“Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașului va fi ucis cu ușurință; și cel ce nu știe pricinile patimilor ușor vă cădea”. Marcu Ascetul. Capul 76, Despre legea duhovniceasca.
Umblu prin Tretyakov, ca printr-un vis trăit, acum câțiva ani. Mă opresc în fața unei pânze, o pan-tha, față a ceva, în ebraică, un quadro italian, cadru tăiat dintr-o altă realitate, un frame din care curge, pantha în greacă, un alt timp, o altă lume, o altă lumină. Prin fereastra deschisă în continuumul spațiu-timp mă privesc trei framadari. Iubesc cuvântul ăsta, mă trezesc rostindu-l de dragul auzirii lui, mă duce în timp, la rădăcini, peste șapte mări și șapte țări, framadar e comandant, conducător în persana de mijloc, pahlavi, limba parților arsacizi și apoi și a persanilor sasanizi, a împăratului Perouz, Pir-roș, cel Roșu ca focul, dar și a Împăratului Verde, Sargon, în pahlavi, ciudat, numele primul framadar Akkadian. Akkad citit invers e dakka. Framadarul e cel care dă frame-ul, creează cadrul de creștere, frământare, frame-dar-uiește, în care se plămădește, pentru că f e ph și apoi devine p, iar r e l-ul pelticilor, plamadar și framadar e același cuvânt, au aceeași noimă, noe-ma, sens, cunoaștere vie și suflet nou, dar și formă, for-ma, spre suflet și cel ce poartă sufletul, cei ce sunt frământați de gânduri, care frământă și plămădesc în frame-ul dat sub autoritatea lor, până asudă grinda cum încă mai zic bătrânele noastre întrebate cât trebuie frământat, scoțând glutenul din cei ai lor, glue-tain, cel ce ține și lipește, taina gliei, până ce aluatul muncii lor se ține laolaltă și dospește uriaș împreună, forment for-ment, cu doar un pic de ferment, de drojdie, leven în engleză, lev-in, în care e inima, ebraică, căci un sistem e viu atâta timp cât forțele care îl leagă sunt mai puternice ca cele care trag spre death-lega-rea lui, spre moartea legii care îl guvernează.
Ca o sfântă treime luptașă, arhangheli armați păzind veșnicia pe un bot de deal înverzit, lângă niște morminte noi cu pietre de căpătâi cenușii zăcând la umbră de codru des, cei trei framadari, trei spătari, trei spathabedi parți, spadă-vodă, conducători de oști și de destin, doni quijoți atemporali, cei trei bogatyri ruși mă cheamă în lumea lor să-mi vestească nemurirea. Primul e Dobrynya Nikitich[1] călare pe un bălan cal alb, fioros, cu barba ca de împărat achemenid, roșie ca scutu-i, cu coif hittit ascuțit, cămașă de zale și saka mare și dreaptă pe jumătate scoasă din teacă, arhetipul războinicului nobil, mare arcaș, dar și luptaș, feroce, dar și galant, un gal gallant, un viteaz curtenitor și șiret, jucător de șah vechi zis nordic, tafl, dar și cântăreț la guslă, chitara persană zisă și slava, cu o singură coardă, tutorele într-ale framadarii pentru Vladimir cel Mare, Valdamarr, Vlad-emir-ul rurikid, primul rege și emir creștinat al rușilor kievieni. Dobrynya e dobr-în-ie, cel în care e tărie și bunătate, om bun, dobre ca Dabron uzbekul, iar Nikitich e Nike-the-ish, omuL victoriei, căci Nike e victorie la greci, iar ish e om la evrei. Lângă el, mai mare ca viața însăși, Ilya Muromets[2], uriașul cu suliță, sula-the, Eli-ia Mara-Mez, Marele Med al lui Dumnezeu, Eli, căci deja știm că mezii sunt războinci prin excelență, așa cum Marin Preda l-a făcut pe al nostru un luptător din pământ, pe pământ, pentru pământ. Al treilea, cel mai mic, dar și cel mai șmecher, Aliosha Popovich cu arcul în mână, călare, cal-are, pe un roib, Eli-isha Pop-ab-ish, omul lui Dumnezeu, om ieșit din popă, căci era fiu de preot, sfetnic și cavaler al lui Vsevolod, Vasi-vlad, vasile vlad, împărat și rege, fiul lui Mtislav Sviatoslavici cel aliat cumanilor și mort la Kalka de mână de mongol, adevăratul dușman, venit după ei din fundurile Asiei, ca un nesătul duh de moarte.