aceea mare lipita de blocul cu patru etaje, casa veche, interbelica, cu multe apartamente si cu miros de neuitat. Mirosul copilariei frumoase. Mirosul de sunat la usa la Mihaela si la Horica, sau la Emil, de chemat la joaca. Si ce de joaca. Doamne, ce de joaca! Imi dau lacrimile acum cand scriu si imi amintesc ce copilarie minunata am avut. Slava Tie Doamne! Copilarie cu ratele si vanatorii cu cate 20 de copii, cu tara tara vrem ostasi, cu lap-tenis si voleu, la care eram intotdeuna portar pentru ca eram piciul, cu macao si kemps si machu-pichu, cu crucea in 4 la care eu si George, frate-meu, jucam impreuna si eram, incredibil pentru toata lumea si pentru noi de asemenea, campioni. Poker pe chibrite. Cele verzi erau dolarii, cele rosii lirele sterline si cele maro, ieftine, din care cumparam din greu, erau leii. Ratele de schimb erau exorbitante. Castigam des. Si apoi preferatul meu: pac pac-ul cu cornete. Erau multe blocuri in constructie. Si acum simt in stomac emotia de mers la furat de tuburi sa ne facem “pusti”. Eram buni. Trebuia sa fim. Razboiul era crunt. Uneori se foloseau si cornete cu ac. Ca sa fie clar cine pe cine a lovit, fara discutii. s-a renuntat dupa niste accidente, din fericire nu grave. George avea “doboratorul de ursi”, o pusca impecabila cu tub gros pe post de pat si corp al pustii si cu o teava lunga si subtire, alcatuind impreuna cu banda izolir maro care le lega, o capodopera. Old Shatterhand si Winetou erau eroii mei. De Karl May.

“Doboratorul de ursi” era pusca lui Winetou, normal. Mi-o doream. Imi doream tot ce avea George. Eram, fara sa stiu ca sunt, hapor. Imi trebuia tot. Imi trebuia pusca, undita, patinele, bicicleta, paleta de ping pong, floreta, orice, si mai ales atentia si grija lui de frate mai mare. Il iubeam si nu stiam. Acum stiu. Atunci, la 7, 8 ani eram doar un nazdravan, atat de febril insa ca un unchi mi-a zis peste ani ca era convins ca nu va iesi nimic bun din mine. Sincer, nici nu stiu daca si-a schimbat parerea. Ca notiunea de bun e variabila.

Imi placea sa merg la pescuit, la Cris, cu bata mea de bambus luata cu mari eforturi (totusi, undita de bambus, nu jucarie! Iti multumesc Doamne macar acum pentru ea). Ma strecuram sub salcii si cautam rame si kukotz (viermii aia albi). Si pescuiam de la barajul de sub pod, in centru, pana la podul de fier. Mi-e pieptul plin de aer si de bucurie in timp ce scriu. Sunt copil. Si prindeam carasi. Si uneori, puneam corabii si barcute sa pluteasca pe Cris in jos, barci cu reactie facute dupa cartea de inventii tehnice pentru copii, cu coaja de ou si lumanare, ingenuitate si mirare continua in fata unei lumi ce se lasa descoperita.

Citeam. Imi placeau povestile, istoria si mai ales cartile de razboi si Jules Verne. Si Ciresarii. Si Cei trei muschetari. Si-mi vine greu sa cred dar mi-aduc bine aminte cum ii povesteam lui Horica, pe cosmelia de intrare in beciul din curtea casei aceleia mari, finalul de la Intalnire in Atlanticul de sud, de Douglas Reeman, din colectia delfin. Horica trecea in clasa VIII. Eu aveam 9 ani impliniti.

Nea Kelemen ducea in fiecare zi galetile cu apa imputita pe ghidonul bicicletei sa-si ude florile. Il iubeam pe mos Kelemen care avea grija ca de viata lui de gradinita aceea de flori. Era un om cald. Si ii iubeam bicicleta. chiar asa, cu galetile acelea atarnate de ghidon. Erau pline de cacat. Pentru flori. Mos kelemen iubea florile. Pentru ca (isi) iubea viata. Noi abia o descopeream. Cu o bucurie cat curtea aia ca un univers plin de copii si de mirare.

Ne-am mutat din ea asa cum am venit, 3 ani mai devreme, de la Zalau, cu un scurt intermezzo in Rogerius, tot in Oradea, langa calea ferata si depoul de locomotive, unde prindeam si rupeam cozile soparlelor. Si le cresteau la loc. Brusc. Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dar noi stiam.

Dupa ce am plecat de la Oradea nu am mai jucat pac pac, nu am mai pescuit, nu am mai jucat carti si tara tara vrem ostasi. Nici nu am mai jucat “vole” si nici furat liliac peste zidul ala mare de cetate asediata a bisericii reformate pastorita de Laszlo Tokes, cea din fundul curtii, unde ateriza des mingea de la vole. Lumea mea s-a schimbat. Brusc. Tare brusc. Am continuat sa citesc. Mult. Din ce in ce mai mult. Prea mult. Mult prea mult. Cumva asta imi ramasese. Si in timp ce scriu astea m-a lovit un plans grozav, tinut 30 de ani in mine. Plans de dor si de durere ascunsa. Plans de copil.

In multe sensuri copilaria mea a incetat in acea dupa-amiaza de vara, in 86, dupa Cernobal si cutremur, in care a venit tata si ne-a zis ca ne mutam. A pleca inseamna a muri un pic. Si eu alergam prin curtea aia atat de draga si de acasa si ma bucuram ca ma mut, fara sa inteleg nimic. Si ma bucur si acum, dupa ce am inteles ceva. Dar din cu totul alte motive.